LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT

ISBN 973-7616-56-1 978-973-7616-56-2 EDITURA VALAHIA UNIVERSITY PRESS LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT. PERSPECTIVE ISTORICE ŞI CONTEMPORANE Târgovişte 2006 UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE DEPARTAMENTUL DE LITERE AL DOILEA SIMPOZION INTERNAŢIONAL LIMBI, CULTURI ŞI CIVILIZAŢII EUROPENE ÎN CONTACT PERSPECTIVE ISTORICE ŞI CONTEMPORANE Târgovişte 2006

Accepţiuni ale termenului imagine în Die Zeit des Weltbildes de Martin Heidegger (II) Ioana-Ruxandra DASCĂLU Universitatea din Craiova Rezumat: Ne propunem continuarea analizei heideggeriene asupra tratatului <<Die Zeit des Weltbildes>> printr-o definire a noţiunii de ştiinţă în viziunea unor filosofi precum Husserl, Gadamer, Merleau- Ponty în dialectica stabilită între ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului, cu influenţele şi schimburile de metodă care se stabilesc între ele, între ştiinţe naïve şi ştiinţe riguroase, (în constituirea lor de la concepţiile antice asupra ştiinţei ca techne şi poiesis până la stabilirea caracterului lor de institut-institutsfaehigkeit-), între tehnologie şi artă ca antidot în contra specializării epocii contemporane. Vom iniţia astfel o lectură a textelor heideggeriene selectate în conformitate cu aceste direcţii tematice, în relaţiile intertextuale care se întreţes între gândirea autorului german şi textele fenomenologice în general. Un tratat complementar cu Die Zeit des Weltbildes, Beitraege zur Technik prezintă de asemenea problematica tehnologizării epocii moderne, a evoluţiei ştiinţifice petrecute din Antichitatea greacă, de la faza de techne (echivalent în general cu poiesis) până la radiografierea esenţei tehnicii moderne ca pericol asupra umanităţii, prezentându-se astfel atât arta cât şi ştiinţa în raporturile lor etice cu mediul ambiant. Tehnica este definită ca dezvăluire, survenind acolo unde apare adevărul (aletheia) ca set de legi universale care se petrec în univers şi în care individul uman este implicat în calitat de a sa de element cauzator şi determinant; modul în care aceasta încadrează şi organizează existenţa umană prin dispunereaa progresivă a mediului produc o evidentă şi flagrantă reprezentare eronată a existenţei fiinţei umane. Techne include în intenţionalitatea sa atât dezvăluirea poetică, cât şi prezentarea ştiinţifică, pe care le surprinde în calitatea lor de emergenţă, de survenire, de locuire. Tratatele heideggeriene prezintă arta ca antidot împotriva periculoasei epoci a tehnologiei; arta, tehnica modernă şi natura umană apar într-o relaţie complexă care contribuie la etica socială a epocii. În descrierea tehnologizării timpului modern, se stabileşte un raport fracturat cu viaţa şi natura, pe care intervenţia umană le transformă. Diferenţa specifică între concepţiile mitico-religioase şi concepţiile moderne ţin de organizarea ştiinţei ca Gestell, adică organizare, modalitate de ordonare şi descoperire a realului 1. Se operează îndeobşte distincţia între ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului (cf. H. Gadamer, Adevăr şi metodă) ca interdependenţă care se stabileşte între ele în cadrul mentalităţilor epocii moderne: din punct de vedere al dezvoltării metodologice, ştiinţele spiritului preiau tipul de cercetare din ştiinţele naturale 2. Gândirea fenomenologică îi atribuie vieţii mentale şi culturale corespondenţa perfectă între tipare naturale şi tipare ştiinţifice, în sens larg deci între ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale spiritului, astfel încât subiectul uman ca centru al gândirii îşi întemeiază doctrina în experienţa fizică, corporală sau incarnată 3 ; dezvoltarea modernă a ştiinţei nu reprezintă însă un simplu decalc al universului fizic aflat în stare genuină în natură 4, ci este un proces, un rezultat al unei elaborări îndelungate, al unei relaţionări permanent construite în modul de instituire al unei structuri. 1 Http://thuban.ac.hmc.edu/~tbeckman/personal/Heidart.html 2 H. Gadamer, Adevăr şi metodă, (tr. rom.), Ed. Teora, Bucureşti, p. 396: Totuşi, ele sunt incomparabil mai expuse decât ştiinţele naturii la orice fel de teroare, pentru că în cazul lor nu există criterii care, cu siguranţa de invidiat din ştiinţele naturii, să deosebească ceea ce este autentic şi corect de ceea ce este în mod voit ascuns şi pretins. Astfel, ultima comuniune morală care le leagă de etosul oricărei cercetări este pusă în pericol. 3 Cf. M. Lefeuvre, Merleau-Ponty au delŕ de la phénoménologie, Librairie Klincksieck, Paris, 1976 4 Idem, ibid., p. 116: Une découverte scientifique n a rien d une découverte de l Amérique par Colomb 3

În acord cu textul heideggerian, în filosofia lui Merleau-Ponty existenţa umană şi raportul său cu dezvoltarea formelor ştiinţifice implică prezenţa structurii ca metodă de investigaţie ştiinţifică, realizată exclusiv la persoana a IIIa, după criteriile obiectivităţii 5. În texte introductive cu referire la fenomenologie, M. Heidegger explică diferenţele între filosofie ca ştiinţă şi ştiinţe individuale-medicină, inginerie, etc.- şi filosofie ca ştiinţă pură şi absolută, care are drept finalitate tocmai clarificarea unei viziuni asupra lumii, o Weltanschauung; noţiunea de Weltanschauung preluată de M. Heidegger din tradiţia germană e critica de judecată-intuiţia asupra lumii se îndepărtează de simpla percepţie sau cunoaştere senzorială, fiind integral instituirea unei metode ştiinţifice, care denumeşte îndeobşte o metodă în ontologie (cf. M. Heidegger, The Basic Problems of Phenomenology: Phenomenology is not just one philosophical science among others, nor is it the science preparatory to the rest of them; rather the expression phenomenology is the name for the method of scientific philosophy in general). Doctrina metafizică heideggeriană analizează modul în care ştiinţa creează o imagine a lumii (Weltbild), definită ca reprezentare a realităţii. În Science and Comprehension, ştiinţa este cea care construieşte şi instituie realitatea în sensul că prin conştiinţa ştiinţifică realitatea (chiar în forma ei modernă de realitate tehnologizată) apare ca un fapt extern şi transcendent în raport cu raţiunea 6. Intenţia heideggeriană este de a reduce lumea empirică la entităţi ontice prin suprimarea a ceea ce este particular; istoric, contingent, creativ, poetic, ontologic şi prin instituirea unei culturi a modernităţii în sensul unei vârste a imaginii lumii, în care realitatea este compusă din reprezentări teoretice ale ştiinţei moderne mai degrabă decât din revelaţie a ceea ce ar constitui structura ontologică fundamentală. Studiile fenomenologice cu referire la ştiinţa naturală care cercetează sursele unui adevăr aletheic pornesc din cercul existenţial hermeneutic care îşi are începutul în lumea originală în care survine o problemă, care se rezolvă într-o lume transformată. În urma separării clare între dezvoltarea ştiinţelor şi tehnologiei şi filosofie ca ontologie a naturii, istoriei, legilor artei, ştiinţele umane (germ. Geisteswissenschaften) îşi instituie ca obiect de studiu aşa-numitul cerc hermeneutic (spirală) cu focalizare multiplă, care susţine descoperirea şi articularea sensului în lume, transmiterea istorică a acestuia şi transformarea sa. Orientarea hermeneutică contrastează ca principiu cu tradiţia explicativă, denumită în tradiţia anglo-saxonă ştiinţă. Deopotrivă cu instituirea metodei care are un rol deosebit în configuraţia ştiinţei moderne, un alt element important este teoria, care explică apariţia unui fenomen, cauzele şi condiţiile care îl determină, dezvoltând astfel deopotrivă regularităţi şi legi ca modele ale producerii acestora. Reprezentarea lumii ca imagine se poate încadra în problematica fenomenologică între conştiinţă şi existenţă, în care percepţia, amintirea, identificarea, evaluarea şi imaginea sunt correlata ale conştiinţei şi sunt vizate după maniera conştiinţei 7. Se disting două tipuri de conştiinţă în dialectica dintre o conştiinţă-copie şi conştiinţaintenţională; fenomenologia interzice (după modelul picturii) reprezentarea indirectă în imagine, în simbol printr-o reprezentare obiectivă, nemediată şi apropiată (explicată practic de tendinşele cubiste de anulare a opoziţiei dintre plan şi spaţiu, dintre bidimensional şi tridimensional). În mod obiectiv, fiecare eveniment sau fenomen deţin un loc fix în spaţiu şi timpaceasta este percepţia comună şi obiectivă asupra timpului; precum s-a constatat în interpretarea conceptului de imagine a lumii, timpul este perceput după criterii variate, 5 Idem, ibid., p. 117: Le développement des sciences s est effectué d ailleurs dans le sens d une mise en évidence plus manifeste de la notion de structure dans l univers matériel. 6 http://www.philosophy.ru/library/newajai/conceive.html 7 Ed. Husserl, p. 20 4

constatându-se astfel existenţa unui timp real der objektive Zeitverlauf şi a unui timp al survenirii die erscheinende Zeit, care se disociază de timpul propriu-zis al experienţei şi al existenţei şi care se constituie ca durată imanentă a conştiinţei, definită prin continuitatea sa (die ein Nacheinander aufweist). Calificând filosofia drept ştiinţă riguroasă, Ed. Husserl constată tendinţele moderne ale acesteia de a depăşi un stadiu al reflecţiei naïve prin constituirea unei metode pătrunzătoare, al cărei ethos este dominat de reflecţia critică şi raţională 8. Atitudinea husserliană faţă de aceste tentative de legitimare rămâne însă sceptică în sensul în care filosofia nu participă şi nu şi-a făcut încă debutul ca ştiinţă, ceea ce reprezintă apariţia unei Weltanschauungsphilosophie prin îndepărtarea sa de doctrina ştiinţifică, producându-se astfel pierderea caracterului filosofic al ştiinţei şi reciproc. Introducând noţiunea de ştiinţă naivă, filosoful face indiscutabil referire la ştiinţa naturii ca observaţie a lumilor existente în spaţiul finit; trecerea de la această experienţă naturală confuză la experienţa ştiinţifică este calea instituirii metodei de studiu denumită de Heidegger prin procesul de instituire (germ. Institutsfaehig). În Psychologie der Weltanschauung, K. Jaspers defineşte viziunile despre lume ca idei atât la nivel subiectiv ca experienţă de viaţă, cât şi obiectiv. Viziunea despre lume există din punct de vedere istoric şi ştiinţific, aflându-se astfel în relaţie cu acel Dasein contemporan; ea este în mod net ştiinţifică, beneficiind de rezultate ştiinţifice şi formându-se în acord cu regulile gândirii ştiinţifice. Specificul ştiinţelor moderne a fost instituit prin însăşi transformarea ştiinţei şi tehnologiei în Institut (o formă instituită adică institutsfaehig), explicată deopotrivă în gândirea fenomenologică drept selecţia acelor evenimente ale unei experienţe care o dotează cu dimensiuni durabile, la care se raportează o serie de alte experienţe sau de evenimente, care leagă sensuri, care formează o mulţime coerentă şi concretă 9. Într-un text din 1929 What Is Metaphysics? (1929) este tratată relaţia subiectului uman cu ştiinţa în contextul existenţei moderne în care s-a produs o sciziune evidentă în câmpul specializărilor, fie artistice, fie tehnologice, însă fără stabilirea unei ierarhii între ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale istoriei: no field takes precedence over the others, neither nature over history nor vice versa. În comparaţie cu alte interese preştiinţifice şi extraştiinţifice, ştiinţa se impune prin maniera în care lasă obiectul însuşi (germ. die Sache selbst) să aibă un rol definitoriu. Cultivând ştiinţele, omul cunoaşte o aşa-numită disrupţie a fiinţei, un proces prin care fiinţarea se dezvăluie în esenţa sa, aşa cum este şi în ceea ce este; prin acest proces de disrupţie fiinţarea se clarifică şi se defineşte prin conştiinţa subiectului uman şi a interacţiunii acestuia cu obiectul de studiu în cauză. De altfel, existenţa omului în comunitatea socială şi ştiinţifică este condiţionată de relaţia pe care o întreţine cu ştiinţa. Limbajul uman ca factor definitoriu şi reprezentativ pentru conştiinţa umană este în mod direct influenţat de dezvoltarea şi modernizarea electronică, mai cu seamă prin apariţia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a unui nou domeniu în informatică, şi anume document text processing, operând asupra unor stocuri electronice on-line (materiale în formă scrisă sau orală) sau, mai complex, iniţiind abordarea unor domenii socio-umane, precum lingvistica, dintr-o perspectivă computaţională. Între ştiinţele auxiliare care contribuie la studiul limbajului natural, filosofia, psihologia, inteligenţa artificială şi lingvistica computaţională se ocupă de relaţia dintre om şi maşină prin aşa-numitele tehnici PLN (prelucrarea limbajului 8 Ed. Husserl, op. cit., p. 5 9 M. Merleau-Ponty, Résumé de cours (Collčge de France, 1952-1960, Gallimard, Paris, 1968) 5

natural) introduc structuri informatizate si modele automatizate în ştiinţele lingvistice tradiţionale 10. Matematicienii şi informaticienii se ocupă în prezent de prelucrarea limbajului natural prin compilarea unui număr semnificativ de corpora în diferite limbi şi construirea unor resurse pentru crearea de modele lingvistice, identificarea unor limbi, traduceri din texte paralele şi lexicoane bilingve, noţiunea de corpus implică o colecţie de texte, fie monolingve, fie bilingve (din cărţi, ziare, pagini web), în care se produc o serie de operaţiuni precum corectare, recunoaştere, traducere.(r. Mihalcea, V. Năstase, D. Tătar, How to add a new language on the NLP map, EUROLAN 2005). Prelucrarea textelor electronice substituie într-un înalt grad conştiinţa umană prin selectarea unor operaţiuni precum segmentarea şi delimitarea cuvintelor, realizarea automată a rezumatelor, a contragerii mai multor texte într-unul singur sau prin reducerea unui singur text la esenţa sa sau detectarea şi identificarea limbilor în care sunt scrise textele în cauză. Posibilitatea de a aplica metode de prelucrare precum dezambiguizarea sensului cuvintelor, traduceri prin calculator, răspunsurile corecte şi prompte la întrebări sunt resurse tehnologice în relaţie evidentă cu ştiinţele umane. (G. Puşcaşu, Resources for a multilingual processing, EUROLAN 2005). În dihotomia care se stabileşte între limbajul tradiţional şi limbajul ştiinţific, dezvoltarea tehnologiei se prezintă în etape succesive, de la trecerea din stadiul de tehnică artizanală şi manufactură la tehnica de maşini, caracterizată prin autocinetism şi, ulterior, la cibernetică şi alte metode de autoreglaj şi control. Pentru susţinerea acestei idei se enumeră o serie de accepţiuni ale ştiinţei moderne ca instrument construit de individul uman, ca aplicaţie modernă a ştiinţelor naturale, ca produs exclusiv uman, aflat sub dominaţia şi sub olul absolut al individului uman (etimologic verbul instruere explică aceste relaţii: a dispune, a ordona, a aranja în mod adecvat lucrurile). Celălalt termen gr. techne semnifică deopotrivă a controla, a aranja, a înţelege, a dispune, a produce, a stabili o relaţie de sprijin reciproc între ştiinţele naturale şi tehnică. În acest cadru stabilit al ştiinţei se realizează ca metodă de a comunica, de a transmite informaţiile ştiinţifice;limbajul este mediul de legătură între subt şi obiect, ca mediu informativ 11. Problematica limbajului este de altfel definitorie în constituirea unei imagini a lumii, a unei viziuni despre lume; a vorbi înseamnă în sens generic a dezvălui, (*deik) a arăta, a face să apară, a traduce într-o formă abstractă un conţinut concret determinat; limbajele tehnice reprezintă o clasă specializată: el lenguaje técnico discurre en sistemas formalizados de toma de contacto y producción de signos en el sentido indicado contra lo proprio del lenguaje: contra el decir, mostrar y hacer parecer lo presente y lo ausente, lo real en lo sentido mŕs lato. În mod indubitabil se stabileşte o opoziţie clară între limbajul tradiţional, ca limbaj natural, conservator şi un limbaj al tehnologiei, care îl agresează şi îl domină pe om prin informaţiile dense pe care el le propune. Într-un alt text heideggerian La pregunta por la técnica se analizează esenţa ştiinţei şi tehnicii în epoca modernă şi contemporană: tehnica este creaţia omului, este un instrument, în sensul în care aceasta se află sub dominaţia noastră, în mâinile noastre; termenii gr. techne şi episteme desemnează moduri ale cunoaşterii în sensul de a produce ieşirea din ignoranţă, din întuneric: La técnica moderna es un hacer salir lo oculto; trecerea spre acest tip de organizare al tehnicii moderne semnalează intrarea în modernism, care s-a petrecut în secolele al XVIIlea şi al XVIII-lea. 10 D. Tătar, Inteligenţă artificială. Aplicaţii în prelucrarea limbajului natural, Ed. Albastră, Cluj-Napoca, 2003, p. 9: Computational linguistics este ştiinţa care se ocupă atât de probleme conceptuale ale limbajului, cât şi de cele tehnice (de reprezentare,d e calificare şi de procesare a cunoştinţelor lingvistice). 11 Cf. M. Heidegger, Lenguaje tradicional y lenguaje técnico 6

Bibliografie: Texte heideggeriene: M. Heidegger, Holzwege, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 1980 M. Heidegger, Timpul imaginii lumii (tr. A. Timotin), Ed. Paideia, Bucureşti, 1998 M. Heidegger, <<Die Frage nach der Technik>>, in: Vortraege und Aufsaetze, Pfullingen, Neske, 1959 M. Heidegger, <<Der Weg zur Sprache>>, in: Unterwegs zur Sprache, Pfullingen, Neske, 1959 M. Heidegger, La pregunta por la tecnica in: www.personales.ciudad.com.ar- M._Heidegger/tecnica/html Texte teoretice: Ed. Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă, Ed. Paideia, Bucureşti, 1994 P. Feyerabend, Realism, Rationalism and Scientific Method, Cambridge, 1981 M. Lefeuvre, Merleau-Ponty:au-delà de la phénoménologie, Klincksieck, Paris, 1976 M. Merleau-Ponty, Le visible et l invisible, Gallimard, Paris, 1964 7

The Theatre of the Absurd - A Reflection of Reality Camelia FIRICĂ Universitatea Spiru Haret Craiova Jean FIRICĂ Universitatea din Craiova Abstract: The exponents of the Theatre of the Absurd, whose leading representative Eugen Ionescu was, nourished the belief that, in a godless universe, human existence has no meaning or purpose and because of the futility of language, as means of communication, all communication breaks down. Logical argument gives way to irrational and illogical speech, the individual refuses to communicate and is captured by automatisms and stereotypes. Key words: depersonalization, alienation, meaningless existence, emptiness of soul, irrational and illogical speech No art can equal life Motto: Anaïs Nin Eugen Ionescu a famous representative, of the French and world literature, of Romanian origin, who was awarded the high title of the French Academy, imposes himself as the founder of the theatre oh the absurd. Ever since he made his début as a playwright, with the play The Bald Soprano followed by The Chairs passionate debates concerning the shocking innovation of the dramatic formula suggested by Eugen Ionescu appeared. Eugen Ionescu s plays fall under two categories: the short ones, dealing with the drama of meaningless, senseless language as it happens in plays like: The Chairs, The Lesson and The Victims of Duty, and the parables of existence such as: The Killer, Rhinoceros, Exit the King and A Stroll in the Air. The playwright s dramatic works experimentalize all the subjects and the whole technique of the theatre of the absurd: the rejection of all conveniences and traditional theatre formulas, the crisis and the very burlesque tragedy of the language, the penetration of the absurd into every day life, the inhuman character of the world inside which death becomes a very common event and fact, the blurring of the tragic thorough the instrumentality of comic absurdities, the loss of the character s personality in which case the character turns into a puppet or can be substituted by anyone else, the abeyance of a never coming rescuer. The literature of absurd illustrates by means of suggestions, in a protesting manner, under the form of a parable, the world s sliding and shifting towards the irrational, the human being s depersonalization, the modern existential crisis, Eugen Ionescu being under the influence of the existentialist philosophers such as: Søren Kierkegaard, Martin Haidegger, Jean-Paul Sartre, Albert Camus. The theatre of the absurd proposes unlikely existential patterns: The Bald Soprano is a symbol of the enclave into which the characters are confined and compelled to obey the difficult technique of speech, and the rhinocerization represents the scanty range of human feelings that fathers behavioral predeterminations and standardization of the human being inside a flock waiting for the mere signal indicating the course to be followed, under the circumstances of a profound alienation. Man s bewilderment and perversity, the human being s turning into an automaton inside a society dominated mainly by technique are the concerns of the XX th century that Eugen Ionescu tackles almost violently unchaining the feeling of tragic. Alienation from divinity is another drama of the human conscience, magnified during the whole XX th century, the consequence of which is the depreciation of the relations existing 8

between people, everyone s isolation inside a cold, unfriendly environment, the environment where the individual lives without sharing any feeling of hope, doubt or pain. Nourishing the desire of self defense the individual ends up in being hermetically closed for any feeling that might disturb a hibernating soul, refusing to reach the absolute or to get acquainted with the laws of nature; giving up the idea of finding certainties the individual confines himself to the comfort of the electronic society, where the computer is the key to any problem and solves everything. The way Ionescu portraits his characters is particularly special and different; refusing to individualize them and letting them lie like am amorphous mass, outlining them without bringing them to life by the use of colors and shades the playwright brings in front of our eyes human prototypes belonging to the contemporary society who seem to be, more likely, a standard production rather than the result of a talented craftsman s creation as it should be, and, this way, the author contradicts both religion and science according to which the are not two identical human beings. Ionescu reveals to the reader characters weakened by the existential void, whom, the everyday routine or the refrain from expressing their feelings, drive to the utmost state of despondency and finally submerge them into the abyss of the commonplace. The characters face the drama of the individual who was brutally deprived of his own personality by a society which needs but mere puppets. Being unable to aspire to perform the leading part Ionescu s characters must learn to content themselves with playing the role of a puppet; they can always be replaced or be used instead of the missing objects that form the properties, they can fill the scenery without making themselves conspicuous on the great stage of life. Giving up the idea of individualization, the human being falls prey to an everlasting process of degradation, depersonalization and dehumanization, abandoning themselves to death that seems to be a spiritual escape from the material world to which they fail to fit. Ionescu changed the structure of the dramatic text, subscribing it to the present, and giving aesthetics new valences: the plot, the action lacks logical events and slides to absurd, the characters are rendered anonymous to such an extent that they get to rarefaction, the language is banal, grotesque, turned into ridicule, the existential tragic changes into comic, into bitter, demolishing, laughter, the whole literary structure gets the appearance of a tragic farce. As a matter of fact, the essence of Ionescu s plays resides in the idea of anti-literature, anti-theatre: the absence of notable, important events, of conflict and dénouement, of message and communication inside the modern, civilized society render void the characters identity, their inner, authentic feelings and emotions; language becomes a mere game, a mechanism that can be switched on at the command of an odd script writer. Being unable to protect themselves against consequences, against future or dehumanization, Ionescu s characters resign themselves to commonplace and ordinary and to the process of mechanization and seem to be prisoners inside a tight-closed universe alongside with A God who is equally prisoner. There appears the idea of seclusion, of insanity induced by the state of captivity and of pain caused by the acquiescence of living a life without ideals and spectacular. The crisis of the modern conscience manifests itself through the instrumentality of the feeling of alienation from divinity philosophically officialized by Nietzche s shocking sentence God is dead, through the expressionist cry coming out from the depths of the human being, through the social and political catastrophes of the two world wars; this crisis brings forth a dissolution of the traditional forms of art, a indistinctness of the borders that separate the literary species and genres and create a type of theatre that reflect the changes. 9

Following Eugen Ionescu s example, Matei Vişniec creates, in his work, symbolcharacters who are subject to paradox and he also discusses the crisis of the contemporary society. Theatre becomes a metaphor of the worlds that cyclically come to life and die, without having the opportunity to regenerate themselves in a positive way, on solid grounds. The theatre of the absurd turns into the very reflection of the world we are living in, a reflection cast into a mirror designed on a cosmic scale; it is an apathetic world. Matei Vişniec gives his characters generic names: The Traveller, The Soldier, He, She, The Man, names that, in some cases, are repeated from one play to another and symbolize the uniformity as well as the lack of brightness to which human existence is subdued. In Arthur, the Doomed the author illustrates a situation inferred from the historical horrors of a dehumanized century, the situation in which the executioners ask their victims to understand them, to fraternize with them, while in The Door Vişniec s characters serve each other nasty tricks until the very moment of their death. Vişniec s characters never win as they are subject to a transcendent order that mark their defeat. The theatre of the absurd offers a new vision upon world and upon laws that govern world, but it fails to set in order the contemporary chaos. Bibliography 1) Dicţionar enciclopedic, vol. III Bucureşti, 1999 2) Al. Dimitriu-Pauşeşti, Mic dicţionar. Scriitorii francezi, Bucureşti, 1978 3) Eugen Simion, Florina Rogalski, Daniel Cristea-Enache Limba şi literatura română, Editura Corint 4) Revista Columna, nr 5-6, mai/iunie 1994 5) Balotă, Nicolae, Literatura absurdă, Editura Teora, Bucureşti, 2000 10

Communicable et incommunicable deux mythes sempitèrnes Carmen PASCU Universitatea din Craiova Résumé : Nous vivons à l`intérieur d`une culture communicationnelle. La communication est un thème omniprésent et incontournable (v. l axiome théorique selon lequel à «on ne peut ne pas communiquer»), mais les tentatives de le théoriser ne peuvent cacher l`appréhension universelle qu`en fait il n`y a pas de vraie communication. Nous voulons tracer les grandes lignes de l`archéologie de cette aporie, qui a marqué de différentes manières la tradition humaniste. Ce que nous désignons aujourd hui par le mot magique communication a imprégné, par le biais d expressions conceptuelles apparentées, la linguistique, la philosophie, la traductologie, l`anthropologie, la théologie, les études littéraires, etc. La dichotomie communicable incommunicable sous-tend ou attire dans sa sphère d autres notions (ineffable, (in)exprimable, indicible, (in)traduisible, (in)compréhensible) qui peuvent aider non seulement à mieux la cerner, mais aussi à ménager entre les termes impliqués dans le paradoxe un tertium datur qui doit rendre compte d un «scandale» et d un miracle : malgré la précarité de nos instruments, «on communique l incommunicable», «on traduit l intraduisible» (cf. George Steiner, Iuri Lotman). Les positions radicales et réductionnistes réifient et mythifient les extrêmes (le mythe de «la Tour de Babel», la nostalgie de la langue adamique, parfaite), alors que les attitudes fructifiant l ambiguïté (elles culminent dans le discours littéraire ou artistique par le cratylisme, la motivation du signe, la purification des «mots de la tribu», le dépaysement, toutes les stratégies de récupération du pouvoir magique du logos) améliorent, paradoxalement, la communication, en transformant l information en valeur. Entre, d une part, la phatique et l apophatique, entre redondance et verbiage (eux aussi nécessaires, du moment qu ils maintiennent le tissu social et même notre statut d êtres culturels) et l innommable beckettien ou les pathologies communicationnelles courantes (des qui pro quo sémantiques et des malentendus inoffensifs jusqu au délire, autisme, le caractère tabou du mot) une vaste zone s étend, une zone de la compréhension / l incompréhension, l empathie, le dialogisme et de l intersubjectivité authentique, mais aussi de la fausse communication, des interprétations déformées et des traductions mensongères. Tout ceci constitue ce que nous appelons, à tort ou à travers, la communication quotidienne, mais aussi (dans ses formes accomplies) les discours secondes, métacommunicatifs de la création culturelle, qui depuis toujours se sont formés par la reprise et la transformation d un énoncé étranger par l assimilation de l altérité. Le renforcement de plus en plus évident de la position du récepteur (lecteur, spectateur, consommateur, etc.) dans la théorie récente est un déplacement d accent, mais aussi un prolongement de l oscillation continuelle entre le communicable et l incommunicable, la fermeture et l ouverture du message. En même temps, l orientation vers le corps, les codes du geste, vers la situation d énonciation du locuteur (le contexte pragmatique), la reconsidération du silence en tant que forme d expression - en voilà quelques aspects contemporains qui suggèrent que la problématique de l interdiscursivité ne peut être réduite à une schématisation linéaire. Ces tendances confirment le paradoxe constitutif de la communication, synthétisé dans l observation de Lotman : «nous sommes intéressés à communiquer de manière précise dans cette situation-là qui rend la communication difficile, et à la limite, impossible [...] Mieux encore, le malentendu (la communication dans des langages non identiques) est un mécanisme sémantique tout aussi valeureux que la compréhension.» Mots-clés : (in)communicable, (in)traductible, (in)compréhensible, (in)transitif, intersubjectivité, dialogisme, phatique, apophatique. L ascension extraordinaire des sciences de la communication à l époque contemporaine a fait du terme communication un mot-clé, à peu près une vocable magique, invoquée (en concurrence avec le dialogue) comme l un des repères fondamentaux de la démocratie. L envergure considérable du thème est justifiée par l évidence que la biosphère est doublée par la sémioshère, la nature, par la culture. On admet que notre culture est une culture communicationnelle ; notre socialisation, notre adaptation au monde dépendent de notre accès à l ordre symbolique, de l acceptation d une incontournable relation avec l autre (et l autrui). À part cet enracinement impossible à éluder, on investit de plus en plus dans cet univers de la communication, par des tentatives de systématisation et de théorisation, par des typologies, des schémas et des modèles explicatifs mais aussi par des «recettes» d amélioration et d optimisation de la communication. Cet effort acharné d assurer le succès de nos actes communicatifs, de les rendre plus efficaces (pour des raisons pragmatiques d échange culturel) 11

mais aussi de rendre la communication plus authentique (en vertu de nos besoins plus profonds affectifs, psychologiques, intimes, d interaction avec l autre) trahit le caractère toujours imparfait et insuffisant de la communication. Même si, dans certaines zones de l espace public, il semble qu un nouveau langage de bois est en train d être forgé, un qui salue avec emphase les effets miraculeux de la communication (de sorte que le concept finisse par être réduit au cliché, au flatus vocis), un bon nombre de théoriciens commencent à remettre en question le domaine de l incommunicable, du reste inanalysable de l énonciation, le domaine du non - parlé et de l incompréhensible. Jean Baudrillard a identifié dans la communication un des mythes de la postmodernité : «La communication succède, en quelque sorte, à la communion. Là où l échange entre les gens n est plus spontanément réglé par un consensus informel, il faut produire un dispositif formel, un artefact collectif qui assure la circulation du sens. (...) Tout communique et rien ne touche. Il s agit d une interconnexion basée sur une distance infinie.» 1 L interdisciplinarité est un idéal de la communication qu on exalte beaucoup, mais elle est minée, d autre part, par la théorie des «jeux de langages» autonomes, des «communautés interprétatives» qui garantissent à chaque domaine sa légitimité, en logeant des vérités relatives, valables seulement dans un certain contexte. Les chercheurs tentent de «traduire» leurs concepts et leurs méthodes, mais ils ont à surmonter les mêmes difficultés que ceux qui pratiquent la traduction proprement dite, inter linguistique. Et pourtant, en dépit des blocages, des «bruits» et des malentendus, on constate bien qu il y a de la communication, qu il y a de la traduction, et que, à des moments privilégiés, on peut même communiquer l incommunicable et traduire l intraduisible. Les extrêmes du communicable absolu et de l incommunicable total ne se trouvent pas très souvent, bien sûr, dans l expérience concrète, quotidienne, de nos échanges. Nous sommes, quand même, depuis toujours, prisonniers de cette aporie. La philosophie, la linguistique, la science de la traduction, la poétique, l anthropologie, la théologie ont dû affronter, au cours du temps, des frustrations similaires et elles ont polarisé leurs attitudes (optimistes ou pessimistes) dans des dichotomies apparentées ou réductibles à celle que j ai déjà nommé. Le communicable et l incommunicable sont des mythes persistants et universels, soit qu on conçoit le mythe en tant qu «histoire exemplaire» (par exemple le mythe de la tour de Babel comme étiologie de la multiplicité des idiomes), soit que l on emploie dans l acception plutôt péjorative de croyance fausse (fabrication, idéologie), de fétichisme ou valorisation excessive. Ineffable, (in)exprimable, (in)dicible, (in)traduisible, (in)transitif, (in)compréhensible, (in)intelligible, (in)cognoscible - ce sont des termes (et des obsessions) qui résonnent très bien avec l opposition qui est notre point de départ dans cet ouvrage. On pourrait subordonner cette sphère conceptuelle à une autre dichotomie : phatique vs. apophatique. Entre ces limites, et par leur paradoxale fusion, c est la communication qui survient, la communication perçue comme processus inachevé, comme dynamique perpétuelle, comme interaction non pas parfaite mais perfectible. Le phatique désigne la communication élémentaire, «vide», faite de formules et de topoï, (c est par celle-ci qu on signale notre désir d être en contact ; par cette vérification continuelle du canal de la communication on perpétue, en fait, la texture même de la civilisation et de la civilité). Pour les attentes idéalistes des écrivains, le phatique coïncide avec ce que Ionesco appelait la «tragédie du langage». C est ici que résident, en latence, la platitude, la mécanisation, la médiocrité spirituelle, la réification de la substance vivante du langage, la potentielle pathologie de l absurde. L autre terme, l apophatique, est 1 Jean Baudrillard, La communication, mythe et circularité, apud Bernard Miège, Gândirea comunicaţională, Edtions Cartea Românească, Bucureşti, 1998,p.80. 12

emprunté du discours théologique (l étymologie est grecque - apophanai - dire non) : la théologie négative ou apophatique se représente la divinité comme mysterium tremendum, impossible à capter par des mots. Par extrapolation, on peut parler d une poétique apophatique, une poétique du silence (celle du modernisme), affine à la métaphysique du mystère. La déstructuration violente de la transitivité, dans le discours surréaliste, est la marque d une exaspération devant l incapacité du code linguistique d articuler l indicible. La langue naturelle est imparfaite parce qu elle est à la fois trop vague et trop abstraite; le langage est impersonnel, est un jeu social, une convention que l individu doit forcément s approprier, la faire sienne. La fluidité et la richesse de la subjectivité ne pourront être jamais capturées par les paradigmes de la grammaire commune. Une autre version du modernisme a essayé de compenser les défauts du langage commun par l alchimie verbale et la conversion de la diction poétique en gnose (l idéal mallarméan, «donner un sens plus pur aux mots de la tribu»). L arbitraire du signe linguistique est «corrigé», dans le discours littéraire, par des stratégies d étrangement et de motivation. De telles utopies poétiques ressuscitent, d une part, l orphisme, la croyance absolue dans les possibilités d influence magique du langage, d autre part, le cratylisme de source platonique. (Dans son dialogue Cratylos, Platon créditait l hypothèse de l origine divine du langage). La littérature n est jamais résignée avec la théorie saussurienne du langage et tente de récupérer un présomptif état originaire, «adamique» de la langue. Mais elle le fait toujours par les moyens du langage naturel, en exploitant l ambiguïté, en transformant les défauts en qualités, en vertus expressives. La nostalgie d une soi-disant langue «originaire», paradisiaque a engendré l un des mythes culturels les plus prégnants dans la tradition occidentale. 2 La présupposé est que la «vraie» communication est toujours ailleurs, que nos échanges intersubjectifs ne sont que des Ersatzs, des compromis et dégradations de ce logos essentiel, de cette Ursprache que nous avons perdue pour toujours. Le mythe qui explique la déchéance du langage humaine (confusio linguarum et divisio populum, conformément à la Vulgate) est le mythe biblique de la tour de Babel. 3 L apophatique dans un sens plus large (qui transcende le théologique) renvoie á l ineffable ou l incognoscible, au mystère irréductible du monde. Il faut distinguer, quand même, entre l ineffable authentique et celui employé comme un alibi pour notre ignorance. C est ce que Solomon Marcus nous recommande 4. Mais l indicible et l inexprimable peuvent intervenir dans la communication interpersonnelle aussi, sous la forme de l inavouable, du tabou, de l autocensure ou simplement par la sensation que l altérité est indéchiffrable, que la subjectivité et l intimité sont en dernière instance intransitives et intraduisibles. Ce drame situé au coeur même de la communication a été brillamment exprimé dans un poème de Robert Frost. La communication «parfaite», idéale, utopique, celle que nous tous rêvons, est la communication «télépathique», muette, intense et complète, modelée sur nos relations affectives les plus profondes (l amour, l amitié), autrement dit, la communication - communion, sans aucune médiation. On est toujours obligé de recourir à des discours explicatifs, qui finissent par appauvrir ou falsifier ce qu on porte dans le coeur. Déçus par l impossibilité de la communication totale, on arrive parfois à nous cacher dans notre coeur «amer», pendant qu on attend toujours d être trouvés : «On se prépare une cachette On se cache derrière les mots glacés et taillants, Mais que le coeur est amer, tandis que 2 Voir, entre autres, Andrei Pleşu, Limba păsărilor Editions Humanitas, Bucureşti, 1994; Umberto Eco, În căutarea limbii perfecte, Editions Polirom, Iaşi, 2002. 3 Cf. Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea, Editions Polirom, Iaşi, 1999. 4 Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor. Scriitori în orizontul ştiinţei, Editions «Paralela 45», Piteşti, 2005. Les physiciens parlent eux-mêmes de l indicible et l inconcevable (cf. Jean Andouze, Michel Cassé, Jean-Claude Carrière, Conversaţie despre invizibil, Editions Omniscop, Craiova, 1998, p. 211.) 13

