Universitatea SPIRU HARET Facultatea de Psihologie şi Stiintele Educatiei Semestrul II Anul I de studii

Transcription

1 Universitatea SPIRU HARET Facultatea de Psihologie şi Stiintele Educatiei Semestrul II Anul I de studii METODLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE ŞI PEDAGOGICE I conf. univ. dr. Marilena Ticuşan 1. Problematici metodologice Omul este fiinţa care în viaţa de relaţie depinde în mod esenţial de ceilalţi şi în virtutea acestui fapt formarea, fiabilitatea şi vocaţia sa nu pot fi explicate în afara acestui aspect. Individul se formează şi îşi dezvoltă personalitatea în cadrul unui proces continuu de asimilare a experienţei sociale într-o diversitate nelimitată de conţinuturi şi forme. Înţelegerea poziţiei sale în diferite situaţii şi a adecvării răspunsurilor sale, înseamnă surprinderea modului în care se prelucrează informaţiile furnizate de mediul înconjurător. Perceperea celuilalt e mult mai bogată în conţinut şi încărcătură afectivă. Imaginea noastră despre celălalt nu poate corespunde decât parţial realităţii. Caracterul interactiv al percepţiei altei persoane este o sursă de distorsiune, iar în relaţiile de interacţiune cu semenii sunt antrenate conjunctural componentele naturii psihosociale ce pot fi exprimate în situaţia respectivă. Analizat în totalitatea sa ca fiinţă psihosocială omul nu va putea fi înţeles decât prin abordări în multiple planuri (cu tehnici variate şi complexe de examinare). 1

2 În realizarea obiectivelor ştiinţifice ale psihologiei metodele la care apelează deţin un loc important. În ultimul timp se urmăreşte o explicaţie cât mai riguroasă şi mai exactă a cunoaşterii şi descoperirii ştiinţifice ceea ce a condus la formarea, transformarea şi perfecţionarea continuă a metodei ştiinţifice. 2. Delimitarea conceptuală În orice demers ştiinţific, cercetătorul direcţionează cercetarea prin prisma principiilor teoretice şi ştiinţifice de la care porneşte, al căror adept este. Fiecare şcoală sau orientare îşi are propria metodologie de cercetare. Răspunsurile la toate aceste întrebări deschid drumul către noi probleme: ce se întâmplă; ce semnifică, care sunt determinanţii funcţionali ai comportamentelor etc. În unele concepţii metodologice este considerată identică cu modelul de cercetare dintr-un studiu incluzând informaţiile şi metodele utilizate pentru verificarea ipotezelor propuse generând confuzie deoarece pot exista tot atâtea metodologii câte proiecte de cercetare există. Pe de altă parte metodologia este construită pe baza principiilor teoretice, oferind un ghid de cercetare, astfel încât ea rezultă din teorie şi nu din modelul ce cercetare. Culegerea datelor s-a perfecţionat în ultimul timp cu ajutorul tehnicii. Mărimea şi natura unităţilor alese poate fi variabilă în funcţie de scopurile urmărite. Alegerea cercetătorului şi practicianului a unor metode de investigaţie este condiţionată de: fidelitatea procedeului două persoane abordând aceeaşi temă prin aceleaşi metode trebuie să ajungă la rezultate similare, precum şi de economia procedeului interesul obţinerii rezultatului să fie în raport cu eforturile angajate. Metoda nu este numai un simplu instrument de obţinere a unor date ci şi un demers logic ce deschide calea cunoaşterii. Metoda de cercetare reprezintă modul specific de investigare al realităţii şi scopul cunoaşterii şi transformării ei, având un caracter instrumental de intervenţie, de informare, interpretare şi acţiune. B.D.Shmith caracterizează metoda ştiinţifică: ca fiind sistematică, formală şi obiectivă urmărind seturi de reguli prin care se menţine formalitatea ştiinţifică; este precisă pentru că măsoară cu atenţie observaţiile, conducând la reproductibilitate ceea ce îi conferă 2

3 acurateţe şi sens.metoda se conturează din permanentele întrebări provocări ale unei cercetări ştiinţifice, în care se găseşte amprenta personalităţii cercetătorului. Ea contribuie la descoperirea ştiinţifică prin demonstrare. Metodele în cursul evoluţiei ştiinţei s-au clasificat în funcţie de perioadele de timp necesare în cercetarea unei metode: transversale care se doresc descoperitoare între aspecte fenomene la un moment dat şi metode longitudinale desfăşurate pe perioade lungi de timp (folosite în studiul de caz, biografia). Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentele în funcţie de numărul unităţilor sociale luate în studiu pot fi: metode statistice (anchete socio-demografice, sondaje de opinie etc.) şi metode cazuistice constituind studiul integral al câtorva unităţi (biografia, studiul de caz) (Chelcea 1995). Tehnica de cercetare se referă la operaţiunile concrete de colectare a informaţiilor cu ajutorul unei metode. Procedeul constituie maniera de utilizare a instrumentelor de investigare. Nu s-a realizat un acord unanim în ceea ce priveşte utilizarea de tehnică, metodă, proceduri, deoarece o metodă poate fi utilizată ca tehnică sau procedură (ex. chestionarul metodă de cercetare poate fi inclus ca tehnică de culegere a datelor în ancheta sociologică). 3. Teoria şi paradigma cadru de referinţă Teoria ştiinţifică este deci indispensabilul ferment al progresului cunoaşterii chiar în măsura în care ea este pusă în discuţie. De fiecare dată când încercăm să dăm soluţia unei probleme, spunea Popper, ar trebui să încercăm mai degrabă să o depăşim decât să o apăram. Teoria devine un obstacol în calea acestui progres atunci când cercetările pe care ea le suscită nu vizează decât să o perpetueze. Asupra acestui aspect insista Kuhn în noţiunea de paradigmă. Thomas Kuhn (născut în 1922), istoric şi filozof al ştiinţei, îşi datorează notorietatea, în afara cercului său de specialişti în istoria ştiinţei, lucrării referitoare la Structura revoluţiilor ştiinţifice în care dezvoltă conceptul de paradigmă în dinamica istorică a ştiinţelor. Îndepărtându-se de teoriile evoluţioniste ale lui Popper, el propune o viziune mult mai haotică. O paradigmă este o concepţie dominantă într-un câmp al cunoaşterii, fizica de exemplu, căreia i se 3

