LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT

Transcription

1 ISBN EDITURA VALAHIA UNIVERSITY PRESS LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT. PERSPECTIVE ISTORICE ŞI CONTEMPORANE Târgovişte 2004 UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE CATEDRA DE LIMBI STRĂINE PRIMUL SIMPOZION INTERNAŢIONAL LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT PERSPECTIVE ISTORICE ŞI CONTEMPORANE Târgovişte 2004

2 The Comparative Law and the Juridical Geography of Contemporary Systems of Law in Europe Mihaela Adina APOSTOLACHE Universitatea Petrol [i Gaze, Ploie[ti Summary: The Comparative dimension became one of the major characteristics of the contemporary juridical thinking. It is a current method which confers a complex view on its own legislation and of the place it has in the juridical system of each country in the whole juridical system of the contemporary world. The grouping of the national juridical systems in the large systems of law, according to the structural components which are specific to their own, is a victory of juridical science, having beneficial results for the theory and practice of truth and justice. The Great European Systems of law remark themselves through their specific features. Thus, if in the Anglo-Saxon Law System the norms which make it are norms of the common law, the French Law System suppose a special regime for administration different from the regime of law, with norms and specific institution. Key words: norms, values, systems of law, common laws, reception wave. The moral of each historical time is deciphered as the product of a development in tight connection with the general way of the society development. The need of law in society is close connected to the world of values and thus the culture appear as an open system but also integrated and connected to the values. Analyzing the role of the social values as factors of configuration of law one can see that the values which guide the law are not of strictly and exclusively juridical nature, on the contrary, they have in general a larger dimension of moral, political, social and philosophical nature. These values must be understood in their historical an social dynamics. Although some of them can be found again in all systems of law, however the essential and historical features leave their mark on them. The grouping of the national juridical systems in great systems of law according to the structure elements that are specific to them, is a victory of the law science, heaving beneficial results for the theory and usage of truth and justice. The great systems of law individualize themselves through essential features. Within the framework of the western law they are at least to great kinds of law. The Great Roman- Germanic kind groups together the French juridical system ant the related national systems such as: the Italian, the Spanish, the Portuguese, the Belgian, the Romanian and those from the Latin America and the Germanic system too. The relationship between the two systems is obvious if they are compared to the other great occidental juridical system: Common-Law. The difference between this one and the continental law emphasizes the profound similitude between the French and German systems pointing out its real unity. 1 Each system of law has its own configuration of sources. The Great Roman-Germanic system, the result of the primary fusion between the common law ant the Roman law, is mainly centered on two sources of law: the written law and the common law. Unlike this, the great system of Common-Law has a main source the jurisprudence and the written law and the common law are on a second plan. In the analysis of the great systems of law, the common historical origin of the law in a great system is an important criterion. From this point of view, the Roman-Germanic system is the result of two great phenomenon of reception: the first one was that of the Roman law and the second one referred to the French law and the German one. Then the French law made 1 V.D.Zlatescu, Comparative Private law, Oscar Print-House of Publishing, Bucharest, 1997, p.188 3

3 the object of a second wave of reception through the Spanish, Portuguese and Italian laws which had picked up the French system. The law of the Scandinavian countries (Denmark, Finland, Island, Norway and Sweden raises a special issue, after some author s opinion, being considered different from both Roman-Germanic and the Common-Law. Another criterion is represented by the juridical specific outlook that leaves its mark on the whole way of being of the juridical life in the framework of the system. The Great system of Roman-Germanic law is not the system appeared from a fusion of the Roman law with the Germanic common law. Both the Roman element and the Germanic one had a very important influence during the process of setting up on the great contemporary juridical law. Because the national systems made themselves on the base of the Roman law, this characterizes trough the preponderance of the written law. Another specific element is the distribution in branches of law. The most important division of the Roman law is that in public law and private law. This is the fundamental classification from the western law, based on the difference of the method of settlement that reflects the essential role played by the private property. 2 The juxtaposition of the French and German systems may determine the appearance of some puzzles connected to the outlook, the way approaching of the juridical phenomenon. The puzzles may be connected to the terminology and to the content concerning some institutions, but these differences are far from being essential. The two national systems have a wealthy common legacy proceeded from the Roman law, on the one hand, from the Germanic law, that influenced not only the modern German legislation, but also the French common law that was at the basis of Napoleon s codifications, on the other hand. In both systems the role of source of prominent law is played by law. Although there are some different notions the national major substance of the two systems is identical because they have common origin. The authors who perused and examined the history of European law agree with the fact that the moment of appearance of the Roman-Germanic law is situated in time in the 13 th century. In the synthesizing process of the law, an important role was played by the medieval universities, real sources of culture at that time. They were: Italian, French and German Universities where the great jurists of that epoch created a juridical doctrine with universal character. Thus, the first stage process of generalization of law was constituted by the Roman law reception which offered to Europe more or less unitary juridical system. The setting up of the great Roman-Germanic system was made during many centuries this time establishing the connection of some different normative funds. The Roman, the barbarian common law and the canonical law represented in this process the main sources and the most connected to the principles and norms. The synthesis that was produced led to the appearance to a new and modern law, that could remove all the medieval rules that would represent obstacles in the way of the society development. In general, the Roman law was considered as a suppletive law. In the great Roman-Germanic system, the Italian law has a main role, representing a juridical system of private law which presents a remarkable originality, keeping the fundamental principles of the whole Roman-Germanic family. The reception of the French law in Romanian Principalities was not made on an empty place. We can say that a long time ago even of the French legislation reception, our private law was categorically joined to the Roman-Germanic law, its origins being in the Classic 2 Idem, p.122 4

4 Roman law and in the Old Dacian law. The Bulgarian represents, as the Romanian one, a new example of restoring, marked by its reentering in the great family of Roman-Germanic law. If the French system offers essence to a great part from the romanisties national systems, the German law represents then second main source of these, the second channel through the great Roman-Germanic system was feed. 3 The history of the German law points out the fundamental unity between this and the French law, unity that justifies their grouping in the same law system. In the French system and the German one there are differences speaking about the normative content but also in their technical expression. In the juridical doctrine from France, Italy, Spain, on the one hand, and that from Germany on the other hand, appeared important currents or ways of thinking, juridical schools which reflected at a high level the different way of approach. In spite of these differences one can see a common normative fond due both to the parallel reception on the Roman law and to many identical elements which could be found in the French and Germanic common law and which were written in the modern codifications. The German law contributes to the configuration of the great Roman-Germanic system is not limited to the Germanic territory because a state where the German influence was very strong was Greece. The second great contemporary juridical system is the Common-Law in Europe and British Islands the development of the juridical systems took place parallel without reciprocal contacts and without any other influence on one or the other. The English law showed itself, from its beginnings, conservatory and unreceptive. Unlike the French law the German one, in the internal structure of the English law we can not find agreements and normative documents corresponding to civil and commercial matter. England has not got a written constitution but only a few laws with constitutional character. There is applied the rule of precedent in keeping with the ruling of a superior instance even of the same instance pronounced before becomes compulsory for the instance that has to solve a similar case. A characteristic element of the Common-Law system is existence of the concept of branch law. The Common-Law comes from the commune ley the Common-Law has its origins in the common law in the force before the Nomad conquest which was maintained after that trough a declaration of Wilhelm the Conqueror. The Common-Law represents a juridical system that rules large territories over the Great Britain limits. If the British Islands are not ruled entirely by this system, the English law remarked itself because of the British colonial expansion on the vast territories in Africa, Asia and America. The most original aspect of Common-Law is represented by the existence of three normative, independent and parallel systems which settle sometimes differently or even contradictory the social relations: Common-Law, equity and statute law. In fact they express the tree main sources of the English law. Equity brought a series of important improvements and completions to some institutions of Common-Law. 4 3 V.D.Zlatescu, Comparative Private law, Oscar Print-House of Publishing, Bucharest, 1997, p V.D. Zlatescu, Problems of Comparative Civil Law about the Classification of Great Systems of law - in the Romanian magazine of law no. 1/1969, p.62 5