Personne ne nous trouve vraiment! Et malheureusement, on est obligé D expliquer, même au meilleur ami, Le sens exact de nos pensées Pour être finalement compris. Des enfants qui se cachent et jusqu en haut Chez Dieu - la même chose arrive à tout le monde. Donc, ceux qui se sont cachés trop sérieusement, Qu ils donnent un signe, qu ils disent où ils sont.» 5 En termes mystiques, la communication parfaite est verticale, entre le créateur et la créature, et se confond avec l illumination, l épiphanie, qui n ont presque jamais une forme discursive. Mais quand le dialogue est immanent, dans le plan horizontal, entre des actants humains, on coure le risque, inévitablement, des qui pro quos sémantiques, des confusions, de l incompréhension. Iuri Lotman a saisi la contradiction qui gît au sein de la communication : «nous sommes intéressés à communiquer précisément dans la situation qui fait la communication difficile et, à la limite, impossible. Plus que ça, plus la traduction d une partie restée en dehors de la zone d intersection dans le langage de l autre est difficile et inadéquate, le plus précieux devient - sous le rapport informationnel et social - le fait de cette paradoxale communication. On peut dire que la traduction de l intraduisible porte une information de grande valeur. (...)...le malentendu (la communication par des langages non identiques) est un mécanisme sémantique aussi précieux que la compréhension.» 6 Le malentendu peut être aussi l adaptation, la paraphrase, la citation, l intertextualité, la réécriture. Dans ces situations -là, le récepteur assume le message et le transforme, le manipule ad libitum. Le malentendu est ici de nature contractuelle : les pratiques artistiques du palimpseste respectent les règles implicites, toujours communicationnelles, d un jeu culturel légitime et gouverné par une tradition prestigieuse. Même si on n aura pas accès, couramment, à ce summum, cet accomplissement de la communication mystique ou poétique, on peut aspirer à une forme plus authentique de la communication, un tertium datur du paradoxe, un terme moyen entre la redondance phatique, excessive (le bavardage quotidien) et le préjugé de l inexprimable absolu, préjugé (ou mythe) qui risque d ailleurs par lui-même à nous pousser vers la rétractilité autistique ou, au contraire, vers le délire. Le silence est quelquefois aphasie, refus, grève mais aussi ascèse. Le silence ne se confond pas avec la non-communication. En fait, on pourrait même évaluer la qualité et l authenticité d un scénario communicatif en fonction du mode qu il inclut le silence, le «repos» du langage, le paralinguistique ou le translinguistique. Un autre symptôme de la tendance quasi-générale de rendre la communication moins schématique et aride est l attention augmentée accordée au corps en tant que support et instrument de l expression de soi (une sorte de rachat de la somatophobie qui a tant de temps dominé l imaginaire occidental). La coupure épistémologique apportée par la pensée moderne comporte la subversion du dualisme cartésien (le manichéisme corps - âme) et l orientation vers une approche holistique de la problématique cognitive et existentielle, une qui soit plus proche du mode archaïque et extra-occidental de concevoir la position de l homme dans le monde. Il y a des voix qui clament une véritable mutation mentalitaire dans ce sens. Il n est 5 Robert Frost, Révélation, dans Versuri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969, p.34, notre traduction d après la traduction roumaine de Victor Felea. 6 Iuri Lotman, Cultură şi explozie, Edition Paralela 45, Piteşti, 2004, pp. 21-22. 14

pas sûr si on peut parler d une délivrance du corps, au -delà de quelques pratiques ponctuelles, restreintes à des minorités ou sous-cultures. Mais on sait depuis longtemps qu on peut signifier et communiquer (consciemment ou non), à l aide du corps ; les messages qu on transmet par le corps peuvent compenser l absence du message verbal mais ils peuvent aussi le soutenir ou le contredire. Les codes gestuels ou corporels sont maintenant dévoilés, popularisés par la sémiotique, par les sciences de la communication en général. Il reste à voir si toutes ces décodifications finiront par améliorer la communication (en contribuant à la guérison du «corps politique», à l élimination des pathologies de l interaction collective) ou, au contraire, elles la rendront plus compliquée, en déterminant des tentatives de contrôle de la part de quelques uns et de soustraction de la part des autres (par la réorganisation du discours somatique). La conclusion la plus importante, du moins pour le moment, est que, loin d être nature pure, la dimension corporelle appartient à la sphère de la culture. Il faut envisager aussi le côté moins heureux de la communication par le corps : celui-là peut être contraint à un «langage» du désespoir (les maladies de nutrition provoquées par le fétichisme de l image et le culte de la beauté physique). Comme dans La colonie pénitentiaire de Kakfa, le corps se laisse parfois écrit par la loi, par le discours répressif de la culture ; il accepte d être remodelé et même mutilé afin de se conformer aux standards d acceptabilité sociale, au mainstream. Dans la zone moyenne du «malentendu» fertile on peut placer (comme approximations de la communication idéale), le colloquial (qu on peut opposer au bavardage) et, sur un niveau supérieur, la convivialité, la culture du dialogue dans la tradition symposiaque, du banquet philosophique, dans le contexte duquel la communication était vraiment de la communion ; les convives y partageaient un esprit commun, au-delà de la polémique et de la divergence des opinions et des arguments. L originarité du dialogue peut stimuler une nouvelle vision sur la situation ontologique de l homme, comme dans ce passage de Hölderlin que Heidegger citait dans L origine de l oeuvre d art : 7 «L homme a beaucoup appris, Plusieurs de ceux du ciel ont été nommés par lui, Depuis que nous sommes un dialogue Et depuis qu on peut entendre ce que l autre dit.» Ici le poète ne dit pas que les gens portent un dialogue, qu ils sont inscrits dans des schémas de communication. Beaucoup plus que cela, ils sont eux-mêmes un dialogue (horizontal et vertical également), engagés avec l essence même de leur être dans les échanges communicatifs, dans l activité de déchiffrer et produire les sens. En partant de cette pré-condition ontologique du dialogisme, constitutif de l humain (qui trouve son apogée dans la convivialité de souche platonique), on aperçoit une possible sortie de l impasse dans lequel le jeu de la déconstruction peut nous emmener. Nous sommes devenus sceptiques envers notre discours, envers son pouvoir de dénoter, de référer, de communiquer, de signifier, en fin de compte. À cet inconvénient s ajoute notre habitude de penser les processus de la communication exclusivement en termes de codification / décodification plutôt que dans la logique question / réponse. Hans Georg Gadamer opposait la dimension interrogative du dialogue platonique à la représentation stéréotype d un code à déchiffrer. Il souscrit à la critique du structuralisme mais propose d aller plus loin que la déconstruction de Derrida, parce que les mots existent seulement à l intérieur d un dialogue «et ici non pas en qualité de mots individuels, mais dans l ensemble d une explication.» 8 D autre part, il faut voir la convivialité (qui est rituel, cérémonie, mais aussi liberté, improvisation et qui n absorbe pas l individualité des locuteurs) en contrepartie avec le 7 apud Martin Heidegger, Originea operei de artă, Editions Univers, Bucureşti, 1982, p. 192. 8 Gadamer, Adevăr şi metodă, Editions Teora, Bucureşti, 2000, p. 626. 15

visqueux et «l extase social» néo-dionysiaque, néo-orgiastique célébrés par M. Maffesoli. 9 Je ne crois pas que la fusion grégaire avec les autres soit de la vraie communication ; c est plutôt un comportement régressif qui peut éventuellement simuler l innocence mais qui n a en fait rien d innocent. Un modèle plus dramatique, plus intense de convivialité se trouve dans Le livre de Job. L observateur transcendant (Dieu) souligne la différence entre la manière de parler du protagoniste et celle de ses amis. Ils débattent des choses essentielles, ils discutent le sens de la vie, de la souffrance, du mal, du sacré, de la justice divine. Leurs arguments sont très similaires, le dialogue est d une extrême redondance (et néanmoins, tout à fait polyphonique). La différence réside dans le contexte de l énonciation, dans la position des préopinants. La situation déictique de Job est entièrement différente par rapport à celle de ses amis. Lui seul, il est atteint dans le noyau même de son être, lui seul a expérimenté dans sa chair la souffrance dont tout le monde parle en connaisseur. Qui parle? Qui a dit ça? Et de quelle position existentielle? C est ce qu il ne faut pas ignorer dans nos actes communicatifs. Le mythe de la tour de Babel peut nous aider à dépasser l aporie communicable - incommunicable (ou du moins d accepter le paradoxe). La signification de notre condition post-babélique ne se réduit pas à une perte irrémédiable de l union et la communion : elle est en même temps une condition de la confusion - polyphonie, de la division - multiplicité. C est notre condition réelle, et non le phantasme mythique. Une fonction du mythe étiologique est pourtant celle d indiquer un mécanisme récurrent dans l histoire de l humanité, par lequel le négatif est converti en positif, la crise en chance, la malédiction en bénédiction. En dépit de confusio linguarum, nous avons l aptitude d apprendre de langues étrangères, de traduire (même en trahissant l original). L inachèvement dont parle Paul Zumthor 10 connote l imperfection mais aussi l in-finitude, l ouverture, le contraire de l uniformité stérile, la possibilité de construction continue. La négativité du mythe est contrebalancée par «le don des langues» (la glossolalie ou xénoglossie des apôtres), interprété par U. Eco comme «service mystique de traduction simultanée» 11. La place intermédiaire qu on cherche, le territoire habitable du tertium datur est une place de l approximatif, du relatif, de la négociation, de l explication, de l essai et de l échec, de la persévérance et l espérance. Le mythe / la préconception de l incommunicable est presque la même chose que le mythe de l intraduisible. Or, les meilleures études dédiées à l art de la traduction ont relevé précisément les ressources merveilleuses de cette pratique essentielle, qui est plus qu une dépendance parasitaire et ancillaire ou un pis-aller de la transmission culturelle. En tant que transcodage, transfert de sens, médiation et intermédiation entre des univers de discours, entre les idiomes et les visions du monde qu ils incombent, la traduction est un travail interprétatif essentiel au fonctionnement de la sémiosphère, condition de cette «Babel heureuse» qui enchantait Barthes. En plus, George Steiner a argumenté, dans un livre fameux 12, que la traduction est le modèle profond de toute compréhension (et, on peut ajouter, de tout malentendu au sens de Lotman). Dans le même esprit, Paul Ricoeur voit dans la traduction plus qu une techné : un paradigme de la communication et l herméneutique, même une éthique, une déontologie du rapport avec l alterité. La constatation de ce miracle ignoré de la traduction de l intraduisible peut déterminer une nouvelle perception de l interculturel. Le travail de cette traduction paradigmatique, exemplaire est conditionné par un travail (dans le sens freudien) de remémoration, de pardon et de deuil psychique, à fonction cathartique. Mais cet ouvrage intérieur du deuil doit s appliquer aussi au mythe de la traduction parfaite et de la 9 Michel Maffesoli, Clipa eternă. Reîntoarcerea tragicului în societăţile postmoderne, Editions Meridiane, Bucureşti, 2003. 10 Paul Zumthor, Babel sau nedesăvârşirea (Babel ou l inachèvement), Editions Polirom, Iaşi, 1998. 11 Eco, În căutarea limbii perfecte, p.279. 12 George Steiner, După Babel. Aspecte ale limbii şi traducerii, Editions Univers, Bucureşti, 1983. 16

communication parfaite. Ricoeur nous propose d abandonner l alternative théorique traductible - intraduisible pour l alternative pratique fidélité - trahison. «Renoncer au rêve de la traduction parfaite est la même chose que reconnaître la différence insurmontable entre le sien et l étranger. La reconnaissance de la provocation de l étranger.» 13 On observe une fortification de la position du récepteur (lecteur, (télé)spectateur, consommateur), en théorie aussi que dans les démarches empiriques de captatio benevolentiae. Terminus ad quem de la chaîne communicationnelle, le récepteur est à tour de rôle séduit, manipulé, flatté, co-opté dans la production du sens. On exalte partout sa liberté d interprétation et d option. Mais le lecteur peut quelquefois abuser de sa liberté, au nom même de l ouverture sémiotique du message. Confusio linguarum ne doit pas être comprise seulement comme diversité des langues naturelles (qu on a cessé de déplorer, en préférant de la célébrer et de protéger comme un trésor de l humanité) mais aussi comme pluralisme des langages (des jargons, des métalangages professionnels, des idéologies, des discours et des systèmes), comme «conflit des interprétations». En tant que mythe de l échec et de l inachèvement, l histoire de la tour continue de fasciner, pour de bonnes raisons, une époque qui se déclare méfiante envers les mythes et les métanarrations ou «grands récits». Pour le mental collectif de la contemporanéité, la fragmentation, la multiplicité, le refus de l entropie, la dépense et l esquive du sens ce sont des thèmes compulsifs. Les interprétations et les malentendus viennent s ajouter aux artefacts, en augmentant la babélisation de notre monde, qui inclut maintenant pas seulement les ruines des édifices défiants, preuves de la transgression humaine, mais aussi des espaces mentales du type de la «bibliothèque Babel» 14 (une possible métaphore de la culture ou la sémiosphère), un univers second, de chaos et confusion (réglée, quand même), où certains des humains (du moins ceux de l espèce de Borges) ont l audace de trouver l équivalent du «paradis» terrestre. 13 Paul Ricoeur, Despre traducere, Editions Polirom, Iaşi, 2005, p.91. 14 Jorge Luis Borges, Biblioteca Babel, dans Moartea şi busola, Editions Univers, Bucureşti, 1972, pp. 107-118. 17

Note despre cucerirea Siberiei Carolina BĂDIŢESCU Moto: "De ce Belmondo?(...) A sărit întrun elicopter suspendat în cerul siberian, s-a rostogolit în zăpadă şi a ţâşnit pe ecran, invitându-ne să-l urmăm... Era un corso pe malul mării calde. Cu privirile întoarse spre silueta viitorului luminos, noi am înaintat pe bâjbâite pe terra incongnita al Occidentului" (A. Makine: Pe vremea fluviului Amur) Résumé: Nous nous proposons de repérer les étapes de la découverte de l altérité occidentale dans le roman d André Makine Du temps du fleuve Amour. Un film d espionnage dont le protagoniste est Belmondo déclenche l aventure de l appropriation d une réalité complexe qui modifie le mode de vie des trois jeunes sibériens, prototypes culturels distincts : le Poète, le Guerrier, le Don Juan. L Occident, aspiration nébuleuse et protéiforme, se disséminera progressivement dans les structures de l imaginaire asiatique, provoquant une mutation essentielle ordonnatrice. Mots-clés: altérité ; Occident ; la Sibérie; la dynamique sptériologique; le voyage implosif; l évasion. În romanele lui Andrei Makine (născut la Novgorod în 1957; trăieşte de mulţi ani în Franţa), dintre care cel mai cunoscut rămâne Testamentul francez, contactul între est-vest este o constantă tematică, dacă nu chiar materia tensionată care generează fluxul epic. Am ales dintre aceste creaţii singulare romanul Pe vremea fluviului Amur, pentru că este construit în mod explicit în jurul acestor poli şi ilustrează exemplar tehnica scriitorului, acea ştiinţă genuină de minuţioasă descompunere a inefabilului. Cartea, poveste lentă şi eterică a evaziunii, reuneşte trei protagonişti adolescenţi, prototipuri culturale lipsite de ambiguitate: Don Juan, Poetul şi Războinicul. Siberieni prin naştere, aparţin unui topos redus la o mitologie trinitară rudimentară: lemnul taigalei, aurul şi umbra lagărului. Nici un destin nu se poate configura în afara lor. Nesfârşita iarnă siberiană este un prezent absolut care estompează semnele trecutului (Satul Svetlaia nu ştiuse să păstreze nimic din trecutul său) şi îngheaţă în tipare inevitabile viitorul: Viitorul nostru nu ni-l imaginăm în afara acestor trei elemente prime: să ne alăturăm bărbaţilor ce plecau cu drujbele în taiga (...) sau vom fi printre acei căutători de aur pe care-i vedeam uneori intrînd uneori în cantina muncitorească; ne mai rămânea o opţiune: să încremenim acolo, în umbra îngheţată, pe platforma unui mirador (...) sau să ne pierdem noi înşine în viermulaia umană a barăcilor. Între existenţa pur biologică a siberienilor, miniaturizată arhitectural (izbele identice, interioarele), schematizată până la pierderea identităţii şi monumentalitatea copleşitoare a naturii cu încleştările inerente opoziţiei vară-iarnă, se insinuează breşele posibilei evaziuni, căci pentru aceştia Tot ce se situa la vest de Baikal evoca deja Occidentul. Tot trei sunt şi dispozitivele disimulate care favorizează şi vor întreţine mirajul alterităţii: apariţia meteorică a studentelor în ale căror priviri descoperă feminitatea delicată şi provocatoare, baia de aburi unde se petrece miraculoasa ieşire din trup şi Samurai (Războinicul) le vorbeşte pentru prima dată despre actul estetic şi despre consonanţă şi nu în ultimul rând trenul, Transsiberianul, vehicul fantomatic aureolat de toate atributele unei alte mitologii spaţiale, temporale şi umane. Acesta din urmă concentrează în fiinţa sa tranzitorie 18

şi efemeră toate elementele unei dinamici soteriologice, în opoziţie cu redutabila statică a Siberiei; apariţia lui ascute toate simţurile: mai întâi zgomotul depărtat ce ieşea parcă din străfundul pământului. Apoi zgomotul mat al unei căciuli de zăpadă căzut în vârful unui brad ( ) un duruit din ce în ce mai uşor, din ce în ce mai insistent ( ) sarabanda luminoasă a vagoanelor ( ) o siluetă zărită în fugă îmi era mult mai suficientă, căci îi reconstituiam în minte lunga călătorie. Pentru Marc Guillaume alteritatea este în fond celălalt mod de a gândi, de a refuza această gândire a finitudinii, iar ceea ce îi propulsează pe cei trei tineri către o năzuită alteritate este atingerea acestui vehicul trecând fulgurant prin lumea lor închisă. Ideea finitudinii este agresată diafan de mirajul călătoriei, de posibilitatea exorbitării. Tzvetan Todorov propunea în cartea sa Noi şi ceilalţi zece categorii de călători: asimilatorul (misionarul); profitorul (neguţătorul); turistul; impresionistul (cel care se bucură de diferenţă); asimilatul (imigrantul); exotul (prototipul celui care menţine distanţa şi îşi păstrează identitatea); exilatul; alegoristul (cel care ia străinul ca metaforă critică); dezabuzatul şi călătorul filozof (o categorie ideală, interesat de diferenţa în universalitate). Toate aceste demersuri de contact cu alteritatea presupun transgresarea spaţială. Există însă în romanele lui Makine alte forme de construcţie şi percepţie a alterităţii care se propagă vag la început: În astfel de vagoane traversau Imperiul extratereştrii care erau în ochii noştri occidentalii, interferând iluzoriu în aburul nostalgic al unor locuri şi chipuri pe care nu le-ai văzut niciodată, pentru a exploda mai apoi ca o bombă burlescă în interiorul finitudinii: un film cu Belmondo la cinematograful Octombrie roşu din Nerlug (deja o anticameră o Occidentului). Celălalt, Altul, nu mai este un extraterestru, o proiecţie fabuloasă de dincolo de lume, ci invadatorul elegant şi dinamic al unui ecran, inconştient de existenţa celor care îl privesc. Alteritatea nu mai trebuie căutată, căci printr-un joc al hazardului ea coexistă spaţial, fără să se implice, superbă şi gratuită. Ceea ce Marc Guillaume considera o exigentă a căutării Celuilalt, inventarea unei ficţiunii a altuia, se săvârşeşte aici pe o cale ocultă şi ludică deopotrivă. Coborând de pe un ecran, pe cerul siberian, Belmondo îi antrenează pe toţi într-o aventură radical exotică: Nu aveam cuvinte s-o comentăm. Trebuia pur şi simplu s-o acceptăm şi s-o trăim ca atare. Ca pe o existenţă paralelă cu a noastră. Este începutul unei descoperiri, a unei călătorii centripete, implozive şi explozive, căci ea dinamitează treptat, dar ireversibil toate reperele interioare şi exterioare. Mai întâi tabuurile politice şi sociale. Precedat de un jurnal, filmul va pune cu o complice naivitate sub semnul întrebării firele invizibile ce legau fastul unei săli de la Kremlin unde un bătrân este medaliat pentru contribuţia sa la cauza destinderii internaţionale, nebunia stahanovistă a ţesătoarei ce se angajează solemn să lucreze la o suta cincizeci de războaie, cu cenuşiul centru comunal Nerlug şi Transsiberianul. Adolescentul simte că între toate acestea, atât de depărtate spaţial, există o continuitate strivitoare. Un agent secret, devorat de un rechin şi ajuns într-o cutie de conservă, spulberă burlesc această realitate şi face posibilă instalarea vrăjită în alteritate. Ea stă sub semnul absurdului absolut, pentru a se constitui într-o metaforă a incompatibilităţii. De fapt, alegoria Occidentului oferită involuntar de ficţiunea cinematografică, este extrem de compozită: mai întâi rechinul, apoi femeile superbe ce păreau să ignore total prezenţa, undeva pe glob, a iernii, a Nerlugului, a Siberiei cu coape perfect apolitice, perfect amorale. Coapse în afara istoriei, pentru a culmina cu apariţia eroului multiplu ca o zeitate hindusă în ipostazele infinite. Tot ceea ce părea până atunci o nostalgie a Occidentului, o himeră diluată şi perfidă în imaterialitatea ei, se actualizează cu dezinvoltură şi umor într-o ficţiune lipsită de pretenţii, dar care se dovedeşte o textură criptată subtil, capabilă de mutaţii existenţiale, de imprevizibile deturnări comportamentale. Primul contact cu insolitul incitant al Occidentului, comprimat într-un film ordinar de spionaj are pentru eroul-narator un efect terapeutic: şocat până la disperare de cea dintâi 19

experienţă amoroasă cu prostituata ce aştepta la nesfârşit Transsiberianul, acesta credea că singura salvare din închisoarea îngheţată şi enormă în care trăia este moartea. Aventurile lui Belmondo îl vindecă rapid de această puerilă perspectivă tragică, pentru că totul este convertit într-o aventură erotică, etapă într-un lung parcurs donjuan-esc. Se instituie un soi de superioritate, fundamentată nu pe experienţa proprie transfiguratoare, ci pe un model exterior salutar în simplitatea sa frivolă: Mă simţeam cu mult mai aproape de Belmondo decât ei doi, cu mult mai iniţiat în tainele senzualităţii feminine... cu ochii pe jumătate închişi trăgeam în piept acea aromă iute ce înţepa nările şi aburea privirea. Pentru fiecare dintrei cei trei protagonişti filmul are efect imediat al unui drog, căci se vor reîntoarce cu înverşunare să revadă filmul (de 17 ori), trăind momentele intermediare cu o febrilitate nedisimulată în aşteptarea reconectării. Acesta se diseminează exploziv în fiinţa lor, într-o gradată descoperire a alterităţilor interioare: Drogul este o călătorie, dar una psiho-dramatică, e psiho-drama călătoriei. Iar această călătorie nu este nici ex-centrică, nici exotică, ea nu cunoaşte un altul, ci este totul; ea nu mai trăieşte decât în alterarea de sine, sublinia Jean Baudrillard în Călătoria siderală. Există în acest prim contact cu filmul o bucurie plenară ce se va descompune treptat în efuziuni mai rafinate, în ispitiri problematizante, transformându-i în alt soi de călători virtuali, pe care l-am putea numi generic Vrajitul sau Fermecatul. Entitatea care emană vraja nu are legătură directă cu obiectul asupra căruia se revarsă, acţionând într-o magnifică necunoaştere a propriului magnetism. Ea se dezvăluie fragmentar, într-o ficţiune pasibilă de multiple interpretări, ce pendulează între grav şi ludic, cu o insistentă forţă de inducţie fiinţială. Nu doar cei trei stau sub această vrajă subversivă şi blândă, ci întreg orăşelul pare contaminat de miraj: Oamenii ieşeau încet, cu un pas somnambulic, cu un surâs vag pe buze. Revărsându-se pe maidanul din spatele sălii de cinema, au rămas o vreme pe loc orbiţi, asurziţi, îmbătaţi. Surâsurile lor se întâlneau. Necunoscuţii formau perechi şi cercuri neobişnuite, efemere, ca într-un dans foarte lent, într-o dezordine plăcută. Pe cerul îmblânzit stelele păreau mai mari, mai apropiate. Ce anume îi transformă pentru o clipă pe aceşti siberieni greoi, veşnic înfofoliţi, cu chipuri indistincte în nişte extratereştrii imponderabili, ce anume reuşeşte să îi ex-orbiteze, fie numai trecător, într-o transcendenţă binevoitoare? Răspunsurile sunt de o mare simplitate: am prins esenţialul: suprinzătoarea libertate a unei lumi multiple în care oamenii păreau să scape legilor implacabile ce hotărau viaţa noastră - de la cea mai umila cantină muncitorească până la sala imperială din Kremlin, trecând prin siluetele miradoarelor încremenite deasupra lagărului... Nici măcar saltul mortal nu avea, în acel univers, un sens definitiv. Relativizarea luptei, a iubirii, a morţii, a vocaţiei creatoare are un efect miraculos, pentru că eroii simt pentru prima dată în carnea lor, în freamătul nărilor,că lumea s-a schimbat, şi-a volatilizat subtil reperele. Ajunşi în casa bunicului lui Utkin/Răţoiul, băieţii parcă înnebunesc încercând să evoce în modul cel mai viu filmul: labirintul subteran în care superba martiră era legată cu lanţuri, personajul infam şi pervers care se apropie de victima sumar îmbrăcată, eroul care rupe lanţurile şi zboară în ajutorul prizonierei; totul într-un elan zgomots de comedianţi: Ăsta e Occidentul! e concluzia extratică; himera nu numai că a prins contur, nume, culoare, identitate grografică afectivă, ci s-a interiorizat ca interval mental perfect delimitat: Era Occidentul cel mai adevărat, căci fusese zămislit in vitro (...) şi de asemenea, în imaginaţia noastră virgină. În aerul pur şi cristalin al taigalei. Din acest moment începe nebunia re-vizionării filmului. Nimic nu contează; nici drumul obositor şi periculos până la Nerlug, nici frigul, nici adâncurile înzăpezite care duceau deja spre bulevardul de pe malul mării. Occidentul îi aştepta acolo, gata să se lase explorat în ungherele sale cele mai intime: împrejurimi, decoruri, lumini şi, mai ales, Belmondo, cheia acelui univers. Adolescenţii înţeleg pas cu pas dimensiunile lui demiurgice, pentru că el reuşeşte să pună în mişcare întregul orizont fabulos, oscilând între logica faptei, melancolie şi 20

singurătate. Alteritatea geografică, umană se lasă intuită, iubită, râvnită, se insinuează în trăirile spectatorilor subminându-le diafan datele personalităţii, într-un proces de substituţie magică. Nu tăcerea întreţine miracolul, ci curajul de a vorbi despre el, de a-l valida permanent: am înţeles că vraja se rupe tocmai pentru că omul îndrăzneşte să vorbească despre ea, nici să creadă în ea. Se dovedeşte nedemn de miracol, încercând să-l reducă la o banală cauză materială. Aventura occidentală nu îi manipulează numai pe tineri, căci o veritabilă belmondomanie pune stăpânire pe orăşelul Nerlug, scoţând la iveală o formă rară: la coada aproape tot atât de lungă ca aceea la ma mausoleul lui Lenin apar doi celebri vânători de zibeline care poposeau foarte rar în oraş, un bolnav cere să i se amâne operaţia pentru a vedea filmul, apoi legendara Şora care fabrica rachiu clandestin fără să fie niciodată prinsă; până şi Gherasim Tugai care fura aur de la stat, căutat cu îndârjire de miliţie are curajul să apară în sală după terminarea jurnalului, stând destul de aproape de doi ofiţeri din unităţile de pază ale lagărului. Îngrozitor de tulburat, Don Juan-ul adolescent, descoperă asemănarea uimitoare între figura degajată şi mândră a siberianului delapidator şi cea a lui Belmondo. În?? de alchimist care este sala cinematografului Octombrie roşu totul este posibil; ficţiunea poate interveni în realitate, modelând-o după chipul şi asemănarea ei: în mijlocul unei lente transmutaţii a realului. Disecarea miracolului nu are ca finalitate anularea lui, ci irizarea semnificaţiilor, descoperirea motivaţiilor care să nu coboare această vrajă salutară în derizoriul asumat al unei convenţii. De bună voie vin cu toţii, chiar din satele cele mai îndepărtate la această întâlnire care îi dematerializează, le relativizează în mod sublim existenţa, nu exacerbând urâţenia şi falsitatea ei, ci conturând-o într-un gest estetic, de elegantă gratuitate: Dar a venit Belmondo cu performanţele lui fără scop, cu eroismul lui pentru nimic. Am văzut forţe care se admiră fără a ţinti la un rezultat, strălucirea muşchilor ce nu au încercat să depăşească recorduri de productivitate. Am descoperit că prezenţa trupească a omului poate fi frumoasă în sine. Fără nici un ţel mesianic, ideologic sau futurist. De-acum înainte ştiam că acea fabuloasă frumuseţe în sine se numea Occident. Frumuseţea aceasta suficientă sieşi, enigmatică şi iradiantă, oferă fiecăruia din cei trei posibilitatea descoperirii interioare. Nu este numai o lume în care îşi doresc să trăiască, punând în paranteză originile, ci o entitate proteică în care se transfigurează intuiţiile lăuntrice, în care profilurile devin mai sofisticate, o modalitate de cunoaştere proiectivă. Războinicul, Poetul, Don Juan-ul vor găsi în film propriul Occident, Mecca năzuinţelor ascunse, justificarea aşteptării, febra unui viitor care să scape treimii implacabile: taigaua, aurul, lagărul. Samurai, Utkin, Juan, văd un Belmondo diferit: Războinicul (Samurai) mereu în conflict cu camionagii beţi sau muncitori insolenţi, victimă a unui episod crunt al copilăriei, descoperea amara estetică a disperatei lupte împotriva răului (...) Da, să lupţi gândindu-te numai la frumuseţea luptei. Adolescentul şchiop, Utkin/Răţoiul, complexat de frumuseţea şi forţa prietenilor săi, cel care se îndoieşte de realitate şi nu-i acceptă teroarea solidă, evidentă, se îndrăgosteşte de bietul sclav al maşinii de scris din film. Foaia albă din faţa acesteia face ca realitatea să dispară, îl propulsează în noaptea tropicală, îl face puternic, rapid, irezistibil. Occidentul întrezărit în planurile secunde sau în fundalul cinematografic îi dau speranţă, detaşare, superioritate, îl ajută să înfrunte umilinţa şi singurătatea: Viaţa e idioată, spunea în el o voce amară. Idioată şi rea... Totuşi, există Belmondo, murmura altă voce... Eternului îndrăgostit Belmondo îi întinde o mână, îl trage spre soarele merdional, făcându-l să uite, măcar pentru o clipă, casa prostituatei roşcate care întindea pe plapumă fotografii cu margini dantelate, să uite penibila pudoare oficială sau brutalitatea camionagiilor: Magma înfricoşătoare şi tainică a iubirii, a început să exprime cu o claritate occidentală: seducţie, dorinţă, cucerire, sex, erotism, pasiune. Ca un adevărat profesionist al 21

iubirii, a analizat până şi eventualul eşec, şi decepţia ce-l pândeşte pe tânărul seducător (...) Da, saltul în prăpastia iubirii era şi el un element din cascadoria lui siberiană. Redescoperirea Occidentului se face la fiecare nouă întâlnire cu filmul. Vrăjirea nu este numai o revelaţie bruscă şi copleşitoare, ci are o logică interioară ce presupune raportarea la realitate şi itinerariile prin care poate fi depăşită. Dimensiunea umană a alterităţii occidentale înseamnă puterea de a trăi eludând umbra lugubră a viitorului luminos, bucuria mândră a mecanismelor trupeşti, provocarea estetică a aventurii şi nu în ultimul rând o dialectică seducătoare dată de alternanţa între gravitate şi comic (lumea pe care o puteai lua în serios pentru că nu se temea să se arate comică). În mod paradoxal, vraja acestui univers nu se asociază cu tăcerea, cu inexprimabilul, ci cu o voluptate rafinată a rostirii, cu o precizie pură a limbajului care ordonează secvenţele lumii, cu o radicalitate suavă a expresiei: Dar mai ales limbajul ei/era o lumea în care orice putea fi spus. În care realitatea cea mai încurcată, mai tenebroasă îşi găsea cuvântul care s-o exprime: amant, rival, metresă, dorinţă, legătură... Realitatea amorfă, incalificabilă care înconjura, începea să se structureze, să se definească, să-şi dezvăluie logica. Occidentul se citea! Nu mult mai târziu vor pricepe că pentru a exprima toată această frumuseţe unitară şi proteică deopotrivă nu există decât un singur vehicul, o limbă cheie ce face posibile accesul şi instalarea între graniţele visate. Graţie Olgăi, mătuşa ciudată a lui Samurai, adolescenţii fac cunoştinţă cu limba franceză, astfel încât cuvintele lui Belmondo sunt intuite, captate eteric şi savurate în spatele dublajului în ruseşte. Occidentul se infiltreară în structurile imaginare nu numai vizual şi dinamic, ci şi auditiv, întro consonanţă discretă, dar exclusivistă: Germana pe care o învăţam la şcoală nu avea pentru noi nici o legătură cu Occidentul viselor noastre, era limba inamicului, un instrument, în caz de război şi atât. Limba americanilor ne făcea silă. Toate odraslele nomenclaturii locale o bâiguiau mai mult sau mai puţin (...) Nu, pentru noi singura limbă adevărată a Occidentului era limba lui Belmondo. Tot prin această breşă imaterială cosmotică vor pătrunde esenţa secretă a Occidentului, în lectură şi în sonoritate, devenind conştienţi că surâsul lui Belmondo nu era atât de simplu, nu se rezuma la aventura eroică/erotică gratuită, ci încifra în simplitatea sa ludică un Occident voluptuos de capricioase arabescuri afective. Materia indistinctă a existenţei anterioare se lasă invadată de claritatea occidentală care elimină haosul şi nedeterminarea trăirilor. Aceesul la misterioasa melancolie a lui Proust sublimează apăsarea geologică a unei Siberii încremenite, ce se lasă îmblânzită, deposedată elegant de atributele sale redutabile: Ce ar fi ca imaginea văzută de sute de ori a ţesătoarei, mirosul proaspăt al căciulilor acoperite cu zăpadă??, întunericul sălii de la Octombrie Roşu, ce-ar fi ca toate acestea să poată înlocui prăjitura tânărului estet francez? Triumful instalării alterităţii este marcat de percepţia unei complicităţi implicite, căci dacă la începutul acestui traseu Occidentul lui Belmondo se dezlănţuia cu nobilă nepăsare, treptat pare a ţine seama de cei cărora le zguduie temeiurile existenţei. Mai întâi o pâiniţă neagră rusească (Karavai) este semnul de recunoaştere pentru spioni în aeroport, ceea ce declanşează în sală un urlet de mândrie naţională, pentru ca într-un alt moment Belmondo sa deturneze desfăşurarea firească a unei scene erotice, doar fiindcă simţea că dacă, cedează dorinţei, declanşarea unei revoluţii la Nerlug era iminentă. Cu ocuparea clădirii masive a miliţiei şi demolarea fabricii de sârmă ghimpată Comunarda. Cu aceeaşi invizibilă precauţie a călătoriei, Belmondă îi însoţeşte pe cei trei în încercarea temerară de evaziune. Pressiunea mirajului instalat deja în structurile imaginare este atât de puternică, încât pornesc într-un tren fantomă spre est şi ajung într-un oraş necunoscut pe malul Pacificului în acel extrem Orient unde estul si Vestul se întâlnesc în desişul ceţos al oceanului. Ieşiţi din carapacea siberiană, tinerii se comportă în conformitate cu acel nou statutu existenţial construit cu grijă; îşi asumă rolurile generice, dublurile ideale: Amantul, Războinicul, Poetul, Occidentul acesta răsturnat îi acceptă cu reţinere uimită, iar replicile lui Belmondo pe care le folosesc în restaurant au un efect năucitor. Asumarea până la 22

identificare absolută a alterităţii, naivitate exaltată juvenilă, se clatină însă pe drumul de întoarcere, în trenul ticsit, în acordurile monotone ale poveştii fără sfârşit a chinezului. Inevitabil, vor purta în toate călătoriile interioare şi exterioare acel suflu al vieţii siberiene în care totul era întâmplător şi hotărât dinainte, în care moartea, suferinţa erau acceptate cu indiferenţa ierbii din stepă.?? de răsuflarea sălbatică a fluviului Amur, protagoniştii acestei inedite experienţe iniţiatice îşi conştientizează duplicitatea; dincolo de extazul unor alterităţi plenare explozive, rămâne estompată şi refuzată configuraţia originară, singura, de fapt, capabilă să primească această grefă inefabilă de altceva, altundeva, altcineva: Noi suntem pendulul... între amândouă... Rusia e un pendul (...) să nu fiii nici una, nici alta e deja un destui??. Bibliografie Andrei Makine: "Pe vremea fluviului Amur"; Humanitas; Bucureşti; 2001. J.Baudrillard; M. Guillaume: "Figuri ale alterităţii"; Paralela 45; Piteşti; Bucureşti; 2002. 23