4 raliază comunitatea ştiinţifică la un moment dat. Ea este, evident, alcătuită dintr-un ansamblu coerent de fapte şi interpretări teoretice, consolidat prin factori extraştiinţifici şi, mai ales, cei ce sunt de resortul sociologiei ştiinţei - instalarea în posturi cheie a savanţilor aderând la paradigma în cauză, finanţare privilegiată a cercetării etc. Mecanica newtoniană a fost timp îndelungat paradigma fizicii, pînă la prăbuşirea sa spre sfîrsitul secolului al XIX-lea provocată de noile concepţii în termodinamică şi de teoria relativităţii. Paradigmele nu se transformă spontan, pentru Kuhn, în paradigme modificate sau diferite, aşa cum se succed speciile unele altora în procesul evoluţiei. Ele sunt, ca să spunem aşa, răsturnate, aşa cum sunt răsturnate guvernele în timpul revoluţiilor, de opera oamenilor de ştiinţa marginalizaţi, adesea continuă o perioadă fără sprijinul comunităţii ştiinţifice, uneori respinsă de ea. Luată literă cu literă, teza lui Kuhn nu explică creşterea cumulativă a cunoştinţelor ştiinţifice. Totuşi, ea a sedus specialiştii din domeniul ştiinţelor umane şi al psihologiei, care s-au recunoscut în această descriere a propriului progres, în care şi astăzi încă oamenii de ştiinţă se identifică puternic cu. modelul teoretic la care ei au aderat. Întâlnim frecvent noţiunea de paradigmă în legătura cu revoluţia behavioristă sau cu revoluţia cognitivistă. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 190) Conform definiţiei date de T.S.Kuhn (1962) în The Structure of Scientific Revolutions paradigma constituie ansamblul elementelor epistemiologice, teoretice, conceptuale, ce servesc drept cadru de referinţă comunităţii cercetătorilor dintr-o anumită ramură ştiinţifică. Constituie un mecanism perceptiv şi cognitiv de selectare, combinare şi recombinare prin care cercetătorul îşi construieşte obiectul ştiinţific al cercetării sale. Paradigma structural-expresivă În cadrul paradigmei structural-expresive obiectul de studiu îl constituie acea organizare internă a psihicului exprimată prin personalitatea subiectului. În cadrul acestei paradigme psihicul constituie un modelator în exprimările subiectului iar comportamentul şi exprimarea verbală ale acestuia îşi au originea în organizarea internă a psihicului, concepţiei preluată din psihanaliză. 4

5 Sistemul cel mai profund al unui individ în care se regăsesc dorinţele, motivaţiile sau valorile fundamentale formează logica profundă ce serveşte drept grilă de percepere determinând atitudini profunde ce declanşează predispoziţii pentru lucrurile din lume. Atitudinile determină acţiunile subiectului, comportamentul său după care vin opiniile ca expresie a dorinţelor şi valorilor sale. Se poate deduce că sensul comportamentului trebuie interpretat. Paradigma formal-tranzacţională surprinde formele comunicării devenind în mare măsură exterioară. Sunt puse în evidenţă modalităţi de conlucrare a stării raţionale afectivă şi normativă. Subiectul apelează la situaţii analogice cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacţiilor în diferite forme. Atitudinile subiectului pot trece prin cele trei nivele: la primul nivel atitudini şi paralimbaje rigidizate datorate efectelor educaţiei părinţilor asupra copiilor; al doilea nivel redat de personalitatea adultului ce îşi ţine în frâu sentimentele şi al treilea nivel în care sentimentele sunt lăsate să răzbată la exterior în toate stările psihologice. Este un model al unei concepţii relaţionale depăşind modelul psihoanalitic freudian subiectul apelează şi la situaţii analogice, cu scopul de a ajunge la un nivel al tranzacţiilor în diferite forme. Paradigma relaţional-sistemică aduce în atenţie relaţia dintre indivizi. Conform studiilor lui G.H.Mead. Eul nu există decât prin şi în interacţiunile sociale în care procesul căutării, prin natura sa este interacţionist. Paradigma fenomenologică şi praxeologică conduce la explicitarea semnificaţiilor exprimate de subiecţi, cercetarea recurgând la metode de analiză fenomenologică comprehensivă şi etnometodologică. Descrierea fenomenologică este cauza investigării sistematice a subiectivităţii şi conţinuturilor conştiinţei prin care se urmăreşte sesizarea sensului subiectiv şi intersubiectiv, pornind de la corelarea instituţiilor altor indivizi cu propria noastră experienţă ca trăire empatică (A. Mucchielli). În analiza interacţiunii umane se recurge şi la un set de mize ale interacţiunilor interpersonale: miza informativă ca primă modalitate de existenţă (transmiterea de 5

6 informaţii) miza de poziţionare legată de existenţa socială; miza de mobilizare (ca tentativă de influenţare a celuilalt); miza relaţională (relaţia umană trece de la esenţă la existenţă); miza normativă (se constituie ansamblul normelor ce vor fi activate în interacţiunile viitoare). Paradigma după alţi cercetători poate fi grupată în: paradigma pozitiviste, care stau la baza interpretării pozitiviste şi paradigme care stau la baza interpretării comprehensive. Alţi cercetători clasifică paradigmele în alte trei categorii: - pozitiviste, ce-şi au locul de bază în cadrul studiilor pozitiviste şi neopozitiviste; - interpretative incluzând o teorie ale ştiinţelor sociale: etnometodologică, psihanaliza, sociolingvistica, etnografia etc.; - critice Bibliografie: Mucchielli, A., (2002) Arta de a influenţa, Ed. Polirom, Iaşi. Richelle, M., Parot, F., (1995) Introducere în psihologie. Istoric şi metode, Ed. Humanitas, Bucureşti Radu, I., (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron, Cluj-Napoca Chelcea,S., (1995)Cercetarea sociologică, Editura Destin,Deva 6

7 Cercetarea ştiinţifică aduce implicit în discuţie momentul în care cercetătorul se întâlneşte cu subiectul uman, un moment complex în care au loc la nivelul conştient şi inconştient, evaluări reciproce cu implicaţii în demersul şi desfăşurarea acesteia în care simultan şi intens au loc schimburi verbale, nonverbale şi intuitive. Definirea raportului cunoscut - necunoscut nu este completă fără intervenţia evaluării. Pentru aceasta, sistemul de pertinenţă, cum sunt denumite în psihologia modernă emoţiile şi nevoile (Schultz), va declanşa conduita imediată axată pe binomul bun", rău" relativ la individul însuşi. Semnalele generate de calitatea situaţiei de interacţiune sunt de natură paralingvistică - intuitivă: prin aceasta se vor institui relaţiile binevoitoare şi amicale sau dimpotrivă ostile, ce-i vor permite renunţarea la precauţii sau respectiv sporirea lor. Evaluarea celuilalt se face automat şi spontan. Experimentele au arătat că persoanele cu o slabă capacitate de identificare intuitivă cad uşor în superficialitate, cu accesul la un număr restrâns de elemente selectate. Funcţia stabilirii identităţii sociale rezidă în categorisirea, după statute şi roluri impuse sau acceptate în sistemul de relaţii. După cum menţiona A. Mucchielli situând pe celălalt în raport cu noi înşine 7