5 In England it is often spoken about an immemorial general common law that would represent the basis of common law because the rulings would find in it the juridical foundation and the moral authority. 5 The English law had a real customary character only before the Normandy conquest, when the whole territory of the island was applied the consuetudinary Anglo-Saxon law. The appearance of Common-Law is connected to the process of consolidation on the Normandy King s power which insisted on replacement of the old common laws through a law of the precedents which would become the common law of England. Having an outside looking, the Common-Law appears as a summation of precedents. The common laws applied nowadays still remain local common laws, there is not a general applicable common law in the entire country. To be taken into consideration in justice, a common law must fulfill two conditions: to come from immemorial times and to be rational. Giving expression of a concept that has the origin in the Roman law and in that canonical one, the rule of the rational common law allow to the judges to eliminate a great number of common laws unlike what happens in Europe where if the common law is recognized as being valid, the judge will be asked to apply it with no censure, putting it out as being irrational. The presentation of the English law must take into consideration the characteristics institutions of this great system of law. Some of them, such as the trust were exported becoming institutions often used in the law of many states; the others are deeply connected to the British juridical traditions and they remained as real elements of identifications of the Common-Law system. The Roman-Germanic system has remarkable influence on the Anglo-Saxon one, and the phenomenon is known as the civilization of the Common-Law system. This juridical system is the result of a long evolution, made in the specific condition of the British Islands, being the product of a juridical outlook different from that found in Europe, tributary to a pragmatic thinking. Bibliography: - Alexandru, Ioan, Studies of Comparative Administrative Law, Print-House, Iorgovan, Antonie, Treaty of Administrative Law, volume I, All Beck Print-House, Zlatescu, Victor Dan, Comparative Private law, Oscar Print-House of Publishing, Bucharest, Zlatescu, Victor Dan, Problems of Comparative Civil Law about the Classification of Great Systems of law - in the Romanian magazine of law no. 1/ Zlatescu, Victor Dan; Moroianu Zlatescu, Irina, The Romanian law in the great systems of Roman-Germanic Law in The International Magazine of Comparative Law. 5 V.D.Zlatescu, Comparative Private law, Oscar Print-House of Publishing, Bucharest, 1997, p.262 6

6 Quelques considérations théoriques et pratiques sur le champ lexical et sémantique du terme communautaire dans le roumain contemporain. Une analyse psycho- et sociolinguistique Constantin-Ioan MLADIN Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia Abstract : The article examines the relation which has arisen in contemporary Romanian between the Romanin words vagabond and comunitar, under the the influence of the variation in the sensibility of different generations of speakers and under the pressure of the political and ideological factors. The author puts forward suggestions regarding the necessity of reorganizing the lexical/semantic fields of the examined terms (in dictionaries). 1. Les dictionnaires roumains attribuent au lexème vagabond 1 le sens 1 rătăcitor fără rost pe drumuri, hoinar fără ţintă, (cel) fără domiciliu fix/existenţă stabilă errant sans aucun but, (personne sans domicile fixe (permanent)/existence stable, ou, par extension, 2 (individ) fără ocupaţie stabilă/meserie precisă (individu) sans occupation stable/métier précis [II; III; VII], ou encore, par métaphorisation, 3 (individ) nestatornic, inconstant, de nimic, fără căpătâi (individu) inconstant, de rien (triste sire) [III; VII]. La distribution de l adjectif et de sa forme substantivisée ne sont pas identiques: (a) en règle générale, le nom représente la variante elliptique du syntagme complet ayant pour centre un nom /+ humain/ (om homme, individ individu, tânăr jeune homme, copil enfant, etc. ), (b) l adjectif entre dans des syntagmes dont le centre est un nom /+ animé/. Dans la deuxième situation, le qualificatif, dévalorisant du point de vue social, accompagne 2 : (a) un terme générique rarement (animal, patruped 3 quadrupède ), (b) le nom câine chien, eventuelement son diminutif 4 ou, plus rarement, le nom pisică 5 chat. Le nombre croissant des chiens abandonnés les dernières années et les inconvénients qui en découlent pour les communautés locales, surtout dans les aglomérations urbaines, expliquent l importante occurrence du syntagme câine vagabond chien errant dans le discours officiel et courrant, populaire (la presse écrite et orale en abonde). La plupart des contextes qui contiennent le syntagme en question se font distinguer par leur contenu fortement négatif, le dit syntagme entrant en association copulative avec d autres lexèmes à contenu (proprement-dit ou contextuel) dépréciatif qui se situent dans le champ sémantique désignant les personnes socialement ou moralement déclassées ou bien dans le champ plus large de la décadence sociale, morale économique, etc. (arabi traficanţi 1 Et à ses dérivés: (a) vagabonda vagabonder, vagabondare/vagabondaj vagabondage. 2 Le matériel illustratif (le corpus) a été recueilli sur l Internet (la variante électronique de la presse écrite ou des forums de discutions). L ortographe d origine a été remplacée par l orthographe normée (officielle). 3 protecţia animalelor vagaboande sau părăsite [cuvantul-liber.ro]; curăţ oraşu de asemenea patrupede vagaboande [computergames.ro]. 4 căţei vagabonzi sau abandonaţi [cuvantul-liber.ro]; căţel, vagabond sau nu [alfone.ro]. 5 un număr crescând de câini şi pisici vagabonzi [sanatatea.com]; hrănim o trupă de pisici vagaboande; la noi în parcare e raiul pisicilor vagaboande [inoan-press.com]; diverse pisici vagaboande miaună infernal pe acoperiş [observatorcultural.ro], toate sunt pisici vagaboande: rele, stricate şi puse pe prădăciuni [show.ro]; a crescut numărul pisicilor vagaboande [animale.ro]; Pisicile din cartierele vecine erau rele şi vagaboande [kul.home.ro]; Voir aussi [asalt.tripod.com; magicland.ro; petzone.ro]. Rarement et avec des intentions stylistiques évidentes, le nom /- animé/ peut dépasser cette sphère sémantique (i. e. : Un fluture trecea prin aer ca o floare vagaboandă I). 7

7 trafiquants/trafiqueurs arabes, aurolaci 6 drogués, avort avortement, băieţi de cartier racailles, kaïra, băieţi de băieţi idem, boschetari 7 (individus) sans domicile fixe (SDF), zonards, travelers, categorii defavorizate catégories défavorisées, cerşetori mendiants, ciori 8 tziganes, construcţii în paragină constructions délabrées, copii străzii enfants de la rue, corupţi (individus) corrompus, corupţie corruption, curve prostituées, droguri drogues, gropi nids de poule, gunoaie détritus, hoţie volerie, ineficienţă administrativă inefficacité administrative, insecte insectes, întreprinderi falimentare entreprises en faillite, întuneric obscurité, magnaţi dubioşi magnats douteux, mahala banlieue, milogi mendigots, mizerie misère, murdărie saleté, praf poussière, prostituate prostituées, r(r)omi tziganes, ruine ruines, sărăcie pauvreté, sforării manigances, şoareci souris, şobolani rats, somaj chômage, străzi desfundate rues défoncées, ţigani tziganes etc. ) 9. 6 Derivé de Aurolac, teinture bon marché à base de produits euphorisants et hallucinogènes, très apreciée par les drogués (c est, en quelque sorte, l équivalent de la colle à rustine, utilisée jadis par les drogués en France). 7 Derivé de boschet (fr. bosquet). 8 Le roumain utilise un terme (raciste) qui fait allusion à la couleur foncé de la peau corneille. Le zoonime français qui lui correspond à peu près est raton (celui-ci renvoie aux Arabes qui vivent en France). 9 I. e. : Problemele cu care se confruntă România: copii străzii, droguri, avort, câini vagabonzi. Un site dedicat câinilor străzii din România [webdirectory.rol.ro]; Nu sunt câini vagabonzi sau prostituate [ro.altermedia.info]; diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, şobolani, ciori, câini vagabonzi [grida.no]; străzi desfundate şi câini vagabonzi [nicuvasilescu.ro]; Ce a văzut?? mizerie, gropi, câini vagabonzi, cerşetori... Asta e ţara ta??? [romanialibera.com]; acum e mult gunoi şi câini vagabonzi [romanialibera.com]; există concursuri doar de fotografie cu romi, copiii străzii sau câini vagabonzi mioritici; de ce toate fotografiile care fac furori dincolo sunt cu romi, copiii străzii sau câini vagabonzi [amsterdam.nettime.org]; când am intrat cu autocarul în ţară, din explozia de lumini occidentale, am dat în întunericul beznă, câini vagabonzi care lătrau la autocar şi gropi [desprecopii.com]; băieţi de băieţi, cu care nu te pui, cu arabi traficanţi şi ţigani izvorând din mahala, cu străzile pline de gropi şi haitele de câini vagabonzi [adevarul.kappa.ro]; Romania anilor 2000 este o ruşine: magnaţi dubioşi, merţanuri, gropi, câini vagabonzi, praf, murdărie [waste.org]; România nu înseamnă doar copii străzii, cerşetori, câini vagabonzi [timisoara.com; 1.haisoft.fr]; străzi desfundate şi câini vagabonzi [nicuvasilescu.ro]; gropi, câini vagabonzi, copii ai străzii [hanuancutei.com]; imaginii României contemporane în lume, care, altminteri, e cunoscută cu copii aurolaci, cu câini vagabonzi [ccir.ro]; la vânătoare de câini vagabonzi, la vânătoare de corupţi?! [price.ro]; peisaje dolodora de gunoie, construcţii în paragină păzite haotic de noua generaţie de câini vagabonzi [imagoo.ro]; toate fotografiile care fac furori dincolo sunt cu romi, copiii străzii sau câini vagabonzi [nettime.org]; murdara noastră Capitală, plină de gropi şi de câini vagabonzi [kappa.ro]; probleme sociale (corupţie, ineficienţă administrativă, sărăcie, întreprinderi falimentare, categorii defavorizate, câini vagabonzi, somaj) [universitateamedia.ro]; o încarcătură excesivă de gunoaie şi câini vagabonzi [unirea.3x.ro]; pozele cu ruine şi câini vagabonzi [sabin.eu.org]; Îşi aminteau de ţigani, hoţie, mizerie, câini vagabonzi, blocuri de o urâţenie rară şi de culoarea gri care predomina capitala ţării [fcuta.arad.ro]; Izolaţi de lume, scăpaţi de NATO, UE, alegeri, politică, chioşcuri, câini vagabonzi, băieţi de cartier, curve [dbrom.ro]; Nu întâlneşti câini vagabonzi, cerşetori, milogi, iar boschetarii din Budapesta au program de lucru [cuvantul-liber.ro]; concurenţa gropii de la Glina, străzi 8