Demoniac si comic in acelasi personaj: Alichino-Arlecchino Sînziana Elena STERGHIU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: The demonic masks (re)appear in the cast of the carnival or in celebrations of the same importance (St. Anthony, Calendimaggio) and, after an adjustment typical of the geographical area and the public taste, they are found in the scenic cast of commedia dell arte. The mask turns from a ritual demonic character into a comic character and, as a final victory of laughter over fears caused by demons, the ultimate dominant feature of the character would be the comic one. Arlecchino is not Italian, but naturalized. The first records of this character in the Italian demonological space are to be found in Dante Alighieri s Inferno (cantos XXI-XXII). The demonic-comic dynamics of the mask-character reaches the synthesis in comedy. Key-words: mask, demonic, comic, commedia dell arte, character-reflex O aducere laolaltă a elementelor devenite simbol naţional şi care alcătuiesc identitatea italiană nu s-ar putea lipsi de Arlecchino, personaj desprins din carnavalul evului mediu a cărui istorie poate fi considerată ca istorie paralelă a unei Italii necuprinsă în documente oficiale. Destinul şi celebritatea pe care le-a înregistrat până astăzi acest personaj-simbol în spaţiul italian ne fac să ne punem întrebarea prin ce anume a devenit reprezentativ al omului comun ce se bucura de libertăţile carnavalului, de spectacolul accesibil al comediei din piaţa orăşelului de provincie, în special din zona central-nordică a peninsulei. Privindu-l astăzi ca mascotă, cu tot ceea ce străinului ar trebui să i se asocieze în amintire cu Italia, intuieşti că nu doar costumul făcut din petice colorate, ori surâsul care ascunde pofta de glumă şi de încurcături cu uşurinţă ticluite dau calitatea lui de emblemă a unei civilizaţii. Istoria personajului incepe dintr-o legendă, după unii saxonă (Paolo Toschi), după alţii bretonă (Ludovico Zorzi) care povesteşte o vânătoare sălbatică condusă de regele Herla. La curtea regelui s-a prezentat într-o zi un alt rege, mic de statură şi cu chip de satir, numit Pigmeo. Acesta îl roagă pe Herla să-l considere printre invitaţi la nunta sa, promiţând ca la distanţă de un an, la rându-i Herla să fie invitat la nunta lui Pigmeo. În chiar ziua acestei inţelegeri, diplomaţi franci vin să ofere mâna fiicei regelui lor, lui Herla. Pigmeo organizează cea mai aleasă festivitate din câte se puteau imagina. La cântecul cocoşului, Pigmeo şi suita sa dispar. Peste un an, Herla se duce cu curtenii săi, conform înţelegerii, să onoreze nunta lui Pigmeo care-şi avea reggia într-o peşteră şi primeşte la sfârşit o mulţime de daruri, în special pentru vânătoare (cai, şoimi etc) precum şi un dar ciudat: un câine minuscul, de purtat în şa, cu recomandarea ca la întoarcere nimeni să nu descalece înainte ca acest câine să fi coborât din şa. Când ies din peşteră la lumina soarelui, un păstor întâlnit în cale îşi aminteşte cu greu despre un anume rege Herla care a trăit în urmă cu trei sute de ani. Câţiva cavaleri din suită sar din şa şi sunt pulverizaţi. Câinele însă nu va coborî niciodată pe pământ, astfel că întreaga cavalerie rămâne să galopeze până la sfârşitul secolelor. În mod evident legenda asociază şi re-spune credinţe străvechi despre masnada infernală, despre vânătoarea sălbatică, despre pactul cu diavolul, dar în linie epică esenţială conţine povestea regelui pământean devenit demon în urma pactului cu demonul subpământean. Prin numele de origine germanică Hell/Infern asimilat apoi sub forma Herl Konig/Regele Infernului îl regăsim în distribuţia măştilor de carnaval, ori în cadrul altor sărbători de aceeaşi importanţă (San Antonio, Calendimaggio). Suita regelui legendar este refăcută prin apariţia altor măşti, întruchipări diabolice precum Zanni si Pulcinella. 24

O dată cu trecerea la statutul de mască de carnaval, Arlecchino păstrează din originea sa trăsături deopotrivă arhaice si demoniace, dar toate exterioare: ciuful roşu din frunte, reminiscenţă a coarnelor, pasul săltareţ, agil, neastâmpărat combinat cu mişcări acrobatice rapide, vocea în falset cu care diavolul se amuza imitând vocea morţilor, expresia de sexualitate primordială şi obscenă care-l împinge să molesteze femeile, costumul multicolor ce-l apropie de cortegiul lui Dionysos, zeul vegetaţiei renăscute căruia i se dedică întregul ceremonial carnavalesc. Un exemplu care ar putea aşeza hotar între Harllequin (regele legendar) şi Arlecchino (personajul care va face carieră în commedia dell arte) îl aflăm în Carnavalul din Calabria în care apăreau măşti numite u diavulu îmbrăcate în negru ori roşu; măştile străbăteau străzile orăşelului San Lucido bătând cu bâtele în uşile celor care în timpul anului avuseseră comportament scandalos, gălăgios în comunitate. Erau astfel anunţaţi să iasă şi să-şi recunoască public actele de care se făceau vinovaţi. În caz contrar, u diavulu ameninţa cu groaznice suferinţe întreaga comunitate. Acest rol de a provoca spovedania publică a greşelilor a dispărut ulterior din sărbătoarea carnavalului pentru că inspira teamă şi provoca nemulţumiri, iar spiritul sărbătorii era puternic încălcat. În cadrul carnavalului aşadar se petrece transformarea lui Arlecchino din personaj demoniac în mască comică instalată definitiv în fruntea cortegiului care structurează, orientează si domină sărbătoarea. Această naturalizare în Italia a măştii s-a petrecut printr-un proces îndelung în care s-au operat diverse modificări ce astăzi nu mai pot fi reconstituite şi care alcătuiesc ceea ce Ludovico Zorzi numea un larg con de umbră proiectat de acel amestec de suficienţă şi neîncredere (L.Zorzi Intorno alla Commedia dell`arte. Lezioni presso l`amministrazione Provinciale di Lucca, 1978). La modul ipotetic putem însă admite că în acest proces de naturalizare masca îşi pierde progresiv caracterul originar diabolic, pe de o parte, pentru că nu mai corespunde gustului public carnavalesc şi, pe de altă parte, pentru că i se impune un rol oarecum nou, creaţie a omului medieval care tinde să se elibereze de spaime. Înainte însă de a i se conferi o noua şi poate cea mai importantă misiune ca personajmască în commedia dell arte, Arlecchino face un popas în literatura cultă, intrând pe poarta cea mare. Prima sa apariţie într-un text literar se produce în Infernul lui Dante Alighieri, cânturile XXI şi XXII. În spaţiul celei de-a cincia, respectiv, a şasea bolgie în care pătrund cei doi călători, Virgiliu şi Dante, sunt puşi la cazne i barattieri, coloro che, per procurarsi lucro o altro vantaggio, fecero mercato frodolento delle cose pubbliche, a danno del commune ovvero del signore da cui dipendevano / escrocii, cei care pentru a obţine profit sau orice alt avantaj au făcut negoţ fraudulos cu lucrurile publice în dauna comunităţii sau a stăpânului de care depindeau. (Dante Alighieri La Divina Commedia.Vol. I, Inferno, a cura di Natalino Sapegno, La Nuova Italia Editrice, Firenze, 1975; traducerea românească a Etei Boeriu, BPT, Editura Minerva, Bucureşti, l982) Notabilul comentator italian precizează încă din prezentarea cântului XXI că vasta reprezentaţie ( ) este o comedie articulată şi încrucişată printr-o serie complexă de episoade şi prin intervenţia a numeroase personaje; ( ) este una din probele cele mai înalte ale geniului inventiv al poetului în sens narativ şi dramatic ( ) în care face dovada unui gust teatral şi novelistic, tipic medieval şi popular. În prezentarea echipei de diavoli de sub comanda lui Barbariccia, Alichino este unul din zece, înfricoşător la vedere, încât lui Dante îi este imposibil să se încreadă în asemenea arătări care au poruncă de la Malacorda, comandantul bolgiei, să-i ocrotească pe cei doi călători de posibilele agresiuni ale damnaţilor. Deh, sanza scorta andianci soli / Mai bine singuri (v.128) i se pare inţelept poetului, dar Virgiliu îl asigură că diavolii nu au putere asupra lor. 25

Alichino se evidenţiază abia în momentul în care un oarecare Ciampolo sau Giampolo din Navarra se crede mai viclean decât diavolii şi le propune călătorilor să le facă cunoştinţă cu duhuri şi întâmplări din Toscana. Se voi volete vedere o udire ( )/Toschi o Lombardi, io ne farò venire,/ma stieno i Malebrache un poco in cesso,/sì ch`ei non temen delle loro vendetta;/ e io, seggendo in questo luogo stesso,/per un ch`io son, ne farò venire sette/ quand`io soffolerò, com è nostro uso/ di fare allor che fori alcun si mette / De vreţi toscani să cercetaţi în moarte,/ ori longobarzi, oi face de-or veni;/ dar steie tartaroţii la o parte,/să nu se sperie-ortacii de duşman/şi eu mă jur de unde stau, departe,/să chem pe dată şapte la liman,/ de-oi şuiera precum deprins-am noi,/ când iese vreunu-afară din catran. (v.98-105) Propunerea pare pe placul lui Alichino şi la îndemnul lui este acceptată de ceilalţi. Scena e o tragic-comedie în miniatură şi s-ar putea numi Mai viclean decât diavolul. Se tu ti cali,/io non ti verrò dietro di gualoppo,/ma batterò sovra la pece l ali:/lascisi l collo, e sia la ripa scudo,/e veder se tu sol più di noi vali. / Ci Zbate-aripi, potrivnic celorlalţi,/ răcni: De-ncerci să-mi scapi cumva din mână,/n-am să te-nhaţ din mers, ci-am să mă-nalţ/şi-am să te prind din zbor de căpăţână./sub mal, fârtaţi, şi lasă c-om vedea/cum ştie dracul dărăci la lână! (v.113-117) Ceea ce urmează este o demonstraţie de abilităţi; pentru diavoli, abilităţi native, pentru Navarrez, dobândite în permanenta hărţuială infernală; rezultatul confirmă titlul pe care-l anticipam. Importantă este însă comportarea lui Alichino, dintre toţi diavolii fiind singurul che non si tenne, care nu poate rezista provocării la întrecere. Finalul este umilitor pentru diavoli şi comic pentru spectatorii-călători pentru că, nereuşind să-l înhaţe pe condamnat, Alichino se ciocneşte în zbor cu Calcabrina şi amândoi sfârşesc în smoală de unde sunt recuperaţi ch`eran già cotti dentro dalla crosta / copţi şi răscopţi în pielea argăsită (v.150) Alichino dantesc este foarte probabil inspirat din vreo desfăşurare carnavalescă la care Dante a participat; naraţiunea în care îl implică pe Alichino este construită pentru a pune în lumină comicul de acţiune capabil să individualizeze un diavol din zece, mai exact, pe cel care este cel mai activ şi mai dornic de amuzament, altfel spus, pe cel care se plictiseşte amarnic în rolul de paznic şi e dispus să-şi rişte pielea la propriu pentru a-şi exersa plăcerea de joc. Dintre toate personajele infernale create de Dante, la fiera compagnia a diavolilor din a cincia şi a şasea bolgie inspiră teama şi provoacă râsul. Arturo Graf în Mituri, legende şi superstiţii ale Evului Mediu referindu-se la demonologia dantescă în Divina Commedia observa: Diavolii inspiră teamă, dar pot să provoace şi râsul şi se aseamănă mult cu cei ce dansează agitat şi cu mimică în misterele şi moralităţile Evului Mediu. Nu ştiu cum fantezia populară şi cea non populară, exagerat de populate de diferite terori ale informului au ajuns să creeze demonul glumeţ, prost şi ridicol. Voi aminti numai că diavolul apare ca ridicol în numeroase legende şi că vine momentul în care principalul său rol e acela de a-i face pe spectatori să râdă. (preluat din Paolo Toschi Le origini del teatro italiano, Universale Scientifica Boringheri, Torino,1976, p.219) Începând din secolul al XIII lea Arlecchino devine personaj teatral debutând într-o scenă din Jeu de la feuillee` a lui Adam de le Hale. Reprezentaţia se pare că a avut loc în 1276 la Arras, cu ocazia unei sărbători de primăvară în care mesajul central trebuia să fie îmblânzirea spiritelor rele la început de an. Arlecchino este aici regele iadului, întocmai ca în legendele începutului de drum pentru personaj, şi, prin intermediul unui mesager-bufon, Croquesot, transmite un mesaj de iubire către Zâna Zânelor, întruchiparea frumuseţii terestre. Întâlnirea acestor două personaje, unul din universul subteran, celălalt din cel terestru, asigura un an bogat şi plin de iubire întregii comunităţi. Dimensiunea demoniacă în Arlecchino va intra apoi într-un proces lent de desfiinţare (pe care-l putem considera simultan şi ca proces de naturalizare), iar masca îşi va modifica, 26

amplifica şi desăvârşi evoluţia ca personaj eminamente teatral în manifestările commediei dell`arte. Este de presupus că tocmai această dinamică i-a conservat vitalitatea, dar în esenţă, Arlecchino rămâne un oriundo în care demonul şi-a pierdut puterile, iar publicul l-a consacrat doar în dimensiunea comică.. 27

Tractatus Balcanicus Marius NICA Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti Abstract: The study deals with the problem of literary imagery as it is observed in Mateiu Caragiale s text, Remember. We tried to depict the Balkan suggestions found in the symbolic level and, at the same time, to recognize those elements that demonstrate and indicate a western type of civilization. The characters and their relations set up a network of imagery indicators for such a hemeneutical approach. Cuvinte cheie: balcanism, personaj, tipologie, occidental, imaginar. La un prim gând, am fost tentaţi să afirmăm că nuvela Remember a lui Mateiu I. Caragiale (apărută iniţial în Viaţa românească în august 1921, iar mai apoi în volum în 1924 la editura Cultura naţională) nu prezintă elemente de balcanism literar şi, prin aceasta, să excludem din analiza noastră acest text ce a împărţit, deseori, eşafodul valorii cu romanul Craii de Curtea-Veche 1. Această experienţă berlineză, ce se suprapune pe realitatea anului 1907 petrecut de Mateiu Caragiale în capitala Germaniei, aduce cu sine plăcerea fantasticului, un puternic sentiment al stranietăţii, acestea concurând la crearea unui personaj îşi va împărţi fiinţa între ireal şi verosimil: Aubrey de Vere. Ce poate fi balcanic în existenţa acestuia, ce anume din periplul personajului prin Berlinul de început de secol XX poate aminti de întreg universul închinat ambiguităţii şi voluptăţii viciului pe care îl argumentează Craii? Remember propune o estetică a nu doar a Tainei (ce poate fi regăsită în întreaga operă mateină), ci, mai ales, o estetică a misterului metafizic, a neclarităţii şi a subconştientului. În structurile simbolice ale nuvelei lumina păleşte în crepuscul, umbrele se precipită iar cuvântul rostit devine sugestie. Textul susţine o povestire de atmosferă, în care evenimentul pare a se retrage în plan secund, în tip ce visul halucinant, magia nopţii şi strălucirile fulgurante ale pietrelor de Ceylan captează atenţia lectorului, purtându-l, ca printr-un labirint, spre lumea de dincolo a lui Aubrey de Vere. Sunt, iată, elemente ce nu pot argumenta, oricât am dori acest lucru, caracterul balcanic al unui text literar, încadrarea în această categorie presupunând existenţa unor constante atât la nivelul realizării tehnice, cât şi la cel al structurilor imaginarului, aşa cum vom putea recunoaşte în Craii de Curtea-Veche sau în Sub pecetea tainei. Sub faldurile grele de mister ale nuvelei Remember se ascunde o lume ce se diferenţiază în totalitate de cea din roman, atât prin elementele constitutive, cât şi prin relaţiile dintre personaje. Să observăm, în primul rând, locurile de peregrinare ale naratorului: în afară de Muzeul Frederic pe care îl vizitează foarte des (asemănarea din punct de vedere intelectual cu naratorul din Craii de Curtea-Veche ce mergea la Academie pare să fie evidentă), popasuri dătătoare de linişte le va găsi într-o prăvălie din oraş. Am vrut să recunoaştem în aceasta pe cele în care se pierd Craii, dar lipsa oricărei apropieri ne-a împiedicat de la acest lucru. Iată descrierea pe care i-o face naratorul: În plimbările ce începusem a relua prin oraş, de teama oboselii, făceam lungi popasuri la o prăvălie, unde se degustau capodoperile unei vechi rachierii neerlandeze. După Ruysdaël, Van-Brouwer şi Van-der-Hoogh. Nicăieri nu mă reculegeam mai bine ca în acea încăpere îngustă şi cam întunecoasă, ce ar fi putut face cinste oricărei locuinţe de burgmaistru sau de staroste de breaslă, aşa bogat căptuşită cum era cu stejar afumat până la jumătatea peretelui, unde blana ieşea afară, făcând jur-împrejur o largă poliţă pe care stăteau înşirate năstrape şi ulcioare de Delft. Ce minunate clipe petreceam acolo! Este, într-adevăr, un spaţiu ce afirmă o civilizaţie apuseană, în care moderaţia şi buna proporţie se observă în decoraţie şi, poate, în chiar comportamentul individului. Nu acelaşi 1 Criticul Şerban Cioculescu notează la ultima pagină pe exemplarul său de lux, din Remember (cel din 1924): Recitesc 1 mai 1972. Rămân la părerea mea, până azi nedivulgată, prefer Remember Crailor, considerat de toţi capodopera lui Mateiu. (cf. Barbu Cioculescu, Mateiu I. Caragiale receptarea operei, Editura Bibliotheca, Târgovişte, p. 39) 28

lucru îl va întâlni lectorul în birtul din Covaci, locul de întâlnire şi desfrâu al crailor: aici sunt pierdute manierele, vremea urâtă de afară fiind un motiv suficient pentru a nu se mai zăbovi la aperitive şi a se comanda ţuicile la ai căror aburi se va înfiripa grosolana petrecere negustorească şi care vor pregăti sorbirea borşului cu smântână şi ardei verde. Şi ospăţul, iată, este marcă a culturii, în el sublimându-se nu atât tare comportamentale, cât lipsa rafinamentului prezentă în fiecare gest. În Remember, la un moment dat, Aubrey de Vere îi oferă naratorului ocazia unui ospăţ : Ai să-mi faci plăcerea să iei ceva cu mine, un păstrăv, doi, şi o sticlă de vin de Rin, să ne mai întremăm. Diferenţa culinară evidentă argumentează, de fapt, două tipuri de mentalitate, una a civilizaţiei occidentale, sobră, rafinată şi care asigură limite comportamentale, iar alta a civilizaţiei balcanic-orientale, în care singura normă este aceea a bunului plac şi în care personajele se pierd în practicarea viciului sau, cel puţin, în contemplarea acestuia. Locurile de plimbare (şi de existenţă, în final) ale naratorului din Remember afirmă, deci, lipsa oricărui element balcanic, Occidentul şi, de fapt, structura spiritual-mentală a acestuia guvernând întreg periplul. Comportamentul naratorului este, dacă nu straniu, cel puţin provocator prin tocmai gestul care creează Taina şi astfel atmosfera textului lipsa dorinţei de a ştii sau a afla ceva despre fiinţa lui Aubrey de Vere. Nici în plimbările pe care le fac împreună nu doreşte a ştii mai multe despre acest individ misterios şi nici după moartea lui nu vrea să strice umbra de taină şi de trufie. În roman, Povestitorul este absorbit complet de povestirile mai mult sau mai puţin tainice, de orice vorbă menită să ofere vreo informaţie despre indivizii cu care vine în contact şi despre lumea lor. El nu refuză dezvăluirea nici poveştii despre iubirea şi nebunia Penei Corcoduşa, nici a istoriei neamului de tâlhari de apă al lui Pantazi şi nici măcar destinul tenebros al lui Paşadia. Şi cu atât mai mult se dedă (parcă într-o voluptate a bârfei autohtone) dezvăluirilor ce i le oferă Arnoteni, adevăraţii Arnoteni. Ori naratorul a ceea ce cu greu putem numi istoria lui Aubrey de Vere afişează exact opusul unui astfel de comportament, el supravieţuind Tainei şi, în final, tentaţiei de a i se dezvălui. Cele două tipuri de comportament cristalizează două moduri de existenţă: una a vorbei şi a plăcerii de a afla (şi comenta!) istorii personale, iar cealaltă de a asista la mister, a-i înţelege funcţia şi de a-l accepta în final, de a-l asuma; balcanicul îşi află astfel un contra-argument în fiinţa occidentalului. Un alt element ce ne-ar îndreptăţi să considerăm Remember un text fără valenţe balcanice este percepţia şi considerarea regimului nocturn. Într-un studiu scris curând după moartea lui Mateiu Caragiale, Tudor Vianu afirma: Atât Remember cât şi Craii de Curtea- Veche sunt povestiri de noapte. Eroii lor încep să trăiască abia după ce se lasă umbrele serii, o viaţă mişcată de porniri demonice. Nimeni n-a descris mai bine noaptea oraşelor mari, în care, protejaţi de întuneric şi mister, oamenii se trezesc la forme de existenţă comprimate şi reduse la lumina zilei 2. Observaţia criticului este cât se poate de pertinentă, însă ea poate fi prelungită şi aflate astfel unele caracteristici esenţiale analizei celor două texte. Şi anume, trebuie observat modul de asumare a nopţii, felul în care aceasta este trăită. În Remember, elogiul pe care naratorul îl face nocturnului este mai mult decât grăitor:...m-am cufundat cu totul în măreaţa privelişte a nopţii. Nu o voi uita niciodată. E drept că aşa frumoase nopţi două nu am văzut la fel, eu care ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi care am iubit-o cum nu se poate iubi ziua, cu nesaţ şi cu patimă. Sufletul meu sălbatic, care de obicei pare a aţipi zgribulit de o nemulţumire nedesluşită, nu începe a trăi pe deplin decât odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsură ce se aşterne vălul serii renasc, mă simt mai eu, mai al meu. Să-mi fi îngăduit mijloacele de trai a schimba faţa împrejurărilor, cu anii ar fi fost cu putinţă să nu văd raza zilei. A, să nu fi fost noapte, n-aş fi aşteptat pe sir Aubrey, nu! Probabil că o aceeaşi frumuseţe a nopţii poate fi regăsită şi în universul crailor, dar niciodată 2 Tudor Vianu, Matei Ion Caragiale, în Gândirea, an. XV, nr. 3, martie 1936, apud Barbu Cioculescu, Mateiu I. Caragiale receptarea operei, Editura Bibliotheca, Târgovişte, p. 44 29

aceasta nu va fi contemplată în singurătate, ci, întotdeauna, împreună cu altcineva, o persoană sau un grup. În Craii de Curtea-Veche primează colectivitatea, împărtăşirea împreună din realitatea universului, pe când în Remember, aceasta este experimentată individual. Şi este normal să fie astfel, din moment ce balcanicul este omul care se deschide spre lume, spre ceilalţi (prin vorbă sau prin gest), este cel care asigură keful prin participarea la acesta şi care aduce pe celalalt în prezenţă. Pe când occidentalul găseşte împlinire în contemplarea singuratică, în asumarea individuală a universului şi a destinului. Şi acest fapt se întâmplă şi cu cel care îi este părtaş o vreme lui Aubrey de Vere, în scurta sa apariţie berlineză. Este momentul să revenim la interogaţia iniţială: ce anume poate fi balcanic în fiinţa lui Aubrey de Vere? Credem că oricine ar încerca un răspuns ar trebui să afirme că tânărul desprins parcă dintr-o cadră din Muzeul Frederic nu împarte cu spiritualitatea balcanică nici gesturi, nici comportament, nici mod de existenţă. El poate fi chiar considerat o sugestie a civilizaţiei Apusului:...semăna tânărul cu unii din acei lorzi, ale căror priviri, mâini şi surâsuri Van Dyck şi, după el, Van-der-Faës le-au hărăzit nemuririi. Personajul este exact opusul a ceea ce regăsim în Pirgu, homo balcanicus prin excelenţă. Şi, de fapt, cum poate un dandy să-şi împartă felul de a fi cu existenţa mult viciată şi supusă compromisurilor pe care o instaurează tipologia balcanicului? Pentru Aubrey de Vere gestul este rafinament (uneori, ca la orice dandy, gestul apare exagerat), vestimentaţia atent prezentată, iar vorba prilej şi modalitate de relaţionare încărcată de accente metafizice: Cu timbrul grav al glasului său mlădios şi pur, ea era pentru dânsul ceva mai mult decât un mijloc de înţelegere, era o unealtă de seducere. Iată deci, cum, poate cea mai importantă caracteristică a balcanismului, vorbirea gratuită, prilejuită de orice întâlnire, vorbirea ca mod de a fi, devine pentru tânărul de Vere artă şi gest compensatoriu pentru liniştea ce o răspândeşte. El găseşte în cuvânt nu necesitate (cum evident se întâmplă în cazul lui Pirgu, de exemplu), ci prilej, oportunitate de a-şi contura prezenţa şi de a-şi afirma statutul. Argumentaţia pentru lipsa de balcanism a nuvelei Remember ar putea continua şi cu alte exemple, dar credem că aceste elemente prezentate sunt suficiente pentru a susţine acest fapt. Sunt poate cele mai evidente sugestii ale unei mentalităţi vest-europene ce se află sublimată în fiinţa personajelor, în relaţiile dintre acestea sau în întreg firul narativ. Între Pajere şi Craii de Curtea-Veche s-ar interpune astfel un text ce creează o breşă, un moment de discontinuitate în opera lui Mateiu Caragiale şi ar obliga analiza să îşi reconsidere ipoteza. Dar ficţiunea mateină, chiar şi într-o astfel de naraţiune cum este Remember, îşi va plăti datoria faţă de subconştientul autorului şi, implicit, faţă de structurile imaginarului balcanic. Lectorul nu iese din acest text fără a i se oferi măsura mentalităţii sud-est europene, fără a înţelege că această mentalitate îşi găseşte modalităţi de expresie în întreaga literatură pe care autorul Crailor a oferit-o. Ieşind din universul nocturn al Berlinului, naratorul se va întoarce în spaţiul mult permisiv al Balcanilor, de unde şi plecase spre întâlnirea sa cu Aubrey de Vere. La distanţă de şapte ani, timp nu îndeajuns de lung pentru ca amintirea dramei tânărului englez să se şteargă, naratorul întârzie pe vreme rea într-un local de noapte bucureştean. Este evidentă nuanţa lipsită de rafinament a termenului local de noapte, căci acesta este pierdut odată cu părăsire modului de viaţă berlinez, occidental. Aici, la porţile Răsăritului, naratorul nu mai poate trăi acele clipe minunate pe care i le oferă prăvălia unde se degustau capodoperile unei vechi rachierii neerlandeze şi unde stăteau înşirate năstrape şi ulcioare de Delft. Cadrul localului berlinez este evident propice întâlnirii cu un personaj a cărei existenţă este ridicată la rang de artă 3, pe când localul bucureştean (lipsit de orice descriere...) îşi are clienţii săi, pe măsură: 3 Orice personaj dandy face apel la un întreg repertoriu pentru a seduce şi a domina. De la postura corporală şi vestimentaţie, până la vorbă (uneori tăcere) şi gestică, totul este studiat, dus la limita rafinamentului. Întreaga apariţie îi este subordonată efortului de a fi astfel. În vanitatea şi narcisismul său, dandy-ul creează, dă naştere propriului eu şi, astfel, existenţa însăşi poate primi atributul de artă. 30

Limbut peste măsură şi în felul său hazliu, mi-a împuiat urechile cu o sumă de fleacuri, istorii de gazde, de fete şi de slujnici de gazde tot lucruri înălţătoare, după calapodul «Micuţei» lui Haşdeu. Acesta este un vechi cunoscut din şcoală al naratorului ce cade inopinat în local şi nu pregetă să intre în vorbă, să îşi facă simţită prezenţa, să se arate. Tipologia balcanicului se caracterizează tocmai prin acest vulcanism al cuvântului rostit, al povestirii gratuite, al zicerii, totul (în cazul nuanţării peiorative a termenului!) fiind pus în slujba necesităţii individului de a se face remarcat. Naratorul observă diferenţa dintre el însuşi şi acest individ, dintre felul în care fiecare şi-a asumat Occidentul: Câtă deosebire între cum văzusem eu Berlinul şi cum omul care sta în faţa mea, fălindu-se cu însăşi neruşinarea lui ieftină! Între cei doi există un defazaj de mentalitate şi comportament. Balcanicul, în caracterul său negativ, nu va reuşi niciodată să cunoască prin apreciere justă o civilizaţie diferită de a lui. El va încerca să îşi impună modul de viaţă asupra a tot ceea ce ajunge în contact cu el şi să creeze o dispersie a tipului propriu de gândire. În literatura bulgară există un personaj, Bai Ganiu 4, care, în călătoriile sale prin Europa nu îşi va schimba comportamentul de altfel foarte primitiv şi lipsit de bună cuviinţă, ci, din contră, nu va pregeta să afişeze gesturi ce dovedesc lipsa de cultură şi de educaţie a personajului. În acelaşi timp, acesta va încerca inconştient să bulgarizeze spaţiul cu care vine în contact: în tren, va lipi lumânări de seu pe ferestre şi va transforma closetele în cloace 5, toate dintr-o pornire interioară, ce ţine de fiinţa sa balcanică (termenul suportând, în aceste caz, doar nuanţe negative). Suntem convinşi că şi personajul lui Mateiu Caragiale a dat dovadă de acelaşi comportament, odată ieşit din spaţiul familiar al Peninsulei Balcanice. Şi atunci nu devine evident că naratorul se întâlneşte, în localul bucureştean, cu un vechi cunoscut din şcoală pe care îl cheamă... Gore Pirgu? Căci cine altcineva ar fi fost limbut fără măsură şi ar fi împuiat urechile cu o sumă de fleacuri, istorii de gazde, de fete şi de slujnici de gazde dacă nu Veniaminul cafenelei «Cazes» şi Cherubinul caselor de întâlnire, cel care, în compania crailor, va istorisi povestea Raşelicăi şi care cunoaşte toate murdăriile vieţii de noapte a Bucureştilor? Tot el, deci, se întâlneşte cu naratorul lui sir Aubrey de Vere undeva, într-o lume pe care o reprezintă şi cu care se identifică, lumea periferică a Balcanilor. În Remember există o relaţie directă între narator şi spaţiul în care se află. Cele două lumi, cea a Berlinului şi cea a Bucureştiului, vor suporta fiecare descrieri pe măsura identificării naratorului cu acestea. Astfel, oraşului german îi vor fi închinate descrieri amănunţite, bogate în culori şi nuanţe, fiinţa de tip occidental a celui care observă reverberând puternic la realităţile acestui mediu. Pe de altă parte, lumea balcanică din finalul nuvelei este doar sugerată, lipsa oricărei descrieri asigurând distanţarea evidentă a sufletului naratorului de aceasta. Această relaţie dintre individ şi spaţiul geografic este, de fapt, bine stabilită în incipitul nuvelei: Fusesem greu bolnav în Bucureşti şi mă întorsesem la Berlin acasă (s.n.). Sau, mai jos, naratorul afirmă parcă cu năduf: După un surghiun de doi ani revedeam Berlinul (s.n.). Textul matein poate fi deci împărţit în două capitole distincte: cel berlinez, occidental al experienţei trăite în preajma lui Aubrey de Vere şi cel bucureştean, balcanic în compania lui... Pirgu, al acelui cunoscut (!) ce asigură tentaţia risipirii Tainei din final. Homo balcanicus nu poate susţine faldurile de Taină, el nereuşind să descopere în acestea funcţia lor iniţiatică, de cunoaştere, în final. El este paradisiac în comportament, încercând perpetuu să descopere ceea ce pare a i se ascunde, evenimentul atroce din mijlocul 4 Este vorba de romanul lui Aleko Konstantinov, Bai Ganiu, publicat la noi în 1964, la Editura pentru literatură. Acest personaj a oferit culturii bulgare o tipologie ce a instaurat în universul lingvistic bulgăresc un termen caracterizant: Bai-Ganiu-zitate. Acesta este sinonim cu grosolănie, mârlănie, mojicie. Este, întru-câtva, aceeaşi situaţie pe care limba română a cunoscut-o cu termenul miticism. 5 Trenul porni. Călătorii picară din seul de lumânare pe pervazele de la ferestre şi le lipiră. Era cea dintâi bulgarizare a noilor Vagoane. A doua bulgarizare se înfăptui chiar în prima noapte: toate closetele (iertaţi-mă domnilor!) se prefăcură în cloace (Aleko Konstantinov, op. cit., p. 31). 31

comunităţii şi, astfel, să asigure dinamica vorbei, şi, de fapt, a bârfei. Fiindcă bârfa este cea care îi asigură individului balcanic recunoaştere şi stabilitate în mijlocul celorlalţi. Şi acest lucru se întâmplă şi cu acest cunoscut al naratorului din finalul nuvelei: el vrea să asigure transmiterea propriului tip de cunoaştere a evenimentului şi, prin aceasta, să distrugă (în percepţia naratorului) farmecul poveştii, partea ei de taină : Să-ţi spun eu atunci urmarea, a reluat el, a fost dandana mare [Parcă îl auzim pe Pirgu, cel din roman, strigând: A fost «di granda» ]. S-a făcut muşama ce e dreptul numaidecât, dar adevărul n-a putut fi împiedicat să răsufle. Ai să afli lucruri grozave, să vezi... Argumentele sunt, credem noi, îndeajuns de evidente pentru a afirma că Remember este un text ce se îndatorează, într-o măsură proprie, balcanismului literar. Deşi doar finalul acesteia asigură încadrarea, forţa de sugestie şi, implicit, importanţa pe care o are fragmentul determină necesitatea considerării sale în cadrul analizei. Acest final, deseori interpretat doar din perspectiva naratorului şi a dorinţei sale de taină, aduce o contrabalansare suflului occidental pe care povestea lui Aubrey de Vere îl imprimă. Este o poveste de farmec şi mister, de frumuseţe şi irealitate ce se va putea desăvârşi abia în întâlnirea profitabilă din localul de noapte bucureştean. Elementul balcanic oferă astfel textului savoarea pe care o vom regăsi în Craii de Curtea-Veche, conduşi spre ea de către acest Pirgu arhetipal pentru creaţia mateină. 32