8 consistenţa dă perspectiva relaţiilor ulterioare. Când întâlnirile devin banale, lipsite de importanţă, momente în care îşi fac apariţia aşa numitele formule de petrecere a timpului", o serie de tranzacţii complementare, simple, pe jumătate rituatizate, dispuse în jurul unui singur nucleu material şi al cărui scop principal constă în a structura un anumit interval de timp" după cum le defineşte Berne (1998). 2. Trebuinţele - factori constant modelatori ai personalităţii Datorită permanentelor modificări prin expunerea la o diversitate continuă de situaţii şi evenimente, personalitatea se transformă constant. În viziunea lui Rotter sistemul trebuinţelor psihologice include 6 categorii: Trebuinţe de recunoaştere şi statut - pentru dobândirea unei poziţii precise într-un grup; Trebuinţele de protecţie / dependenţă, caracterizate prin nevoia de apărare de către ceilalţi în faţa frustrărilor sau pedepselor; Trebuinţele de dominaţie - implicate în permanentă controlare şi direcţionare a acţiunilor celorlalţi; Trebuinţele de independenţă - conducând persoana de a hotărî modalitatea de acţionare, timpul potrivit acesteia, valorizând capacitatea de a realiza singur anumite lucruri; Trebuinţa de dragoste şi afecţiune, care va face omul acceptat, plăcut, va sta la baza relaţiilor ce le va stabili ulterior, temporale sau permanente; Trebuinţa de confort fizic, care este o combinaţie, o asociere complementară a satisfacerii fizice cu plăcerea şi securitatea (după Schultz, D., 1986). Feedback-ul pozitiv încurajează desfăşurarea actului comunicaţional, amplificând în cazul celui care comunică sentimentul eficacităţii de sine, încurajându-l. Feedback-ul negativ poate conduce la întreruperea comunicării, blocând dorinţa de iuterrelaţionare. 8

9 S-au conturat în decursul cercetărilor, tehnici de feed-back care să permită autocontrolul şi eficientizarea comunicării. Cele mai des folosite sunt următoarele: 1. parafraza - prin care cu propriile cuvinte încercăm să redăm ideile formulate de interlocutor, pentru a ne convinge de corectitudinea interpretării noastre; 2. întrebarea directă scurtă - care poate oferi variante de răspuns de tipul da sau nu; 3. întrebarea indirectă - încearcă crearea posibilităţii interlocutorului de a-şi exprima o opinie sincer. Este folosită mult în psihoterapie. 4. întrebarea cu răspuns sugerat - prin care se conduce discuţia la obţinerea răspunsului dorit. 5. ascultarea activă - este redată prin modul în care ne exprimăm acordul sau dezacordul cu interlocutorul. Este însoţită de obicei de mişcări regulatorii ale corpului care amplifică efectul produs de semnificaţia cuvintelor interlocutorului asupra noastră. Factorii distorsionanţi în perceperea celuilalt Dintre factorii perturbatori menţionăm: o probleme semnatice o distorsiuni perceptive o diferenţe culturale o alegerea greşită a canalelor sau momentelor, fiecărui mesaj corespunzândui canalul cel mai adecvat. o lungimea excesivă a canalelor de comunicare face comunicarea mai lentă şi mai susceptibilă la distorsiune. o factorii fizici perturbatori o absenţa feedbak-ului o atribuirea de înţelesuri diferite Există o multitudine de factori care pot cauza probleme şi de care trebuie să fim conştienţi pentru a le depăşi sau pentru a le minimaliza efectul, la factorii perturbatori amintiţi anterior se mai pot adăuga următorii: 9

10 Diferenţe de percepţie Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina multor altor bariere de comunicare. Concluzii grăbite Deseori vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea. Stereotipii Lipsa de cunoaştere Lipsa de interes Dificultăţi de exprimare Emoţii Personalitatea Nu numai diferenţele dintre tipurile de personalităţi pot crea probleme ci şi adeseori propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi ca urmare, comportamentul nostru influenţează pe cel al partenerului de comunicare. Această ciocnire a personalităţilor" este una din cele mai frecvente cauze ale eşecului de comunicare. Context situaţional şi limbaj gestual Contextul situaţional are de asemenea, un rol important în dezvoltarea cercetării. Teritoriul în care are loc întrevederea are o semnificaţie aparte. Dacă întrevederea are loc într-un birou, acesta are amprenta personalităţii individului care îl ocupă, precum şi a statutului social al acestuia. Spaţiul în contextul situaţional poate cuprinde: distanţa intimă de până la aproximativ 40 cm, distanţa personală: în care între cm reprezintă spaţiul familiar iar între cm au loc convorbiri neutre. Relaţiile profesionale se desfăşoară în cadrul distanţelor sociale între 1,25 m - 2,10 m. Distanţele ierarhice se păstrează în limitele 2,10m - 3,60 m, dincolo de 10

11 acestea are rol social, întâlnită în relaţia profesor - elev (3,6-7,50 m) sau dacă este mai mare, are loc un discurs formalizat cu interlocutori pasivi. Poziţia spaţială de faţă în faţă creează o relaţie de opoziţie, ca cea prezentă în relaţia apărare - atac. Confortul sporit se realizează prin situarea interlocutorului în unghi de Corpul uman Intervine în comunicarea cea de toată zilele nu numai ca un obiect natural ci şi ca un produs voluntar, travestit, metamorfozat. Psihanaliza ne-a învăţat că avem multe dorinţe de care nu suntem conştienţi. în general le reprimăm. Până la o vârstă de 7-9 ani copiii ştiu deja cum trebuie să vorbească, ce atitudine să adopte pentru a nu se da de gol Nu mai duc mâna la gură, privirea în pământ nu mai e atât de expresivă încât să-i demaşte că au spus un neadevăr. Femeia care îşi sprijină capul în mâini cu coatele pe masă nu ne va duce în eroare niciodată că se distrează. Faţa este cea mai expresivă. Dacă dorim să ştim ceea ce gândeşte cineva îi vom privi faţa. Expresiile emoţionale ale feţei pot fi identificate cu uşurinţă chiar şi de triburile care nu au mai avut contact cu civilizaţia europeană după cum spune Paul Ekman într-un studiu (1970) realizat pe un trib din jungla Noii Guinee Privirea noastră poate încuraja sau descuraja. Un contact vizual minim semnalează un interes scăzut, iar cel prelungit poate induce un sentiment de disconfort. Funcţiile principale ale comunicării vizuale (după Mark Knapp - Nonverbal Communication in Human Interaction apud. Minai Dinu, Comunicarea) sunt: 1. cererea de informaţii; 2. posibilitatea creată altor persoane de a lua cuvântul; 3. indicarea naturii relaţiei; 4. compensarea distanţei fizice. Gesturile pot fi considerate simboluri cheie, care poartă amprenta şi apartenenţa la o anumită cultură. Habitus mentis enim in corporis stătu cognitur" (într-adevăr starea minţii este dezvăluita de atitudinea corpului) după cum formula 11