8 La notion peut être designée aussi par d autres termes, comme câine fără adăpost chien sans abri câine comunitar chien communautaire câine de pe străzi chien des rues câine fără stăpân chien sans maître (câine) maidanez 10 (chien) bâtard, auxquels s opposent les syntagmes: câine de apartament chien de de compagnie 11 câine de casă chien de garde 12 câine de curte chien de garde. 2. Parmi les tentatives de remaniement de la conscience collective, obligée de plus en plus à assumer les problèmes des communautés traditionnellement confrontées à la discrimination et exposées à l exclusion, on peut nommer, entre autres, la substitution du terme (câine) vagabond (chien) vagabond (et de ses synonymes) par le syntagme (câine) comunitar (chien) communautaire. Linguistiquement, le remplacement, qui détourne l attention de la condition malfamée du sujet (câine vagabond chien vagabond, câine de pe străzi chien des rues ) ou des raisons de cette condition (câine fără stăpân chien sans maître ) envers la responsabilité que la la société/la collectivité devrait assumer pour faire changer/disparaître cette condition se reflète aussi dans le choix de l inventaire lexical associé aux termes en discution. Ainsi, à part le fond lexical commun pour les deux syntagmes (campania la campagne, colectarea le collectage, comunitatea la communauté, eutanasierea l euthanasie, populaţia la population, problema le problème, prinderea la capture, răspândirea la propagation, situaţia la situation, soarta le sort, sterilizarea la stérilisation, strângerea le ramassage, etc. ), dans le langage officiel (élevé et moyen), mais aussi dans le langage familier, câine vagabond sélectionne des lexèmes à connotation sinistre, lugubre, macabre même (castrarea la castration, eliminarea la tuerie/l assassinat, omorârea idem, rezolvarea idem, uciderea le meurtre, etc. ), tandis que câine comunitar refuse de telles associations ou s oriente vers la sélection de lexèmes à contenu positif ou euphémique (adopţia l adoption, ajutorarea l aide, asigurarea unui trai decent la garantie d un train de vie décent, drepturile les droits, gestionarea la gestion, îngrijirea le soin, oferirea de adăpost l offre d abri, protecţia/protejarea la protection, salvarea la sauvegarde, etc. ). Nos dictionnaires enregistrent tardivement (en 1996) le mot comunitar communautaire et lui attribuent soit le sens relatif à la Communauté Économique Européenne (Le Marché Commun), qui appartient à la Communauté Économique Européenne [III], soit relatif à la communauté [VII]. Ces nuances, strictement conditionnées par le contexte, sont marquées d une façon plus rigoureuse 13 dans le Petit Dictionaire Académique (Micul Dicţionar Academic): 1-2 (personne) qui vit dans la Communauté Européenne; 3 relatif à la Communauté Européenne; 4 qui appartient à la Communauté Européenne; 5 (qui est) spécifique à la Communauté Européenne. Il aurait été souhaitable que l article du dictionnaire eut enregistré en premier lieu le sens général relatif à nespălate, [... ], şobolani, şoareci, câini vagabonzi [kappa.ro]; cimitirele sunt pline de mizerie, praf, câini vagabonzi, cerşetori [gamesmania.ro]; să rezolve problema câinilor vagabonzi şi să rezolve problema cerşetorilor [domino.kappa.ro]; din cauza salariilor, ci şi din cauza corupţiei, sforăriilor, gropilor de pe stradă sau a câinilor vagabonzi [agora.ro]; Bucureştiul este patria câinilor vagabonzi, a prostituatelor şi a ţiganilor [taclale.net]; eliminarea câinilor vagabonzi şi a altor animale care produc stricăciuni [primariasimeria.ro]. 10 Maidanez est derivé de maidan terrain vague situé à l intérieur ou à la périphérie d une localité. Voir aussi (a) bate maidanul/maidanele flâner; vagabonder. 11 Littéralement, chien de d appartement. 12 Littéralement, chien de maison. 13 Malgré la manière lexicographique défectueuse de regrouper obscurément ces sens. 9

9 (toute) communauté (locale, religieuse, etc. ) et seulement après le sens spécialisé et plus étroit relatif à la Communauté Européenne 14. En roumain il y a ses syntagmes qui actualisent un sens ou l autre calques des modèles empruntés à d autres langues (câine comunitar relatif à la communauté locale, qui appartient à la communauté locale 15 ; aquis, decizie (politică) décision politique, for autorité, instance, legislaţie legislation, parlamentar parlementaire relatif à la Communauté Européenne ), ainsi que des syntagmes où cette distinction devient dificile, voire impossible en dehors du contexte (asistenţi assistants, bani argent, case habitations, centre centres, clădiri bâtiments, faună faune, fonduri fons, grupuri groups, îngrijiri soins, opinii opinions, organizaţii organisations, patrimoniu patrimoine, programe programmes, sentiment 16, servicii services, simţ sens, sentiment, spaţiu espace, spirit esprit, etc. ). Des ouvrages lexicographiques récents [cf. VI] renoncent aux distinctions courantes pratiquées par quelques dictionnaires déjà cités pour indiquer un seul sens (pour comunitar), très général ( relatif à un espace où agit une législation commune ), c est à dire on préfère ne plus se rapporter à la signification très particularisée ( relatif à la Communauté Européenne ). La solution adoptée simplifie les choses, mais en même temps nuit à la bonne décodification des syntagmes où seul ce dernier sens (qui n est pas indiqué) est susceptible d être actualisé aquis ~, decizie ~ (politică), for ~, legislaţie ~, parlamentar ~... Le déterminant comunitar qui entre dans la structure de termes syntagmatiques câine comunitar et pisică comunitară fonctionne, le plus souvent, comme un simple doublet pour vagabond des collocations câine vagabond/pisică vagaboandă, respectivement de câine/pisică fără stăpân etc. 17. Un bon nombre de contextes fait la preuve que le terme comunitar conserve son contenu dépréciatif 18, éventuellement ironique 19 exprimé par son synonyme appartenant au fond lexical traditionnel vagabond. 14 Les deux sens apparaissent ensemble, mais dans un ordre renversé, dans V. 15 Ou même à une communauté plus restreinte (care este legea ce reglementează existenţa unui singur câine pe apartament şi a unui singur câine comunitar pe bloc? [animale.ro]; Câinele blocului este deja de mai multă vreme numele câinelui comunitar care este hrănit, ingrijit [vier-pfoten.ro]; Era un câine comunitar care primea mâncare de la bătrânii din acele blocuri [marius-rosca.go.ro]). 16 Aşa am ajuns să deraiez de pe şinele sentimentului comunitar al lui noi şi ai noştri [revista22.ro]. 17 I. e. : Reducerea numărului de pisici şi câini comunitari prin derularea unui program de control al reproducerii pisicilor şi a câinilor cu şi fără stăpân [animed-arad.ro]; Salvaţi câini comunitari, maidanezi sau oricum se vor numi!!! [afla.ro; home.ro]; Vă ocupaţi de câinii fără adăposturi? [... ] Suntem iubitori de animale, dar nu putem să oferim adăpost câinilor comunitari [imperecheri.ro]; Consider că butonul cu javrele (câini comunitari) nu îşi are loc [dsclex.ro]; Administraţia pentru Supravegherea Animalelor pentru limitarea numărului de câini comunitari şi gestionarea populaţiei canine fără stăpân [primariasector1.ro]; a adoptat [... ] un câine vagabond, comunitar, instituţionalizat, injectat, castrat şi bărbierit în prealabil [cotidianul.ro]; Din articolul intitulat În Bucureşti vor fi castraţi anual de câini fără stăpân citim că începând din aprilie, circa de câini vagabonzi [repere.ro]; s-a apucat de câinii comunitari [ ] promisese cândva soluţionarea civilizată a chestiunii câinilor vagabonzi [pmb.ro]; primarul Băsescu mârâie la câinii comunitari [... ] să conducă Programul Naţional de rezolvare a problemei câinilor fără stăpân [revistapresei.ro]. 18 I. e. : remarci ambulanţe, cerşetori, câini comunitari, reclame luminoase, maşini scumpe, supermaketuri [weblog.ro]; cerşetorii şi câinii comunitari [... ] răscolite în permanenţă de cerşetori, ţigani, câini, pisici, ciori [nicolasribol.free.fr]; botezate copiii străzii, câinii 10