Romanian and Hungarian folklore interferences Beatrice-Maria STANDAVID Adrian-Gheorghe STANDAVID Şcoala Normală Mihai Eminescu, Târgu Mureş Argument The folklore, as science of tinned oral tradition, contains phenomena of culture transmited through word and practices. It is constituted as the total amount of artistic creations belonging to the spiritual culture of the people. Mures s, cradle of culture and civilization, and keeps in a form the folk alive. Living together for centuries, Romanians and Magyar, their habits they knit thru time, borrowing more or less reason, characters, artistic ways of manifestation methods realization, arriving in the modern age to cultural illustrative values. Thus, as part as the annual habits meet among the folkway of winter: The carol, Irozii or kantálas, Betlehemezés. At funerals the painful the song of separation sirató ének is uttered. sezãtorile ; hora-tánc are seen at Romanians and Magyar in a form of similar manifestation, having besides the aim immediately the mutual aid and that of preservation of old folkway. The fairy-tales, the riddles nérdés and the proverbs contain themes and threads common to both cults and to other foreign folk creations. In this paper we are set to achieve a parallel between reason and characters met in the Romanian and Magyar folklore specifically the talk songs about the native places and about love. I. The native village the cradle of longing. The songs that have the native village as theme, affect through the simplicity of which the man in creating a fairy universe from common world. The birth-place represents the ideals procreation, of perfect space, in which the man wants to bear his life beside one dear. Most frequently vegetable characters create the image of the village. Accompanied by the water and the bird, the trees and the flowers compose a complex space that embodies a miniature Paradise. For the description of the village, the creators excel, observing the fineness of the idiom, the nuances of senses and tones of the harmonious words. The plastic idiom imprints the text an ornamental style and the rhetorical system of the discursiveness (1) archaic shiver is kept in the deep layers of creation. Due to the talent, the anonymous author achieves connections between even the real content outlined in the vegetable world, and even the expression (colored subjectively) in which he dominates the symbol. Leaflet flowers. Of you walk up you atop pap. And you throw the look wheel. Whole country s a garden. (1, I) In the content we have the mountains and the flowers, and in the expression plane we meet the garden as the paradisiacal symbol. Far he has enough. Just the tower else he sees. On the ancient narrow street. Flowers bloom. (6, II) Contained it the text the village is represented, with the narrow street and the tower, and even the expression e illustrated of acacia tree of the love. 33

The trees not missed from garden have multiple significations: On aside they symbolize a connection among earth and prompt axis mundi but then the life, the youth, the longing, the immortality. Small leaf. Set free the barrel shade. To leave us in the shade your. On me and on proud. I shade don't give you. As you hold your young one proudly. And he drops the sin with her. (2, III) The tree represents the voice of immortal wisdom, or, in the Magyar folklore, the expression of the longing and of the love. On your streets rested to travel. On your narrow street with acacias (6, II). From same category of the symbol of the country garden, does the part the muzzle a valley with grass along the river (2) as well as his valleys the field what elements compose the scenery placed around the commune. With proud flowers and beautiful. Stretched muzzles and fertile. (1, I) or Beautiful is the field in blossoming (7, IV) Outlined rather the atmosphere of the village, the romancers of folk songs felt the necessity of a search what elements to offer a supports a strong maul than one present in the immediate approach they appealed to the cosmic universe. II.Cosmic characters. The stars familiarity, he achieves the image of a universe subsumed to the needs of selected expressiveness. The large sizes, flood near all the songs, the world of in a village of the frame dominated of celestial bodies. Thus, the moon and the star become humanized witnesses that accompany the shepherd in his long moments of loneliness. The moon and the star. Listen the songs. When the dawn appears. Don't stop singing (3, III) Or he creates a utopian world that lends the scenery a wave of fairy play. Evening already late, the stars shine. And below the starry moonlight the Mures shines. (8, II) 34

III. The love. Love is the dominant feeling in the world of the village. The anonymous creators emphasized all this stages from the moment of the beginning of the feeling, up to most grievous moment of separation. Youngsters wait feverishly the moment of the first love shivers appearance. Ceteruicã of. Takes out on his road. Ceteruicã firry big. He takes out on his path. Takes out to me to see. That of his longing miss me. He takes out to else I see a date. That I am strong angry. (4, I) The feeling of the love is called through the invocation of the sound that the violin expresses, the feeling of longing. Beautifully e the field gived in blossom. And all the girls they married. I on nobody to like and empty the heart to. (7, IV) In the content plane love is underlined, transposed in the expression plane thru the flowery field that doesn t succeed in attenuating the girl s feeling of regret that she is still alone. The image of the girl-friend receives new valences thru the stars light, or through association with nature s elements. Proud girl that I like. Dowry no estate... Her face is like that As the dew of curly grass. And so are her eyes. As the dew of sweet basil. And so are her eyelashes. As the dew on bedstraw. The beauty and the gentleness of the girl dim the absence of estate. In the lad s imagination, the girl-friend receives the flowers attributes from the garden and is compared with the beans of dew that emblaze the roses leafs. The top star comes down. My girl s on her way home And the high-boot covers her little foot. Enveloped rays of the morning star. (9, II) 35

Separation is mourned by the young, love being seen in these conditions as a heavy illness, or as stars disappearance. The love bitter complaint. How isn t another complaint in the country. When to heart is put. Makes the heart chalk coal And it burns and grills it And nobody can extinguish it. (5, I) If in first phase of the appearance of love the young soul is mastered by sadness expectation, in this last stage, the love is an complaint that challenges terrible suffering; it burns, grills for it has no the remedy. They shook in rosy autumn. And as the falling star, the love of my girl-friend. Cry for my beautiful dream. Burying the happiness. And buried so down. He brings back an eternity. (10, IV) The love is the equivalence of death. The chance of love is missed forever. IV. Conclusions. Through this succinct review of the main themes seen in the Romanian and Magyar folklore I tried to identify the common reason that dot an obvious circulation of these in different European cults. The day by day life of men from the village enforces a ceaseless fight; therefore the only refuge is the song. The song of longing, of grief, of alienation. Different variations of the same soul expressions. I. Coloman Susana (64 ani) 1, 4, 5 II. Zilinszki Bertha (83 ani) 6, 8, 9 III. Ciurar Petru (56 ani) 2, 3 IV. Meleniuk Zoltan (50 ani) 7, 10 List of informers Vrabie Gheorghe Din estetica poeziei populare române, Bucureşti, Editura Albatros 1990 Costinean Victoria Cântece de dor şi înstrăinare, în Revista de etnografie şi folclor, nr. 1-2, Bucureşti, 1999, pag. 114-119 Cojocaru Emil Paralelisme în evoluţia folclorului, în Studii şi cercetări etnoculturale vol. II, Cluj-Napoca, 1996 36

ANEXE 1. Frunzuliţă, floare rară 2. Bradule, frunză măruntă Frunzuliţă, floare rară -Bradule, frunză măruntă, Mare-i bucuria-n ţară. Slobozâ-mi o ţâr de umbră, Frunzuliţă flori mărunte, Să ne laşi la umbra ta De te urc în vîrf de munte Pe mine şi pe mândra. Şi-ţi arunci privirea roată -Ba eu umbră nu ţ-oi da O grădină-i ţara toată. Că ţi-i mândra tinerea Frunzuliţă şi-o sulfină Şi-i cădea-n păcat cu ea. Ţara-ntreagă-i o grădină -Nu te teme codre, sfinte, Cu flori mândre frumoase Că-i tinerea, da-i cuminte. Râturi întinse, mănoase. 3. Sus la munte 4. Ceteruică de brăduţ Suie turma măi voinice Ceteruică de brăduţ C-alţii seceră la spice Scoate-l pe badea-n drumuţ. Suie-o-n munte la izvoare Ceteruică de brad mare Unde-i umbră şi răcoare, Scoate-l pe badea-n cărare. Unde-i soare şi lumină Scoate-l la mine să-l văd Şi inima de dor plină. Că de dorul lui mă pierd. Urcă crestele cărunte Scoate-l să-l mai văd o dată Pe cărarea codrilor Că sunt tare supărată. Pe sub umbra fagilor Pe sub brazi cu cetiniţă Cu miros de răşiniţă. Luna şi cu stelele 5. Dragostea-i boală amară Să-ţi asculte doinele Zorile când s-or ivi Dragostea-i boală amară Tu să nu-nceţi a doini Cum nu-i altă boală-n ţară Jos, devale, lângă sat Când la inimă se pune Mândrele la secerat Face inima cărbune. Când ţi-or auzi doina Şi mi-o arde şi mi-o frige Tot pe tini te-or asculta De nimeni n-o poate stinge. 6. Messze van a kicsi falum Messze van a kicsi falum De a tornya mégis idelátszik Akáclambos utcátokban Az akácfa éppen most virágzik. Ugy szepetanék haz amenni Utcátokban meg pihenve jönni, Akáclombos utcátokban Valakire szivszakadva vari Departe-mi este satul Dar turnul până aici se vede Pe străduţa voastră Salcâmul înfloreşte. Atât de mult aş dori să mă întorc acasă Pe-a voastre uliţi odihnit să umblu, Pe uliţa voastră cu salcâmi S-aştept pe cineva,cu inima-mi bătând. 7. Szépen nyilnak a mezei viragok Szépen nyilnak a mezei viragok Férjhez mintek elöttem a bányok Nem is maradt a számomra megy egysem Kit a szivem árva szivem szeretne. Szépen szolnak a mezei pacsirták Frumos e câmpul dat în floare Şi toate fetele s-au măritat Eu n-am pe nimeni ca să-mi placă Şi goală inima-mi să-mi împac. Frumos cântă ciocârlia-n câmp 37

Szomorúm sirnak az édesanyák Szomorú édesanyak ne sirjatok Megvigaztal a leszerelö fiatok Ablakomba kesütött a holdvilág Az én babám abban féssüli magát Én is abba fésülóm a göndör hajamat Geptegyveres vagyok, szeretem a lányokat Şi triste mame plâng Nu plânge tristă mamă Zâmbi-vei când fiul din armată va veni Lumina lunii-mi bate-n geam Iubita mea se piaptănă în ea Şi eu îmi piaptăn părul creţ Soldat la oaste sunt şi fetele îmi plac. 8. Cséndes Maros partján Cséndes Maros partjan van a halász lejeny tanjája Oda jon a halász léany göndör haju babája Oda jon a szép csillagos hold, világos ejszakán Kicsalja a csöndes Marospartjára a szerelem. Este van már késö este, ragyognak a csillagok Szép csillagos hold világnál lassan fenylik a Maros Zug a vihar nem halzik a füleibe éneke Szeretentöl szakadt meg a babam bús szive. Pe malul Muresului liniştit, e casa junelui pescar. Drăguţa sa, cu părul creţ, acolo se îndreaptă. În noaptea cu lună, înstelată Ademenitoare e iubirea pe malul Muresului liniştit. Seara e deja târzie, stelele sclipesc Şi sub lumina lunii înstelate Mureşul luceşte. Iar cântecul de vijelie în urechi ea nu-l aude Căci dragostea îi rupe-n două inima ei tristă. 9. Holdvilagos éjszákan amig hozzád jártam Holdvilagos éjszákan amig hozzád jártam Kekre festelt ablakidon de soksz or beláltam Aludj ádes szep cöndesen nem zavarom álmad, álmad meg. Hagy kit szerettél többé sosem látod meg. Megyen már a hajnalcsillag lefelé Az en rozsám most megyen harafele Lábán van magos szárú kiscsizma Rásütött a hajnalcsillag suhara. În nopţi cu lună plină umblând mereu la tine Vedeam mereu fereastra ta albastră. Dormi, dragă, liniştitu-ţi somn Ce nu ţi-l deranjez şi mai visează. Căci cel ce te-a iubit rămâne nevăzut. Luceafărul de sus coboară Drăguţa-mi e în drum spre casă. Şi cizma-naltă i-acoperă piciorul mic Învăluită-n raze de Luceafăr 10. Lehulatt az öszirózsa levele Lehulatt az öszirózsa levele Hulló csillag volt a rózsám szerelme Tavasszal nyilt összel elmúlt Siratom a legszebb álmom Temetem a boldogságom Eltemetett boldogságom Vissza nem jön sohasem. S-au scuturat în toamnă trandafirii Şi ca o stea căzătoare, dragostea iubitei mele, Ce primăvara a-nflorit, iar toamna sa şi ofilit. Ce a trecut nu va mai fi, Plâng după visul meu frumos, Înmormântându-mi fericirea Şi îngropată atât de jos N-o readuce nici veşnicia. 38

Mircea Eliade The Border Between the Sacred and the Profane Jean FIRICĂ Universitatea din Craiova Camelia FIRICĂ Universitatea Spiru Haret Craiova Abstract: Myth is an essential co-ordinate of Mircea Eliade s literary work. Studying his writings one can notice his intention of revealing the myth inside a desacralized western area. Myths such as time, death, labyrinth, logos, eros, are universal and are reinterpreted by Mircea Eliade in his work. His vision upon world as a huge theatrical stage is of Shakespearian origin. Key words: myth, the sacred, the profane, initiation, universality, the world as a stage Motto As the sacred is diffusedly disseminated among the surrounding profane, the less important movement, or the less important event become the accidental repetition of a forgotten sacred act. Mircea Eliade Mircea Eliade, a Romanian highly cultivated man living during the XX th century, imposed himself in the world literature as no other great scholar did. It is a difficult task to cover Mircea Eliade s vast work in its complexity, but the true significances of his writings can be understood only if studied as a whole, as the creation of both the writer and the man of science, of an encyclopedic spirit tormented by intellectual curiosity an thirst for knowledge. He is not only a philosopher, a historian of the religious ideas or a prose writer but the author of a complete work and he wanted to be perceived like this. Myth, this fascinating concept of the modern anthropology, occupies in Mircea Eliade s work a fundamental place which no other concept of his hermeneutics occupies. It represents the point where the two faces, that of scholar and of the writer, meet. Starting with the very first works Asian Alchemy 1934, Cosmological and Babylonian Alchemy, The Myth of Reintegration 1942 to his maturity works such as De Zamolxis à Gengis-Khan 1970, and the monumental History of Religious Ideas (1976, 1978, 1983) the study of myth is the main concern of this homerid, as Ion Lotreanu calls him, of the history of religion who turned the subject of mythological knowledge into an epic of ideas. In short stories and novels this theoretic field becomes more profound, the writer taking upon himself the role of revealing the myth, the rhythmic existence inside a desacralized every day s life. Most of the short stories, Mircea Eliade wrote after the World War II, belong to the genre of fantastic, a still ambiguous concept, in spite of the remarkable theoretical contributions signed by Roger Caillois or Tzvetan Todorov. For Caillois the fantastic represents an aggression which destroys the stable character of the world, apparently governed by strict, immutable laws, it means the breaking off of the unknown order, an irruption of the inconceivable and inadmissible in the bosom of the daily inalterable legality. In the well known work Introduction to fantastic literature Tzvetan Todorov makes a subtle analysis of the way the fantastic functions and gives a suggestive definition of it, definition which can be applied to Mircea Eliade s work. Todorov states that: The fantastic is the hesitation of somebody who knows only the natural laws opposed to a supernatural event. 39

Almost all the themes specific to the fantastic that Tzvetan Todorov suggested are rendered evident in Mircea Eliade s fantastic works: hazard, levitation, curse, myths, world as a spectacle, mystery and magic, the personality s multiplication, the imagistic ecstasy, the confusion of dream and reality, the interruption of time elapse, the sacred geography. However, we have to specify that the most important fantastic writer of the Romanian modern prose, as a profound connoisseur of myths and of the religious symbolism, perceives the fantastic as sacred which makes itself evident through hierophanies - as concrete manifestations. Mircea Eliade cultivates an odd type of fantastic but unlike the other writers of fantastic prose the originality of his fantastic world, according to Sorin Alexandrescu s opinion, rests in its serenity, in the lack of tragic, of damnation, of the final catastrophe, of any kind of obsessions and fears. Mircea Eliade s fantastic is a requital of life and beauty, of its perpetual fecundity which makes it be Romanian because, according to Alexandrescu, the Romanian literature is one of the few where the fantastic did not turn into grotesque, tragic and somber; it preserved its lyrical purity, remaining a better and more beautiful alternative of the real life. Eliade s conception about fantastic is based on the dichotomy between the sacred and the profane, distinctly expressed in the story entitled Adieu!... a pseudo-play where the curtain has the role of separating the two worlds: that of the sacred and that of the profane. The curtain, lowered before the beginning of the play, hinders the audience, who are trapped inside the historical time, inside the reality they live in, the reality of the XX th century, to pass on to the universe of myth. Time is the main restricting factor of the human condition, and the meditation upon time reaches its climax in The Night of Midsummer Day. In the writer s conception man is the prisoner of the profane time and he constantly tries to make his escape from the human condition into the sacred time. Not only the passage between the two worlds is obstructed, but also the communication is impossible. We face a crisis of language, a desacralization of the primary word, this lack of physical and language communication being resumed in A grown-up Man. The disguise of the sacred in the profane, of mystery into reality, one of Eliade s greatest obsessions, is also obvious in the short story The Bridge, another expression of the dichotomy between the sacred and profane suggested by the symbolism of the bridge, regarded as a passage from one condition to another. The framework of Eliade s writings is represented by a mythologized reality. It is Bucharest, the city of the melancholic, dominated by the commonplace that disguises mysteries and forms a mythical geography of the narrator; it revives the traditional symbols and, as Eugen Simion notices, it sacralizes the world in which Mitică lives, the overheated city being a labyrinth of signs. The town is, in the writer s vision, a protective center, a space of comfort, leisure and quiet, of day dreaming where all his characters like to live. The action of Mircea Eliade s writings takes place within this framework; the universe of his work is dominated by the elements of hierophany, a term by which the scholar defines the sign bearing the sacred. The dissimulation of the sacred into the profane lays at the foundation of Mircea Eliade s fantastic literary works, a conception which also unites his scientific work. The appearance of the house in the woods in 19 Roses, represents an individual hierophany. Christina s portrait in Miss Christina, Băneasa in The Night of Midsummer Day, the gypsies hut in At the Gypsies, all these are the bearers of a mystery representing the creation itself. In spite of the fact that Mircea Eliade spent most of his life in Paris and was assimilated by the French culture, he uses in his work numerous Romanian myths, being concerned both with the Romanian people s genesis and the problems of the contemporary world. 40

Fascinated by the vast world of the myth, Mircea Eliade explores, through all the means that his erudite formation places at his disposal, the world of the sacred, and finds inside it a place to escape from the real and concrete. The years Mircea Eliade spent in India, give the scholar the opportunity to rediscover some myths and recurring motifs, which he tackles both as a writer and as a researcher. Myths such as that of time, of eros as an act of knowledge, of logos with significant valences, of death as a transition towards a cosmic rebirth, of labyrinth are universal myths which Mircea Eliade reinterpreted in his work. And like Shakespeare, Mircea Eliade suggests that world should be perceived like a huge stage where the space is confused, where life becomes dream and vice versa, the two universes intermingle and are repeatedly mistaken for each other, driving to confusing the one who is not initiated, the one who looks for certainty, the one who is not willing to accept, at any moment, the supremacy of the sacred upon the daily order. Bibliography 1. Lotreanu, Ion, Introducere în opera lui Mircea Eliade, Editura Minerva, Bucureşti, 1980 2. Simion, Eugen, Scriitori Români de azi, Editura Cartea Românească, vol.i-ii, Bucureşti, 1976 3. Todorov, Tzvetan, Introducere in literature fantastică, Editura Univers, Bucuresti, 1973 4. Glodeanu, Gheorghe, Fantasticul în proza lui Mircea Eliade, Editura Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1993 5. Caillois, Roger, In inima fantasticului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971 6. Alexandrescu, Sorin Studiu introductiv la Mircea Eliade, La ţigănci, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1969 41

The Concept of Myth: Definitions, Classifications. Myth, archetype, symbol Carmen Diaconescu Valahia University of Târgovişte Abstract: This paper presents different perceptions of myths as well as of archetypes and symbols and their influence in literary works. Myths are regarded as anonymous stories having their roots in the primitive folk beliefs of nations and presenting supernatural episodes as a means of interpreting natural events in an effort to make concrete and particular a special perception of man as a cosmic view. The mythology of every country and literature takes shape around certain common themes: they all attempt to explain the creation, divinity and religion, to guess at the meaning of existence and death, to account for natural phenomena, and to chronicle the adventures of heroes. Key words: myth traditional narrative involving supernatural or fancied persons and embodying popular ideas on natural or social phenomena; archetypal original model; primordial mental image inherited by all; human psyche soul, spirit, mind; dialectics art of investigating the truth of opinions, testing of truth by discussion, logical disputation. Criticism dealing with metaphysical contradictions and their solutions. Mankind periodically turns towards the myths created in the dawn of its deductive thought and handed down from generation to generation through different epic means. Moreover, whenever people have created other myths or have denied the ones they remembered, they have redefined their spiritual stance towards mythology. An exhaustive definition of the term myth is almost impossible to be drawn: however generally speaking, myths are regarded as anonymous stories having their roots in the primitive folk beliefs of nations and presenting supernatural episodes as a means of interpreting natural events in an effort to make concrete and particular a special perception of man as a cosmic view. Myths differ from legends in that they have less of historical background and more of the supernatural; they differ from the fable in that they are less concerned with moral didacticism and are the product of a group rather that the creation of an individual. Every country and literature has its mythology. But the mythology of all groups takes shape around certain common themes: they all attempt to explain the creation, divinity and religion, to guess at the meaning of existence and death, to account for natural phenomena, and to chronicle the adventures of heroes. They also have a similar group of motifs, characters, and actions as James Frazer has pointed out. Various modern writers have insisted on the necessity of myth as a material with which the artist works, and in varying ways and degrees have appropriated the old myths or created new ones as necessary substances to give order and a frame of meaning to their personal perceptions and images; notable among such myth makers have been William Blake, W. B. Yeats, T. S. Elliot, James Joyce, Wallace Stevens. Since the introduction of Carl Yung s concept of the racial unconscious, contemporary critics have found in the myth a useful device to examine literature. There is a type of imagination that can be called the archetypal imagination which sees the particular object as embodying suggestions of universality. The possessors of such imagination arrange their works in archetypal patterns, and present us with narratives which stir us as something at once familiar and strange. They thus give concrete expression to something deep and primitive in us all. The archetype is a term brought into literary criticism from the psychology of Yung, who holds that behind each individual s unconscious the blocked off residue of his past lies the collective unconscious of the human race the blocked off memory of our racial 42

past, even of our pre human experiences. This unconscious racial memory makes powerfully effective for us as a group of primordial images shaped by the repeated experience of our ancestors and expressed in myths, religions, dreams, fantasies and literature. For Jung, the archetypes are the prototypes of symbolic systems, deeply rooted in the unconscious, innate or inherited psychological structures, a kind of collective unconscious; they express themselves through particular symbols and play a unifying role in the evolution of a personality. Jung considers the archetype as a formal possibility of reproducing the similar ideas or, at least, the analogue ones or a structural, natural condition of the psychic, a condition which has itself, to a certain extend, a part connected to the brain 1. If these structures are common to humanity, the images may vary according to the epoch country and the individual. If multiple images can be reduced to archetypes, one must not forget their interdependence or neglect the complex reality that shapes Man. The reduction, reaching the essential through analysis, has a tendency towards the universal. However, it is unusually accompanied by its reverse stimulus, that of individualizing. In other words, the archetypal symbol links the universal to the individual. T. S. Elliot states that the pre logical mentality persists in civilized man but becomes available only to or through the poet. The archetype is the primordial image which taps this pre logical mentality. The literary critic applies the term to an image, a descriptive detail, a plot pattern, or a character type that occurs frequently in literature, myth religion, or folklore and is, therefore, believed to evoke profound emotions in the reader because in awakens a primordial image in his unconscious memory and thus calls into play illogical but strong responses. The archetypal critic studies the poem, play, or novel in terms of images or patterns it has in common with other poems, plays or novels, and thus by extension as a portion of the total human experience. In this sense the archetype is, as Northrop Frye 2 defines it, a symbol, usually an image, which recurs often enough in literature to be recognizable as an element of one s literary experience as a whole. Myths present themselves as dramatic transpositions of these archetypes, as symbols or stories dealing with genesis, cosmogonies and theogonies. Mircea Eliade view myth as the archetypal model for all creation; no matter the level on which it evolves biological, psychological, spiritual its main function is to fix the exemplary models of all significant human acts 3. Myth appears as a symbolic theatre of man s inner and outer struggles to fulfill his personality. It gathers a multitude of analogous situations; beyond its moving and colorful images it allows the discovery of types of constant relationships that is of structures. Symbolism is according to J. Lacan, one of the three essential registers that he distinguishes in the field of psychoanalysis; symbolism defines the order of the phenomena that act as a language 4. Freud 5 insists on the connection between the symbolized and the symbolizing while Lacan stresses upon the structure of the symbol, that is the existence of a symbolic order structuring the inter-human reality. Claude Lévi Strauss has given analogous definition when dealing with the anthropological study of the cultural facts: Every culture can be considered an ensemble of symbolic systems whose main elements are language, the laws of marriage, the economic relationships, art, science, religion 6. The history of symbols shows that every object can have a symbolic value. Paul Emmanuel includes, among the objects, not only a being or a real thing, but also a tendency, an obsessive image, a dream, a system of privileged postulates etc. Everything that fixes the 1 Jung, Carl Gustav Problèmes de l âme moderne, p. 47. 2 Frye, Northrop The Archetypes in Literature in Modern Literary Criticism, p.222. 3 Eliade, Mircea Traité d histoire des religions, p.120. 4 Lacan, Jean Ecrits, p. 52. 5 Freud, Sigmund Introduction à la psychanalyse, p. 95. 6 Lévi Strauss, Claude Le Cru et le Cruit, p. 82. 43

energy of the psychic or makes it work exclusively for itself, speaks to me about the being, in many voices, in different intonations whenever I pay attention to them they are recurrent in my mind due to metamorphosis. The Freudian meaning of the term symbol expresses, in an indirect figurative manner, the desires or the conflicts. The symbol is the relation uniting the manifested content of a behavior, of a thought, of a word with their meanings the moment we recognize in a behavior at least two meanings, that substitute one another, at the same time, making and expressing it, one can name their relation as symbolism 7. For many psychoanalysts what is symbolized is always unconscious: Not all comparisons are symbols, writes S. Ferenczi, but only those in which the first member is repressed in the unconscious 8. For C. G. Jung, the symbol is rather an image to designate the obscurely supposed nature of the spirit. In the analyst s vocabulary the spirit includes the conscious and the unconscious, it concentrates man s religions and ethic, creative and aesthetic products, colours all the intellectual imaginative and emotive activities of the individual and maintains in constant vigil the tension between the constrains at the basis of our psychic life. C. G. Jung continues underlying that: the symbol does not explain, it sends beyond itself towards a hidden imperceptible, obscurely presented meaning that no word would properly express 9. Many attempts to classify the symbols have been made. They have the merit of making easier their description but none seems to be satisfactory. A. H. Krappe distinguished in The Genesis of Myth, the celestial symbols (the sky, the sun, the moon, the stars etc.) and the terrestrial symbols (volcanos, waters, caves etc.). Gaston Bachelard arranges the symbols around the four traditional elements: earth, fire, water, air. In his mythological studies Claude Lévi Strauss deliberately refuses to let his enterprise be enclosed in the frame of a classification it evolves as a base, without ever resembling in a lasting or a systematic manner the total sum of the elements from which it takes its substance, confident that the reality would be its guide and would show a more secure road than those that it could device 10. According to Paul Diel in his Le Symbolisme dans la mythologie grecque, the myths and their meanings are divided following the articulations of a dialectics inspired from a biothical psychology of symbolism. He considers that life as an evolution force is guided by human psychology. The affective imagination is at the heart of this psychology. The fundamental law of life resides in the healthy functioning of the psyche, that is in mastering oneself and the world. The struggles of the myths illustrate the adventures of every human being with his permanent possibilities and its phases alternating from spiritual impetus to collapse to perversity. The mythical hero is cut up as a symbolic projection of ourselves. For Paul Diel, the intellect is a conscious function which adapts the human being to the urgent necessities and to the purpose of life. What myths discover with the help of images and symbolic situations, are no longer the vestiges of a poetic past but a conflictual present which projects a future to be achieved. In his perspective the fundamental symbols refer to three features of the human psyche that are not to be found in the animal unconscious: the repressed imagination (unconscious), the intellect (conscious), and the spirit (super conscious). Those critics and they are many who approach literature as myth see in it vestiges of primordial ritual and ceremony, or the beginning of racial memories, or a structure of unconsciously held value systems, or an expression of the general beliefs of a race, social class or nation, or a unique embodiment of a cosmic view. One significant difference should be noted however: myth in its traditional sense is an anonymous, non literary, essentially 7 Freud, Sigmund Introduction à la psychanalyse, p. 30. 8 Samuel Ferenczi Etudes, p. 67. 9 Jung, Carl Gustav L homme à la découverte de son âme, p. 50. 10 Lévi Strauss, Claude Le Cru et le Cruit, p. 68. 44

religious formulation of the cosmic view of a people who approach its formulations not as representations of truth but as its manifestations; myth in the sophisticated literary sense in which it is currently used is the intelligible and often self conscious use of such primitive methods to express something deeply felt by the individual artist which will, he hopes, prove to have universal responses. The mythopoeic poet attempts to return to the role of the prophet seer, by creating a myth which strikes resonant points in the minds of his readers and speaks with something of the authority of the old myths. Mythic criticism explores the nature and significance of the archetypes and archetypal patterns in a work of art. Archetypes do not require any mystical explanations; they are as concrete and practical in literature as rhythms in music or patterns in painting. We have tried to describe at the general level. What myth and its significance for the interpretation of literature, in order to offer a theoretical basis for the analysis which is to be the topic of this paper, there is the mythical level of John Updike s The Centaur and Poorhouse Fair. Much criticism of John Updike s fiction derives from the same middle class repressions he writes about. We hear for example, the puritan critique that Updike is not a good steward of his admittedly abundant talents because he will not write big novels about mundane matters that capitalize on his technical prowess as a maker of metaphor but this only reveals craftsman s pride that must be deflated by textual analysis exposing the imperfection this or that phrase or image. Or it is said that Updike is to intellectual and self conscious as a novelist, that he lacks the uninhibited style of many other artist who was not had the misfortune of being graduated summa cum laude from Harvard or working for The New Yorker. Or yet again, we learn that he is to flashy for his own good and indulges in gimmickry that gives away his essential superficiality. Being a novelist who does almost everything right Updike can seem to do anything right for most reviewers. Though variation upon a few key experience his creation displace the writer s versatility in the discursive analytical prose and narrative fiction, his inborn gift for striking images and metaphors. In fact, many critics have considered him to be a novelist of clever sensibilities rather than an intellectual, a deft and daring stylist, a conscientious craftsman, an opinion which corresponds to Updike s own conception about his duty as a writer: someone who lived on a small town, like Shillington, and who, equipped with pencil and paper practiced his solitary trade as methodically as the dentist practiced his. And indeed, that is how it is as present with me. Undoubtedly, Updike is a great stylist who writes methodically a very imaginative, rich and vivid prose. He likes to play with words, he does with elegance and easiness. Although most of the time is bound tightly to the work of describing the word, it also has the means and the inclination to call attention to itself. Every few pages we are struck by what might be called a writer s word. Or, we come across a metaphor of astonishing efficiency. Moreover, he knows how to transpose the direct perceptions into successful images he has the ability to compose striking physical descriptions both in terms of literal phenomena and elaborate metaphor. Updike is also a keen of the people around him. That is why the psychological of his characters is just one aspect of their human complexity. Updike the humanist, draws people with problems that become real and approachable through the density of their artistic composition, while Updike, the ironist the novelist of manners, sometimes chooses subtle riddle class characters for his satiric focus. One of Updike s major talents is that of relating mythic and post mythic patterns to a disjunctive more that modern reality. In analyzing two of his novels we shall try to answer such questions as: how does each novel relate to the past? What is its mythic dimension? How does the myth function in each novel? 45