12 sfântul Ambrozie succint, preocupările fiziognomice ale antichităţii în care profilul bărbatului erou era de neconceput fără un mers cu paşii întinşi Sărutul are semnificaţie simbolică de: salut, respect, prietenie, veneraţie, instrument al păcii, dar şi de sărutul trădător (Iuda), de condamnare la moarte (practicat de mafie), vindecare (sf. Martin vindecă leproşi); în funcţie de situaţiile în care persoanele sunt implicate. Palma omului transmite, de asemenea, mesaje prin care acesta poate fi investit cu capacitatea de ai dirija pe alţii, de a cere îndurare sau de a solicita o favoare Taxonomia funcţiilor semnalelor nonverbale Mijloacele comunicării nonverbale sunt semne şi semnale. Ponderile şi contextele utilizării lor constituie o temă de discuţie în lumea cercetărilor. Tipuri specifice de ilustrări gestuale: bastoanele exprimate prin mişcări care ritmează, accentuează sau subliniază un cuvânt sau o frază; ideografele exprimă mişcările gândirii prin trasarea intinerariului unui parcurs logic ; mişcările spaţiale deapănă o relaţie spaţială; kinetografele constituie mişcări ce mimează o activitate corporală; Semnalele nonverbale atenuează sau chiar modifică semnificaţia conţinutului verbal. Faţa emite semnele cele mai diferenţiate şi specifice ale emoţiilor particulare, deşi gesturile, mişcările corporale şi posturile sunt la fel de importante în expresia reactivităţii emoţionale. Codajul vocal al emoţiilor specifice nu este încă bine cunoscut, receptorul deducând stările emoţionale într-un grad înalt pornind de la configuraţii specifice ale indicilor acustici. Se pare că există semnele nonverbale corespunzătoare atitudinilor emiţătorului cu referire la obiect sau la o situaţie, unele dintre acestea servind ca bază la descrierile verbale ale atitudinilor (ex. a-şi băga nasul în treburile altora ). 12

13 Aceste semne nu au fost sistematic studiate cu excepţia dilatării pupilelor. Studii numeroase s-au concentrat însă pe analizarea atitudinii interpersonale conducând la o seamă de concluzii: afecţiunea pentru o persoană se exprimă printr-o distanţă interpersonală redusă, înclinarea în faţă a capului şi o frecvenţă mai ridicată a contactului vizual; durata şi frecvenţa contactului ocular sunt determinate de factori suplimentari cum ar fi subiectul conversaţiei, distanţa interpersonală, personalitate, precum şi de factori situaţionali; atitudinile interpersonale sunt reflectate în egală măsură de patternurile vocale şi lexicale; semnalele nonverbale funcţionează pentru exprimarea atât a statutului emiţătorului, a motivaţiilor, scopurilor şi intenţiilor sale, cât şi a intenţiilor comportamentale respectiv a anumitor atitudini: aprobarea, permisiunea, minţirea partenerului. Funcţiile reactive (feed-back) se manifestă prin semnale nonverbale ce indică răspunsuri relative, scurte şi precise pentru asigurarea emiţătorului că mesajele sale au fost recepţionate corect. Bibliografie: Aristotel,(1988)-Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. Chelcea, S.,coordonator(2004) Comunicarea nonverbală în spaţiul public, ed. Tritonic, Bucureşti Dinu, M., (1996) Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti. Nicola, G., (2004) Mentoratul. Un ambient pentru excelenţă, ed. Psihomedia, Sibiu Pease, A., Garner, A. (1995) Limbajul vorbirii, Ed. Polimark, Bucureşti Pease, A., (1993) Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti Schultz, D., (1987) Theories of personality Book, Cole Publishing Company Pacific Grove Săucan, Doina Ştefana, (2001) Comunicarea Didactică, Ed. ATOS Bucureşti. Ticuşan, M., (2005) Personalitate şi problem solving, ed. Psihomedia, Sibiu. 13

14 Cercetarea ştiinţifică implică o serie de norme etice, care trebuie respectate. În unele ţări normele etice sunt prevăzute prin lege, iar începerea unor cercetări este condiţionată de obţinerea avizului unei comisii specializate.codurile deontologice în cercetarea pe subiecţii umani prevăd, în general, datoria cercetătorului în psihologie să pună la curent în mod cinstit subiecţii Milgram, specialist american în psihologia socială, a invitat subiecţii, printrun anunţ în ziare, să participe ca voluntari la o experienţă. Psihologul a primit în acelaşi timp doi dintre candidaţi şi le-a explicat ce se aştepta de la ei. Unul urma să fie elevul supus învăţării unei liste de perechi de cuvinte şi la fiecare răspuns greşit urma să primească un uşor şoc electric. Celălalt urma să fie profesorul însărcinat să furnizeze partenerului primele cuvinte ale fiecărei perechi şi mai ales să-i administreze pedeapsa, în caz de nevoie. Elevul a fost instalat într-un compartiment experimental, legat solid de un scaun şi prevăzut cu electrozi la încheieturi; profesorul a fost instalat în compartimentul său de supraveghere, în spatele unui geam de observare cu sens unic şi cu comenzi ale unui generator de şocuri, permiţându-i să dozeze pedeapsa trecând progresiv de la 15 la 450 de volţi pe măsură ce subiectul comitea erori. La primele erori, subiectul a primit şocuri cu o intensitate minimală fără reacţii marcate, dar a trecut rapid la o tresărire, apoi la manifestări de durere din ce în ce mai intensă şi la protestări verbale din ce în ce mai vehemente, implorând clemenţa călăului său, pe măsură ce acesta din urmă, fidel instrucţiunilor care îi fuseseră date, mărea intensitatea şocurilor, atingând eventual maximul autorizat de aparatul generator în ciuda indicaţiilor de risc posibil menţionate în faţa comenzilor corespunzătoare. 14