10 Souvent, la résistance manifestée par les locuteurs envers l adoption du terme comunitar dans les syntagmes discutés est explicitement formulée (este o pisica vagaboandă [... ] nu am auzit în viaţa mea termenul pisică comunitară [... ] nici în România înainte să plec [fanclub.ro]; jigodiile occidental botezate câini comunitari [bogdanus.go.ro]; există oameni care merg pe stradă şi la un moment dat sunt atacaţi din senin de maidanezi (nu am nimic cu ei, dar să le spun câini comunitari mi se [ câinii vagabonzi numiţi în mod sistematic câini comunitari [aniweb.org]; Iubesc animalele, am pisică, îmi plac şi câinii, dar sunt împotriva noţiunii de câine comunitar [computergames.ro]). 3. Tous les faits qu on vient de présenter prouvent que le passage de la connotation péjorative contenue par le lexème vagabond à la connotation valorisante attribuée au lexème comunitar n a pas eu lieu dans la conscience des locuteurs ou, si on accepte que le phénomène en question se soit pourtant produit, on doit accepter aussitôt que cette ce processus psycholangagier a été de courte durée. Il s ensuit donc que comunitar, dans les collocations animal comunitar 20, câine comunitar, pisică comunitară n est qu un autre synonyme (théoriquement non-marqué) pour vagabond. Conséquemment, il serait convenable que nos dictionnaires fassent dans la définition du mot comunitar cette distinction: 1 relatif à (toute) communauté (locale, religieuse, etc. ) ; relatif à la Communauté Européenne ; 2 (relatif à quelques animaux 21 : chiens, chats) vagabond, sans maître. comunitari, etnia rromilor, privatizarea mamuţilor [online.ro]; Problema câinilor comunitari şi cea a cerşetorilor va sta, de asemenea, în atenţia viceprimarului [domino.kappa.ro]; un câine pocit [ ] şi care bag sama că e un jegos comunitar [gardianul.ro]; Marea majoritate a patrupedelor agresive fac parte din categoria câinilor comunitari [viatavalcii.ro]; Ca cerşetorii să nu se mai simtă în Arad ca-n sânul lui Avraam, ca străzile şi parcurile să nu mai fie crescătorii de câini şi pisici comunitare [occident.ro]. 19 I. e. : Om tăia un viţel mai gras (sau câine comunitar, dacă n-om găsi altceva) şi ne-om bucura împreuna [sictir.org]; Nu poate face rău nici măcar unui câine comunitar, darămite unui fost securist cu pielea tăbăcita [ziuadevest.ro]; putem încerca pe un câine comunitar nu pe mine [computergames.ro]; Spre deosebire de spiritul ăsta de câine comunitar din Bucureşti de a fi în stare să lingi a doua zi mâna care ţi-a dat un şut în fund [fanclub.ro]; Păi omu poate să facă ceva în legătură cu asta, să-şi găsească de lucru, să se ducă să vâneze câini comunitari etc. [fanclub.ro]; Dragii mei, impostori, dulăi de cartier rezidenţial, că nu vă pot atribui sintagma de câini comunitari că v-ar produce vreo pagubă, vreun primar aiurea [comprehensibil.net]; feţe de ecologişti nu prea cred eu că aveam, poate mai mult semănam a câini comunitari [noi-ashtia-grei-din-turda.as.ro]; Vis-à-vis este o unitate militară unde exista câini, nu din belşug, ci... Atât de linişte, încât drăguţii comunitari de vis-à-vis pot lătra, urla, scheuna [computergames.ro]; Sunt un măgar. De fapt, sunt un câine comunitar [geocities.com]. 20 poţi găsi şi simboluri neaşteptate: animalele comunitare [... ] a trimis un vapor cu pisici pentru a ajuta la stârpirea şerpilor [webusers.thunderworx.net]. 21 L usage métaphorique du déterminant à coté des noms /+ humain/ n est pas à exclure: La mine în oraş s-au înmulţit oameni comunitari [hanuancutei.com]. 11

11 RÉFÉRENCES BIBLIOGRAPHIQUES: I. Academia Republicii Populare Române, Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. IV, EARPR, [Bucureşti], 1957 (DLRLC) II. Academia Republicii Populare Române/Institutul de Lingvistică din Bucureşti, Dicţionarul limbii române moderne, EARPR, [Bucureşti], 1958 (DLRM) III. Academia Română/Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Dicţionarul explicativ al limbii române, Univers enciclopedic, Bucureşti, (DEX) IV. Academia Română/Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Micul dicţionar academic, vol. I, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001 (MDA) V. Ciobanu, Elena, Magdalena Popescu-Marin, Zizi Ştefănescu-Goangă, Dicţionarul explicativ şi enciclopedic al limbii române. Cu etimologia şi frazeologia cuvintelor şi cu o listă de simboluri şi abrevieri, Ed. Floarea darurilor, Bucureşti, 1997 (DEELR) VI. Comşulea, Elena, Valentina Şerban, Sabina Teiuş, Dicţionar explicativ şi practic al limbii române de azi, Ed. Litera Internaţional, [Bucureşti/Chişinău, 2004] (DEPLRA) VII. Marcu, Florin, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, EARSR, Bucureşti, (DN) 12

12 Actual Implications of Juridical Norms on the Society Evolution Mihai - Cristian APOSTOLACHE Universitatea Petrol [i Gaze, Ploie[ti Summary: During the history, from the objective needs of the reports settlements of social living, the people were preoccupied by what they must consider good or bad, right or wrong, useful or useless, they tried to elaborate criterions for the appreciation and orientation of the attitudes and the interhuman relations. The juridical norms, as rules which guide the human being behavior are a remarkable presence of the social and individual life, being required by the objective needs, by the need of sense, goal and efficiency of human actions. The merit of norms from modern epoch and implicit of the nowadays settlements consists in the fact that it offers a direction, indicates a limit, offers criterions, suggests a scenario to be followed, crystallizes a social experience. As it was remarked in the juridical doctrine, the evolution of law under the action of social facts is an inherent reality in law whose effectivity depends on the its adequacy to the needs of social life. Key words: juridical norms, social values, morality, principles, relations, models. During the history, from the objective needs of the reports settlement of social life together, the people concerned with what must be considered good or bad, right or wrong, useful or useless, they tried to elaborate criteria for appreciation end orientation of attitudes and relations between people. Thus, the morality was set up as a constitutive element of the social consciousness that reflects and settles in principles norms and moral rules the requirement of behavior imposed by society by the force of the opinion. The norms, as rules that orient the human behavior, are a real presence of the social and individual life, being imposed by objective requirement, the need of sense, purpose and efficiency of human acts. The law may attribute to the social acts a significance and often juridical results without the proportions these can support. Unlike the juridical norms, the principles and moral norms are not imposed by the force of law but their respecting is based on consciousness and opinion. By their essence, the moral values offer a double opening: to the moral principles, on the one hand, and to the moral norms on the other hand, where the moral ideal, as a system of principles, values and moral norms, tends to attain the domain of the moral facts and manifestations materialized in models of demeanor. The ethics doesn t limit to a group of phenomenon that may be localized objectively or spatially, but it is present in all the domains of social life: in private or political life, interstates, interpersonal and familiar relation. The morality s object is the appreciation of the internal facts of consciousness of people intention while the law s object is the people appreciation of external facts in their relation with other people. 1 The influence of morality on law concerns both the process of law creation and process of its application. In its turn, the juridical law represents an important way of moral education. The relation between law and morality rises the problem of the criteria establishing and on the base of them a certain relation comes from the moral settlement to the juridical one. In the Romanian juridical doctrine have been noticed as essential for the system of social norms the following categories of norms: the moral norms, usual norms, technical norms, political norms, religious norms and juridical norms. 2 1 Mircea Djuvara The General Theory of Law, Juridical Encyclopedia, volume I, Bucharest 1930, p