The International Situation in Henry James s Fiction Oana-Cătălina VOICHICI Valahia University of Târgovişte Abstract: I could come back to America to die - but never, never to live, wrote Henry James on April 1, 1913, in a letter addressed to Mrs. William James. Born in America, Henry James spent most of his life far from his native country and found a home in Europe where he observed not only the countries but also his fellow citizens: Americans wandering in Europe. James is noted for his international theme that is, the complex relationships between naive Americans and cosmopolitan Europeans. This central theme entails some patterns of initiation that his characters go through once they find themselves on European soil, confronted with a different civilisation, with a set of rules they must conform to or otherwise suffer. Key-words: international theme, innocence, experience, initiation American writers, sick of two aspects of American life Puritanism and materialism found a myth in the continuity of European culture, especially as revealed in the Latin countries. Henry James was an American, born in New York, educated at Harvard, a member of a great American family that had produced in Henry James senior a remarkable writer on philosophy, and in William James (the brother of Henry James junior) one of the most important original philosophers of his age. He spent the middle of the 19th century travelling back and forth between America and Europe with the family, attending school in New York and Paris, Newport and Geneva. This movement between the New World and the Old was to become a constant in his adult life, too, and Henry s own uneasy marriage of American energy and European refinement would dictate the course of much of his memorable fiction. Henry James felt that his spiritual home was Europe and his most significant novels beginning with The American, Daisy Miller, the masterpiece The Portrait of a Lady and ending with The Ambassadors and The Golden Bowl deal with the theme of the impact of Europe on visiting Americans. But what was so appealing about Europe that made James leave his country and cross the ocean? Perhaps it was America s incapacity to supply the colour of life 1, as Rebecca West puts it. Or perhaps it was what Van Wyck Brooks identified as nostalgia to discover the home of his ancestors 2, all this doubled by the profound dissatisfaction of all expatriated artists who felt that America did not offer them the possibility to inhale a breath of fresh air. Besides, James was fascinated by Europe s cultural tradition, in particular by the French literature of which he highly admired Balzac and Flaubert. Travelling to Europe, James observed not only the countries but also his fellow citizens: Americans adrift in Europe. He saw them as bewildered by an environment with deep historical associations and filled with a sense of the beauty around them as well as feelings of unease at the human corruption they observed. His journey abroad provided James with the international theme of much of his fiction. Therefore, the world he created is populated with Americans and Europeans. The people he understood were Americans but, as a result of his personal experience, the kind he could best comprehend was that of the Americans who travelled to Europe. In many cases, an innocent American is lured but finally betrayed by Europe. His Americans feel themselves uncivilised, young, inexperienced, and Europe seems so old, wise, and beautiful. Europe absorbs America it has continuity of tradition, and the 1 West, R., Henry James (London: Nisbet & Co. Ltd., 1916) p. 11 2 Brooks, Van Wyck, The Pilgrimage of Henry James in Twentieth - Century Literary Criticism (Detroit, Michigan: Gale Research Company, Book Tower, 1983) p.324 46

tradition itself is old and valuable 3. In James s fiction, Americans are treated as if they still possess the innocence of Eden, are unaware of evil, and therefore are vulnerable once they venture outside their American paradise. For James, America and Europe each had both a positive and a negative side. The positive aspect of the American character was its vitality, reliability, and innocence. The negative side was a tendency to oversimplify life and to mistrust beauty, art, and sensuality. The European character, James felt, was positive in its appreciation of beautiful and pleasurable experience as well as in its sophisticated awareness of the complexities of human nature. Its negative side was its lack of moral standards and its expedience. Europe, with few exceptions, is therefore a scene of experience for James s protagonists; characters like Isabel Archer, Lambert Strether or Daisy Miller face their destinies on European soil. These travellers are unaware of life as the European order expresses life. They are creatures of another order, and know nothing about the traditions of the old world, they are unconscious of the fund of evil that runs in the blood of ancient societies 4. The fact that James s places of action are primarily European does not make him less American. But his America is in particular the America that lives in the thought, in the memory. Petre Solomon goes further with this assumption and states that, paradoxically, expatriation helped James develop another vocation, that of a patriot, a vocation that was to become obvious in his first novels centred around the international theme ; here, the moral and emotional balance is turned in favour of the innocent Americans who are depicted in contrast with some Europeans, more sophisticated naturally, but more corrupt and capable of evil deeds 5. James s first phase of creation, or his international phase, as his biographer Leon Edel calls it 6, encompassed such works as The American (1877), Daisy Miller (1879), and The Portrait of a Lady (1881). In The American, for example, Christopher Newman, a naive but intelligent and idealistic self-made millionaire industrialist, goes to Europe seeking a bride. When her family rejects him because he lacks an aristocratic background, he has a chance to revenge himself; in deciding not to, he demonstrates his moral superiority. Daisy Miller is a specimen in miniature of what James has become famous for, namely the international situation. In merely ninety pages he accurately observes the conflict between the old and the new world, that is between the European experience and the American innocence, or rather between two ways of living: according to traditional pre-established patterns and according to one s own set of rules, taking from life the best one can get. In short, it is the story of a flirtatious American teenager who meets an Italian man in Rome and whose innocence and behaviour (which is according to provincial American standards) are successively judged and misjudged, interpreted and misinterpreted by the entire American society living in Rome. This is the ironic thing here: that the European environment is not directly responsible for the tragic fate of the heroine. The narrow-minded back-biters that banish Daisy are American; but these people are, as F.W. Dupee notices, as Roman as the Romans, if not more so 7 ; and they assume that morals are accounted for by manners, that essence can only be judged by appearances, therefore that Daisy is guilty until proved otherwise. This pattern of the villainous Americans corrupted by Europe also appears in The Portrait of a Lady. Certainly, there is an increased degree of complexity, since the guilt is not entirely theirs; an awareness of the heroine's responsibility for what happens to her is also implied here. 3 Burgess, A., English Literature. A Survey for Students (Harlow, Essex, Longman Group UK Ltd., 1974) p. 217. 4 Brooks, Van Wyck, Op. cit., p. 324 5 Solomon, P., Henry James, Junior (Bucureşti: Editura Albatros, 1988) p. 57 6 Edel, L., Henry James. A Life (New York: Harper & Row, Publishers, 1985) 7 Dupee, F.W., Henry James in Twentieth-Century Literary Criticism 2 (Detroit, Michigan: Gale Research Company, 1979) p.275 47

Henry James puts his characters to the test. Almost all his protagonists undergo a process of initiation, passing through significant metamorphosis. They are endowed with vivid intelligence, seduction, sensitivity; they have the desire to experience new sensations, but they are defenseless partly because of their candour, partly because of their prejudices which come against those of the new society. Most of all, they have the illusion of a perfect reality, projecting their own chimeras on the new milieu. The innocents need experienced guides that accompany them through the labyrinth of the world. It is interesting that these people are in most cases Americans; they know all there is to know about Europe but they have been so assimilated by it that, though American in origins, they have ceased to be so in spirit. These companions stimulate direct experience and unveil reality to the uninitiated and can weigh and appreciate the innocents chances or foresee their failures. One such guide is Serena Merle in The Portrait of a Lady. The heroine, Isabel Archer, sees in her the complete woman she wants to become. She has the knowledge, the social refinement, the aesthetic cultivation - all in one; she is always agreeable and always modest. But this relationship would eventually bring disaster upon Isabel since it is Madame Merle who introduces her to Gilbert Osmond. In him she thinks she has found the man that will satisfy two requirements of her nature: the desire to develop her mind, to get experience; the desire to do something useful with her money. Her marriage to Osmond is a failure, since her husband proves to be intolerant, petty and vain. Isabel s hopes of self-fulfilment have been betrayed. Of course, it is to be noticed that Europeans, or Europeanized Americans, do not always bring disaster upon the protagonists. Experience, initiation have positive effects as well. One can only remember in The Ambassadors the benefic influence of Marie de Vionnet and Maria Gostrey on Lambert Strether, and of Marie on Chad Newsome. Strether s American background is made up of prejudices and inhibitions. He comes to Europe convinced that he will come across a society dominated by corruption and debauchery. Step by step, he gets rid of his ignorance and prejudices, he learns how to live (or how he could have lived), he learns to look at life from a new angle. His encounter with Chad is disconcerting because what he notices is in glaring contradiction with his initial preconceived ideas. Strether finds Chad so very polished and refined, almost unrecognisable, surrounded by stylish, spiritual people, attending the most distinguished and fashionable circles. The effect of Europe on the Americans are of a permanent interest for James, particularly how his conationals react to foreign influence and how they mingle with an ancient world. He is interested in the way in which his innocents find their way about in a universe they know nothing about. He puts them to a difficult test, ultimately meant to challenge their moral fibre. Bibliography 1. Brooks, Van Wyck, The Pilgrimage of Henry James in Twentieth - Century Literary Criticism, Detroit, Michigan: Gale Research Company, Book Tower, 1983 2. Burgess, Anthony, English Literature. A Survey for Students, Harlow, Essex, Longman Group UK Ltd., 1974 3. Dupee, F.W., Henry James in Twentieth-Century Literary Criticism 2, Detroit, Michigan: Gale Research Company, 1979 4. Edel, Leon, Henry James. A Life, New York: Harper & Row, Publishers, 1985 5. Solomon, Petre, Henry James, Junior, Bucureşti: Editura Albatros, 1988 6. West, Rebecca, Henry James, London: Nisbet & Co. Ltd., 1916 48

Deconstructing identity with James Joyce Constantin MANEA, Maria-Camelia MANEA Piteşti University Abstract: The present paper tries to deal with several techniques Joyce uses in order to mark the multiplicity of existence in Ulysses; the characters lose their identity a sensation suggested through the agency of the obliteration of the space-time balance, escapism in a psychological flow of the events, in keeping not with immediate, chronological reality, but with the tumult of emotions. The author departs from the purely linguistic aspect of the writing, reaching a thorough atomization of language, which affects the very inner fabric of the narrative, as well as the punctual techniques of constructing, or rather deconstructing, individual identity; the feelings of sterile existence, of remorse, the suffering, the complexes and the inner exile pervade the text, in a re-creating, trans-substantiating message. All of Joyce s prose works can be regarded as one single book: A Portrait of the Artist as a Young Man (and, before it, Stephen Hero) presents youthful quest of (never-to-be) integrity. Stephen Dedalus examines his own identity, by scrutinizing the very forces that have shaped him from infancy (more specifically, family, Church, state). He considers the claims of each to his loyalty; he frees himself of them all and stands alone, able to assert himself. The search for identity through self-knowledge is conducted in Dubliners by the writer s exploring of this hero s environment the historical, sordid Dublin that he at once loved and despised. In Ulysses he brings them together again in a new kind of relationship. Stephen goes about his affairs in Dublin; elsewhere in the city Leopold Bloom, advertising canvasses, goes about his. Eventually, their paths intersect and join, each being the complement of the other in the father-and-son relationship of the spirit. (De)construction of identity in Ulysses is managed through the device of presenting, in the course of the day, the microcosm of the city, with the two nuclear existences seen in parallel, as a survey of human life from birth to death. Each is the eternal wanderer in the maze of experience, repeating the endless martyrdom; each, being temporal, is incomplete and seeking his complementary link (Ulysses Telemachus) in the chain of being. Ulysses traces the stream of consciousness in the individual s waking life, touching only in places the world of dreams; with Joyce, acting rather than the substance of mimetic narrative is the scaffolding of the self that the being / protagonist is entrusted with. While in Stephen Hero the narrator quest of the self is opposed to the non-authentic, fraudulent world around the protagonist, the Portrait of the Artist as a Young Man sheds light on Stephen s rising awareness of his own pastiche-like, borrowed, poseur s identity as perceived through his own actions. Finnegans Wake is the dream of life in which the whole race is involved. With its characters of multiple identity, appearing now as one person, now as another, yet always themselves, and its subtle language in which a word or phrase may have a multiplicity of meanings, it is the expression of the many-in-one (and one may say it is the adventure of supra-individual identity). Finnegans Wake completes Joyce s epic of man from the unfolding of the individual to the cosmic history of the race. In Ulysses and Finnegans Wake, Joyce experiments with several theatrical props that trace, build up and (try to) assert character identity. With Joyce, literary modernism could be said to have an embryo foretaste of postmodern literature, mainly through the unmistakable Joycean identity, which is essentially based on otherness, i.e. the imagined scrutiny of the Other, the collective stress laid on liminal states of existence, as well as the center-to-margin interrelationship that is explored and suggested in Joyce s writing. 49

In the process of identification of the self, the notion of epiphany (cf. Gerard Manley Hopkins s concept of inscape) should be considered. An epiphany is an intuitive revelation; the whatness (i.e. essence) of objects as well as of people is revealed, in Joyce s terms, in an epiphany (see the discussion about apprehending the things as a whole, in A Portrait of the Artist as a Young Man). Such moments of epiphany occur in three stories in Dubliners (An Encounter, Araby, The Dead), attesting to the author s early interest in the rare moments of epiphanic truth and genuine insight. Most of the characters are prevented, either by their age or by the emotional circumstances, from experiencing true insights into themselves. But some of them see into the wretchedness of their lives and they also seem to see themselves powerless to change their lives. The misery and paralysis of Dublin reflects the misery and paralysis of Dubliners: they, in turn, reflect their own city. The major epiphanies in A Portrait of the Artist as a Young Man are, unlike those in Dubliners, those of a highly self-conscious, articulate young man; there are degrees of intensity and of self-knowledge (as a mechanism of construction of identity). Stephen has a sense of isolation and difference from his fellows; this is one of the reasons why he is keen on having experiences meant to build up his own / new identity. The epiphany he has on the beach represents the moment of his recognition of what his true role in life is to be. In the dream-epiphany he sees the image of the hawk-man, which is the emblem for the whole book: Stephen sees that flight is necessary (cf. the name of the hero itself, Dedalus). The moments of insight are those of Stephen into himself; his consciousness, the crucible of his quest for identity, starts to mature. In Ulysses, on the other hand, there are two major, mature consciousnesses, those of Stephen Dedalus and Leopold Bloom. They are both senstitive and self-aware to a significant extent so they are able to experience moments of insight. The insights are conditioned by other circumstances (limited knowledge of the others, personal anxiety, drink, etc.). The development of the novel is towards a greater understanding and tolerance of self and the problems tormenting the self (with a consequent liberation from the auxieties those problems cause), rather than a mature awareness of identity. Joyce obsessively dwells upon the concepts of fraudulence and inauthenticity while suggesting Stephen s profound psychological dislocation. Exploring modern identity from Stephen Hero to Finnegans Wake, Joyce continually reconsiders selfhood, or the multifarious ways identity is (de)constructed, sustained, and at the same time subverted and dissolved. Stepehn s identity is helped along by several epiphanies he experiences (into the nature of death, into the nature of motherhood, into the nature of a mother s love). He is, in the words of Buck Mulligan (the egotistical medical student), Japheth in search of a father! He has other moments of insight aiming at identity-building (e.g. the old milkwoman who comes to the Martello Tower, in whom Stephen sees the very image of Ireland, serving two masters). Bloom s identity is tested by a multiplicity of names he tries on. But Leopold Bloom s most important moments of insight occur during the Nighttown episode; there is something in the nature of dream and trance about them. Molly herself has an epiphany (i.e. the long final communion with herself). By and large, the moments are insights into human nature, either into self, or into others. The world itself serves as a means of (de)constructing identity. Joyce s mature novels obsessively celebrate selfhood, while it is being fragmentarily exposed as imposture / fraud. On the other hand, the main characters are conceivably trying hard to (re)construct their identity as national identity. As Joyce progressively lost confidence of the authorial possibilities of circumscribing a nucleus of 50

being, the conclusion he seems to have reached in Finnegans Wake is but natural: namely, self is ultimately unknowable. Joyce s style in presenting the moments of insight testifies to extreme, fruitful hybridization of genres (especially in Ulysses), varying from the most formally rhetorical and lyrical (in A Portrait of the Artist as a Young Man) to the most fragmentary cut-and-shift manoeuvring of the stream-of-consciousness technique, manipulating differing literary styles, shift from the internal monologue to the first-person speculation, insertion of lines from a Catholic catechism and newspaper headlines (in Ulysses). An example would suffice to understand the poetic character of Joyce s prose in Ulysses (in the passsage presenting the moment of insight provoked by the noise of the powerhouse, the attention turns abruptly from the noises in the house to more abstract considerations so, the phrases are short, sharp, chopped and jerking, in imitation of the machines, thrusting thoughts from the description of the equipment of the Pigeonhouse (i.e. the electric power station in Dublin) to ideas about human being, and the world as an interlocking mechanism). During Ben Dollard s rendition of The Croppy Boy ballad, the moment of insight is achieved by means of a contrapuntal technique, with bits of songs being presented in between fragments of Bloom s thought; in this chapter (i.e. The Syrens ), the author applies the complex techniques of musical composition to literature the 50-odd themes and motifs he begins the chapter with are subsequently expanded and interwoven. The interior monologue itself adds the dramatic character of the theatre experience to Joyce s prose writing. The internal monologue was necessary for the implementation of the stream-of-consciousness technique, in which there is experimentalism and subtlety unparalleled in Joyce s day. Style is modulated with utmost mastery from the lisping childhood speech and flat schoolboy prose in the first chapter of A Portrait of the Artist as a Young Man to the speech of ironic, romantic aspiration of the diary entries at the end. In Ulysses, hybridization of genres is at its best, through three main, easily recognizable principles / methods: (1) the interior monologue, trying to reproduce the uncontrolled flow of ordinary thought; (2) the dramatization of internal thought (see the Circe episode); (3) the parodies (see mainly the Cyclops, Nausicaa, Oxen of the Sun episodes, which embody habits of mind). With Joyce, parody is always extremely fruitful and wide-ranging: the parody of the Virgin birth, of the kind of literary creation inspired by the so-called Irish Renaissance, of the windy style typical of the empty daily news, of the birth of language itself, various intricate linguistic parodies, etc. The Proteus episode provides an excellent example of the literary potentialities of interior monologue and of stream-of-consciousness: in this exclusively mental world, the distinction between past and present, legend and reality, theory and fact are abolished so that the record of his thought processes involves identifications characteristic of myth and poetry. Leopold Bloom s monologues exhibits the mind s ability to live in several worlds at once, for he can be facetious and serious, sentimental and practical-minded, frightened and courageous at nearly the same time. Bloom s attempts at organized thought are among the great sources of comedy in Ulysses. On the hand, parody imitates a serious piece of literature (or person, event, etc.) very often with an ironic effect, when there is an incongruity between style and subject-matter. The irony may be levelled at the style, which is so inflated or idealized that it cannot adequately 51

describe everyday realities; or it may be directed at the writer himself, who has become uncertain of his standards that he no longer knows how to use a language of his own. Parody is less obvious in the literary imitations of the Oxen of the Sun episode, than in the part of Nausicaa that deals with Gerty McDowell. Gerty s mind is identified with the kind of sensibility displayed in the girls stories she has read, so the author conveys its qualities by imitating their style. The parody addresses her daydreaming, which, at one point, abruptly comes to include Bloom (noticing that he is in mourning, she builds a tragic and romantic tale around his person), and her inconsequential romantic aspirations. Vocabulary, sentence structure, tone, imagery are in the (archaic) line of shallow romanticism. In the Oxen of the Sun episode, there are parodies of: Sir John Mandeville, Samuel Pepys, Charles Dickens, Aldous Huxley. The Circe episode was moulded as an expressionist drama, meant to convey irrational mental processes / unconscious processes. It is a dramatization of thought. In Finnegans Wake archetypal patterns are used; characters and situations range from those involved in Joyce s life to history and legend. The characters, the setting and the events of the book may be considered not as particular identities, but interchangeable elements of mythic, fictional and historical patterns. Ultimately, Finnegans Wake can be looked upon as a series of parodies and self-parodies. Hybridization of genres can also be detected in the manner in which James Joyce used deliberated mythopoetic structure. Ulysses consists of eighteen chapters, each with its specific point of view, its own style, and its own centre of interest. Joyce decided to write the novel as an analogue of the Odyssey. Ulysses becomes a voyage through the whole world of knowledge as Joyce touches upon almost every imaginable aspect of man s life. The cosmic dimension of the novel can be said to draw it near philosophy; in this way, characters become symbolic of all that man is, and the reader discovers eveything they are. Last but not least, the arts (especially painting) can be said to be associated in the vast canvas of Ulysses (see the numerous sequences witnessing to real pictorial qualities). The same quality (or at least cultural allusion) may be said to be part of A Portrait of the Artist as a Young Man: see the allusion in the title itself the image of the artist the painter, as the Creator / the Maker of life. Joyce s avant-la-lettre postmodernism (one could postulate in retrospect) seems to boil down to experimenting with a whole gamut of narrative and constructive forms: mimetic identifications, female and male masquerade and parade, impersonations transcending gender, verbal mimicry, language manipulation, fantasies triggering intricate types of posturing. Bibliography: Blamires, Harry, The New Bloomsday Book: A Guide Through Ulysses. London, Routledge, 1996 Evslin, Bernard, The Adventures of Ulysses. New York: Scholastic Books, 1969. French, Marilyn, The Book as World. London: Harvard UP, 1976. Gifford, Don, and Robert J. Seidman, Notes for Joyce: An Annotation of James Joyce s Gilbert, Stuart, James Joyce s Ulysses. New York: Vintage Books, 1958. Goldberg, S.L., Classical Temper, London: Chatto and Windus, 1963. Joyce, James, Ulysses. New York: Vintage International, 1990. Leonard, Garry, Reading Dubliners Again: A Lacanian Perspective, 1993 Miroiu, Mihai, The 20 th Century English Novel, T.U.B., 1980 Vianu, Lidia, British Desperadoes, ALL, 1999 52

Identity and Otherness in Doris Lessing s novels Anca GEORGESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: The aim of this paper is to analyse the construction of women s identity in some of Doris Lessing s novels. I have tried to choose some specific novels that inform the way in which identity is a conflicted terrain, the site of multiple and conflicting claims, and the fact that, despite feelings of fragmentation, multiplicity and movement, the overall theme is the formation of new identities and the construction of new selves. The theoretical approaches employed in this paper are psychoanalysis and postmodernist feminist theory. The central idea and the point of intersection between psychoanalysis, feminist theories and postmodernism is the individual s acquisition of identity through language. Key words: identity, otherness, self, breakdown, madness. The aim of this paper is to analyse the construction of women s identity in some of Doris Lessing s novels. My analysis is divided into two sections: the first is a theoretical one and centres on Lacanian and Freudian theories of self construction developed in psychoanalysis and in French feminist writings of Julia Kristeva and Luce Irigaray. In the second section I have tried to apply these theories to Doris Lessing s novels. I have also tried to choose some specific novels that inform the way in which identity is a conflicted terrain, the site of multiple and conflicting claims and the fact that, despite feelings of fragmentation, multiplicity and movement, the overall theme is the formation of new identities and the construction of new selves. That is why the theoretical approaches most appropriate for my aim are psychoanalysis and postmodernist feminist theory. The concept of identity employed in my essay is much indebted to the postmodern understanding of identities as fragmented, conflictual and in constant process of reconstruction. The central idea and the point of intersection between psychoanalysis, feminist theories and postmodernism is the individual s acquisition of identity through language. The theoretical key words of my paper in this first section are identity and otherness in relation to writings developed in psychoanalysis and in feminist theories, with the focus on the modes that maintain women s identity and otherness, namely, sexuality, motherhood, politics, career, human relationships, etc. Other concepts such as self, ego, id, unconscious, other will be discussed with reference to psychoanalysis and feminism as they go hand in hand are essential to understanding what identity and otherness mean. In his discussion of the absolute division between the unconscious and the conscious, Freud introduces the idea of the human self, or subject, as radically split, divided between these two realms of conscious and unconscious. For Freud and for psychoanalysis in general, actions, thought, belief and the concept of self are all determined or shaped by the unconscious. Freud hoped that, by bringing the contents of the unconscious into consciousness, he could minimize repression. In other words, the id (unconscious) will be replaced by the I, by consciousness and self-identity. Freud s goal was to strengthen the ego, the I self, the conscious identity, so that it would be more powerful than the unconscious. For Lacan this project is impossible. The ego can never take the place of the unconscious, or control it, because, for Lacan, the ego or I self is only an illusion, a product of the unconscious itself, an image created by a misreception of the relation between body and 53

self. Where Freud is interested in investigating how the child forms an unconscious and a superego to become an adult, Lacan is interested in how the infant gets the illusion we call self. His essay on the Mirror Stage describes that process, showing how the infant forms an illusion of an ego, of a unified conscious self identified by the word I. He takes about three concepts: need, demand and desire, that roughly correspond to three phases of development the Real, the Imaginary and the Symbolic. The Symbolic realm, which is marked by the concept of desire is the equivalent of adulthood, or, more specifically for Lacan, the Symbolic realm, is the structure of language itself, which we have to enter in order to become speaking subjects, in order to say I. Like Freud, Lacan s infant starts out as something inseparable from its mother: there is no distinction between self and other, between baby and mother, in fact, the baby has no sense of self or individuated identity, he is driven by need. To become adult the infant must separate from its mother, form a separate identity and this separation entails some kind of loss, the profound loss of an original unity. The baby who has not yet made this separation, who has only needs which are satisfiable, exists in the realm of the real, according to Lacan, where there is no absence or loss or lack, and thus no language. At some point in its evolution, the baby shifts from having needs to having demands. A demand is always a demand for recognition from another. The baby starts to become aware that it is separate from the mother, and that there exist things that are not part of it, thus the idea of other is created. The fact of otherness creates anxiety and a sense of loss. The baby then demands reunion, a return to the original sense of fullness, of completeness, but this is impossible because that lack, the sense of otherness is the condition for the baby to become a self / subject. For Lacan the identification of self is always in terms of other. There is another Other (capital O) that Lacan uses to explain the idea of otherness conceived as a structural position in the Symbolic order. It is the place that everyone is trying to get to, to merge with, in order to get rid of the separation between self and other. It is the center of the system, of the Symbolic and of the language itself and, as the center, the Other can t be merged with. The center has a lot of names in Lacanian theory. It is the Other, it is also called the Phallus, the Law-of-the Father, or Name-of-the Father to underline even more the patriarchal nature of the Symbolic order where you enter through a gendered-marked doorway. The primary of the Phallus as the signifier of difference means that, for women, subjectivity is a masculine-defined subjectivity and their position in the symbolic order is determined by lack. It is in this phase that feminists attempt to find the basis for alternative theories of feminine difference which would allow it to be seen in positive terms. Feminist theory has pointed out women s alienation in society which results in the textual representation of women as the other. The question is how women can write from this domain of otherness, whether to subvert male-dominance or to verbalize the feminine otherness as such. I think the answer of my author is the latter, as Doris Lessing, although writing from a feminist perspective, rejects any affiliation to the movement. Simone de Beauvoir argues women s social role as the Other in The Second Sex (1953), where she affirms that women are Other because they are defined as the inessential, the inferior, and the negative by men, and more significantly, because women accept that role. Since the 1970 s feminists have turned to psychoanalysis in order to theorize sexual difference and gendered subjectivity. The appeal of psychoanalysis for feminists lies in its claim to see gender as a psychic and social construct rather than as the natural expression of biological differences between the sexes. Central to the problem of gender definition is the problem of language itself, where it is often a site of resistance to patriarchy. Working out of a 54

psychoanalytic tradition, French feminists connect women s oppression to the symbolic forms in which they have been represented. Language, arising from the phallic patriarchal order, has controlled the way that women s biological and social position is defined. Thus, in a sense, women have not had a language for articulating their identities apart from the language of patriarchy, a language that binds them into definitions of self that they cannot escape. Julia Kristeva focuses on language as the site for a new theory of the subject as part of a broader attempt to challenge the marginalization of the feminine in western thought. She rewrites aspects of Lacanian theory of the constitution of the individual as gendered subject in the symbolic order, and in her work, the Lacanian concepts of the Imaginary and the Symbolic become two distinct processes. Rather than seeing subjectivity as a fixed, humanist essence, Kristeva sees it as constituted in language. Language, with both its masculine (symbolic) and feminine (semiotic) dimensions, becomes a potential site for revolutionary change. One solution for the feminist theorists to this dilemma was to create a new language, a new symbolic order to help women to rediscover their true female essence. Luce Irigaray proposed that the symbolic formations in which women have been fixed as other be fractured and deconstructed. For Irigaray the key to change is the development of a female imaginary and this can only be achieved under patriarchy in a fragmented way. While these positions are essentialist, they also arise from an awareness of the role that language and culture play in constructing women s identity, thus, they force an acknowledgement of woman as a political position, and the self understood as socially constructed. Fortunately, at this point, they share common ground with Postmodernism and its features. Like feminism, Postmodernism has been engaged in a re-examination of the Enlightenment concepts of individual as defined without reference to history. Postmodernism view is that subjectivity is a discursive effect which is not universal or neutral. Subjectivity needs to be examined from the historical and social discourse from which it aroused, not as an abstract idea. On the level of the individual, he/she is unique because he/she has multiple identities that are in constant flux, rather than being restricted to a singular and static definition of the self. What I have tried to do here, therefore, was to outline a few theoretical lines that might be useful to my next examination of Doris Lessing s novels, which, I strongly believe, are representative for a whole generation of feminine writing in the way she has originally articulated her feminist models of identity in a postmodern fashion. I have purposefully kept my analysis of the women in Doris Lessing s fiction to a minimum of specific texts, namely to The Grass is Singing (1950), The Golden Notebook (1962), and Children of Violence (1994) for two different reasons. My first reason for approaching the subject of the female in Lessing in this way has been to offer a more vivid and concrete analysis of the characters that I have studied; had I extended my analysis to cover a broader spectrum of texts, then depth of interrogation of the individual characters would have been sacrificed and replaced by something approaching a mere overview of Lessing s fiction, and that was not the intention of this study. The second reason for discussing these specific novels is that of relying on a particular theoretical approach, which incorporates Lacanian psychoanalytic theory with a feminist approach that situates Lessing s perspective on the margins of Western European culture, because of both her gender and her colonial upbringing. I shall be reading the novels along the lines developed by Jacques Lacan, whose analysis of the individual s acquisition of identity through language has provided me with an approach to Lessing s novels, which I have found consistently relevant. I will also be arguing 55

that Lessing s analysis is implicitly feminist, in the sense that it challenges the humanity of a culture which ascribes value to what has been traditionally defined as male and remains male-dominant in so many of its central assumptions and power-structures. It has been suggested that women s literature is the literature of the colonized. If this is so, then the novels of a woman brought up in Southern Rhodesia could be said to be doubly colonized as she writes from the point of view of someone who is part of the tradition of Western European literature, and yet distanced from it, writing from its margins. Widely regarded as one of the major writers of mid-20 th century and an influential figure among feminists, Doris Lessing writes on a variety of themes: Rhodesia, women, communism, politics. Distinguished for its energy and intelligence, her work is principally connected with the lives of women their psychology, politics, relationship to men and to their children, and their change of vision as they age. Throughout Lessing s work run currents of realism and fantasy, each of which dominate in some novels and mingle in others. There is a creative interweaving, a free interaction between themes and genres which subverts a logical, progressive critical explanation a fact which delights her. In her novels Doris Lessing has always been concerned with the condition of woman, even if her thoughts do not always coincide with those of the feminist movement. Indeed, it is possible to see women s search for identity as a crucial theme in her work. Not a corporate identity, but personal identities painfully sought out and worked for through the gradual shedding of masks, roles, attitudes and customs. Doris Lessing consistently refuses to follow a prescribed line, or to become a spokesperson for any kind of movement. Some of her heroines aims, such as their desire for selves separate from roles as daughters, wives, mistresses and mothers, reflect those emphasized in feminist polemics. But other aims, such as their searches for possible, good relationships with men, do not. Without being a feminist, as this is the label she despises most, she is a woman novelist who sensed the crucial issues of feminism and wrote about them long before they were common currency. Her female heroines articulate the desires and frustrations of women in the mid-twentieth century, and in each case the woman is shown to disintegrate, and to reintegrate into another mode of existence. Doris Lessing s first novel, The Grass is Singing (1950), is set in Southern Rhodesia where she grew up. It tells the story of a white woman, Mary, who leaves the poor family farm to live a happy single life in town until she feels pushed by her friends into seeking a husband. Disastrously she marries Dick Turner, a poor and stubborn farmer, and, in the frustrations of a life mirroring her own mother s, gradually deteriorates into breakdown, and in so doing crosses a taboo line: from despising and hating natives she comes to rely physically and emotionally on her black servant Moses. When we first meet Mary, she is in her mid-thirties, working in a town as a secretary, having escaped from an unhappy country childhood and a drunken father. Mary s early life in town is described as very happy, and the conventions of that life are built up in terms of routine. Her social life is full, but her men friends treated her just like a good pal, with none of this silly sex business. Mary overhears some friends talking about her marriage prospects. One of them says she is unlikely to marry: She just isn t like that, isn t like that at all. This denial of her sexual nature puzzles and upsets Mary, and she marries Dick to restore her self esteem, but the marriage is a failure. In her study of adolescent psychosexual evolution, Simone de Beauvoir describes the transition from girlhood to womanhood as an othering process, during which feminine solipsism is pulverized, while a chronic marginality is demarcated. Mary becomes the site of 56

the conflict between her autonomous selfhood and the othering, marginalizing effect accentuated by the trap of marriage. Mary despises her husband, because he is a dreamer and a failure at farming, apparently. His failure, however, was in fact her hostility towards him as a man. The new servant, Moses, enters Mary s life when she is in despair, and therefore vulnerable. Now Mary turns out to be, in fact, not an essential inner self trapped within repressive social structures, but two selves a conforming self and a rebellions self, each a social construct. Mary learns to repress what is forbidden or disapproved of by society, in particular sexual desires: What is repressed, then enters, or rather forms, the unconscious, manifesting itself in metaphoric substitutions for what cannot be admitted to consciousness. The narrator expresses states of mind which Mary is unconscious of: her feeling was one of strong and irrational fear, a deep uneasiness, and even-though this she did not know, would have died rather than acknowledge of some dark attraction. Moses has come to represent for Mary her shadow in Jungian terms the repressed and alien side of her personality, the other self that is in opposition to those aspects which she can acknowledge consciously, Black and white, or the conforming and the rebellious selves take on a symbolism which is latent throught the novel, but which becomes increasingly more explicit towards the end. Moses represents the black, hidden side of Mary s nature, and she is terrified of his attraction for her, since this may force her to come into contact, not just with him, but with the dark forces of her own personality. While this emergent self, her darker self tries to shut out everything that would revive the code of white society, the conforming self, the product of that very society cannot acknowledge the existence of this repressed self, so that this splitting can only lead to fragmentation and mental breakdown. This breakdown represents a kind of triumph of the unconscious self which has been colononized by the rational self, just as Moses s murder of Mary is his triumph over his white masters. The novel therefore forges a powerful link between the construction of individual identity and subjectivity through the repression of unacceptable desires. This idea of facing aspects of oneself formely denied becomes crucial to understanding Doris Lessing s characters as from The Grass is Singing onwards she makes the spiritual growth of her protagonists the main theme. With The Children of Violence sequence published between 1952 and 1969 and consisting of five novels Marta Quest (1952), A Proper Marriage (1952), A Ripple from the Storm (1958), Landlocked (1965) and The Four-Gated City (1969), Doris Lessing begins what she has called a study of the individual conscience in its relations with the collective. Martha s surname Quest obviously suggests a search, a journeying towards some kind of goal, so Lessing does not mask her intention, that of going deeper into the human psyche, centering upon one character s experience but giving a detailed impression of movement through time and space. The collective and I dare say the other is variously the white Zambesian society of her parents generation, the young colonial society of her own generation, a Marxist group, and post-war London. Martha Quest, the first volume covers the period from Martha s critical awakening in adolescence to her first marriage. The opening pages indicate the major themes and sketch Martha s heavy consciousness of herself derived from books in relation to them and the spirit of her time: She was adolescent, and therefore bound to be unhappy; British, and therefore uneasy and defensive; in the fourth decade of the twentieth century, and therefore inescapably beset with problems of race and class; female, and obliged to repudiate the shackled women of the past. 57