15 Dintre cei doi protagonişti, numai profesorul era un subiect voluntar recrutat; elevul era un figurant al experimentatorului, antrenat să joace comedia suferinţei la primirea şocurilor imaginare; generatorul comandat de subiect nu trimitea nici un şoc. Marea majoritate a subiecţilor lui Milgram nu au ezitat să folosească, şi adesea până la maximul posibil, puterea care le era acordată pentru pedepsirea partenerului lor (65 % i-au trimis şocuri de 450 de volţi!). Manifestau ei predispoziţii agresive care zăceau adormite şi nu aşteptau decât pretextul ca să se exprime? Erau ei preocupaţi numai de reuşita în sarcina cerută, adică să-şi determine elevul să înveţe lista de cuvinte? Doreau ei să se conformeze pur şi simplu autorităţii cercetătorului ştiinţific care îi recrutase şi îi plătise pentru colaborarea lor? În legătură cu natura experienţei. Dacă trebuia să se respecte literalmente această regulă, experienţa lui Milgram nu ar fi putut, pur şi simplu, avea loc: ea presupunea de fapt ca şocurile să fie fictive, ca elevul să fie un figurant comediant, ca subiecţii să ignore ceea ce se petrecea în realitate şi, mai ales, ceea ce se încerca să se pună în evidenţă. În consecinţă este oare nevoie să se renunţe la acest gen de experiment? Nu ar fi mai util, totuşi, să ne cunoaştem mai bine ca să putem preveni această formă de derivă care apare ocazional în societăţile noastre aparent civilizate? Dar nu ar trebui să ţinem seama de şocul moral pe care l-ar putea antrena chiar la subiecţi faptul de a fi servit experienţei? Să vedem mai îndeaproape cum încearcă regulile deontologice să răspundă acestor probleme şi să definească marjele de libertate ale psihologului.recrutarea voluntarilor este adesea însoţită de plata unei mooeste indemnizaţii financiare. Subiecţii tentaţi de acest tip de mici câştiguri sunt obligatoriu recrutaţi dintr-o anumită populaţie - există puţine şanse să se prezinte oameni foarte ocupaţi şi foarte bine plătiţi în profesia lor. În sfârşit, voluntariatul este însoţit în mod normal de libertatea lăsată subiectului, explicit menţionată înaintea experimentului, de a renunţa la el oricâd doreşte. În multe din cazuri subiecţii nu uzează de această libertate, nevăzând nici un motiv să nu ducă la bun sfârşit contractul încheiat cu cercetătorul. 15

16 Dar se întâmplă ca ei să nu reziste stresului sau neplăcerilor situaţiei şi să simtă nevoia de a renunţa. Asociaţia Americană de Psihologie a formulat principii generale referitor la cercetările cu subiecţi umani. - obligaţia de a verifica gradul de acceptabilitate din punct de vedere etic, iar în cazul în care se constată derogări de la respectarea valorilor ştiinţifice şi umane se va solicita asistenţă etică în vederea protejării tuturor participanţilor la cercetare. - Subiectul sau subiecţii umani participanţi la cercetare vor fi analizaţi şi evaluaţi, astfel încât vor fi subiecţi cu risc major sau subiecţi cu risc minimal. - Cercetătorul îşi asumă reponsabilitatea de a trata corect din punct de vedere etic participanţii şi toţi colaboratorii pe tot parcursul cercetării. - Înaintea începerii cercetării se va stabilii un acord clar cu subiecţii, prin care se vor clarifica responsabilităţile şi obligaţiile fiecăruia. Angajamentul va fi respectat întocmai de către cercetător, iar subiecţii vor fi informaţi asupra tuturor aspectelor cercetării. - În cazul în care cerinţele metodologice presupun ascunderea sau falsificarea unor aspecte, ce trebuie dezvăluite subiecţilor, se va verifica justificabilitatea acestor tehnici. De asemenea se mai pot studia şi alte proceduri care nu apelează la falsificarea acestor aspecte ale cercetării. - Subiecţii vor avea libertatea de a participa precum şi de a se retrage din cercetare în orice moment. Această libertate va fi respectată de cercetător, iar acesta nu-şi va folosi poziţia pentru a influenţa în vreun fel subiecţii. - În cadrul cercetărilor nu vor fi folosite proceduri de investigare cu risc de vătămare gravă sau de durată a subiectului, astfel încât participanţii să fie maxim protejaţi. - După colectarea datelor cercetătorul va informa participanţii despre datele obţinute, astfel încât să se înlăture erorile ce ar putea să apară din interpretările subiecţilor. 16

17 - În cazul în care iau naştere consecinţe nedorite pentru subiectul participant, cercetătorul are responsabilitatea de a corecta, îndepărta aceste consecinţe. - Rezultatele sunt confidenţiale în ceea ce priveşte indicarea participării subiecţilor. Din punct de vedere al psihologului practician, acesta trebuie să aibă în vedere: - Prima grijă: de a nu dăuna şi a nu aduce prejudicii demnităţii persoanei. - Orice acţiune sau investigaţie care prezintă acest risc, va fi sistată imediat. - Responsabilitatea muncii sale. Orice eroare de diagnoză poate dăuna personalităţii subiectului. - Evitarea exprimărilor jignitoare, precum şi a exprimărilor ce pot da naştere la interpretări eronate sau tendenţioase. - Evitarea apelării la principiul autorităţii. - Respectarea principiului confidenţialităţii. - Respectarea secretului profesional. - Cunoaşterea limitelor şi posibilităţilor sale, folosind doar acele cunoştinţe şi tehnici pe care le stăpâneşte. - Testele şi tehnicile trebuie utilizate doar de persoane calificate pentru a putea fi aplicate şi interpretate corespunzător. - corectitudinea rezultatelor, claritatea; corectitudinea datelor de identificare; - corectitudinea autorilor. - Psihologul îşi va exercita profesia în domenii legate de calificarea sa, care va fi apreciată în funcţie de formarea sa universitară fundamentală şi aplicată de nivel înalt în psihologie, prin formaţiile specifice, prin experienţa practică şi lucrările sale de cercetare. El va lua hotărâri şi va acţiona în funcţie de competenţa sa. - Psihologul le va impune celorlalţi să respecte specificitatea exercitării profesiunii şi autonomia sa tehnică. El le va respecta pe cele ale altor profesiuni. - Psihologul va accepta doar misiunile pe care le va estima ca fiind compatibile cu competenţele, tehnica şi funcţiile sale. 17