13 As a result of the society s consciousness, the social norms, on their whole, represent the main elements of rationalization and normalization of the demeanor contributing to the establishing and the continuity of social life, to the stimulation of people participation at the collective existence. The merit oh norms in the modern epoch and the existent settlements implicitly consists in the fact that they offer a direction, indicate a limit, reconcile, offer criteria, suggest a scenario to follow, crystallize a social experience. As was remarked in the juridical doctrine, the law evolution under the social facts action is an inert reality in juridical matter whose effectively depends on its adequation to needs of the social life. The realization of law, of the normative stipulations mean the materialization of the rights and obligations stipulated by the juridical norms, the respecting of their limitation by the juridical norms addressee. 3 The existence of any person as social being assumes a series of exerted obligations during its cycle of life, materialized in a series of norms which complete each other, some appear in contradiction with others, being specific to some groups of different interests. They don t exclude each other because all human actions imply a multitude of values, interests and motivations that create the society s dynamic as a whole. The juridical norm as a whole of its essential features as: violability, generality and impressionability, tipecity, imperativity refer to a intersubjectiv report and it is in complex relation with value. One may notice the priority of value on the juridical norm, this fixing the value as well giving to it a juridical dimension, operating, establishing limitations which in different manners by prohibitions, obligation allowed compartmental variants, protect the value. 4 The process of setting up of juridical norms implies an inherent value dimension because this relates to the plenum of the possibility and virtuality, the will being reported to what is not yet, to an ideal towards such a reality tends to. The legislator takes into consideration the social consciousness, the sentiment of sociality and the social solidarity during the process of law creation. The juridical norms can be conceived as abstract and general models of intervention in inter-individual relationship and of group to have the coordination of individual demeanor with the estimated objective value aspirations being satisfied the material and spiritual interests of the great majority of people from community, too. 5 Analyzing the role of the social values as factors of configuration of law, one may notice (observe) that the values that guide the law are not strictly and exclusively juridical. They have a larger dimension of moral, political, social, philosophical nature in general. These values must be understood in their historical and social dynamics. Although some of them may be found in all systems of law, as justice for example, however the historical particularities and specific leave their mark on them. The social values of society must be deduced from the social, moral, political, juridical philosophy that chair and guide the social forces from the respective society. The moral value is not reduced to the characteristic that remains only recommended in the norm. The moral values are relative and nobody can determine what must be considered 2 Nicolae Popa The General Theory of Law, Actami Publishing House, Bucharest, 1997, p Ion Craiovan The General Theory of Law, Sibila Publishing House, 1999, p Idem 3, p Ion Dobrinescu Justice and Values of Culture, The Romanian Academy Publishing House, Bucharest 1992, p.35 14

14 as absolutely. It might be sustained that the idea of value does not apply to those that do not respect the value. In general, the word norm is the same with the word rule, and in dictionaries the definition of norm is given by referring to the rule of demeanor. The norm of low contains what a subject must fulfill, what it has to do or what is recommended to do or is stimulated to do. As a constitutive element of law the juridical norm, the essential cell of law, represents a rule of demeanor established by the public power or recognized by this, whose respecting is ensured by the corrective force of the state. The aim of the juridical norm corresponds to the purposes of law that is of ensuring a social life together guiding the people behavior towards the values` promotion that rule the respective society. 6 The diversity of social relationship determines the existence of a multitude of social norms and consequently, a variety forms through which the people behavior is influenced within the framework of these relationship. The juridical norm is not only a general-abstract and typical prescription, it sees the human being in relation with the others. Knowing a norm, the subject will act according to the demeanor stipulated by norm, it will refuse a prohibited aim by a normative prescription obtaining from an action or on the contrary, it will assume the risk of sanction (penalty) evading or infringing the prescription The juridical norm contains an abstract model for a possible agent of the social action. It imposes to this agent a alternative of behavior while this has at its disposal more alternatives. Starting from the general character of the juridical norm, Hegel characterized the norm as an universal determination that must be applied to the concrete case. Actually, the juridical norms are the way of realization of the justice ideal according to the social will that is expressed in the content of its stipulation. 7 To fulfill its aim the social order insurance the juridical norm must correspond to the superior structure and needs of society, and it also must be recognized as compulsory in fact by the majority of its addresses based on its necessary character. The juridical norm is compulsory because it will be applied inevitably to the human life together use and for the protection of the life in common specific values each time the conditions included in its hypothesis will be carried out. Bibliography: M. Djuvara The General Theory of Law, Juridical Encyclopedia, volume I, Bucharest 1930 I. Dobrinescu Justice and Values of Culture, The Romanian Academy Publishing House, Bucharest 1992 N. Popa The General Theory of Law, Actami Publishing House, Bucharest, 1997 I. Craiovan The General Theory of Law, Sibila Publishing House, Ion Craiovan The General Theory of Law, Sibila Publishing House, 1999, p G. Burdeau, Traité de science politique, Ed.II, 1966, p

15 Noi şi Ceilalţi în scenariul Ospitalităţii Adelina-Angela FARIAS Universitatea Petrol [i Gaze, Ploie[ti Abstract: The paper deals with three issues: national identity (seen as an image made up by succesive optics, at the same time a collection of clichees); the relation identity - alterity (the complexes and the frustrations revealed in Romanian behaviour towards the Other (the Stranger); the scenarium of Hospitality (one of the most resistants stereotypes of Romanian mentality) and a way we can re-write this scenarium (in terms of Multiculturalism, tolerance and christianity). 1. Noi (autoimaginea identitară) Povestea cu ontogeneza şi filogeneza, cu picătura şi oceanul, cu fragmentarea şi holismul, cu mintea unităţii în diversitate, în fond aceeaşi, o metapoveste, ne face să căutăm mereu răspuns la întrebarea Cine sunt(em)?. Noi înseamnă un eu multiplicat? Eul e în acelaşi timp un mozaic (frânturi provenind din vederi disparate) şi un palimpsest (eul prezent se raportează permanent la ipostaze anterioare, descoperindu-şi coerenţa sau incongruenţa). La fel, identitatea colectivă e o imagine construită fragmentar şi contradictoriu. De altfel, în ultimele două secole în mod special, majoritatea gânditorilor români şi-au investit energia speculativă în definirea specificului naţional. Putem constata la români, poate mai mult decât la alte neamuri, o veritablilă obsesie identitară. Să fie oare semnul nesiguranţei de sine această insitenţă autoanalitică? Întrebarea Ce înseamnă să fii român? echivalând cu cea a lui Montesquieu Cum se poate să fii persan? (şi reducând caracterul paradoxal al formulei franceze la o gravitate de multe ori patetică) consemnează nevoia de a şti, în acelaşi timp de a-i face şi pe alţii să înţeleagă, că existăm, că nu putem fi ignoraţi. Preocuparea pentru identitatea naţională a luat amploare la noi în secolul al XIX-lea, când epistema europeană a fost marcată de influenţa psihologiei, iar o direcţie importantă a reprezentat-o chiar psihologia popoarelor. Românii au apelat, de obicei, la două strategii identitare: fie s-au definit prin apartenenţa la o comunitate culturală, menită să-i legitimeze (ca în cazul afirmării originii latine, marcate în primul rând prin etnonim), fie s-au definit prin diferenţă (printr-o serie de formule clişeizate: insulă de latinitate într-o mare slavă ; nici orientali, nici occidentali). De cele mai multe ori, a ne defini înseamnă a ne afirma unicitatea. Că o spune cu mândrie sau cu sarcasm (mai ales), nu e român să nu fi exclamat: Ca la noi, la nimenea!. Această conştiinţă a singularităţii poate fi justificată, însă ea a condus, cel mai adesea, la concluzii şi atitudini excesive. De altfel, chiar caracterul excesiv este ceea ce însoţeşte ca o umbră aproape orice tip de discurs identitar. În primul rând, tonul discursului identitar este problematic: atât patetismul elogiului, cât şi vehemenţa contestării par suspecte; în acelaşi timp, neutralitatea poate fi interpretată ca nepăsare sau absenţă a opţiunii. Demersul acestei lucrări porneşte şi el de la sesizarea unei polarităţi (formaţia structuralistă a autoarei, bat-o vina...). Aşa se face că, indiferent că am pornit de la teoretizări explicit formulate, sau de la opinii literare ori filosofice, am constatat că poziţiile gânditorilor români faţă de specificul naţional se înscriu pe două coordonate: a) nefericirea de a fi român b) mândria de a fi român. Când e vorba de bârna din ochiul nostru, practicăm un soi de autoflagelare intelectuală, evident în numele lucidităţii. Există şi aici grade diferite de implicare: tristeţea subtilă a savantului care constată că firea acestui popor se constituie numai din defecte, lamentaţia artistului născut într-o lume nepotrivită (fatal mediocră) şi sarcasmul celui care, părăsind-o, simte nevoia să se răzbune, totuşi, pe ea. D. Drăghicescu, de pildă, realiza în 1907 o analiză ambiţioasă şi sigură a psihologiei poporului român, prilej cu care evidenţia mai multe trăsături definitorii, în general negative: - incapacitatea de a finaliza proiectele (caracterul neisprăvit cum îl numeşte autorul): la noi, toate roadele muncii noastre se înfăţişează sub pecetea neştearsă, fatală a neisprăvitului 1 ; 1 D. Drăghicescu Din psihologia poporului român, p