While lucidly defining Martha s dilemma, Lessing nevertheless gives us a complex awareness of the many selves Martha must choose from in her individual effort to take the responsibility of being one person, alone, together with an insight into the baffled lives of those who surround her. Of the first four novels, Martha Quest leaves the most rounded impression of Martha s individual conscience. Throughout the novel she submits to new experiences, not so much for what they can offer, but to show her more clearly what she is. She seeks to define herself, but she goes about it by accepting new situations, new people in the hope that they will define her. Such definition is needed, because we see that Martha s personality is highly fragmented, and that she is aware of this: it was as if half a dozen entirely different people inhabited her body and they violently disliked each other, bound together by only one thing, a strong impulse of longing. Martha sees escape from the farm to the town, then sex, then marriage, then political activity, as potentials for fulfillment. But each experience in turn fails to satisfy her, and the longing to integrate the disparate elements of her character remains until she is able to acknowledge and accept the worst of them. The unique and challenging nature of Martha s visionary experience is highlighted by the contrast the novel establishes between Martha and the rigidly structured environments in which she is situated. Each of Martha s worlds the farming community in which she grows up, the town to which she escapes and the Sports Club which dominates the lives of white youth is peopled by characters whose lives are governed by rigid codes of behaviour constructed to suppress the personal experience. Martha s rebellious self manifests clearly from the very beginning with her longing to get away from her parents (the Quests represent the failing, degenerated English couple, feeding on dreams and memories) and she pursues two courses to this end - intellectual and emotional. She reads books on sexuality, sociology and economics. This kind of reading confirms her idea of herself as exceptional, as different from her parents. She is also aware of the ritual transition to womanhood as a possible way to a new life as she felt that some kind of spell had been put on her. To escape this spell, Martha moves from country to town where she gets trapped in the repetitive course of the Sports Club life. Her decision to marry Douglas Knowell comes both as a flight from, and a dire consequence of the vicious circle she moves around. Marriage divests the couple of their individuality, it moulds Martha s body and lifestyle into the required shape of conventional matrimony. The marital stage thus seals the woman into marginality of Otherness and confines her to the commonplace course of feminine experience. Martha s disappointment in men repeatedly drives her back to books, as more trustworthy guides to living. She is thus presented with a repetitive pattern of choices, between men and books. But this is in reality no choice, since neither men nor books can offer anything other than reaffirmation of those values her other self rejects. Both belong to the Lacanian symbolic order, in which she, like Mary Turner in The Grass is Singing, cannot find a place. To be accepted in that order she must either accept a subordinate place as a woman, or identity with the male values inscribed in the symbolic order itself. Martha, however, is not a simple victim of an inadequate environment, as Mary Turner was. Like Mary, Martha is fatally split. She believes that to be herself, to be an individual is to be different. Identity is experienced as a sense of difference from others. And this germinates in the first volume and manifests itself more profoundly in the next volumes of The Children of Violence sequence, when we see a different Martha. In A Proper Marriage Martha is shown to be fighting against the boredom of a conventional housewife, while motherhood also gives her a sense of unrest. When her 58

discontent with the traditional female roles forces her to leave her husband and child, we see her in what should be a wider context, that of politics, though this in turn becomes an illusory vision of freedom. In the later novels she transcends the individual through erotic experience and then through mysticism. Finally, in The Four-Gated City, we see her almost from a cosmic perspective. She becomes aware of her relative insignificance in the universe and this reflects Martha s states of mind and being. If in the early novels she is obsessed with herself, with what she thinks and how an individual should behave in relation to the needs of the others, in The Four-Gated City she is much more interested in methods of transcending the individual consciousness than in merging it with a specific political or social group. This time Martha has to move inwards and at last accepts that only by moving inwards will she find what she seeks: her identity. Here, where else, you fool, you poor fool, where else has it been, ever? In The Golden Notebook Doris Lessing, through her protagonist Anna Wulf, explores and extends aspects of Martha: the two characters share similar feelings of alienation and division within themselves, they both journey towards a sense of self. The Golden Notebook, Lessing s profound and detailed examination of woman s psyche, is widely regarded as her masterpiece. The novel is set in London, in the 1950 s, but contains reminiscences about colonial Africa and earlier times in the life of its heroine, Anna Wulf, a writer. Lessing has said that the novel s meaning is in the shape, and indeed the novel s innovative and complex form perfectly reflects the heroine s sense of fragmentation. The novel comprises four parts, with each part containing the following: a section of a formal, third-person novel by Anna Wulf, followed by one section each from four notebooks written by Anna in the first person. The black notebook deals with her youth in Africa: the red explores her experiences as a member of the Communist Party; the yellow notebook presents a narrative about Ella, Anna s fictionalized alter ego; and the blue is a more traditional, straightforward account of Anna s daily life. A brief section of Anna s novel, also titled The Golden Notebook, is presented at the end of the four parts, and the novel concludes with a section entitled Free Women. As may be seen from the novel s form, Anna Wulf is regarded as one of the most introspective, exhaustively self-examining characters in literature. In seeking relief from her sense of restlessness and shattered identity, she devises the notebook scheme to explore herself from several different aspects, and it is this very intimate self-analysis, that readers share. Anna is an immigrant to London from Africa, where her acute sense of social injustice was nurtured by the racial inequality and hypocrisy she observed around her. This social awareness led her into activism in the Communist Party, ultimately a bitterly disillusioning experience. Now living in London with her daughter, Anna is deeply aware of the dilemma of women attempting to balance emotional and sexual fulfillment while retaining personal autonomy. Indeed, the treatment in the book of women s issues is acknowledged to be remarkably ahead of its time. In addition to her inner thoughts, Anna describes her outer life ; her relationships with Molly Jacobs, her supportive friend; Saul Green, an American Jew with whom she has a love affair; and Mrs. Marks, or Mother Sugar, the Jungian psychoanalyst who encouraged her to allay her anxiety by writing down her experiences. While the black, red and blue notebooks provide Anna s intensely subjective observations, the sections devoted to Ella and the fictional Anna furnish a valuable counterpoint in Anna s attempt to objectify her life and experiences. The concluding Golden Notebook and Free Women sections represent an affirmative vision of the possibilities of wholeness and self-identity toward which Anna is steadily moving. 59

Besides the already known themes explored in the previous novels, what is different and new about The Golden Notebook is its form. Here, through Anna, Doris Lessing takes the novel form apart to see how far, if at all, fiction is capable of truth-telling. One of the problems looked at in the novel is the writer s block, the cessation of artistic creativity. It considers not only the psychological features of this condition, but also the technical ones. Is it possible that the form of the conventional novel can act as a block to the writer who wishes to express the irrational and the unconventional? In The Golden Notebook Doris Lessing acknowledges this difficulty, and sets out to free Anna s creativity through the exploration of the novel form. The rational, the causal delineation of experience became inadequate and what was needed was a variety of methods to convey the many layers of consciousness of her characters, and their states of breakdown and madness. So the device of notebooks was what was necessary to convey the variety of moods, memories, thoughts, conscious and unconscious aspects that make up the individual Anna Wulf. The notebooks are kept as Anna s way of making sense of the world, and by separating the various strands and aspects of her life in this way she hopes to impose a pattern on chaos. In all the notebooks, at some time, she is unable to continue writing, and they become a dumb record of her blocked creativity. As I have said in the introductory chapter, the construction of the self-identity is closely linked with the discourses that shape it, and I think Doris Lessing s The Golden Notebook best illustrates the postmodern view that subjectivity is a discursive effect, that the self is made up of multiple identities fragmented and conflictual. In The Golden Notebook the reader is confronted by literary discourse, psychoanalytic discourse, political discourse and the discourse of sexual relationships. The problems experienced by Anna in attempting to define her experience in terms of these various discourses demonstrates the way that language constructs the subject, each discourse tending to fix Anna in a specific subject position, which is always a marginalized one: a woman, an artist, an ex-colonial, Left-rising in politics, who experiences the extreme margins of mental breakdown. Through language, the subject is constructed as split. In the red notebook we see Anna joining the Communist Party because of a need for wholeness, for an end to the split, divided, unsatisfactory way we all live. But she comes to realize that the split is in fact intensified, since the theory and objectives of the party are at odds with the real world and with her self, since she observes that the phrases of our common philosophy were a means of disguising, individual differences. When she realizes that political conformity requires the suppression of individuality, she leaves the Communist Party. Splitting and fragmentation also recur as themes in the field of emotional relationships. Here it is important to see that the text is not so much concerned with how feminists do or should live, as with demonstrating the process by which a woman s sense of self is constructed, which involves a perception of self in sexual and emotional relationships to men. Far from being a celebration of women s independence from men, the novel explores the relations between men and women, and the seemingly inescapable female need for the opposite sex. Even if the relationships described are usually troubled and abrasive, men are naming women in the novel. They fall in love with those who name them, who give them a distinct and authorized sense of identity. Anna claims that a woman s sexuality is contained by a man, if he is a real man, her desire itself only comes into being in response to the man she loves. However, at the end of every relationship a woman has to recover herself, to revive the self that has been repressed in that particular relationship. At the end of her five-year affair with Michael, Anna has to use the critical and thinking Anna, the side of her he liked least, to restore what she conceives of as her identity. 60

When Michael leaves her, Anna knows that an awful black whirling chaos is just outside me, waiting to move into me. He stands for her negative self as Moses was Mary s dark self, and she has to face it, confront her opposite selves in order to acquire the final wisdom. Towards the end of the novel Anna realizes that she is not the victim of men so much as of herself. When a lover asks do I really give you such a bad time? Anna, after hours of psychotherapy is able to accept the liberating effects of breaking down, and has abandoned the attempt to keep chaos at a safe distance by using her notebooks as safe, separating compartments. Anna s failure in the emotional field is also echoed by her failure in the artistic field, her impossibility to pull herself together and organize the disparate material into her fiction (the novel she is writing in the yellow notebook). The notebooks are in themselves a record of that failure. When she is able to abandon the separate notebooks, the golden notebook becomes all that is needed to record her perceptions. Because she has allowed herself to breakdown and allow the Chaos in, she is able to achieve a final integration. The text thus offers a model for the construction of the self by the self, and madness and breakdown are seen not as states going to nowhere, but as states of great potentiality. They represent a liberating process since it allows the person to be less than perfect, and Lessing insists on the need for her characters to undergo this facing of evil and be presented with another perspective on their self. The creation of selfhood and the sense of self is, I may say, dynamic and organic for Lessing herself. Doris Lessing s self-representational writings, autobiography and her fiction proper are also a quest for and construction of selfhood. As well as her protagonists, the author herself has always been in a constant search for her identity. She is still looking for it and she does it masterfully. Her stories constitute a site for rethinking women s world on the basis both of traditions and of modern innovative ideas. As I have suggested in the introductory chapter, she embraces a postmodern aesthetic in that she is using postmodern aesthetic strategies of disruption, of fragmentation, of splitting of selves, to re-imagine the world in which we live, to formulate a sense of identity for the divided woman so that she may finally acquire a new identity, a composite of her multiple voices and desires. Accordingly, she found narratorial strategies associated with postmodern fiction to pursue her character s search for identity. By examining the novel form so thoroughly within The Golden Notebook, Doris Lessing made an important contribution to the postmodernist debate about the nature of fiction. The strength and innovation of the novel is the degree to which it combines the realist story and the examination of realism. Using the device of the notebooks, Lessing is able to convey the variety of moods, memories, thoughts and fragmented selves of her protagonist. Although her novels are far from being feminist tracts, the author is centrally concerned with examining the life of the contemporary woman expressed in her relation to others. If her texts seem to lend themselves to the ongoing dialogue between psychoanalysis and feminism, this is in part because Lessing self-consciously engage with a wide range of themes such as motherhood, madness, breakdown, sexuality to mention only a few. While marriage has traditionally been an answer to the problems of women, the women who marry in her fiction find that they have merely traded uncertainty for frustration. The drive to a new self is invariably through fragmentation, inwards movement and splitting of the selves via encounter with the other. Even if the female characters get out disillusioned and exhausted from their encounter with the other, their sense of identity is more likely, for 61

psychological and cultural reasons, to consist of a more diffuse sense of the boundaries of self and their notion of identity understood in both separation and relational terms. In fact, why do we not realise and accept beyond fiction, the idea that human beings are fundamentally bound to and produced to each other as well as fundamentally separate. 62

A narratological approach to The Wild Palms by William Faulkner Alina ŢENESCU Universitatea din Craiova Abstract: In this paper, we have tried to offer a formal analysis of the closing passage at the end of The Wild Palms, without neglecting any of the ethical, not to say philosophical issues it raises with William Faulkner. This section, as the closing section of The Wild Palms assumes the role of a conclusion. The passage is all the more interesting as it is built on the complex act of memory. Hence indications of temporal layering within the character s dimensions of consciousness bring about 1) the study of the time of the narrative and the character s concept of time altogether with an attempt at defining Faulknerian time at the core of the passage to be analyzed. 2) Secondly, the narratological structurelanguage and style - as well as the unravelling of the plot - announced with Rittenmeyer s proposal to Harry -as a possible alternative and problematic issue of Harry s choice in the final sequence. 3) Last but not least, outrage- for the reader can become aware of the fact that outrage and grief are highly anchored and thematized all along the novel, and they are so important as to be endowed with various symbolic and metaphorical values which we try to render in our analysis. Key-terms: Temporal layering; Faulknerian time and its implications; Dimensions of consciousness; Rhetoric of grief To a certain extent, the short fragment at the end of The Wild Palms stages a continuing relationship with the dialogic hereafter between Rittenmeyer and Harry Wilbourne. At least, this is what a first reading of the text allows the reader to infer. In fact, once again, the narrative is more complex than it seems at first if one is attentive to all the details of the text. The section, as the closing sequence of The Wild Palms (the story of Harry and Charlotte) assumes the role of a conclusion. It is therefore in this quality that we should first consider it. The passage is built on the complex act of all remembering forever (TWP 1, p. 271). That is why indications of temporal layering within the character s dimensions of consciousness lead us to think about 1) the study of the time of the narrative and the character s concept of time altogether with an attempt at defining Faulknerian time at the core of the passage to be analyzed; 2) secondly, the narratological structure-language and style - as well as the unravelling of the plot- announced with Rittenmeyer s proposal to Harry - as a possible alternative and problematic issue of Harry s choice in the final sequence. 3) Last but not least, it makes us bring into discussion the rhetoric of outrage- for the reader can become aware of the fact that outrage and grief are highly anchored and thematized all along the novel, and they are so important as to be endowed with various symbolic and metaphorical values which we try to render in our analysis. 1. Temporal layering, Faulknerian time and its implications The text-narrative as an answer to the aporetic dimensions of time: it transforms mere succession, the flux of duration, the fleeing of time and haphazardous events into a consequential logic and transfers events onto a temporal axis. This inherent thematic implication is more or less conspicuous, depending on Faulkner s concern manifested in the narrative technique chosen in this fragment. Whereas novelists generally resort to past tenses which provide them with the maneuvering device they require to set the data of the story into a coherent perspective, Faulkner uses present markers ( now ; now he could, TWP, p. 272) then shifts to flashbacks, overlapping of events and memories of past events, near past, timeless vision and dislocations of time sequences. 1 We use the abbreviation TWP for The Wild Palms by William Faulkner, London, Vintage, 2000. 63

Past tense with Faulkner is reduced for an instant to a mere grammatical tense, deprived of clear temporal connotation of temporal information and it seems not to anchor the event on the axis of unfolding temporality. Thus, description becomes, to a certain extent, nominal, according to Harry s own perception: remembering forever [ ] (TWP, p. 271) ; holding the open box [ ], waiting ; bringing ; blowing on under [ ] (TWP, p. 272). The words at the beginning of the text Then he was gone (TWP, p. 271) seem all the more cruel so as the connection between cause and consequence is missing and with it, the rational logic that should structure the character s world: Then he was gone, the door clashed; and it was no flash of comprehension, it was too quiet for that, it was just a simple falling of a jumbled pattern. (TWP, p. 271). It seems as if Harry and the reader were not only framed by the narrative organization, but also by language. Faulkner does not fill the diegetic gaps, thus the style includes ellipses both in content and in form. The text seems to mark a pause, a silence preceding the account of the character s thoughts: That last day in New Orleans. He promised her [ ]. (TWP, p. 271). Thus the invisible demarcation allows the text to isolate different temporal layerings. This is reinforced by the textual framing a juxtaposition of brief episodes in the preterit tense intermingled with Harry s thoughts which symbolizes the particular spatial framing (New Orleans) as much as it does the character s disturbed feelings together with the use of modals and modality: now he could [ ], Not could, it must be [ ] (TWP, p. 272). Furthermore, the very division of the text into short distinct sections and the shift from the third- person narrative to Harry s interior monologue imply a principle of discontinuity. This principle of discontinuity prevents the reading of a smooth record of continuous time flow and it rather conveys the impression that one is confronted to some contrasting snapshots. The episode: Now he could see the light on the concrete bulk, in the poop porthole which he called the kitchen for weeks now, as if he lived there [ ] it was night. So it wasn t just memory. Memory was just half of it, it wasn t enough (TWP, p. 272) is directly connected to a past situation (Charlotte s death) or is induced by traceable mental associations: [ ] to see it then flowed, vanished, [ ] and so there was just memory, forever and inescapable, so long as there was flesh to titillate. (TWP, p. 272). But the most baffling illustration is Harry s monologue: Not could. Will. I want to. So it is the old meat after all, no matter how old. Because if memory exists outside of the flesh it wont be memory because it wont know what it remembers so when she become not then half of memory became not and if I become not then all of remembering will cause to be. (TWP, p. 273). Its temporal anchoring remains a moot question. His confession is momentous to an understanding of the text, it is from it that the novel derives its light and darkness, and yet, when Harry thinks it we might consider it as an act of outrage. There is no way of locating it in space or time, and Harry s defiant act of outrage and choice of grief at the end does not seem to have the slightest logical connections with his actual current choice. The voicing of Harry s thoughts is both timeless and bodiless but it has its own existence. Harry experiences time through different associations: Now he could see the light on the concrete bulk [ ] ; [ ] blowing on under the dying west [ ] ; [ ] and the bright star [ ] it was the night [ ] so it wasn t just memory. (TWP, p. 272). The reader then becomes aware of the fact that the character has a more personal approach to time, for Harry is a character who grasps it intuitively, a character for whom time is a psychic reality, a matter of consciousness, memory, forever and inescapable. To a certain extent, he does not seem to conceive time as a succession of fleeing moments. He is not aware of the passing of time, nor of its continuity. He is just being focused on his own thoughts and his decision: Between grief and nothing, I will take grief. (TWP, p. 273). 64

The Faulknerian character seems to be petrified under some sort of traumatic shock which is not in fact a real shock, but a sort of trauma both remote and contemporary: Charlotte s death and fixation on his decision. His past (his performing an abortion and Charlotte s death) is a constant pressure on what he is and that is why he has to make a decision: take grief and fold the cigarette between thumb and finger [ ] he rubbed the tablet carefully into powder on one of the lower bars [ ] and emptied the box onto the floor and with his shoesole ground it into the dust and old spittle and caked creosote until it had completely vanished and burned the cigarette paper and returned to the window [ ] accepting the defeat even to be allowed to cling to the habit the wheezing lungs, the troublesome guts incapable of pleasure ( ) Not could. (TWP, p. 272). That is he decides to choose life instead of cyanide and to exist inside flesh. His consciousness is mostly memory but memory which believes before knowing remembers because when memory became not then half of memory became not and if I become not then all of remembering I will cease to be. (TWP, p. 273). The fact that an existence should slip into the past does not mean that it becomes memory labelled with a challenge, but that it sheds temporality inasmuch as time should be change and dispersion and it continues to exist not outside but inside flesh. The past and the grief captures the present to which the character is inescapably bound for a man is the sum of his misfortunes (quotation from The Sound and the Fury 2 ) and agrees to choose life in grief than to die. 2. Narratological and critical approaches As for a thorough analysis of the text, the reader must also take into account all the dimensions of consciousness for there is an important psychological dimension to be gauged: the nature of Harry s private world and inner intimate thoughts in relation to Wilbourne s stream of consciousness and his perceiving of the actual events of the journey: Rittenmeyer was gone. Harry turned to the window [ ] and folded the cigarette paper and emptied the box [ ]. Then it was night. For this private world manifests a distinctive way of reacting to and ordering his experience and existence; and there are multiple modes of response through Harry s words and thoughts ( Yes. Between grief and nothing I will take grief., TWP, p. 273); Harry s actions ( [ ] he turned to the window [ ] he rubbed the tablet carefully [ ], (TWP, p. 272); Harry s sensations Now he could see the light as if he lived there [ ], (TWP, p. 272) ; Harry s thought ( There s the waste [ ] Let it be anyone., (TWP, p. 271) and Harry s intuition ( There s the waste. Not just me. At least I think I dont mean just me. Hope I dont mean just me., TWP, p. 271-272). Harry Wilbourne experiences life by resorting to a mode of response, that is outrage, and by becoming aware of the human sufferings, thus he fuses words and thoughts and action (he rejects suicidal thoughts and cyanide) and reason and intuition and therefore he continues to live in grief rather than to die. Thus he provides a locus for the exploration of the human psyche in all its complexity. Language and style At the time Faulkner published The Wild Palms, it might be considered that the resources of language no longer held secrets for him that is why he exploits them in the text with an acute assurance. A style classified by function? 2 See other quotations from William Faulkner s novels on Wikiquote at the following address: http://en.wikiquote.org/wiki/william_faulkner 65

What makes it difficult to categorize the style of the fragment according to function is the fact that there are several modes of expression determined by the character. Harry s dense and quick thoughts, Harry s cannots and musts, Harry s hesitations render evidence of different parameters for the interpretation of modal auxiliaries in the passage. This seemingly plural style gives the measure of Faulkner s gift for verbal mimicry with a wide range in semantic choice: from possibility to probability and strong desire with Harry s choice. * Possibility NOW HE COULD [ ] impossibility NOT COULD probability WILL strong desire I WANT TO. Diction The basic vocabulary of the text is both that of common and formal style. With the Faulknerian lexical domain we discover psychological abstractions such as memory ; epithets dying west, bright star ; strange combinations that bring about a reciprocal contamination of the terms juxtaposed: the concrete seems to lose substance and tends to evaporate into the universal existence: wheezing entrails and the abstract is weighed down with materiality. Another aspect of Faulkner s diction is the presence of words with a negative prefix such as memory, forever and inescapable in order to express the inability to understand or believe: memory, forever and inescapable, so long as there was flesh to titillate. (TWP, p. 272). Syntax Grammar is roughly handled: dont, because it wont know, it wont be memory ; these negatives underline the faulty character of spoken speech, as if Harry was speaking. It is not just a matter of verbal fault; it serves a purpose. It multiplies echoes it wont be memory because it wont know and thus contributes to unifying the thematic structure of the text with remembrance at the origin of its dynamics. And thus functions as a characterization of Harry s thoughts. The syntax is also suited to render the immediate impact and fullness of sensory perception Now he could see the light on the concrete bulk, in the poop porthole which he had called the kitchen for weeks now, as if he lived there, and now with a preliminary murmur in the palm the light offshore breeze began, bringing with it the smell of swamps and wild jasmine. - as well as the ripples and eddies of thoughts: Not could. Will. I want to. The most peculiar sentence structures occur in the stream of consciousness. Mental disarray and thoughts are felt through the apparently marked suppression of semantic links, breaks in construction: Not could. Will. I want to. These affirmations, abrupt and somehow peremptory seem to be the relentless logic of a strange, yet true deduction: If memory exists outside the flesh it wont be memory because it wont know what it remembers so when she became not then half of memory became not and if I become not then all of remembering will cease to be. (TWP, p. 273). The appearance of rigor is delusive: Harry s reflection startles the readers by its transparency, but its clarity is not only that of reasoning but also that of a final decision on life and existence. 3. Rhetoric of grief The text is rich in one particular rhetorical figure. A word, diverted from its initial meaning, drawn into a play of substitution (metaphor), affected by the proximity of another word (nothing) and subject to so many interpretations that it generates a semantic system of its own. A metaphor which introduces a multiplicity of unexpected connections and reverberations which reinforces the interrelatedness of its parts. A metaphor which expands Harry s world 66

beyond the narrow boundaries of convention or memory exterior to flesh and beyond imagination into existence. Why beyond imagination and why into existence? Because grief is an act as impossible and as outrageous as it brings about the existence of human beings in suffering and that could be one of the causes of the readers outrage. Heroic endurance of life as a long succession of outrages brings about human dignity and a clear affirmation of life on behalf of Harry Wilbourne: Between grief and nothing, I will take grief. (TWP, p. 273). Even more than in any other text, grief is outrageous and obsessive. The material dimension of grief is emphasized by opposition to nothing as if the word itself grief were fascinating before any meaning it can convey. One of the dimensions of grief is clearly a metaphor of the miracle of living life in suffering rather than dying. Making one s grief heard, however absurd the content may appear ( Between grief and nothing, I will take grief. ) is a way of existing inside flesh and apart of the memory which exists outside the flesh. By appropriating grief, Harry comes nearer to possessing the secret of life. In fact, grief and outrage are here equated with living and breathing. Once Harry makes the decision Between grief and nothing, I will take grief., he wins although life is not turned into a miraculous situation. The miracle of life consists in living in grief rather than dying. With William Faulkner, life unfolds in a very particular way, thus making the reader use a world stranger than the everyday world and take into account the spatiality of this world a spatiality which is defined in terms of spatial disjunctions bearing a symbolic meaning (interior versus exterior) relevant to the treatment of the metaphorical function of grief. It is all the more striking while reading the text so as the motif of the window ( He turned to the window [ ], TWP, p. 272) is giving the text a king of theatricality. Indeed the window symbolizes both separation and union (the separation of Harry and Charlotte with Charlotte s death and union - a proleptic element expressing the unity with the memory inside flesh and bringing about Harry s decision to choose life in grief). We have a sort of game between inside wheezing entrails: and now [ ] but he could face it, and outside, between memory outside flesh and memory existing inside the flesh, between non-existence and existence. In fact, Harry and all the humans turning or not turning to the window embody human nature, humans as receptacles of life, existence and all emotions framed within the window which can be considered as an eye open onto life in grief and the external world, that is why Between grief and nothing, I will take grief. Bibliography FAULKNER, William, The Wild Palms, London, Vintage, 2000. FAULKNER, William, The Sound and the Fury, London, Vintage, 1991. Figures libres, figures imposes, in the Series directed by Michel Veil, Anglais Littérature, Paris, Ed. Hachette Supérieur, 1993. Southern Literature and Literary Theory, edited by Jefferson Humphries, the University of Georgia Press, Athens and London, 1990 comprising the article William Faulkner: the outrage of writing by Alexandre Leupin and A Dialogic Hereafter: The Sound and the Fury and Absalom, Absalom! by Olga Scherer. Hartt, N. Julian, William Faulkner: an Appreciation on the Internet, article prepared for Religion online by ted and Winnie Brock. Address: www.religion-online.org/showarticle.asp?title=396 American Rhetoric: William Faulkner: Speech Accepting the Nobel Prize in Literature (speech originally delivered on December 10, 1950 in Stockholm Sweden), full text at the following Internet address: http://www.americanrhetoric.com/speeches/williamfaulknernobelprizeaddress.htm Quotations from William Faulkner s novels on Wikiquote at the following Internet address: http://en.wikiquote.org/wiki/william_faulkner MICHEL, Laurence, The Thing Contained. Theory of the Tragic, Bloomington / London, Indiana University Press, 1985. HUGUES, Terence, PATIN, Claire, L analyse textuelle en anglais - Narrative Theory, Textual Practice, Paris, Ed. Dunod, 1995. JOLY, A., O'KELLY, D., L analyse linguistique des textes anglais, Paris, Nathan, 1989. 67

L intertextualité dans les récits de voyage des auteurs français sur la Roumanie Ştefania RUJAN Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : L image de la Roumanie, telle qu elle apparaît dans les récits de voyages des auteurs français, est la résultante des informations et des connaissances reprises et reformulées par ceux-ci. La documentation avant et même pendant le voyage, les citations, quelquefois très longues, les nombreuses allusions, en sont des preuves patentes. Quoique très différents comme préoccupations, métiers, orientations politiques, référents culturels, les voyageurs français ont laissé quand même des représentations de l imaginaire collectif roumain et de l identité collective roumaine sinon identiques, du moins comparables. L opinion des voyageurs français sur la Roumanie s est formée au fur et à mesure par l intermédiaire d un réseau de renseignements qui contient certaines constantes transmises d un auteur à l autre. A titre d exemple, le côtoiement de l Orient et de l Occident apparaît chez la quasi-totalité des voyageurs français à partir de Ulysse de Marsillac (1877) jusqu à Dominique Fernandez (1998) sans oublier Paul Morand (1935). L intertextualité apparaît également sous la forme de références et d allusions aux auteurs roumains, notamment des historiens, dont les voyageurs français donnent aussi de longues citations. Ainsi les auteurs français assument-ils l image identitaire roumaine, faite d héritage latin et de tradition culturelle byzantine, d héroïsme et de continuité historique. L intertextualité, sous ces deux formes, est une sorte de fil rouge qui traverse toute la littérature de voyage française sur la Roumanie. Mots clé : image, représentations identiques ou comparables, imaginaire collectif, identité collective, récits de voyage, auteurs français, auteurs roumains, intertextualité, citations, allusions, références, image identitaire. L intertextualité est, à côté de la paratextualité (la relation du texte à son environnement titres, sous-titres, préfaces, postfaces, avertissements, notes, avant-textes, jaquette, etc.), de la métatextualité (le «commentaire» qui unit un texte à un autre texte), de l hypertextualité (relation que, un texte appelé hypertexte - a à un texte antérieur appelé hypotexte sur lequel il se griffe d une manière différente de celle du commentaire), de l architextualité qui met sur le premier plan la notion de genre, à savoir les relations entre temps entre eux par des textes d même nature ou de nature semblable, un des types de relations transtextuelles que Gérard Genette distingue et classe par ordre croissont d abstraction, d implicitation et de globalité. Explorée d abord par Juliā Kristeva 1, l intertextualité est définie par Gérard Genette comme : "une relation de coprésence entre deux ou plusieurs textes, c est-à-dire, eidétiquement et le plus souvent par la présence effective d un texte dans un autre. Sous sa forme la plus explicite et la plus littérale, c est la pratique traditionnelle de la citation (avec guillemets, avec ou sans référence précise) ; sous une forme moins explicite et moins canonique, celle du plagiat (chez Sautréamont, par exemple), qui est un emprunt non déclaré, mais encore littéral, sous une forme encore moins explicite et moins littérale, celle de l allusion, c est-à-dire d un énoncé dont la pleine intelligence suppose la perception d un rapport entre lui et un autre auquel renvoie nécessairement telle ou telle de ses inflexions, autrement non recevable" 2. Les relations qui se tissent entre es textes, l «incossante circulation des textes», font de la littérature, selon Genette une "Totalité, dont tous les auteurs ne font qu un, et dont tous les livres sont un vaste Livre, un seul livre infini". C est un peu ce que l on pourrait dire sur les récits de voyages, y compris ceux ayant pour sujet la Roumanie. Il s agit d un corpus de livres assez vaste qui remonte au XIV-e et au XV-e siècle, mais dont la plupart appartiennent au XIX-e siècle et à la première moitié du XX-e siècle. Nous avons pris en compte non seulement les récits de voyage proprement dits, c est-à-dire ceux des auteurs qui ont effectivement voyagé en Roumanie, mais aussi des ouvrages se rapportant «à la question roumaine» que nous avons considérés comme important. A titre d exemple, nous pourrions mentionner le livre de Jules Michelet Légendes démocratiques du Nord qui 1 Sèmēiôtkè, éd. du Seuil, 1969. 2 Gérard Genette, Palimpsestes, Editions du Seuil, 1982, p. 8. 68

comprend un chapitre dédié à la Roumanie Principautés Danubienne. Madame Rossetti. L année 1848 ainsi que le livre de l Edgar Quinet Les Roumains. Les deux historiens s intéressaient des près à l évolution idéologique et politique des jeunes Roumains qui étudiaient à Paris, à la formation desquels ils ont grandement contribué. Rentrés en Roumanie, ces jeunes diplômés allaient former l élite sociale et intellectuelle du pays, qui a eu un rôle si important dans la régénération de l espace roumain et la création d une civilisation nouvelle. Les témoignages des Français sur la Roumanie se caractérisent également par une grande diversité. Ils prennent en charge des discours variés portant sur la géographie et le climat, l histoire, la nature, les plantes et les animaux, l ethnologie, les richesses du sous-sol, l économie, les mœurs et les habitants, l architecture, l art, l archéologie. A cela, il faut ajouter de fiction romans, nouvelles, lettre, des journaux, des discours officiels, etc. En dépit de toutes ces différences, se rapportant soit aux auteurs, soit aux textes, on trouve dans ces textes des points communs et des similitudes qui démontrent une riche documentation et contribuent la constitution d un réseau d informations à la disposition de ceux veulent y puiser. Les auteurs se documentaient, ils lisaient les œuvres de leurs prédécesseurs ou ils s informaient par le biais des sources roumaines. Ainsi, Jules Michelet 1 avait lu non seulement de nombreux récits de voyages mais il avait consulté aussi des ouvrages historiques roumains, des recueils de poésies populaires, des articles de presse. La correspondance avec ses amis roumains lui a également beaucoup servi pour ce travail de documentation. Tel que montre Adrian Silvian Ionescu 2, Ulysse de Marsillac (journaliste français, établie en Roumanie, auteur d un Guide de Voyageur à Bucarest, 1877 et d un mémorial de voyage, De Pesth à Bucarest, Notes de voyage, 1869, qui peut être considéré comme le premier guide touristique du Bas-Danube) était au courant de la plupart des ouvrages mémorialistiques ou scientifiques écrits par les voyageurs étrangers de l époque, notamment de ceux de ses compatriotes. "Parmi les voyageurs français qu il cite, on pourrait rappeler saint-marc Girardien qui, en 1836, prévoyait déjà l indépendance et la force de la Roumanie (Souvenirs de voyage), Jules Michelet auquel il emprunte une ample description du Danube (Le Danube. Le Journal de Constantinople), Thibault Lefebvre (Études diplomatiques et économiques sur la Valachie, 1858), cité pour la présentation des institutions financières et de la navigation sur le Danube. Adolphe Billecoque, consul de France, ami et souteneur des Roumains, auteur d un album Moldo-Valaque (1848), dont il mentionne un témoignage concernant l obstruction, par les Russes, de la navigation sur le Danube, son ami et collaborateur Ange Pechnéga, écrivain et journaliste français, établi à Bucarest, auteur du roman autobiographique Rosalie, d où Marsillac extrait une intéressante description d une ville danubienne, contenant des réflexions pertinentes sur les caractéristiques de l art des Turcs, Jean A. Vaillant, professeurs et linguiste, auteur de plusieurs manuels ainsi que d une ample monographie en trois volumes, contenant des informations précises et des statistiques économiques et démographiques (La Roumanie ou histoire, Langue, Littérature, Orographie, Statistique des peuples de la langue d or, Arduliens, Valaques et Moldaves, 1844) dont il donne une longue citation concernant les moyens de transport en Roumanie à l époque, Jean Louis Carra, auteur d une histoire de la Moldavie et de la Valachie (Iassy, 1777), œuvre qui fournit à Marsillac des informations sur le train de vie parcimonieux mené à la cœur princière de son temps, F. Récordon (Lettres sur la Valachie, 1821) mentionné pour démontrer la splendeur des jardins bucarestois d autrefois 3. Les informations fournies par Marsillac dans ses deux Guides, celui du Danube 1 Michel Cadot préface Légendes démocratiques du Nord. Nouvelle édition augmentée de fragments inédits. 2 Adrian-Silvian Ionescu, préface à Ulysse Marsillac. Bucureştiul în veacul al XIX+lea, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999. 3 Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, editura Meridiane, Bucureşti, 1999. 69

et celui de Bucarest, concernant l histoire et les monuments architectoniques se caractérisent non seulement par l abondance. Cela suppose une documentation préalable sérieuse. Le recours aux sources historiques roumaines est facilement détectable. L auteur mentionne luimême des études et des chroniques pour des références ou des citations, dont quelques-unes oubliées de nos jours. A titre d exemple : une étude historique sur Bucarest de Dimitrie Berindei, l étude sur les monastères de Ioan Brezoianu, un ouvrage historique de Dionisie Fotino, la chronique de Miron Costin, les notes de voyages de Paul de Alep, l Annuaire de la Principauté de la Valachie de Vladimir Mont de Blaramberg, etc. Les documents consultés et insérés par Ulysse de Marsillac dans ses deux ouvrages sont d une étonnante variété : légendes (de Jancu Jianu, de Baba Dochia), inscriptions sur les ruines des ancienne cités (de Celei, d Alba Carolina), correspondance (par une lettre de Carol Davila au prince Stirbei), des relations des voyageurs roumains (une description d Adalkeh), des articles de presse, citations des médecins et des professeurs (concernant la réforme du calendrier ou les cimetières bucarestois), voire adresses utiles (des médecins, des pharmaciens, des librairies) prix des places au théâtre, cérémonials de la Cour, discours officiels. "Lectures diversifiées d histoire, de géographie, d économie, de philologie, d ethnographie et d art [...] lui offrent la possibilité d aborder, avec élégance et aisance, n importe quel sujet" 1, affirme à juste titre un de ses exégètes. Les auteurs français s appuient souvent sur les créations populaires - poésies, proverbes - pour identifier et / ou définir certains traits nationaux du peuple roumain. Sur la couverture du livre de Léon Hugonnet on peut lire Român no péré ; proverbe cité par beaucoup d autres auteurs français, dont Marsillac aussi, pour illustrer l héroïsme et la vaillance des Roumains. Les mêmes qualités sont mises en évidence par un autre proverbe "Dă pe moarte" ("Donnez jusqu à la mort") que L. Hugonnet ("Six mois en "Roumanie", 1875, p. 201") cite sans doute dans le sillage de Jules Michelet (Légendes démocratiques du Nord). L allusion faite par Hugonnet à un charmant récit, dans lequel il s agit d un jeune Roumain qui s éteint de chagrin après la mort d un serpent avec lequel il partageait quotidiennement son pain (preuve "de la sensibilité excessive de cette nation impressionnable", "Six mois en Roumanie", p. 101) prouve incontestablement avait puisé aux récits de voyage de ses prédécesseurs, du moins aux Légendes démocratiques du Nord de Michelet. Le portrait «enjoué et sympathique» que Paul Morand dresse de la capitale roumaine (Bucarest, 1935) débute toujours par un panorama historique par la réalisation duquel l auteur a dû puiser aux sources roumaines, par ailleurs des plus autorisées comme L Histoire des Roumains de la Dacie Trajane par A. D. Xenopol ou Byzance après Byzance par Nicolae Iorga. A ces deux grands ouvrages il faut ajouter les Mémoires de Nicolas Soutzo, la Dionisie Eclesiarcul, les notes manuscrites de Simone Lahovary, dame d honneur de la reine, L influence française sur l esprit public en Roumanie ainsi que la témoignages de ses amis ou interlocuteurs roumains : le professeur N. Iorga, A. N. Tzigara Samurcas qui l avait guidé dans le domaine de l ethnographie roumaine, M. Brailoiu qui avait fait la même chose pour la musique folklorique un ami Ghitza, bon connaisseur de la cuisine roumaine, deux autres amis un architecte et un banquier qui comptaient aussi au nombre des interlocuteurs concernant les relations franco-roumaine. Démètre, un descendant de boyards, férue de voyagées, Elisabeth de Grèce, Mme Gruceanu, le journaliste Pamfil Seicaru. De même, Paul Morand avait connu les travaux de ces prédécesseurs, anciens voyageurs dans les Pays Roumains, notamment Français mais aussi Anglais, Italiens ou Allemands : Guillebert de Lannoy, ambassadeur de Charles VI, dont il cite le fragment de la rencontre avec les valeurs bassarabiens, Pierre Lescalopier qui avait traversé la Valachie en 1574 en route vers Constantinople, le prince de signe dont il retire une charmante description des bayaresses et qui parlait de «la tristesse 1 Adrian-Silvan Ionescu, préface à Bucureştiul în veacul al XIX-lea, p. 11. 70