18 - Pentru un psiholog, faptul de a fi legat în exercitarea profesiei sale de un contract cu orice întreprindere privată sau orice organism public nu modifică îndatoririle sale profesionale şi în special obligaţiile legate de secretul profesional şi independenţa în alegerea metodelor şi deciziilor sale. - Psihologul se va asigura de consimţământul celor care îl consultă sau participă la o evaluare, cercetare sau expertiză. El îi va informa asupra modalităţilor, obiectivelor şi limitelor intervenţiei sale. - În toate situaţiile de evaluare, psihologul le va reaminti persoanelor implicate că au dreptul de a cere o contra-evaluare. În situaţiile de cercetare, el le va informa că au dreptul de a se retrage în orice moment. - În situaţiile de expertiză judiciară, psihologul va trata în mod echitabil cu fiecare dintre părţi, conştient că misiunea sa are scopul de a lămuri justiţia asupra problemei care i-a fost pusă şi nu pe acela de a aduce probe. - Psihologul poate examina, la cererea lor, minori sau majori protejaţi de lege. Intervenţia asupra acestora va ţine cont de statutul, de situaţia lor şi de dispoziţiile legale în vigoare. - Psihologul este singurul responsabil de concluziile sale. El va ţine cont de metodele şi instrumentele utilizate şi le va prezenta concluziile într-o manieră adaptată diferiţilor interlocutori, în aşa fel încât să păstreze secretul profesional. Cei interesaţi au dreptul să obţină o prezentare comprehensibilă a evaluărilor care îi privesc. Atunci când aceste concluzii sunt prezentate terţilor, ele vor răspunde strict la întrebările formulate şi nu vor cuprinde elementele de ordin psihologic pe care se întemeiază decât dacă acest lucru este necesar. - Psihologul nu se poate prevala de funcţia sa pentru a garanta un act ilegal şi titlul său nu îl dispensează de obligaţiile legii de drept comun. Conform dispoziţiilor legii penale în materie de neasistare a persoanei în pericol, el are obligaţia să semnaleze autorităţilor judiciare însărcinate cu aplicarea Legii orice situaţie despre care ştie că pune în pericol integritatea persoanelor. 18

19 În cazul în care deţine informaţii cu caracter confidenţial, care îi indică situaţii susceptibile de a atenta la integritatea psihică sau fizică a persoanei care îl consultă sau a unui terţ, psihologul va evalua în cunoştinţă de cauză atitudinea pe care urmează să o adopte, ţinând cont de prescripţiile legale legate de secretul profesional şi de asistenţă a persoanelor în pericol. Psihologul îşi va putea clarifica decizia cerând sfatul colegilor experimentaţi. - Documentele eliberate de un psiholog (atestat, bilanţ, certificat, corespondenţă, raport etc.) trebuie să cuprindă numele acestuia, funcţia, ca şi coordonatele sale profesionale, semnătura şi menţionarea exactă a destinatarului. Psihologul nu va accepta ca altcineva să modifice, să semneze sau să anuleze documente relevante ale activităţii sale profesionale. - Psihologul îşi va sprijinii colegii în exercitarea profesiunii. El va răspunde favorabil cererilor lor de consultaţie şi ajutor în situaţii dificile, contribuind mai ales la rezolvarea problemelor deontologice. - Psihologul nu va face concurenţă în mod abuziv colegilor săi şi va apela la aceştia dacă va estima că sunt mai în măsură să răspundă unei solicitări. Neal Miller, psihofiziolog american, ataşat şcolii din Yale, dominată pe atunci de Clark Hull, a participat prin anii 1940 la eforturile acestui grup pentru a apropia teoria învăţării de teoriile psihodinamice de inspiraţie freudiană. El şi-a făcut simţită prezenţa prin lucrări experimentale de bună calitate privind învăţarea, motivaţia, anxietatea. Prin anii '60, ataşat de Institutul Rockfeller, el a întreprins cu echipa sa un important program de cercetare privitor la posibilitatea de a condiţiona după modelul numit operant al reacţiilor viscerale, precum accelerarea sau încetinirea ritmului cardiac, creşterea sau reducerea contracţiilor intestinale etc. În aceste experienţe, realizate pe şobolani, creşterea sau diminuarea ritmului cardiac, de exemplu, antrena o întărire pozitivă sub forma unei stimulări electrice în zonele cerebrale ale plăcerii. Rezultatele pe diverse organe s-au dovedit în întregime pozitive. Ele căpătau o faţetă teoretică considerabilă, aducând o soluţie unei vechi dezbateri privitoare la zonele fiziologice specifice celor două tipuri de condiţionare în 19

20 plus, ele deschideau o cale nouă de cercetare psihosomaticii experimentale, în care s- au angajat de îndată mai mulţi cercetători doritori să cearnă, într-un model animal, transpozabil la om, raporturile dintre factorii psihologici şi funcţionarea, eventual patologia, organelor interne. Din nefericire, toţi au eşuat în reproducerea rezultatelor lui Miller. Într-o primă fază, ei au început să se îndoiască de propria competenţă de experimentatori, având în faţă omul de ştiinţă renumit care era maestrul american. Acesta s-a lovit şi el de imposibilitatea de a-şi regăsi propriile date. Acolo unde, din păcate, alţi cercetători ar fi urmat, discret, o altă cale, lăsându-le ghinioniştilor îndoiala asupra competenţei personale, Miller şi colaboratorul său, Dworkin, s-au înverşunat să analizeze cauzele acestui eşec, sau cauzele aparentei reuşite iniţiale. Ei au publicat rezultatul negativ al lucrărilor lor într-un articol care ar putea să figureze într-o antologie a problemelor de etică ştiinţifică. (B. R. Dworkin şi N. E. Miller, Failure to replicate visceral learning in the acute curarized rat preparation, Behavioral Neuroscience, 100, nr. 3,p , 1986). (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p. 148) 20

21 Problemele care fac obiectul studiilor de cercetare nu numai în psihologie dar şi în celelalte ştiinţe îşi au originea în: - viaţa cotidiană, în care sursă nesecată de teme de cercetare o constituie relaţia interumană; - activitatea curentă: selecţia şi orientarea profesională; restructurările din cadrul unităţilor economice şi nu numai, reintegrarea profesională, eşecul şcolar, abandonul şcolar, integrarea în învăţământul de masă a persoanelor cu handicap etc. sunt la baza demarării cercetărilor; - teoriile existente aplicate la continua evoluţie şi oamenilor; - finalitatea cercetărilor care deschid de asemeni drum către alte investigaţii. Problematica cercetării cristalizează temele ei predilecte: - violenţă domestică - eşec şi abandon şcolar - inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă; - consecinţele existenţei manualelor alternative în şcoli - tulburări de conduită - crizele adolescentului - supradotarea şi supradotatul - educaţia vocaţională - integrarea copiilor deficienţi - integrarea minorităţilor: în şcoală, la locul de muncă - divorţialitatea: influenţă asupra copilului; - evoluţia relaţiilor de cuplu după divorţ - creativitatea către o mai mare pondere în educaţie - diferenţa dintre generaţii - familii multiple 21