16 - pasivitatea ( pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie [...] Mulţumită acestui caracter esenţial al istoriei noastre, în firea românului nu s- au dezvoltat până acum decât însuşirile negative, oarecum pasive şi defensive 1. Cu o voluptate a cuţitului în rană, evidentă şi în cascada epitetelor de mai sus, autorul concluzionează, după o pagină şi jumătate în care demonstrează şi, mai ales, reia ideea: Într-un cuvânt, prudenţa dincolo de margine [...] răbdarea, îngăduinţa şi modestia timidă, cuminţenia pacinică sunt însuşiri care, după părerea unora, se învecineşte cu laşitatea 2. - lipsa omogenităţii, a coerenţei mintalităţii (cum o numeşte autorul) românilor şi a personalităţii lor: Conţinutul sufletului nostru etnic se alcătuieşte, în cea mai mare parte, din crâmpeie şi petice împrumutate de la neamurile vecine, neasimilate, nedigerate şi neomogenizate [...]. Aceste crâmpeie sunt străine unele de altele, fără legătură logică, fără urmare 3. Emil Cioran sau Eugen Ionescu, pe de altă parte, nu s-au putut lamenta îndestul pentru faptul că lumea românească era neîncăpătoare pentru anvergura personalităţii lor. Pesimismul devastator cu care au abordat cultura românească a condus la totala desconsiderare a valorilor poporului în mijlocul căruia s-au simţit exilaţi. Acest aer de Ovidiu ultragiat într-o Sticiţie Culturală i-a conferit lui Cioran, în mare parte, prestigiul de care s-a bucurat printre intelectualii români ai sfârşitului de secol XX. E greu să nu te laşi contaminat de tragismul oracular al autorului, mai ales când e susţinut de un stil ce încântă şi convinge (de fapt, convinge pentru că încântă): Cot la cot cu aşa-zişii oameni, umăr la umăr cu stafii de idealuri roase de carii, înnămolit în decepţii ce se-ntind ca rufele murdare, viaţa devine o gârlă a resemnării, devenirea o putoare cosmică atenuată de ridicol. Cine a ucis viitorul într-un neam fără trecut? Oriîncotro te-ai duce, blestemul lui te urmăreşte, te chinui pentru el, căci oricât ai urî acele Ursitoare ce i-au anulat destinul din veacuri peste veacuri universul nu te mângâie de spaţiul nefericirii în care te-ai născut. Nenorocul valah simţit în vine face cât boala lui Pascal şi, până-n gât fiind în el, eşti Iov automat. Ce nevoie să ai de lepră când soarta te-a plămădit şi treaz, şi valah? 4 Această atitudine nu este caracteristică doar pentru spirite de excepţie (precum marii scriitori amintiţi anterior) ci şi pentru o bună parte a românului de rând. Complexul de inferioritate determină admiraţia necondiţionată faţă de tot ce e străin, neîncrederea în capacitatea românilor de a realiza ceva sau de a progresa ( Domnule, Brucan a fost optimist, niciodată nu ne vom schimba spune, cu satisfacţie pesimistă Mitică al zilelor noastre). La antipod, s-a dezvoltat un sentiment disproporţionat al propriei importanţe şi valori. Clişeele pe care s-a sprijinit autoimaginea idealizată se pot sistematiza pe câteva constante: suntem neamul ales ( Românul e născut poet, Românul e născut creştin ), suntem curajoşi, ( pui de lei, pe-aici nu se trece ), suntem buni ( ca pâinea caldă ), deschişi şi sinceri ( cu sufletul în palmă, ce-i în guşă, şi-n căpuşă ). Dacă Cioran vorbea de viitorul unui neam fără trecut, discursul patriotard (romantic sau comunist) se construieşte pe un principiu opus, formulat de Eminescu într-una dintre cele mai neizbutite poezii ale sale ( Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie ): La trecutu-ţi mare, mare viitor şi reluat într-o postumă cu nimic mai izbutită ( Întunericul şi poetul ): Românu-n trecut mare, e mare-n viitor!. Ideologia epocii de aur ne-a confecţionat o istorie glorioasă, plină de eroi ireproşabili şi ne-a promis un viitor luminos. Nu doar politrucii regimului Ceauşescu au lucrat la construirea imaginii idealizate a românismului, ci şi spirite de valoare, confiscate de putere. Părând să ignore pericolul de a cădea în ridicol, Edgar Papu sau Constantin Noica practică sporturi intelectuale extreme. Aşa s-ar putea defini protocronismul neobosit susţinut de Papu, ce ne-a înzestrat literatura cu o mulţime de autori geniali, care au anticipat marile curente apărute pe teren european. Când citeşti Din clasicii noştri, te laşi sedus de argumentele cu care ţi se demonstrază că primul romantic european a fost Dimitrie Cantemir, cel care a pus bazele Realismului european, Negruzzi s.a.m.d. 1 Op. cit., p Idem, p Idem, p Eugen Cioran Îndreptar pătimaş, p

17 Constantin Noica, la rândul lui ne convinge că prepoziţiile limbii române sunt capabile să concentreze teorii filosofice şi că suntem norocoşii vorbitori ai unui idiom genial, căruia i se găseşte un rol important în ceea ce gânditorul numeşte modelul cultural european. Noica face ameţitoare asociaţii ideatice şi lingvistice de tipul Cumpăt, computer şi cumpătul vremii, cu care vrea să ne convingă că în ceasul acela de cumpănă, în care graiul nostru el însuşi şi-a găsit cumpătul [...] se întâlnesc din perspectiva noastră românească două cuvinte: tocmai acesta de cumpăt şi cel de computer 1 Consideraţiile lui Noica pot să ni se pară excesive, hazardate sau neconvingătoare, dar nu le putem nega farmecul, ingeniozitatea şi profunzimea, aşa cum nu putem ignora meritul autorului(lor) de a deschide în cultura noastră calea atât de provocatoare a filosofiei limbajului. Urmând acest traseu, al informaţiei identitare furnizate de limbaj, am putea avansa ideea că mentalitatea românească evidenţiază preponderenţa opticii masculine. Aşa, bunăoară, doar bărbatul e numit om, femeia e o persoană derivată, fără acces la acest statut, reprezentările malefice (seceta, foametea, boala, minciuna, lenea, teama, frica, spaima, groaza o întreagă serie sinonimică, durerea, suferinţa, moartea) sunt substantive feminine. Aceasta din urmă beneficiază în imaginarul românesc şi de o figură corespunzătoare: Femeia cu coasa. Prejudecata falocentristă intră, alături de cea a purităţii rasiale în reţeta a ceea ce românul numeşte plin de respect tradiţie. Exceptând componenţa alexandrină, mai toate curentele literare din sfera tradiţionalismului (sămănătorism, poporanism, gândirism) au manifestat reţinere sau de-a dreptul ostiliate faţă de valorile civilizaţiilor şi culturilor străine şi au dat ocazie de multe ori manifestărilor extremiste. Este cazul lui Octavian Goga, cel care a început ca poet mesianic şi a sfârşit ca membru marcant al unui guvern de extremă dreapta. Goga vedea în satul românesc un rezervor de energii şi afirma că Răşinarii (satul său natal) reprezintă un spaţiu privilegiat al purităţii rasiale. Autorul făcea observaţia că în Răşinari doar jandarmii au fost maghiari şi că motiv de jubilaţie pentru el chiar aceştia au fost asimilaţi (făcuţi să-şi lepede uniforma şi limba). Apologeţii purităţii rasiale ignoră un adevăr simplu: că suntem, de fapt un conglomerat etnic. Acest lucru nu e, însă, motiv de noi complexe, câtă vreme, din cauza migraţiilor, nici un popor european nu poate afirma că e pur. Naţionalismul şovin a exercitat întotdeauna o mare putere de seducţie (evident, nu doar asupra românilor), a condus, nu o dată, la anularea lucidităţii şi instalarea unei veritabile transe. Este interesant de urmărit felul în care se raportează la fenomenul exclusivismului naţionalist doi autori paradigmatici pentru evoluţia mentalităţii (nu doar a literaturii) româneşti în perioada modernă. Deşi au aparţinut secolului al XIX-lea, pe amândoi îi simţim extrem de actuali: Unul, Eminescu a fost sanctificat încă din timpul vieţii şi a constituit multă vreme obiectul unor discursuri exaltate. Mitul său a fost confiscat de ideologii extremiste (cea legionară, care l-a văzut ca pe un Crist al poeziei răstignit pe altarul românismului şi cea comunistă, în care a devenit Bardul, victimă a regimului burghez). La antipod, Caragiale a întâmpinat multă reticenţă, a fost numit ultimul ocupant fanariot şi i s-a reproşat lipsa de respect faţă de valorile naţionale. Pe măsură ce trece timpul, voga lui creşte. E suficient să aşezăm în paralel două fragmente din textele marilor noştri clasici pentru a sesiza diferenţa fundamentală dintre punctele lor de vedere. Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire, Toate mutrele acestea sunt pretinse de român, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian. Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajungă-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi. (M. Eminescu Scrisoarea III ) Analizând discursul eminescian, profund xenofob, putem percepe, dincolo de vehemenţa ofensatorie a unor termeni precum: mutre, spumă-nveninată, plebe, gunoi semn al unui spirit pamfletar destul de rudimentar nişte (pre)judecăţi rasiste mult mai subtil sugerate. Este vorba de etnonime şi de modul în care li se aplică procedee lexicale precum derivarea şi compunerea. Sufixele 1 C. Noica Cuvânt împreună despre rostirea românească, p