invincible» des boyards, sempiternellement menacés par les Turcs, Paul de Alep, pour lequel la Valachie est un «pays de malheur», André Bellessort qui avait présenté les boyards comme formant une caste privilégiée, strictement hiérarchisée, Bellanger Saint/Marc Girardin selon lequel les bayaresses «avaient des voitures comme on a des paires de battes», Le Cler, qui, en 1860, constatait avec stupeur que les chiens errants, les palissages et les terrains vagues étaient légion à Bucarest. Edgar Quinet qui s était rendu compte parmi les premiers du danger que présentaient la Russie par les Roumains : "L amitié de la Russie a été plus funeste aux Roumains que l hostilité de tous les autres peuples réunis. " La liberté d expression de Morand se manifeste dans le recours à l ironie et à l humour qui confèrent à son discours une valeur argumentative : "Après avoir, selon l habitudes des errantes de ce temps, beaucoup critiqué ces pays barbares et parlé en termes méprisants des «affreux pavés», de la boue, des chutes dans les mares glaciales, des fièvres, du mauvais vin, des mes en planches, de la servilité des princes accroupis sur leur sofa, tels que les a peints diotards, «esclaves abjects envers la Poste», dit sir Robert Ainslie, «Tippo-Sahile au cortège carnavalesque», ajoute le comte de Lagarde, ces voyageurs nous montrent une ville curieuse, amusante, pittoresque, mi-orientale et mi-occidentale, égayée par le bariolage des costumes." 1 Les références et les allusions faites par Morand sont encore plus nombreuses : auteurs français et roumains (V. Hugo, Balzac, P. Istrati), graveurs comme Doussalt, Raffet et Bouquet, articles de presse (Le Spectateur du Nord), correspondance privée (une lettre de Koutouzoff), un plan de Bucarest d avant la guerre, une liste de cadeaux distribués à Constantinople, l ouvrage collectif Les Etrangers à paris (1844), un certain Pierre Veber dont l affirmation faite un demi-siècle avant "Bucarest". "Toute femme a dans sa vie un Moldo- Valaque" fait secérire le lecteur d aujourd hui. Malgré l attitude un tantinet critique, un tantinet ironique adoptée vis-à-vis de ses prédécesseurs, il faut reconnaître que Morand avait assumé beaucoup de facettes de l image de la Roumanie qu ils avaient créée en France. Il adopte la thèse roumaine de la conquête de la Dacie par les Roumains, de la continuité historique des Daco-Romains sur le territoire actuel de la Roumanie, de son héroïsme dans la lutte contre les envahisseurs barbares. Marsillac expliquait la capacité des Roumains à tenir tête aux nombreux envahisseurs par la configuration du relief et l héroïsme du peuple, Charles de Moüy 2 soulignait la force de la nationalité roumaine qui, s était "maintenue à travers les siècles et malgré les nombreux coefficients qui semblaient devoir la dissoudre". Pour Léon Hugonnet la Roumanie était l avant-garde de la civilisation occidentale 3, "une sentinelle placée aux avant-postes de la civilisation et du progrès", le pivot de la régénération de l Orient européen" 4. Morand aussi voit dans le peuple roumain une "sentinelle du bon sens"m installée "aux frontières de l Asie" 5, "un défenseur de la civilisation blanche, un rempart contre les barbares "ces épidémies humaines" de la part desquels les Roumains ont dû subir de nombreuses invasions. L idée d une dette de reconnaissance à l égard de la gardienne des Portes de l Occident, "la nation sacrifiée", "ignorée", procède de Jules Michelet, mentor, à côté d Edgar Quinet, des révolutionnaires roumains de 1848. On la trouve aussi chez d autres auteurs français du XX-e siècle tels Alfred Dumenuil, Paul Bataillards, Saint-Marc Girardin, Ubicini. Elle sera reprise dans la première moitié du XX-e siècle, notamment dans les années qui succédèrent à la première guerre mondiale lors de laquelle les Roumains avaient vaillamment combattre aux côtés des Français [Edouard Herriet, Le Comte de Saint-Aulain, 1 Paul Morand, Bucarest. 2 Charles de Moüy, Lettres du Bosphore. Bucarest-Constantinople-Athènes. Ed. Plon et CIE IMPRIMEURS EDITEURS, Paris, 1879, p. 7. 3 Léon Hugonnet, Six mois en Roumanie. Projet de Confédération Danubienne, Paris, Le chevalier, Editeur, 1875, p. 150. 4 Ibid., p. 159. 5 Paul Morand, Bucarest, Plon, 1935, p. 286. 71

Louis Barthou]. A cela s ajoutent les similarités ethniques et / ou linguistiques. Beaucoup de Français qui ont écrit sur la Roumanie ont remarqué cette pareaté ethnique et linguistique : la Roumanie étant "la plus jeune sœur latine" et la latinité de la langue roumaine un vérité indésirable. "Avec les Roumains, nous sommes, nous, Français, des cousins germains", affirmait Edouard Harriet. Paul Morand exprime une idée quasi-identique là-dessus : "la Roumanie est notre cousine, tout au plus. Nous sommes Celtes, Latins, Germains. Ils sont Thraces, Latins, Slaves 1. Les auteurs français ont mis en évidence aussi le côtoiement de l Orient et de l Occident, les inégalités sociales, l opposition entre le luxe et l indigence, entre les tendances à la modernité et les spectacles rustiques. Essayons de comparer les fragments suivants : 1) Il n est pas plus rare de voir ici un équipage qui ne serait nullement déplacé au Bois de Boulogne, arrêté par une file de charrettes, chargées de légumes, de planches ou de poteries grossière (Ulysse de Marsillac, De Pesth à Bucarest, 1969, p. 137.) 2) Il paraît très simple à Bucarest de rencontrer à deux pas de distance attelé de quatre beffles [...] (Charles de Moüy, Lettres du Bosphore, 1879, p. 9.) 3) Bucarest c est Bucarest et je le reconnaîtrais entre cent capitales à ses attelages de bœufs à côté des Ford en pleine grand-me... (Paul Morand, Bucarest, 1935, p. 172.) Il en résulte qu il y a des contrastes patents entre le luxe et la pauvreté, la modernité et la rusticité qui pénètre de force en plein centre urbain. Chez les trois écrivains cités ci-dessus c est presque le même tableau, sauf que chez Morand apparaît la voiture à pétrole, et encore des Ford, voitures élégantes, de luxe, signe de progrès scientifique et technique (plus de 10 ans séparait Morand de ses prédécesseurs. Chez les trois auteurs apparaissent d autres antinomies non moins violents, mais assez similaires entre elles dans leur essence :... " et ce n est pas un contraste à dédaigner que celui de ces braves gens, coiffés de la caciula et couverts de la sarica de peau de mouton, bas-reliefs descendus de la colonne trojane, errant sans façon vis-à-vis des nobles dames couvertes de rubans et de dentelles, des cavaliers en veste courte et des laquais à la livrée aristocratique" (Ulysse de Marsillac, De Pesth à Bucarest, p. 138) ; un homme du monde, vêtu à la dernière mode du boulevard des italiens croise en passant un paysan habillé de la peau des moutons des indigènes du bas Danube (Charles de Moüy, Lettres du Bosphore, p. 8) ; A voir tant d animation sur les boulevards circulaires [...], le visiteur se croirait en pleine compression urbaine ; mais soudain il se trouve face à face avec la campagne ; un attelage de bœuf, un chantier planté de maïs, une chaumière en ruines... (Paul Morand, Bucarest). Les trois textes mettent en évidence les mêmes antithèses entre les riches et les pauvres, les aristocrates et les paysans, l urbanisme et la rusticité. Ce sont des images des impressions réitérées qui s entremêlent formant la trame de cette intertextualité qui caractérise les récits de voyage sur un même espace (roumain en l occurrence). Ces représentations résultent d un modèle générique ou selon le dire de Bernard Rilumont, de la «théorisation d un modèle existant dans l a priori de la vision» 2. Elles reposent les unes sur les autres, se superposent et s entretissent comment dans un palimpseste. Ce sont les liens qui unissent les récits de voyage. Il en résulte une sorte de fil conducteur qui guide et oriente le lecteur dans sa quête de l Ailleurs et de l Autrui. Et les risques de redite sont estompés par la spécificité de chaque auteur. Le ton lyrico-nostalgique de Marsillac, écho d un romantisme tardif, s oppose à la sobriété et à la concision de Charles de Moüy ainsi qu à la modernité dynamique de Paul Morand qui a réussi à surprendre l instantanéité d une ville à l aide d une écriture dense et tendue et des images inédites rappelant la technique du reportage simultanéiste. 1 Ibid., p. 9. 2 Bernard Ribemond, L inconnu géographique des encyclopédies médiévales : fermeture et étrangeté in Nouveaux mondes et mondes nouveaux au Moyen Âge. Actes du Colloque du Centre d Etudes Médiévales, Université de Picoudre Jules Verne, Amiens, mars 1992, p. 115-126. 72

Bibliographie : Genette, Gerard, Palimpsestes, Editions du Seuil, 1982. Michelet, Jules, Principautés Danubiennes. Madame Rosetti. L année 1848 dans le volume Légendes démocratiques du Nord, Paris, PUF, 1968. Hugonnet, Léon, Six mois en Roumanie, Paris, Lechevalier, éditeur, Paris, 1875. Marsillac, Ulysse de, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, Bucureşti, 1999, avec un préface de Adrian-Silvan Ionescu. Marsillac, Ulysse de, De Pesth à Bucarest, Bucarest, 1869. Moüy, Charles de, Lettres du Bosphore. Bucarest-Constantinople-Athènes, Plom et CIE Imprimeurs-éditeurs, Paris, 1879. Ribemond, Bernard, L inconnu géographique des encyclopédies médiévales : fermeture et étrangeté in Nouveaux mondes et mondes nouveaux en Moyen Age. Actes du Colloque du Centre d Etudes Médiévales, Université de Picardin, Jules Verne, 1992. Morand, Paul, Bucarest, Plon, 1935. Morand, Paul, Bucureşti, Éditions Echinoix, 2000. 73

Space as Contained Dimension of Consciousness in the Novels of Virginia Woolf Angela STĂNESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: The paper highlights the similarities between Virginia Woolf s treatment of the role of space in memory processes and Henri Bergson s theory of the souvenir-image as the key to dynamics of perception and memory. Key-words: space, self, consciousness, poetics of space, perception, psychology, spatial image Space represents for Virginia Woolf the primary vehicle of perceiving external reality, one of the few dimensions of our existence which we can grasp more easily, in its full immediacy. Space awareness mediates man s intercourse with the universe, being the main domain where our intercourse with the outside becomes manifest. But the psychological function of space is not confined to this superficial level. Its implications go to deeper levels of our consciousness, with more profound consequences for the mechanism through which the data we receive from the exterior forge into a coherent representation of outer reality. What Woolf will tries to make obvious is that we do not only exist and communicate with the world outside us through the medium of space, but that space comes to be transfigured into the very substance of our experience, the axis of our thinking processes, the essence feeding our emotions. This mechanism of the interaction of psyche and space may be said to work in the following way. The data we receive from the exterior reach us through a wide range of sensations and of complex perceptions. In the course of time, everything we experience accumulates in that inexhaustible storehouse of memory. Every new feeling, every new emotion of mental state we undergo, will be considered in the light of our previous experience, structured in an indispensable system of reference. Considered is not maybe the right term, because we are not in the control of the process experienced would apply better. Thus every new stimulus in the immediate present raises an echo in the corpus of an apparently dormant mass of previous information, echo that would stir a certain image functioning as a kind of term of comparison in which we recognize the present stimulus or find an illustration of its effect. This is the principle that underlies the free associative process. The material received by the senses is instantaneously associated with an identical or resembling experience undergone before. Thus the senses and the memory become the two poles of the association, the major coordinates of the process, functioning in a permanent interrelation. The senses trigger the associative process, whereas memory provides the basis of the association string. We have seen so far how the senses and memory cooperate; we must now examine their mode of existence, the way by which they shape and structure themselves, because the substance of our perceptions and our corresponding representations is by no means amorphous. Our perception of external reality is mediated by space, which is perceived mainly as image; the senses operate with images as well. These images provided by the senses will persist in our representations under the same form. Thus, the consciousness records, analyses and retains information structured in images, which persist in our representations, memories, and associations; in brief, the image comes to represent the operational basis of the inner processes and the main vehicle of our impressions of the world outside. The intercourse between consciousness and external reality appears as a two directional process, having the image as functioning principle we take our information from the exterior by extracting images and confront them to our experience by projecting another images, restructured and refined by our consciousness. 74

As we see, the image is the element extracted from outside reality and at the same time the element of the representation. In relation to the role of images in perception, association and memory processes, Henry Bergson concludes that l intériorité et l extériorité ne sont que des rapports entre les images. Virginia Woolf has succeded in conveying in her writing the implications of this process, through which space discharges, under the form of the image, man s relationship with the universe. Hence the important role assumed by the senses in the absorption of experience, in guiding the information and shaping it into significant images that will come to constitute the form of existence of memory itself. In Virginia Woolf s novels, space acquires the same values ascribed to it by Bergson space as an issue of consciousness, making the link between thought, consciousness and universe; space as the condition of the perception and of the logical representation at the same time, as both a basis of the sensorial and a category of apprehension. Ultimately, refined into significant images, space reaches the status of a basic form of thought. It is altogether surprising to see how close Virginia Woolf comes to the Bergsonian concept of space; the fact that she didn t actually read his work becomes almost incredible. Like Bergson, she regards perception and representation as a unique process consisting of a natural expansion of images; such an observation as it is strange how visual the impression is appears as nothing but an echo of Bergson s statement that notre perception nous livre de l univers une série de tableaux pittoresques. Her manner of handling space seems to follow closely and to illustrate at the same time Bergson s conclusion that if, on the one hand, space cannot engender life, if the conceptual and spatial representation fails to understand life, life, on the other hand, and especially the life of the spirit cannot but by express itself through icons of space. Of course the psychic implications of perceived space are not confined to this level concerned with the perception and representation process. Space, under the guise of the image, penetrates the innermost movements of the mind, exercising its power on the activity of memory itself, mediating its cooperation with the senses and providing the threads for the circulation of free associations. If experience resides in the reflection, accumulation and retention of images, interpreted, refined and rearranged into a significant pattern by the consciousness, then memory will be the storehouse of these images. If Jung defined personality as the sum of the individual s memories, in the light of the above considerations we may define it as the sum of all the images accumulated in the course of time, and consequently as the sum of all the places the individual has seen and experienced ; we may infer that identity is given by the synthesis of contained space, retained and transfigured through the image; that its nature represents the nature of our existence in space, of our experience of space, of our continual wandering through space, resulting into a permanent expansion and reshaping of images. With Virginia Woolf, we witness the perpetual dissolution of the actual, immediate scene in the contained scene of the memory and viceversa: an emotion can conjure up an image just as an image can conjure up an emotion. In the light of the above argumentation, it follows that space becomes the most important coordinate of the associative process. As noticed before, Woolf comes very close to the Bergsonian notion and values of space, her novels seeming to illustrate the functional aspects of space as a mental dimension at work, as they had been demonstrated by Bergson. Before analyzing Virginia Woolf s handling of space as far as memory s association processes are concerned, we find it necessary to begin by discussing Bergson s considerations on the matter, in order to support our assumption that, more or less consciously, Virginia Woolf offers a narrative version of his ideas. For Bergson, space is the main agent that allows the necessary lobissement de la matiére, operated by our consciousness upon the information received from the exterior, in order to process it into our representations. The mental image is thus a result of this 75

lobissement. Bergson s interest is directed towards the way in which the image becomes the vehicle of the interaction perception - memory and ensures their simultaneous action of conditioning and juxtaposition, namely the juxtaposition of the images. The image provided by the senses, which is preserved through the act of perception, corresponds to an image brought to the fore by the memory, because the memory also resorts to the lobissement of reality into images. Therefore what the memory brings forth are live recollections, which are realities of the soul, their traces into the thought, their symbols, that is their images. Bergson stressed on the fact that the two images do not mirror each other by being joined in a linear string; they simply blend into one expanded synthetic image. Si la perception evoque tour a tour des souvenirs differents, ce n est pas par une adjonction méchanique d élements de plus en plus nombreux qu elle attirerait, immobile autour d elle; c est par une dilatation de notre conscience toute entière qui, s étalant alors sur une plus vaste surface, peux pousser plus loin l inventaire détaillé de sa richesse. Tel un auras nebuleux vu dans des télescopes de plus en plus puissants, se résout en un nombre croissant d étoiles. Thus, the expansion of memory appears as a juxtaposition and multiplication of images. Perception necessarily rallies the memory by virtue of the fact that we cannot perceive but what we know, and what we know is contained in the recollections directed to the perceived object; according to Bergson, the space we behold is after all nothing but space recreated, duplicated or replicated by the memory. Notre mémoire dirige sur la perception reçue les anciennes images qui y ressemblent et dont nos mouvements ont déja tracé l ésquisse. Elle crée ainsi de nouveau la perception présante, ou plutôt elle double cette perception en lui renvoyant soit sa propre image, soit quelque image souvenir du même genre. Bergson s demonstration aims to cast light upon this solidarity of action between perception and memory, to render their propensity to interpenetrate, to melt into one single image, into that mixed function of consciousness which he suggestively called SOUVENIR- IMAGE. The souvenir-image becomes the central notion of his theory that our past, which is a corpus of generally unconscious images, is a kind of vast image of the world, which communicates with the material world and reacts to it by an act of recognition. The souvenirimage rises from the blending of these two worlds and, since the image of the past is unique for every human being, it represents our individual nature, the singularity of our experience. It pertains to each person s idiosyncrasy, making his or her representation of the world subjective and symbolic to the highest degree, distilling it into the hidden essence of identity. It is this recollection-image that invades the inscape of the characters stream of consciousness in Virginia Woolf s novels; in her work, space as embodied by the image plays, at the level of consciousness, the role of some kind of Ariadne s thread, guiding our perceptions and emotions through the labyrinth of memory and outward existence. Her protagonists carry along with them, in the innermost recesses of their consciousness, the shadows of the places where they have rejoiced or suffered, gone through exaltation or despair; where they have felt powerful and alive, or beaten and helpless, where the miracle or listlessness of life has been revealed to them. This shadow of the place, carrying with it the echo of past feelings, states, emotions, is responsible for the slightest stirrings of the soul. After having absorbed all the colours, salts, tones of existence, the inner image becomes the very plasma of experience, be it past, present or future. Woolf solitary traveller s awareness of the connection between the self and the world springs from the interweaving between one s sense of earth, one s wish to return, and the visions which ceaselessly float up, pace beside, put their faces in front of the actual thing. Hence our permanent tendency to mix up the actual thing with the vision, to blend outer and inner reality into one single image; our voyage through time and space, through experience, will be a voyage at once outwards and inwards, forwards and backwards, mapping out our memory onto the space of experience. Thus, every sight may call back an emotion, may revive a whole atmosphere, a complex state 76

of mind, as well as every emotion may bring out a certain sight, a certain atmosphere. The experiential journeys of Woolf s characters emerge from this permanent juxtaposition of the inner and the outer world, mindscape and landscape which is the key to their unique individuality and to their private visions, where the universe becomes part of the self, recognized with awe at moments of epiphany. 77

Probleme culturale ale Uniunii Europene actuale Radu Ştefan VERGATTI Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: Born as a vital need of the Europeans, the European Union, more clearly shaped after the Maastricht reunion (1991), aimed to achieve a cultural union. The Congress of Bologna sought to solve the issue of unitary education. An obstacle appeared here. Now there are 25 states in the union. Each has its own universities in their respective languages. Strangely, though, the students understand each other in American English. Under such circumstances, can there be possible a cultural basis for the European Union? Key-words: cultural union, education, European Union În cazul de faţă ar fi fost mai nimerit ca titlul să se refere nu la Uniunea Europeană actuală, ci la Uniunea Europeană contemporană. Fac această afirmaţie deoarece cred că termenul actual nu este totdeauna potrivit pentru un fenomen politic, ce poate rămâne de interes, chiar dacă este depăşit temporal. În schimb, noţiunea de contemporan se referă expres la evenimente desfăşurate în zilele noastre. În momentul de faţă pot spune că am trăit şi am urmărit toate frământările care au dus la apariţia Uniunii Europene, de la discursurile lui Jean Monnet şi Robert Schuman, până la disputele de astăzi între Tony Blair, Jacques Chirac şi Gerhard Schröder. Îi amintesc în prim plan pe aceşti oameni politici deoarece sunt europeni, fără a minimaliza sau uita cele scrise şi rostite de politologul american Henry Kissinger sau de preşedinţii George W. Bush şi Vladimir Putin. Din ansamblul problemelor discutate şi disputate se detaşează cea culturală. Asupra ei mă voi opri. Am considerat de cuviinţă să procedez astfel deoarece mă adresez mediului universitar şi, în general, celui intelectual. Problema culturală a pornit şi porneşte, pentru statele europene, membre ale Uniunii, de la învăţământ. A fost necesar să se procedeze astfel deoarece o analiză a situaţiei, făcută atent, pe teren, a condus la concluzia că în Uniunea Europeană încă mai există analfabetism. S-a pornit o acţiune amplă, fermă, pentru eradicarea acestui fenomen tipic subdezvoltării. Era firesc să se procedeze astfel, căci fără formarea şi informarea omului în primele cicluri şcolare nu se poate progresa în domeniul cultural. Însă, în mod ciudat, s-a trecut direct la învăţământul universitar. În cadrul congresului de la Bologna s-a decis impunerea unei structuri unitare pentru toate universităţile din Uniunea Europeană. Modelul a fost preluat de la sistemul existent într-o serie de state cu tradiţie în domeniu în Europa Occidentală: Franţa, Germania, Italia, Spania, Anglia etc. În consecinţă, s-a cerut ca studiile universitare să aibă o durată de 3 ani, cele de master 1-2 ani, iar cele de doctorat 3 sau 4 ani, în funcţie de forma pentru care se optează cursuri de zi sau fără frecvenţă. În linii generale, proiectul pare atractiv, întru-totul realizabil. Prima problemă derivă din afirmaţia că toate diplomele vor fi recunoscute pe întreaga suprafaţă a Uniunii Europene şi chiar mai departe în U.S.A. şi în fostele dominioane britanice. Dar profesorii şi studenţii şi-au pus şi îşi pun întrebarea care va fi limba de predare şi de comunicare între cei de la catedră şi cei din bănci, cum va profesa masa mare a celor care vor să obţină şi să folosească o diplomă. Nu s-a putut descoperi o limbă a marii şi vechii culturi europene care să fie acceptată şi înţeleasă de cei care sunt înregimentaţi în învăţământul universitar. Viaţa cotidiană şi-a spus cuvântul, impunând soluţia. Tinerii şi majoritatea profesorilor din universităţi vorbesc limba engleză, dialectul existent în U.S.A. Este mijlocul de 78

comunicare general acceptat. Istoric, poate fi făcută comparaţia cu limba latină dialectală vorbită de populus romanus, în special în provincii, element de bază în realizarea fenomentului de romanizare. Nu pot spune că a fost aceeaşi situaţie în Libia şi în Tunisia unde, mult timp, prima parte a secolului XX, s-a vorbit o limbă italiană coruptă, dialectală. Ea nu a avut forţa să contribuie la italienizarea zonei. Dimpotrivă, imediat ce s-au retras italienii, zona s-a arabizat rapid. Pot conchide raţional că prin folosirea limbii engleze dialectul american se ajunge la omogenizarea gândirii, deci şi a modului de formare a tinerilor din universităţi. Îmi întăresc şi susţin afirmaţia şi prin existenţa unui flux al tinerilor studenţi europeni către universităţile din U.S.A. Este din nou un fonomen asemănător cu cel peterecut în Imperiul Roman: fuga spre Roma. Ceea ce este însă îngrijorător pentru oamenii de cultură europeni constă în asimilarea uşoară a tinerilor europeni deveniţi absolvenţi ai universităţilor din U.S.A. Este cunoscutul proces de atragere şi captare a aurului cenuşiu, a creierelor. Mă întreb: oare acest fenomen lingvistic, de comunicare, nu reprezintă un proces de americanizare a culturii europene, similar cu ce s-a petrecut în Antichitate, unde originala civilizaţie greacă a fost rapid şi eficace romanizată? 79

Refugiaţii element de comunicare culturală şi lingvistică în Europa, şi nu numai Cristina Narcisa VERGATTI Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: Starting with the difference between refugees and emigrants stated by the UN conventions and treaties, the essay deals with the contribution of the former to contacts among the civilizations. Many of them have intellectual training and political knowledge. Most of them tend to rapidly acquire one of the six languages used by the UN. Thus, they can show the world the often skewed realities of their countries. The legislation deals especially with economic issues that must be solved by the states that receive refugees, but it is obvious that the cultural factor is none the less important. Key-words: refugee, emigrant, the United Nations Organization Refugiaţii constituie o categorie distinctă de străini care se află, la un moment dat, pe teritoriul unui stat. Unul dintre cele mai importante drepturi asigurate în ţara de origine îl reprezintă protecţia persoanelor care au cetăţenia acestei ţări. Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în faptul că aceştia nu pot sau nu doresc să beneficieze de această protecţie. În limbajul curent, refugiatul este o persoană care caută să se sustragă unor condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine şi să găsească protecţie şi adăpost în altă ţară. Opresiunea, persecuţia, ameninţarea vieţii sau libertăţii, sărăcia, războiul, dezastrele naturale, epidemiile reprezintă motivele cel mai des întâlnite pentru care refugiaţii recurg la acest gest extrem. În anul 1951, având în vedere situaţia subsecventă celui de-al doilea război mondial, când fenomenul refugiatilor depăşise orice alt precedent cunoscut în istorie, sub egida O.N.U. s-a adoptat Convenţia privitoare la statutul refugiaţilor. Acest act normativ de drept internaţional public a intrat în vigoare în anul 1954 şi a fost ulterior completat în anul 1967 cu un Protocol adiţional. Textul Convenţiei a statuat că este o persoană care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică se găseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate, sau, din cauza unor temeri, nu doreşte să revină în această ţară. Această definiţie a avut ca principal rezultat faptul că statutul de refugiat urma să se acorde doar pe criterii individuale, iar nu pe grupuri de persoane şi în funcţie de ţările de provenienţă. Evident, prin enumerarea limitativă a condiţiilor ce permiteau accesul la statutul de refugiat, comunitatea Naţiunilor Unite urmărea încetarea dislocării unor mase mari de persoane care urmăreau, pur şi simplu, să emigreze în căutarea unei vieţi mai bune. Practic, definiţia mai sus prezentată nu acoperă categorii importante de persoane care-şi părăsesc ţara şi care sunt în fapt cele mai importante grupuri umane ce poartă generic denumirea de refugiaţi: refugiaţii economici şi cei rezultaţi în urma conflictelor armate. Consecinţa: o diferenţă majoră în tratamentul aplicat refugiaţilor (oficial consideraţi astfel) faţă de emigranţi. Astfel, primii beneficiază de principiul nereturnării într-un stat în care libertatea sau viaţa lor este ameninţată pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social, sau pentru opiniile lor politice. Reglementările internaţionale în materie asigură persoanei care primeşte statutul de refugiat drepturi, impunându-i totodată respectarea de şi obligaţii. Retragerea statutului de refugiat poate interveni, însă doar în condiţii speciale. Este evident că statele, în virtutea suveranităţii lor, încearcă să-şi protejeze cetăţenii în faţa unui aflux în masă al străinilor. 80

Cu toate acestea, migraţia şi refugiaţii nu reprezintă în mod obligatoriu o problemă. Există din ce în ce mai multe dovezi că ei pot fi priviţi şi ca o soluţie pentru lumea în care trăim. Astfel, nu trebuie ignorat faptul că aceste persoane formează o adevărată reţea ce împânzeşte mapamondul şi, din anumite puncte de vedere, pot fi considerate candidate ideale pentru avangarda socială, economică şi politico-ideologică a mileniului. Istoria, în special cea modernă, a dovedit că un flux continuu de emigranţi a constituit cheia succesului unora dintre cele mai bogate state ale lumii, exemplul cel mai celebru fiind U.S.A. Cu toate acestea, în zilele noastre fenomenul este privit mai curând ca nociv. U.S.A. înseşi sunt pe cale să piardă pe termen lung statutul de spectru cuprinzător al culturilor, civilizaţiilor şi religiilor. Tendinţa mondială este ermetizarea din ce în ce mai acută a graniţelor, iar una din consecinţe este reducerea până la dispariţie a zonelor de toleranţă etnică, naţională şi religioasă. Oficial există 23 de milioane de refugiaţi, majoritatea aflându-se în taberele O.N.U.; neoficial, 50 de milioane. Poate singura certitudine este că numărul lor creşte o dată cu trecerea timpului. În prezent, refugiaţii sunt priviţi, aproape fără excepţie, ca povară economică şi socială. Având dreptul suveran de a reglementa primirea străinilor pe teritoriul lor, statele, în numele interesului naţional, meţin, pe cât posibil, status quo-ul refugiaţilor, imigranţilor, solicitanţilor de azil, nomazilor şi persoanelor strămutate. În general aceştia devin prizonieri ai ajutorului internaţional, o dată ce au fost recunoscuţi ca având statut de refugiat de către O.N.U. Acest grup nu e doar multinaţional, ci şi multi-lingvistic, multi-cultural, multi-religios. Şi Raportul Comitetului pentru Refugiaţi al U.S.A. estima la 47 milioane numărul lor, aproape la fel de mare ca cel existent la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Însă refugiaţii rezultaţi din această conflagraţie erau în marea lor majoritate europeni, astfel că au fost rapid absorbiţi de naţiunile din vestul europei. Populaţia de refugiaţi actuală este eterogneă şi asimilarea ei este cu mult mai dificilă. Începând din anul 1983 totalul refugiaţilor a sporit cu 10-20% pe an. Dacă tendinţa se păstrează, acest număr va întrece în zece ani populaţia U.S.A., de exemplu. În momentul de faţă, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru Refugiaţi nu reprezintă o instituţie permanentă a O.N.U. Cu toate acestea, bugetul său este de peste 1,5 miliarde dolari pe an şi creşte semnificativ. Deşi sunt consideraţi în primul rând o povară economică pentru ţările de primire, s-a dovedit că refugiaţii aduc în fapt chiar beneficii acestora. Un astfel de exemplu îl constituie refugiaţii cambodgieni. Pentru a-i găzdui, O.N.U. a închiriat pentru o perioadă mai mare de zece ani teren de la guvernul thailandez. Ajutoarele alocate acestor 300.000 de refugiaţi aveau să fie cumpărate tot din Thailanda, ţară care a profitat astfel efectiv de pe urma prezenţei pe teritoriul ei a acestor persoane. În acelaşi timp, nu pot fi ignorate avantajele economice procurate ţărilor de origine prin intermediul emigranţilor şi refugiaţilor. Cele aproximativ 2 milioane de egipteni plecaţi din ţară aduc acesteia venituri care ating 75% din cifra reprezentând exporturile acestui stat. Bangladesh-ul reprezintă un alt exemplu de stat care nu ar putea supravieţui fără sprijinul financiar oferit de cetăţenii săi aflaţi în alte părţi ale globului. Emigranţii români reprezintă cel mai bine cotat produs de export al ţării noastre, iar acest lucru este făcut public de mai multă vreme. O situaţie similară se întâlneşte în tot estul Europei, fenomenul având amploare în statele din fostul bloc socialist. Exemplul Europei, modelul ei constituţional, au permis U.S.A. să se transforme într-un model universal de ţară de succes constituită prin emigraţie, lipsită însă de încărcatul bagaj istoric european. Bătrânul nostru continent încearcă să culeagă roadele americane, o imagine în oglindă asupra prezentului şi poate chiar a viitorului bătrânului continent. 81

Comunitatea refugiaţilor este compusă din persoane care nu au o limbă comună, dar împart aceeaşi soartă, aceleaşi interese şi aceeaşi experienţă, nevoite să se confrunte cu condiţii neprielnice, şi fiind supuse unor situaţii din ce în ce mai periculoase. Ca atare, statele şi organizaţiile internaţionale (care fac eforturi să adopte şi să încerce să aplice reglementările internaţionale în materie în mod cât mai unitar) nu trebuie să omită că destinatarul acestor măsuri este, în fond, nimeni altul decât factorul uman. 82