22 - imaginea de sine - prizonierii calculatorului - calculatorul singurul prieten - suicidul: adulţi, adolescenţi - mirajul drogurilor - copiii abandonaţi: ce şansă au aceştia în societate - cluburile sportive între existenţă şi desfiinţare - religie - profesorul mentor - profesorul imposibil - evaluare şcolară - promovarea către o treaptă superioară a ciclului de învăţământ - testare a cunoştinţelor sau testare aptitudinală etc. Toate acestea constituie o fracţiune din temele posibile. Fiecare din subiecte pot fi abordate din mai multe puncte de vedere din prisma: părintelui, copilului, societăţii. Fac de asemenea obiectul cercetării pentru procese psihice, cognitive, sociale, a implicaţiilorpsihoafective existente în relaţiile sociale. Pot contribui, de asemenea, la găsirea unor soluţii de ameliorare şi îmbunătăţire a situaţiilor existente. Etapele cercetării ştiinţifice Cercetarea psihopedagogică poate fi considerată ca un demers raţional, organizat, în vederea surprinderii relaţiilor funcţionale şi cauzaledintre variabilele acţiunii educaţionale practice (după Drăgan, I. şi Nicola, I., 1993). Planul de cercetare reprezintă aranjamentul condiţiilor pentru colectarea şi analiza informaţiilor. Demersul cercetării ştiinţifice se realizează parcurgând următoarele etape: alegerea temei de cercetare, documentarea teoretică; stabilirea scopului şi a obiectivelor; stabilirea ipotezelor, delimitarea universului populaţiei; 22

23 eşantionarea; elaborarea instrumentelor, preancheta (ancheta pilot); colectarea datelor; prelucrarea informaţiilor; analiza datelor; redactarea raportului de cercetare. Alegerea temei de cercetare - tema de cercetare poate fi comandată sau aleasă de cercetător. Ea trebuie formulată riguros şi precis deoarece numai evitând ambiguităţile putem căuta un răspuns demonstrat ştiinţific la o problemă socială clar delimitată Documentarea teoretică - se realizează fie direct prin demersuri proprii sau indirect prin valorificarea rezultatelor oferite de alte studii. Se foloseşte literatura de specialitate, cea istorică şi beletristică, jurnale de călătorie, memorii, statistici, anuare, recensăminte, mass-media ş.a. Stabilirea scopului şi a obiectivelor - în funcţie de aspectul epistemologic ce caracterizează scopul cercetării există două tipuri de studii: studiile exploratorii - care au ca scop familiarizarea cu fenomenul cercetat, descoperirea de noi puncte de vedere în legătură cu acesta, formularea mai precisă a temei de cercetare sau dezvoltarea ipotezelor, studiile descriptive - cele care urmăresc cu acurateţe fie caracteristicile unui individ, ale unei situaţii sau ale unui grup, fie frecvenţa cu care apare un fenomen. Stabilirea ipotezelor. Acestea sunt formulate în vederea verificării lor prin cercetarea de teren. A. Mihu consideră că ipoteza rezultă din observaţia directă sau indirectă pe care fiecare dintre noi o facem la nivelul societăţii. Acelaşi autor atrage atenţia că ea nu este doar un produs al unei activităţi constatative ci o construcţie mentală imaginativă. Ipotezele sunt formulate sub forma unor enunţuri predictive; afirmative sau negative de genul dacă... atunci sau cu cât... cu atât (ex. Cu cât veniturile băneşti sunt mai ridicate cu atât satisfacţiile personale sunt mai mari ). Orice ipoteză trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie verificabilă şi să aducă ceva nou. Eşantionarea - reprezintă selecţia unei părţi dintr-un întreg (universul populaţiei) în scopul realizării de inferenţe asupra întregului cu un grad de eroare acceptabil. Modalităţi de eşantionare: 23

24 a. neprobabilistică: în care subiecţii nu au şanse egale de a fi selectaţi. b. probabilistică: în care fiecare unitate a populaţiei are şanse egale de a fi inclusă în eşantion. Elaborarea instrumentelor. O cerinţă metodologică fundamentală a cercetării psiho-pedagogice o constituie adecvarea tehnicilor şi metodelor de cercetare la obiectivele studiului, la specificul problematicii investigate. În acest sens se ţine cont de: ipotezele de lucru, natura fenomenelor studiate, specificul socio-cultural al populaţiei. Ancheta pilot urmăreşte testarea instrumentelor de cercetare elaborate în faza anterioară. Ea are în vedere: adecvarea metodelor şi tehnicilor la obiectivele cercetării, verificarea fidelităţii şi validităţii instrumentelor, formularea unor noi ipoteze sau reformularea celor vechi, estimarea bugetului de timp alocat cercetării. Prelucrarea informaţiilor - această etapă presupune: codificarea şi numerotarea dalelor obţinute de la fiecare subiect, transpunerea tor sub formă tabelară şi prelucrarea lor propriu-zisă. În cele mai multe cazuri informaţia este de natură cifrică ceea ce face posibil calculul statistic şi matematic. Analiza datelor - pe baza tabelelor de corelaţie, a coeficienţilor şi indicilor statistici, a graficelor, a altor date obţinute în etapa anterioară, cercetătorul analizează cantitativ sau calitativ toate informaţiile obţinute stabilind măsura în care ipotezele de lucru au fost confirmate sau infirmate. Redactarea raportului de cercetare - se face în scopul comunicării rezultatelor. Se poate prezenta sub următoarele variante: notă de cercetare, studiu în revistă de specialitate, referat, comunicare la manifestările ştiinţifice (accent pe comunicarea orală), carte ştiinţifică. Bibliografie Drăgan, I., Nicola, I. (1993) Cercetarea psihopedagogică, Tipomer, Tîrgu Mureş Muster, D., (1985) Metodologia cercetării în educaţie şi învăţământ, Ed. Litera, Bucureşti. 24

25 Huluban, H., (1994) Tehnica cercetării ştiinţifice, Ed. Graphix, Iaşi Parot, F., Richelle, M. (1995) Introducere în psihologie. Istoric şi metode., Ed. Humanitas Scopurile constituie punctul de plecare potrivit al oricărei cercetări psihologice pentru ideea care se doreşte investigată. Pentru aceasta trebuie cunoscut obiectivul investigaţiei, ce se vrea investigaţia de cercetare în cauză să încerce să descopere. Ipotezele generare şi formulare Ipoteza decurge cel mai adesea dintr-un ansamblu mai vast sau dintr-o teorie. Claude Bernard consideră că teoria nu e decât o ipoteză verificată de un număr mai mult sau mai puţin considerabil de fapte Ipoteza este un discurs coerent, o formulare de relaţii între fenomene, sprijinindu-se de pe fapte cunoscute. În vederea formulării unei ipoteze de cercetare corecte e necesar ca informaţiile cu privire la tema de studiu să fie corecte şi cât mai complete. Acest lucru implică cunoaşterea teoriilor ştiinţifice existente în domeniul în care se încadrează studiul. Ipoteza este un enunţ cu caracter probabilistic, pe baza ei fiind determinate şi delimitate domeniile de cercetare. Pentru ca o ipoteză să fie corect formulată ea trebuie să respecte anumite criterii (Radu, I. şi colaboratorii, 1993). 1. criteriul generalităţii: ipotezele trebuie formultate astfel încât relaţia dintre variabile să fie adevărată indiferent de condiţiile spaţio-temporale; 25