18 (augmentativ în cazul cuvântului bulgăroi şi diminutival în grecotei ) trasează linia îngroşată, ulterior, prin determinări care, după principiul caricaturii, esenţializează, reducând fizionomia unei etnii la un detaliu distinctiv: ceafă groasă, nas subţire. Detaliul fizic îşi poate dezvolta o serie de conotaţii ce ţin de tiparul mental al etnicilor respectivi: grosolănie şi subţiere (degenerare). Cât despre compusul greco-bulgărime, procedeul însuşi sugerează aglutinarea, perceperea străinilor într-un mod nediferenţiat, ca şi cum am avea de-a face cu o masă informă, din care nu se detaşează individualităţi. Totodată compusul este aşezat în opoziţie cu o rasă atât de nobilă şi de puternică, încât se exprimă prin individ ( român ) şi prin personalitate emblematică (Traian). Acelaşi tip de discurs exasperat şi arţăgos caracterizează în mare parte articolele din presa vremii semnate de gazetarul Eminescu. Caragiale, dimpotrivă, nu este vehement ci ironic-detaşat, iar şarja lui vine dintr-o raportare diferită, opusă chiar, la şovinismul românesc: Noi, românii verzi, purcedem de la următoarele principii sănătoase de progres naţional: A iubi neamul său e peste putinţă din partea aceluia care nu urăşte celelalate neamuri. Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte; vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri. De aceea, un neam nu trebuie să-şi piarză vremea a se gândi cum să-şi îndrepte defectele şi cum să-şi cultive calităţile? El are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele şi să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calităţile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veşnic groază de celelalte, deoarece existenţa unuia n- are altă condiţie decât compromiterea completă a altuia. (I. L. Caragiale Românii verzi ) Aspectele hilare ale oricărei ideologii extremiste sunt evidenţiate prin reducerea fetişurilor naţionaliste la absurd: Art. 3 Emblema societăţii va fi un român verde zdrobind falnic cu călcâiul său şerpele străinismului, care scrâşneşte şi ţipă. Cât despre felul în care se raporteză Caragiale la clişeul nobilei moşteniri romanice, e suficient să observăm efectul devastator al cacofoniei: Art. 46 Membrele societăţii sunt datoare a-şi boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc. O interesantă abordare a specificului românesc este fără îndoială, cea a lui Lucian Blaga, care propune conceptul de matrice stilistică configurată pe baza unor factori abisali şi deduce un tip de comportament ce i-ar singulariza pe români, denumit cu formula boicotul istoriei. La aceeaşi filosofie de viaţă a românilor trimite şi teoria lui D. Drăghicescu, care observă că stilul lor de viaţă se caracterizează prin minimalism sau prorizorat ca şi demonstraţia lui Mircea Eliade, potrivit căreia poporul acesta şi-a transfigurat destinul tragic. Atât Blaga cât şi Eliade iau ca punct de sprijin pentru demersul lor speculativ balada populară Mioriţa. 2. Ceilalţi (heteroimaginea identitară) Orice discurs identitar se raportează, vrând-nevrând, la instanţa alterităţii. Cum se văd ceilalţi? în primul rând şi, apoi, Cum ne raportăm noi (cum îi vedem, cum îi tratăm) la ceilalţi? Mozaicul identitar se compune din imagini furnizate din interior şi din heteroimagini. Varietatea imaginilor care o compun, caleidoscopic, pe cea acceptată de majoritate, se poate ordona în funcţie de nişte topoi (selectaţi pe criteriile frecvenţei şi rezistenţei). Heteroimaginea identitară se exprimă, de pildă, prin legenda occidentală a lui Dracula, menită să pună în evidenţă primejdia şi existenţa în fantastic (care presupune, conform viziunii lui Roger Callois, prezenţa pericolului, a unei optici anxioase). De altfel, în mod curent, spaţiului românesc i se dau atribute de ordinul magiei şi misterului, ce ţin de percepţia României ca Terra incognito. Totodată, străinii tind să privilegieze anumite trăsături de caracter (de obicei negative): lenea sau hoţia. Sârbii au o expresie care se traduce prin treabă românească, prin care înţeleg un lucru făcut de mântuială. Francezii, la care românii s-au raportat admirativ (francofonia, cultul intelectualităţii româneşti din secolul al XIX-lea pentru valorile Franţei), manifestă un vadit sarcasm. Mircea Eliade amintea un calambur, întâlnit într-o publicaţie franceză, care suna cam aşa: Când unul fură, e cleptomanie, când mai mulţi fură, e manie, când un popor întreg fură, e România (Roumanie). La judecata negativă pe care au exprimat-o românii înşişi, se pot adăuga consideraţiile deloc măgulitoare ale străinilor care au venit în contact cu noi. Televiziunile străine sunt de cele mai multe ori în căutarea spectacolului sordid. Un reportaj al TV5 oferea acum câţiva ani un decupaj al realităţii româneşti ai cărui protagonişti erau: un cuplu alcătuit din doi minori el aurolac, ea handicapată şi 19

19 însărcinată, apoi mediul în care cuplul evolua (canalele bucureştene, o mizeră gospodărie ţărănească şi o la fel de mizeră sală de naşteri dintr-o Maternitate românească). Alte puncte de interes prin care se conturează profilul societăţii româneşti actuale sunt: reţelele de pedofilie şi traficul de copii, copii seropozitivi (pe scurt, tragedia copiilor români), câinii comunitari şi faptul că România e ţara care exportă cel mai mare număr de prostituate din Europa. Viziunea accentuat sumbră, chiar apocaliptică, vine în sprijinul pesimismului nostru naţional vizibil în decupajul realităţii pe care îl realizează zilnic principalele canale de televiziune din România: sex, violenţă, droguri şi alcoolism, abuzuri şi politică. În primele decenii de după 1989, respectivul profil părea justificat de nevoia defulării atâtor dureri înăbuşite. Tragediile camuflate, vigilent cenzurate de Putere, nici nu puteau fi bănuite în dosul idealităţii (ce luase locul realităţii) confecţionate de Telejurnal sau de Scânteia. Aceste tragedii îşi cereau acum dreptul să fie cunoscute. După o vreme, însă, nevoii de a face publică atrocitatea cotidiană i s-a substituit ceea ce numeam satisfactia pesimistă a autodemolării. România are nevoie acum de luciditate şi încredere în forţele proprii, totodată de luciditate şi din partea celor care ne percep din exterior. Înainte de a da verdicte şi de a formula condiţii, ar fi necesar ca străinii să ne cunoască, să ne înţeleagă şi să ne respecte. Sarcasmul calamburului franţuzesc amintit anterior măcar se referă la o trăsătură ce poate fi în mod real atribuită etnicilor români şi demonstrabilă prin faptele lor. În schimb, dacă am observa aluziile sporadice la români din filmele americane, vom constata că România funcţionează ca un reper abstract (adesea absurd) despre care există o reprezentare fantomatică. Într-un film recent al lui Spielberg, Terminalul, eroina afirmă că românii au inventat croissantul, dar nu apucă să spună povetsea până la capăt. Din context (ţări reale şi ţări fictive), înţelegem că România este plasată în rândul acestora din urmă, într-o sferă a exoticului. Românii sunt aduşi, în general, în discuţie în filmele americane în legătură cu aspecte derizorii, prin situaţii neverificabile sau chiar neverosimile. Pe principiul naţional a face haz de necaz, românii găsesc şi ei un răspuns la această atitudine. O formaţie de muzică uşoară, pe nume Planeta Moldova, inversează statutul anonimatului nostru din punctul de vedere al euro-americanilor. Versurile cântecului Invidia vorbesc mucalit, despre faptul că în ochii americanilor, francezilor, japonezilor sau germanilor se citeşte invidia celor care au totul, dar nu sunt... moldoveni. Chiar şi numele formaţiei e o persiflare a statutului colonial (chiar de mare putere planetară, de tipul Imperiului intergalactic din scrierile S.F.) venită dinspre o comunitate etnică veşnic marginalizată şi tratată ca minge de ping-pong. Să fie băşcălia singura politică culturală eficientă a românilor deocamdată? 3. Scenariul ospitalităţii Se pune, fireşte, şi chestiunea felului în care se raportează românul la străini în ipostaza lui de naţionalitate majoritară, deci de gazdă. Aceasta este o postură convenabilă, întrucât opinia generală afirmă că românul e ospitalier. Dacă am sintetiza punctele comune care există atât în convingerile românilor despre ei înşişi, cât şi în cele ale străinilor care au încercat să îi cunoască, am obţine o listă cu defecte şi calităţi. În rândul defectelor, ar trebui să enumerăm: lenea, superficialitatea, hoţia, caracterul duplicitar, inconsecvenţa, iar ca principale calităţi: toleranţa, umorul, ospitalitatea. Evident, acestea sunt trăsături general umane şi e greu demonstrabil că o întreagă colectivitate se caracterizează prin anumite însuşiri. Totuşi, atitudinea faţă de viaţă şi de moarte, faţă de muncă, de situaţiile conflictuale, faţă de străini, sunt de natură să furnizeze informaţii în legătură cu ceea ce am putea numi firea unui popor. La fel, limbajul şi imaginarul artistic, tabuurile şi complexele pot particulariza o comunitate sau o etnie. În ceea ce priveşte ospitalitatea, pare să funcţioneze un consens. Dacă în codul moral al japonezilor refuzul nu este permis, în cel al românilor e lăudabil să oferi cît mai mult. Că vin ţi-oi da, şi bani ţi-oi da Şi haina de pe mine glăsuiesc versurile unei cunoscute romanţe. Antropologia culturală susţine că ospitalitatea e o trăsătură specifică societăţilor tradiţionale. În acest sens, multe dintre popoarele continentului african, grecii sau bulgarii (balcanicii în general) se mândresc cu ospitalitatea lor. Sunt comunităţi în care conduita ospitalieră e atât de exagerată încât îl stupefiază pe oaspete: eschimosul care îţi oferă nu doar blana sau bucata lui de carne de focă, dar şi nevasta. 20

20 Ospitalitatea îşi poate găsi varii justificări: de natură psihologică, ritualică, religioasă. Ortodoxia plasează ospitalitatea într-o constelaţie mai largă de valori (toleranţă, bunătate, înţelegere, pacifism), aşezate sub semnul iubirii. Motivaţia sacră care a stat la baza plăcerii de a dărui poate fi căutată în dorinţa sacrificiului de sine sau într-un anume tip de optică s-o numim tranzacţionară: omul e generos cu străinul, pentru ca Dumnezeu să se poarte la fel şi cu el în viaţa de toate zilele sau în cea de apoi. În România, femeile, în mod special, respectă ritualurile legate de pomenirea morţilor cu o insistenţă de invidiat (mai ales dacă ne gândim că hotărârea sau consecvenţa nu sunt punctele noastre forte). Se întind mese fastuoase (care depăşesc uneori posibilităţile materiale reale ale celor care le oferă), se fac nesfârşite şiruri de colive, prescuri şi căpeţele, se dă îmbrăcăminte, încălţăminte etc. În societatea modernă multe dintre persoanele acestea neobosite în a dărui par să ignore faptul că e vorba despre un transfer simbolic, îndepărtându-se de sensul adevărat al gestului acela de cult al morţilor. După aceeaşi logică tranzacţionară, românul dăruieşte ca să asigure celor dragi o existenţă îndestulătoare post-mortem, fără a-şi neglija, în acelaşi timp, propria posteritate (există persoane care îşi dau singure de pomană din timpul vieţii, aşa ca să fie sigure). Transferul simbolic care a constituit baza ritualului de pomenire ne îndreptăţeşte să vorbim şi despre o dimensiune eschatologică a ospitalităţii. Scenariul ospitalităţii are drept actanţi gazda şi oaspetele. Rolul gazdei oscilează între plăcerea necondiţionată a dăruirii (deschiderii spre celălalt, împărtăşirii cu celălalt) şi afirmarea orgolioasă a statutului de stăpân. Charles Taylor atrage atenţia că, de multe ori, grupurile dominante au tendinţa de a-şi dubla dominaţia de natură politică sau economică printr-o politică culturală menită să le creeze grupurilor minoritare reprezentări ale inferiorităţii, să le facă să-şi piardă respectul de sine. 1 În acest context, oaspetele (văzut ca minoritate naţională începe să aibă statutul unui tolerat, care ar trebui să se conducă după principiul vizitele scurte sunt cele mai plăcute, ori să se lase asimilat. Considerând că majoritatea etnică defineşte naţiunea, românii şi-au afirmat de mai multe ori, pe parcursul istoriei, statutul de stăpân şi nu de gazdă. Noi suntem români, noi suntem români, Noi suntem aici pe veci stăpâni! sunt versurile unui cântec la care românii fac apel ori de câte ori li se pare că sunt ameninţaţi de alte formaţiuni etnice. Ambiguitatea statutului oaspetelui e conţinută chiar în etimonul latin, căci hostis înseamnă oaspete dar şi duşman. Şi atunci, de la ospitalitate la ostilitate nu mai e decât un pas... Cam aşa s-au petrecut lucrurile cu minorităţile etnice în România comunistă. În anii am fost implicată, fără să mi-o fi dorit, într-unul dintre scenariile acestei bizare ospitalităţi. Absolvenţii din Bucureşti erau cu precădere repartizaţi în Ardeal, pentru a participa, după slabele lor puteri, la politica tacită a desnaţionalizării maghiarilor. Puterea comunistă nu recunoştea niciodată că ar practica o astfel de strategie (făcea negoţ cu cetăţeni germani sau evrei, pe care în mod real îi vindea şi, în acelaşi timp, afirma în orice discurs drepturile naţionalităţilor conlocuitoare ). Tensiunea şi ostilitatea se simţeau la tot planul: în magazine, în întrunirile publice sau private, la şcoală, unde copiii evitau să vorbească româneşte, chiar şi la orele de lima română. Era greu de spus care era oaspetele şi care gazda: pe de o parte, tu te simţeai (greu) tolerat, într-o ţară străină, pe de altă parte, ei erau minoritari şi constrânşi, prin numărul tot mai mare de profesori stagiari români, să înveţe geografia, istoria, biologia în limba română şi să vorbească aceeaşi limbă străină în şedinţele pioniereşti, uteciste sau de partid. Toate valorile false, schiminosite, asociate opresiunii comuniste, le veneau prin filiera limbii române şi e firesc atunci că, simţindu-se oprimaţi, boicotau regimul, refuzându-i idiomul. Am înţeles mai târziu că regimul Ceauşescu, suferind de mania grandorii, avea vădite nostalgii şi manifestări colonialiste, că, la scară miniaturală, se construia un imperiu (printre ai cărui colonişti ineficienţi şi refractari la nobila misiune mă număram). Probabil că, pentru minorităţile etnice din România, prăbuşirea sistemului trebuie a echivalat postcomunismul cu postcolonialismul. Pe de altă parte, nu doar gazda poate fi aşezată sub semnul discriminării şi al conduitei ostile. Adesea, în comunităţile cu o modernizare anevoioasă, târzie şi realizată prin arderea etapelor, minorităţile sunt cele care falsifică principiile egalitare, organizându-se în elite, pe baza unor idei, în fond, discriminatorii (superioritatea educaţiei maghiare sau germane, a modelului catolic sau protestant, a deschiderii spre o cultură prestigioasă). Avem atunci de-a face cu agresivitatea oaspetelui care-şi justifică strategii separatiste, la fel de novice ca şi politica asimilării forţate. 1 Charles Taylor, p