26 2. complexitatea: (enunţurile ipotezelor pot să privească relaţia dintre două sau mai multe variabile. În acest fel putem întâlni: ipoteze de nivel 1 în care vom găsi două variabile şi ipoteze de nivel 2 cu trei sau mai multe variabile. 3. specificitatea: reprezintă claritatea în care sunt definite variabilele prezentate în ipoteză, precum şi numărul de valori pe care le poale avea fiecare variabilă; 4. determinarea se referă la gradul de corectitudine al enunţului. Ipoteza este cu atât mai corectă cu cât reflectă mai bine realitatea psihologică; 5. falsifiability (falsificabilitatea) implică formularea ipotezei în manieră clară fără a induce dubii sau erori; 6. testabilitatea: ipoteza trebuie să poată fi testată; 7. predictibilitatea: ipoteza este corectă, dacă descrie şi explică anticipativ desfăşurarea unor fenomene psihice; 8. comunicabilitatea: enunţul unei ipoteze trebuie făcut dar astfel încât oricine o citeşte să o interpreteze identic; 9. reproductibilitatea: ipoteza să poată fi verificată şi în urma altor cercetări;' 10. utilitatea: în raport cu realitatea, ipoteza se poate confirma sau nu, dar ipoteza neconfirmată este neutilizată. Tipuri de ipoteze de specialitate: Au fost definite mai multe tipuri de ipoteze: - ipoteza de lucru sau generală: - ipoteza de cercetare - ipoteza statistică - ipoteza alternativă - ipoteza nulă Etapele formulării ipotezelor: a) formularea ipotezelor de lucru sau generale; b) formularea ipotezelor de cercetare; c) formularea ipotezelor statistice. 26

27 a) în cazul începerii unei cercetări în momentul în care nu există suficiente informaţii pentru o formulare clară şi precisă se pot formula mai multe ipoleze de lucru sau generale; b) ipoteza de cercetare este mai concretă iar formula ei respectă regulile logicii formale: ele trebuie să fie operaţionale, adică să precizeze activităţile, operaţiile concrete ce trebuie efectuate pentru determinarea apariţiei fenomenelor şi modului de evaluare a acestora; riguroase din punct de vedere ştiinţific, astfel încât să evite predicţii de tip cantitativ la evoluţia unor variabile; originile în măsura în care informaţiile reprezintă o noutate reală pentru ştiinţă; valabilă în momentul în care enunţul este confirmat pe parcursul studiului. c) prin intermediul statisticii se pot cuantifica reacţii şi stabili relaţia dintre stimuli şi reacţie. Bibliografie Cardwell, M., Clark, Liz, Mèldrum Claire (2004) Psychology, Harper, Collins Publishers limited. Chelcea, S. (1995) Cunoaşterea vieţii sociale. Fundamente metodologice, Editura Institutului Naţional de Informaţii Bucureşti. Radu, I. Şi colaboratorii (1993) Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura Sincron, Cluj-Napoca 27

28 Observaţia este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai în domeniul psihologiei şi pedagogiei ci şi a altor ştiinţe. Ca prim demers în exploatarea realului, după cum menţionează Parot şi Richelle (l995), în forma sa elementară se reduce la o simplă cercetare Dintr-o dată observatorul se găseşte confruntat cu o problemă dificilă. Ce fel de unităţi descriptive să adopte? Cum să detaşeze realitatea observată într-un mod care să fie în acelaţi timp comod şi util pentru folosirea ulterioară a faptelor culese? Dar care ar fi unităţile pertinente pentru psiholog? Conduitele se înlănţuie cel mai adesea ca un flux continuu; cum să-1 subdivizi pentru a vedea clar în el? Este oare nevoie să-1 subdivizi?. (Richelle, M. şi Parot, F., 1995, p ) Printre aspectele fundamentale ale observaţiei după Mucchielli sunt: - atenţia acordată comportamentelor şi atitudinilor, analiza contextuală a comportamentelor observate şi empatia fără ca trăirile altora să fie integrate în propria noastră afectivitate. Toate acestea constituie sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă (Mucchielli, 1974). Pentru a diferenţia observaţia ştiinţifică de cea empirică trebuie clarificate anumite aspecte legate de modalitatea de culegere a datelor, descrierea clară a comportamentului în contextul real, formularea ipotezelor precum şi identificarea relaţiilor existente între variabilele cuprinse în ipoteze. Ca metodă de culegere directă a datelor, evenimentelor se pot distinge observaţia calitativă şi cantitativă a căror diferenţă majoră constă în sistematizarea şi codificarea materialului observat, care se face pe parcursul cercetării selectându-se 28

29 caracteristicile relevante pentru viaţa de ansamblu a colectivităţii, pattern-urile comportamentale şi valorice. Observaţia calitativă permite evaluarea unui grup de indivizi, cea cantitativă axându-se pe observarea comportamentelor unei persoane. Observaţia mai poate fi naturală în condiţiile în care observatorul nu modifică comportamentul subiecţilor în mediul lor de viaţă, sau controlată în care subiecţii sunt confruntaţi cu diferite sarcini ce au menirea de a provoca comportamentul ce se doreşte a fi studiat. Autoobservaţia, deşi a fost criticată prin faptul că alterează actul observaţiei, nesesizându-se decât fenomene psihice conştiente, aducând în lumină incapacitatea de obiectivare, poate furniza informaţii inaccesibile altei persoane (imagini, afecte, etc), Se mai pot întâlni şi alte forme de observare clasificate după prezenţa sau absenţa observatorului, distingându-se observaţia directă - cu participarea observatorului în rândul subiecţilor conştienţi de acest fapt, observaţie indirectă sau mediată în cursul căreia actul observaţional se derulează fie prin intermediul apelării la mijloace electronice: camere video sau televiziune cu circuit închis, fie mai simplu în spatele oglinzilor în vedere unilaterală. Caracterul sistematic al observaţiei este susţinut de grila de observaţie întâlnită şi sub numele de ghid, protocol de observaţie, obişnuit în metoda clinică unde se lucrează cu protocoale tip pentru psihologia normală, patologică, etc. Acestea conţin mai multe unităţi de comportament ce urmează a fi observate. Numărul de unităţi din grila de observaţie trebuie limitat în funcţie de obiectivele cercetării.personalitatea cercetătorului este instrument fundamental deoarece prin intermediul acestuia sunt înţelese, prelucrate şi organizate informaţiile. Acest fapt asigură în egală măsură resurse şi limite (Dafinoiu, 2002). Încă din 1948 Merton vorbea de profeţia care se autoîmplineşte" (prin anticipare, şansa evenimentului de a se produce creşte; expectaţiile ridicate pentru anumite persoane duc la supraevaluarea acestora). Alte erori cauzate de observator sunt: lipsa de cunoştinţe referitor la fenomenul ce trebuie studiat, lipsa de interes cauzată fie de o neadaptare la grupul de 29