Sfânta Alianţă - prima uniune voluntară a statelor europene Corina Ramona IONIŢĂ Universitatea Valahia din Târgovişte Rezumat: Despre Sfânta Alianţă se poate spune că a fost o uniune voluntară care a durat foarte puţin, ea fiind o victorie de moment. De aceea, construcţia europeană pe care o percepem acum, o dorim ca fiind o perfecţionare continuă şi mai ales durabilă a strategiei de integrare europeană. Cuvinte cheie: construcţia europeană, strategie de integrare europeană, difuzarea ideilor şi informaţiilor, puterea legislativă, puterea executivă, dominaţia economică, integrare europeană, entităţi europene integrate, summit, echilibru european, Europă antinapoleoniană, principii antirevoluţionare, drept divin, unitate europeană, concertul puterilor, principiul legitimităţii, principiul echilibrului, o politică de unificare a continentului, entitate de valoare mondială, strategie de securitate şi apărare. Urmărirea derulării problemelor de bază ale istoriei moderne arată elementele definitorii prin care s-a putut realiza progresul societăţii. O condiţie favorabilă culturii în acea perioadă a constat în încurajarea mijloacelor de difuzare a ideilor şi informaţiilor, ele fiind accesibile oamenilor de rând. Învăţământul s-a dezvoltat în sec. XIX şi toate problemele învăţământului modern au fost sub Napoleon I. În Franţa, în perioada aceea (1804) Napoleon a devenit împăratul francezilor. Franţa devenind astfel imperiu, puterea legislativă se supunea întru-totul celei executive. Practic puterea lui Napoleon era nelimitată. Scopurile politice externe ale imperiului rămâneau cele ale tinerei burghezii: - lupta pentru dominaţia economică şi politică a Franţei în Europa; expansiunea teritorială; întărirea poziţiilor noii dinastii ale bonapartiştilor. Napoleon a creat din Franţa un imperiu plin de cuceriri. Se poate spune despre Franţa că a fost un imperiu de cuceriri care a creat un imperiu al statelor europene. Se poate spune despre Franţa că a fost un imperiu de cuceriri având caracter de uniune voluntară? Răspunsul este negativ. Răspunsul este că, prin cuceririle făcute de Napoleon, înglobând noi teritorii, nu este un exemplu clar de o uniune voluntară. După înfrângerea lui Napoleon, reprezentanţii tuturor ţărilor europene s-au adunat în 1814 la CONGRESUL DE LA VIENA. Interesele Franţei la acest congres au fost reprezentate de C. MORIS TAILERAN (1754-1818). Membrii Congresului tindeau spre reîntoarcerea fostelor dinastii şi a puterii nobililor, de a realiza împărţirea territorială în interesele coaliţiei ce a biruit. Rolurile principale au aparţinut: RUSIEI, PRUSIEI, AUSTRIEI şi ANGLIEI. Teritoriul Franţei a fost adus la fostele hotare. Integrarea Europeană este un concept, o condiţie a unităţii continentului cât şi o rezultantă a efortului de unificare a Europei. Ea a fost mereu un spaţiu excepţional cu un mediu propice, care a permis mari străluciri dar şi mari tragedii. Definirea conceptului de integrare europeană se constituie în principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. Filosofia integrării europene nu reprezintă voinţa unei singure persoane, chiar dacă idea a aparţinut unor francezi (Jean Monnet, R. Schuman). Începuturile moderne ale unităţii continentului nu au avut la bază raţiuni economice, ci necesităţi de securitate. 83

Europenii au înţeles că şansa lor de a aborda eficient secolul al XXI-lea este să fie împreună, nu divizaţi. Era absolut necesară crearea acelei entităţi europene integrate, prevăzută de multă vreme, într-o anumită formă şi anume CONGRESUL DE LA VIENA din 1815. Atunci era doar o idee, o proiecţie în viitor. Decizia realizării unităţii europene este un de esenţă politică. Ea face parte din marea politică europeană, iar după summit-urile de la MAASTRICHT (1992) şi AMSTERDAM, ea a devenit concretă şi bine organizată. Uniunea Europeană şi-a creat toate instituţiile politice Parlament, Consiliu, Comisie specifice şi absolut necesare integrării politice. Integrarea se prezintă nu numai ca un act de voinţă ci şi ca o funcţie a sistemului. Obiectivul esenţial este să realizeze un progres economic şi social echilibrat şi mai ales durabil. Sfânta Alianţă vădit orientată contra lui Napoleon Bonaparte a inaugurat în Europa o perioadă de echilibru european. Astfel, căderea Europei Napoleoniene a fost urmată de o Europă antinapoleoniană, structurată de principii antirevoluţionare, de drept divin. Unitatea europeană, realizată sub forma concertului puterilor este opera lui METTERNICH care va redesena harta europeană pornind de la două principii: legitimitate şi echilibru. Legitimitatea era exprimată prin afirmarea monarhiilor de drept divin şi interzicerea mişcărilor revoluţionare. În ceea ce priveşte, echilibrul, prinţii aveau dreptul să conserve teritoriile. Astfel, harta Europei va cunoaşte modificări determinate de schimbul compensatoriu de teritorii, fără a se ţine cont de aspiraţiile naţionalităţilor, a căror elite erau influenţate de spiritul iacobin, de noua religie a libertăţii. Deşi nu are un plan de uniune a Europei, Benjamin CONSTANT rămâne un precursor al federaliştilor moderni, partizani ai unei Europe unite în diversitate, opusă naţionalismului. Contele SAINT-SIMON publică un plan intitulat STATELE UNITE ALE EUROPEI anunţând astfel viitoarea formulă a lui JEAN MONNET. Spiritul saint-simonist este prezent în gândirea europeană de-a lungul sec. al XIX-lea, astfel că intelectuali ca: AUGUSTE COMTE, MICHEL CHEVALIER, CHARLES LEMONNIER care a fost autorul ziarului dar şi al unei cărţi cu titlul STATELE UNITE ALE EUROPEI, au apărat IDEEA EUROPEANĂ fără a se putea pronunţa clar între fuziune sau federaţia popoarelor EUROPEI. Strategia europeană de integrare este una complexă, pe termen lung, urmărind o politică de unificare a continentului şi de realizare a unei entităţi de valoare mondială, sprijinită pe trei stâlpi: economic, politic, de securitate şi apărare. Bibliografie 1. Radu Ştefan VERGATTI Sfânta Alianţă un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004. 2. Gh. Văduva Strategia Europeană a integrării, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005. 3. Noţiunea de Executiv şi Administraţie Publică în Principalele Sisteme Contemporane, de pe site-ul www.infoeuropa.ro/ 4. Diplomaţie deschisă şi secretă-evoluţii caracteristice de prof. univ. dr. DUMITRU MAZILU. 5. Dreptul internaţional ca instrument şi bază juridică a diplomaţiei preventive de pe site-ul www.infoeuropa.ro/ 6. MARILE ETAPE ALE CONSTRUCŢIEI EUROPENE de pe site-ul http://europeanconvention.eu.int/ 84

Juridical Status of the Romanian Principalities from an European Point of View (18th century) Narcisa Elena NEAGOE Colegiul Naţional Gib Mihăescu Drăgăşani, Vâlcea Key words: Phanariot Regime, Policy, Juridical status, The Ottoman Porte European image, ideological component, the oriental problem, European political system, viewpoint At the beginning of second decade of the 18 th century, a deep political displacement occurred in the area of the Lower Danube. The phenomenon had been caused by the Ottoman leading circles who had introduced the so-called Phanariot Regime in the two Romanian Principalities, Moldavia and Wallachia. The measure in question should have been, according to the people who conceived it, the most efficient means of strengthening the Ottoman control, within this vulnerable side of the Ottoman Empire. Its European significance and implications did not go unnoticed, first of all, by the European Diplomatic Offices. The Great Powers as well as the powers that could not aspire to a,,membership" seat in that conservative and exclusivist club", but had specific interests there, constantly focused on the identification of the inner mechanisms of the new regime" in order to use it with maximum efficiency in promoting the interests previously mentioned. Thus, a real fever" of information was set forth, whose evolution curve was equally sinuous as the mentioned purposes were circumstantial. Therefore, the Phanariot Regime was X-rayed to its slightest details. Reuniting all these details, one can reveal the image of the European diplomatic policy concerning the juridical status of the Romanian Principalities during the 18 th century. Those who watched closely the The Juridical Relations of the Romanian Principalties with the Ottoman Porte have reached the conclusion that they didn t have a linear evolution, not even in that century. They vacillated primarily according to variations of the internal crisis of the Ottoman Empire and of international position, the latter having been influenced greatly by intensity of the earthquakes within the European political system. The effect of the long Ottoman domination was pushed to the extremes of the absurd and the Phanariot Regime could be sensed on all levels, including the one of human dignity. According to the mentioned conception, the juridical status of The Romanian Principalities also presented an obvious ideological component suggested by the titles and appellations attributed to the Phanariot rulers, as well as the external symbols of the rulership institution of the two Romanian states. This has not remained as a passive acknowledgement; it has been interpreted according to the specific interests of the European states which had to defend within the general framework of the oriental problem. The European Chancelleries acknowledged that the oriental policy of each of them could be helped or hindered by those who, at the time, held the power in Iasi and Bucharest. That is why, their qualities, especially their personal drawbacks as well as those of the ethnic communities or of the interest groups to whom they belonged was considered as part of the general concept of juridical status. They have been thoroughly studied and used within this context according to the benefits they could yield or the damage they could cause in certain circumstances. The European offices were competed by public opinion regarding the concern towards the situations on the Lower Danube. This public opinion, not having been able to access the diplomatic information, turned to other sources able, among others, to satisfy its curiosity about some lands still enveloped in the mist of legend, not necessarily of the best quality. This demand was quickly answered by those who had the possibilities required by such investigations, namely the travellers. As many of those who had walked the ways of the 85

Eastern-Central Europe were people with multiple intellectual qualities, it was not difficult for them to find their way within the complexity of same juridical status of Moldavia and Wallachia and to divide it into its component parts after having identified them. In this way, another European image of the same status was outlined - the one offered by the foreign traveller viewpoint. The inclusion of this sources type at this moment was also imposed by the fact that the foreign travellers' preoccupation especially with the components of the legal status of the Principalities had not been stressed enough by the research done to that point. Many travellers tried to catch, besides the type of juridical relations of the Principatilies with the Porte, the juridical signification of the titles and appellations attributed to the Phanariot rulers, of the emblems which exteriorized, on an ideational plane, the rulership institution as well as the personality of some of its representatives. The events that dominated the last three and a half decades of the 18 th century had made the public opinion face some other political realities. Therefore, this public opinion had to look for some more plausible explanations concerning the causes and possible effects of those events, both on short and long terms, upon the European community. Consequently, the analysts stepped on to the stage. We refer to those who having been diplomats as well as travellers and sometimes experts in different fields of science had the opportunity to make an analysis with a scientific character - of the power relations within the Eastern-Central Europe, stressing on the same juridical status of the Romanian Principalities. Attempts have been made, more than once, to identify their place within the Ottoman political system as well as the European one. A different European image was created in this way, convergent with the other two, on the complexity of the discussed status. From the very beginning, they noticed and stressed upon the incompatibility of the two political systems which influenced it within specific limits and forms. As far as the type of juridical relations between the Principalities and the Ottoman Porte are concerned, we could say that the merit of the analysts is double. First of all, they contributed as many others, to the familiarization of the European public opinion with the specific character of the juridical status of Moldavia and Wallachia. Secondly, they drew the attention upon the necessity of measure taking, meant to save (to the interest of the whole European community, in most cases) what there was left to be saved from the state entity of the two Romanian Principalities. The ideological component of the juridical status equally aroused their interest. The general opinion of those who had opportunity to get hold of the data necessary to the identification of the juridical signification of the titles and appellations attributed to the Phanariot rulers was that it resulted directly from the type of juridical relations between the Principalities and the Porte. Having stressed it, they contributed to the improvement concerning the content of the juridical status concept and to the identification of the place of Moldovia and Wallachia within the Ottoman and European political system. These objectives have also been served through the inventory and especially the identification of the ideal signification of the rulership institution symbols and, to a lesser extent, through imprinting on collective memory of some Phanariot rulers' images. In the first case, their interest cannot be attributed solely to an objective limited by the desire satisfying the curiosity of the contemporaries. This interest has sprung on many occasions, from the voluntarily, assumed necessity of opening new ways of action for the Offices the Great European Powers involved in the efforts of solving the oriental problem. In the second case, erudition, experience and the official positions they held and which allowed them to penetrate freely into the intimacy of the Phanariot Regim led them to a revelatory acknowledgement. Therefore, they acknowledged that between those were the representatives of that regime - the Phanariots- and the dimensions of the juridical status of the Principalities, seen in the view of the European political system, there was a cause-effect relation. As they emerged as effect of the deterioration of the International position of the 86

Ottoman Empire and the serious weakening of its internal structure, beginning especially with the first decades of the 18 th century, they found themselves in a position of cause of the aggravation of the Principalities juridical status on a European plane. This aspect made it easy for the Great Powers of the time to use the Phanariots as pions on the chessboard of the oriental policy. In the last decades of the 18 th century, the orientation towards Central Europe, especially towards Wienne, allowed the Romanian thinkers to make an obvious difference between conservationism of the Ottoman society and the opening towards progress of the European conservationism. This made them more confidently reject the impulses received from Istanbul. So, one of the most remarkable movements in the Romanian mentality that took place in this situation, was the change from the orthodox consciousness to the national consciousness. In fact, it was the movement from the concept of native (which referred to the local people in contrast with the opposition that belonged to another law ) to the concept of being patriot.this is the real content of the discovery that takes place at beginning of the European experience process, which was intensely promoted in this period. Sources allow a fairly accurate identification of the whole viewpoint of Europe in the 18 th century held upon the juridical status of Moldavia and Wallachia. This viewpoint needs to be known by all the people who want to find out the place the two Romanian states held within the European political system of that century. Bibliography 1.Veniamin Ciobanu -Statutul juridic al Principatelor romane in viziunea europeana, Ed.Univ Al Ioan Cuza, Iasi 2. Alexandru Dutu -Calatorii, imagini, constante, Ed. Eminescu Bucuresti 3. **** - Istoria Romanilor. De la origini pana-n zilele noastre, ed. Humanitas, Bucuresti 4. Adrian Marino - Iluministii romani si afacerile Europei in «Lumea» 87

Sfârşitul istoriei sau ciocnirea civilizaţiilor? Ioana CREIŢARU, Universitat Autònoma de Barcelona Emil STAN, Universitatea Petrol Gaze din Ploieşti Rezumat: Punând accent pe inevitabilitatea unei ciocniri a civilizaţiilor Occidentală şi Islamică, Huntington se dovedeşte un vizionar: trăim însăşi realitatea preconizată de acesta Renaşterea Islamică reprezintă centrul discuţiilor şi calculelor statelor occidentale. Poziţia lui Fukuyama cu privire la problema islamică dovedeşte, încă odată, optimismul teoriei sale: revolta Islamului împotriva modernizării va avea ca rezultat o încetinire a răspândirii liberalismului şi a democraţiei, însă se va dovedi incapabilă de a o opri sau înlocui. Cuvinte cheie: cultură, civilizaţie occidentală, civilizaţie islamică Motto Se pare că există un consens general care acceptă pretenţia democraţiei liberale de a fi cea mai raţională formă de guvernare, statul care realizează pe deplin atât dorinţa raţională şi recunoaşterea raţională 1. Trebuie să mărturisim sfârşitul istoriei ca fiind următorul: punctul de oprire al evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane 2. Francis Fukuyama Există două imagini ale puterii Occidentului prin raportare la alte civilizaţii. Prima este copleşitoare, triumfătoare, cea a dominaţiei occidentale aproape totale. [...] A doua este cea a unei civilizaţii în declin, participarea sa la puterea politică, economică şi militară fiind în scădere faţă de cea a altor civilizaţii 3. Samuel Huntington Întrebarea ce vizează viitorul istoriei a suscitat două interpretări celebre. Prima îi aparţine lui Francis Fukuyama şi mizează pe triumful universal al valorilor şi al organizării democratice. A doua interpretare, aflată la polul opus, este cea oferită de Samuel Huntington, care are viziunea unei crize culturale şi religioase ce străbate epoca actuală. Care este viziunea cea mai plauzibilă asupra viitorului nostru: un conflict al civilizaţiilor sau pax democratia? Răspunsul, sau încercarea găsirii unui răspuns, constituie firul roşu al analizei de faţă. Ideea centrală a eseului Sfârşitul istoriei?, dezvoltată ulterior în lucrarea Sfârşitul istoriei şi ultimul om, este cea a apropierii de un punct final al evoluţiei ideologice a omenirii materializat în recunoaşterea universală a legitimităţii democraţiei liberale. De ce democraţia liberală? În opinia lui Fukuyama, democraţia, spre deosebire de adversarii săi, fascismul şi comunismul, este lipsită de grave contradicţii interne 4. În lumina acestei idei, el consideră democraţia a fi forma finală de guvernare umană. Deficienţele prezente fără excepţie şi în cadrul unui guvernământ de tip democratic se datorează, spune Fukuyama, aplicării incomplete a principiilor libertăţii şi egalităţii care îl fundamentează, şi nu vreunui defect intern al acestor principii. 1 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1997 [p.185]. 2 Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?, Editura Vremea, Bucureşti, 1994 [p.4]. 3 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998 [p.115-6]. 4 O contradicţie apare atunci când se poate vorbi de o nemulţumire socială suficient de gravă care să ducă la căderea societăţii respective, atacând însăşi legitimitatea acesteia. 88

În cadrul Istoriei Universale, înţeleasă ca un proces evolutiv, coerent şi care include experienţa tuturor oamenilor din toate timpurile, Fukuyama distinge două forţe redutabile care îi determină cursul: logica ştiinţei moderne şi lupta pentru recunoaştere. Cele două direcţii reprezintă răspunsul la întrebarea dacă mai are sens să vorbim de o Istorie a omenirii concretă şi direcţională care se îndreaptă spre afirmarea principiilor democraţiei universale. Prima presupoziţie de la care pleacă autorul este că elementul-cheie al direcţionalităţii istoriei îl reprezintă cunoaşterea ştiinţifică. Aceasta modelează caracterul societăţii, îndreptând activitatea umană în două direcţii: în primul rând, ea oferă un avantaj militar acelor state care pot dezvolta şi utiliza tehnologii cât mai avansate, sistemul defensiv naţional reprezentând o problemă esenţială a societăţilor moderne; în al doilea rând, cunoaşterea ştiinţifică este pusă în corespondenţă cu dezvoltarea economică care determină, la rândul ei, schimbarea permanentă a posibilităţilor de producţie şi a organizării muncii în direcţia unei cât mai mari raţionalităţi. În aceeaşi ordine de idei, Fukuyama afirmă că logica ştiinţei moderne conduce mai degrabă spre capitalism decât spre socialism. În al doilea rând, ideea luptei pentru recunoaştere joacă un rol esenţial în cadrul discuţiei hegeliene asupra naturii umane 5. Recunoaşterea omului de către ceilalţi vizează recunoaşterea valorii şi a demnităţii sale. Respectul de sine, cu originea în acea parte a sufletului numită thymos, se referă la tendinţa omului de a-şi acorda o valoare şi de a cere de la ceilalţi recunoaşterea acesteia. Dorinţa de a fi recunoscut ca fiinţă umană demnă a dus, la începutul istoriei, afirmă Hegel, la o luptă sângeroasă pentru prestigiu. Insatisfacţia confirmării incomplete a reprezentat o contradicţie care a dus la derularea diferitelor stadii ale istoriei. În spirit hegelian, istoria are un sfârşit deoarece forţa motrice a societăţii lupta pentru recunoaştere a fost satisfăcută în cadrul societăţii liberale, adică cea bazată pe validarea reciprocă şi universală. Fukuyama reformulează concepţia liberalismului tradiţional anglo-saxon sub influenţa filosofiei hegeliene. Liberalismul lui Hobbes sau al lui Locke se fundamentează pe scopuri umane relativ modeste, apreciază acesta, precum autoconservarea sau asigurarea prosperităţii şi a păcii. Aşadar, în forma sa clasică, liberalismul evită ideea dorinţei de recunoaştere în favoarea unor ţeluri tangibile, însă mai puţin nobile. Observaţia crucială pe care o face Fukuyama este aceea că, punând accent pe securitate şi prosperitate, teoriile liberale tradiţionale au ignorat cea mai importantă idee caracteristică democraţiei cea a dorinţei de recunoaştere. El se foloseşte de poziţia hegeliană pentru a demonstra modul în care democraţia mută accentul de pe dorinţa afirmării superiorităţii umane pe aspiraţia recunoaşterii egale. În acest moment trebuie adus în scenă argumentul lui Huntington. Dacă pentru Fukuyama resortul istoriei este aspiraţia omului spre recunoaşterea valorii sale de către ceilalţi, Huntington atrage atenţia asupra relaţiei dintre dorinţa de afirmare a identităţii şi dobândirea acesteia prin alegerea duşmanilor. Odată cu încheierea Războiului Rece, continuă Huntington, oamenii îşi vor crea noi forme de identitate pe baza unor noi modele de ostilitate. Diferenţele culturale şi religioase configurează viitoarele tipuri de ciocniri dintre civilizaţii. Contrar opiniei lui Fukuyama, conform căreia, odată cu afirmarea principiilor liberale, viitorul va fi dedicat problemelor tehnice şi economice moderne, Huntington pledează pentru o teză fundamental opusă: ca în cazul oricărora dintre conflictele majore ce au marcat secolul XX, sfârşitul Războiului Rece a generalizat iluzia armoniei 6. Primul război mondial se 5 Hegel se opune doctrinei stării naturale a omului. Liber şi nedeterminat, omul este capabil să-şi creeze proprie natură. Primul om hegelian este înzestrat cu atribute umane precedente apariţiei oricărei forme de societate. În ciuda existenţei caracteristicilor naturale ce-l apropie de animale, omul posedă o anume trăsătură distinctivă care îl face radical diferit de acestea: dorinţa de a fi recunoscut. 6 Samuel Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998 [p.42]. 89

dorea a fi războiul făcut pentru a pune capăt războaielor însă acest obiectiv a eşuat lamentabil în instituirea regimurilor politice comuniste şi fasciste; al doilea război mondial, urmărind permanentizarea păcii, a dus la începerea unui Război Rece. În mod similar, iluzia cu care se punea capăt şi acestuia din urmă a fost distrusă de multiplicarea conflictelor etnice, de intensificarea fundamentalismului religios, de apariţia unor noi modele de alianţă. În timp ce autorul Sfârşitului istoriei arată cât de rare au fost situaţiile în care democraţiile puternice au ridicat armele unele împotriva altora, Huntington nu ezită să susţină că promovarea democraţiei şi a modernizării în statele în care regimurile democratice nu au fost încă instaurate nu duce la nimic altceva decât conflict. Modernizarea economică şi socială determină reacţii tradiţionaliste. Obiecţia principală a lui Huntington la adresa liberalismului constă în aceea că opinia larg răspândită că democraţia este dezirabilă în mod universal este caracteristică culturii occidentale şi nu poate fi considerată un adevăr universal. Sintetizând, un punct important de despărţire al celor două poziţii se află în credinţa lui Fukuyama că scopul liberalismului este acela de a răspândi ideile sale de libertate şi egalitate, opusă opiniei lui Huntington conform căreia Occidentul trebuie să conştientizeze că doctrina liberală este una caracteristică acestei culturi şi nu poate reprezenta o soluţie a problemelor lumii la nivel global. Punând accent pe inevitabilitatea unei ciocniri a civilizaţiilor Occidentală şi Islamică, Huntington se dovedeşte un vizionar: trăim însăşi realitatea preconizată de acesta Renaşterea Islamică reprezintă centrul discuţiilor şi calculelor statelor occidentale. Poziţia lui Fukuyama cu privire la problema islamică dovedeşte, încă odată, optimismul teoriei sale: revolta Islamului împotriva modernizării va avea ca rezultat o încetinire a răspândirii liberalismului şi a democraţiei, însă se va dovedi incapabilă de a o opri sau înlocui. Intuiţia noastră este că, în urma punerii în contrast a poziţiei lui Fukuyama şi a celei lui Huntington, conflictului dintre forţele democratice moderne şi societăţile tradiţionaliste nu i se poate prevedea un sfârşit prea curând (chiar dacă, momentan, democraţia pare a fi triumfătoare). Referinţe bibliografice 1. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 1997. 2. Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei?, Editura Vremea, Bucureşti, 1994. 3. Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1998. 90

Ortodoxia în Europa contemporană Mihai-Marian MUSCARIU, Radu-Doru ŞERBAN Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : L Europe est à la quête de sa propre âme. L Europe Occidentale n est deruee ni de vie, ni d âme, en dépit de désirs de quelques-uns. Ce dont elle a besoin c est : analyse, approfondissement et conscience de sa propre histoire et de l héritage religieux et culturel de l Eglise, inséparables, où elle redécouvrira beaucoup des choses qu elle avait perdues, à savoir ses dons les plus précieux. Sans nous lauer d une manière superficielle, nous pouvons dire que l Orthodoxie peut nous aider d une manière résolue dans une telle introspective, si nécessaire et si profonde à la fois. Le Secrétaire Générale du Conseil d Europe a affirmé que «l Europe Occidentale ne peut survivre sans sources vraiment spirituelles». L Europe a besoin d Orthodoxie «L intégration des diversités n est pas seulement une chose désirable, c est quelque chose de nécessaire ; elle est la condition de l unité chrétienne. Dans le contexte la tache de l ecumenisme est de retrouver et de revivre ce que ce terme signifie : l universalité de la terre habitée comme actualisation du «catholicisme», qui ne coïncide pas obligatoirement avec la mondialisation». L Orthodoxie a prédominé dans l Europe Occidentale pendant dix siècles et constitue une partie essentielle de l héritage culturel européen. Le patriarche ecumenique Bartolomeu, dans le discours tenu de sa visite en Roumanie, souligne que «Si l Europe Occidentale désire sortir de l impasse spirituelle dans la quelle elle se trouve aujourd hui, elle doit remonter à ses sources et renforcer ses liens avec Dieu et la création de celui-ci», Vaclav Havel, dans un langage intellectuel, à exprimé, dans son message du février 1999, le même appel de la recherche unie au repentir pour les fautes du passé, d un spiritualité pour l Europe, d une inspiration venue du ciel pour la construction d une Europe unie : «l Europe doit avoir une réflexion résolue concernant l ambiguïté de sa contribution au développement de l humanité... L Europe doit commencer avec elle-même...a respecter l ordre supérieur cosmique comme quelque chose qui nous dépasse et, aussi, en conséquence l ordre moral. L humiliation, l amabilité, le respect pour ce qui nous ne comprendrons pas, le sentiment profond de solidarité avec les autres, la volonté de faire des sacrifices ou des actions que seulement l éternité récompensera, ce sont autant de valeurs qui pourraient constituer le programme de la construction européenne». L Eglise Orthodoxe, tel que nous témoignons dans le credo, transcende tant la limite ethnique ou culturelle, donc aussi aussi l opposition Occident-Orient. Selon les dous et l appel de dieu, au-delà du pêche et de fautes humaines se ses membres Corps de Jésus Christ et temple du Saint Esprit elle est la communauté choisie et capable, toujours selon l appel de Dieu, à revenir tout le gens et tant ce qu il y a dans le gens, a rassembler dans un tant dynamique les valeurs de l humanité pour les offrir, en Christ, par le Saint Esprit, à la bénédiction du père. «Le Tiennes de Tiennes, c est à Toi qui nous apportons toutes et pour toutes», ces mots de la Divine Liturgie de Jean Chrysostome, prere d imploration du don du Saint Esprit, illustre merveilleusement la conception et l attitude de L église Orthodoxe concernant l intégration européenne. L Eglise Orthodoxe désire que chacune des églises soeurs vivre sa propre vie, conformément à la langue et à ses traditions spécifiques. C est la contribution que la spiritualité orthodoxe peut apporter à l Europe : unité en diversité dans l éclat de la Sainte Trinité divine. Mots clé : construction européenne, L Eglise Orthodoxe, spiritualité orthodoxe, intégration européenne. Secolul din care am ieşit a fost considerat pe bună dreptate secolul Revoluţiei Tehnologice. Inventarea automobilului, cucerirea spaţiului aerian şi cosmic, fisiunea atomului, transplantul de organe, radioul, televiziunea sunt numai câteva din invenţiile care au făcut din om un Supra-om. Din păcate, în ciuda acestor descoperiri, care în mod logic, ar fi trebuit să-i facă viaţa mai uşoară, omul a reuşit să fie tot mai nemulţumit şi mai nefericit. Acelaşi secol a fost unul din cele mai zbuciumate pe care le-a trăit omenirea. Lumea europeană, în marea ei majoritate, trăieşte astăzi cu sentimentul că universul nostru este lipsit de prezenţa lui Dumnezeu. Dintr-o astfel de convingere a izvorât şi procesul de secularizare a lumii, care tinde să transforme omul în prizonierul realităţilor pământeşti, pierzând relaţia cu Dumnezeu. S-a produs astfel o gravă răsturnare de valori, în virtutea căreia 91

omul se lasă dominat de grija celor trecătoare, de valorile materiale ale lumii, care au luat locul şi au împins pe plan secundar valorile spirituale. 1 Un teolog englez constata: "ştiinţa contemporană a dobândit victorii dincolo de aşteptările secolului al XVIII-lea, dar lumea care a apărut nu pare a fi mai raţională decât cea pe care au cunoscut-o veacurile precedente. Mereu mai multă lume din rândul naţiunilor celor mai puternice de pe pământ se simte fără ajutor, în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla". 2 Cultura ortodoxă teonomă conferă omului credincios puterea spirituală, energia dumnezeiască a Sfântului Duh, în Hristos şi Biserică, ca să fie propriul său stăpân şi să poată transfigura creaţia. 3 În acest sens, Biserică Ortodoxă oferă Europei toată experienţa sa bimilenară şi, aşa cum ea a trecut prin mai multe etape de maturizare şi de încercare, la fel avertizează, învaţă şi orientează instituţiile şi structurile actualei configuraţii europene spre o dezvoltare armonioasă. Privind trecutul şi raportul pe care Biserica l-a avut cu Europa, se poate spune că rădăcinile sale creştine sunt acelea care au definit şi identificat continentul nostru : în momentul în care se vorbea de Ortodoxie se vorbea despre Europa! Dacă urmărim, elementele bune ale civilizaţiei europene, vom vedea că acestea provin în cea mai mare parte din Bizanţul Ortodox, care a fost apărătorul tradiţiei şi literaturii vechi greceşti, încreştinătorul acestora şi transmiţătorul tezaurului creştin în Occident, astfel încât, în final, la temeliile civilizaţiei europene se află Bizanţul, adică expresia dominantă a Bisericii Ortodoxe Răsăritene. Pentru a da un exemplu relevant, evocăm faptul că celebrul Drept Roman, cu care se mândreşte Europa continentală, nu s-a păstrat în locul lui de naştere, ci în Bizanţul în care, sub împăratul Justinian, a fost alcătuit renumitul Corpus Juris Civilis, restructurat şi îmbunătăţit cu ajutorul Novellae-lor, într-o manieră creştină. Acest Corpus - cu adăugirile făcute - a fost tradus în limba greacă şi mai târziu publicat sub forma preţioaselor Basilicale (în mai multe volume) şi a altor colecţii de legi, şi a fost transmis în Europa, prelucrat şi aplicat la ortodocşi, chiar şi în timpul stăpânirii otomane. 4 Europa contemporană se dezvoltă acum pe bazele ştiinţei; ea pare adesea un element străin şi ostil creştinismului, dar în fond ea s-a născut din el. 5 Creştinismul, a dat formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Modernitatea europeană însăşi, care a dat lumii idealul democratic şi drepturile omului, îşi trasează valorile din moştenirea sa creştină. Mai mult decât un spaţiu geografic, ea poate fi calificată drept un concept îndeosebi cultural şi istoric, care caracterizează o realitate născută ca un continent, şi datorită forţei unificatoare a creştinismului, care a ştiut să integreze între ele popoare şi culturi diferite şi care este profund legat de întreaga cultură europeană. 6 Voinţa popoarelor aparţinând statelor membre ale Uniunii Europene a fost exprimată în mod oficial prin art. 128 (151 în altă numerotare) din textul comun al tratatului de la Maastricht al Uniunii Europene, care stipulează că aceasta contribuie la dezvoltarea culturilor statelor membre şi respectă polimorfismul lor naţional şi teritorial şi în acelaşi timp, scoate în evidenţă moştenirea culturală comună, sprijină şi completează activitatea statelor membre în vederea păstrării şi ocrotirii moştenirii culturale de însemnătate europeană. Este învederat faptul că la rădăcinile culturii şi civilizaţiei Europei Occidentale se găseşte Ortodoxia şi că, dacă Europa Occidentală vrea sa iasă din anumite impasuri spirituale, 1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxia la sfârşit de mileniu în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2000, p. 96; 2 Leslie Newbigin, The Other Side of 1984, WCC, Geneve 1983, p. 17. 3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Op. cit., p.89; 4 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Biserica Ortodoxă si Europa contemporană în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2000, p. 78; 5 Serghei Bulgakov Ortodoxia Ed. Paideia, Bucureşti 1997, p.185. 6 Papa Ioan Paul al II-lea, Ecclesia în Europa în site-ul http://www.catholica.ro 92

este datoare să se întoarcă la rădăcinile ei autentice, în care se trăieşte armonia omului cu Dumnezeu şi cu lumea, în locul arogantei umane. 7 La începutul celui de-al treilea mileniu şi în faţa provocărilor noilor structuri europene, Ortodoxia se găseşte din nou în centrul atenţiei : ea trebui să răspundă marilor întrebări şi trebuie să evalueze modul prin care trebuie să rămână liantul unităţii europene. 8 Prin contribuţia sa activă la viaţa socială, Ortodoxia este garanta drepturilor fundamentale ale omului, tocmai plecând de la libertatea religioasă care trebuie să fie acordată fiecărui membru al societăţii. Ea propune o nouă evanghelizare pentru Biserica creştină în Europa, bazându-se pe cuceririle ultimelor decenii: toleranţă, deschidere, dialog. Această perspectivă poate fi cheia câştigătoare pentru Europa de azi şi de mâine. Într-adevăr, Europa îşi căută rădăcinile ca să se adape şi să adape din acestea noi viţe de viaţă. Iată doua exemple: primul - în luna iunie 1999 a avut loc aici, în România, ultima fază a programului special de educaţie al Consiliului Europei, sub titlul Drumurile monahismului, în care monahismul ortodox are o prezenţă importantă de-a lungul istoriei pană astăzi. Secretarul General al Consiliului Europei - fiind întrebat recent cum se explică faptul că un organism politic ca acest Consiliu se ocupă de monahism la sfârşitul secolului XX, secolul exploziei tehnologice şi informaticii - a răspuns, între altele, că: Europa Occidentală nu poate supravieţui fără izvoare cu adevărat spirituale, şi că Sfântul Munte ortodox rămâne o moştenire comună şi un punct de referinţă al întregii Europe. În al doilea rând: Uniunea Europeană a instituit, iar acum finanţează, după cum se ştie, printre altele, un program special intitulat Un suflet pentru Europa. Ce semnifică acest lucru? Nimic altceva decât că Europa Occidentală îşi caută propriul suflet. Noi afirmam următoarele: Europa Occidentală nu este lipsită nici de viaţă, nici de suflet, în ciuda dorinţelor unora. Totuşi, ea are nevoie în primul rând de următoarele: analiză, aprofundare şi conştientizare a propriei sale istorii şi a moştenirii religios-culturale a Bisericii nedespărţite, unde va redescoperi mult din ceea ce a pierdut, adică darurile cele mai preţioase. Fără a ne lauda în mod superficial, putem spune ca Ortodoxia poate să ajute în mod hotărât la o astfel de introspecţie, atât de necesară şi de profundă. 9 Unitatea Europei este culturală şi spirituală: vitregiile istoriei nu au putut face să dispară unitatea a acestui continent care a ştiut să-şi consolideze un patrimoniu comun de valori etice şi de experienţe religioase. Europa este o comunitate de cultură modelată de către o tradiţie multiseculară. Fiecare ţară este în modul său propriu o concretizare a unei unice culturi europene. 10 Diversitatea este rezultatul bogăţiei culturii europene. În acest caz revine fiecărei ţări să găsească modul său propriu de a fi membră Europei. Şi care este contribuţia spirituală a Ortodoxiei în acest sens? Ortodoxia a predominat în Europa Occidentală timp de zece secole şi constituie o parte esenţială a moştenirii culturale europene. 11 Europa are nevoie de Ortodoxie: Integrarea diversităţilor este nu numai de dorit, ea este necesară; este condiţia unităţii creştine. În acest context sarcina ecumenismului este de a regăsi şi a trăi ceea ce 7 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Op. cit, p. 78; 8 Pr. Prof. Ion BRIA în Ortodoxia în Europa Locul spiritualităţii române, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 52. 9 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Op. cit., p.80; 10 Jacques Paul, Biserica şi cultura în Occident, vol. 1, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996, pag. 210. 11 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Op. cit., p.81; 93

acest termen înseamnă: universalitatea pământului locuit ca actualizare a catolicitatii, care nu coincide neapărat cu mondializarea. 12 Dacă creştinismul reuşeşte să unească Europa în viitor, aceasta se va datora patrimoniului de valori spirituale care privesc demnitatea persoanei umane, caracterul sacru al vieţii umane, rolul central al familiei fondată pe căsătorie, solidaritatea, autoritatea legii, şi o solidă democraţie. 13 Pierderea progresivă a acestei moşteniri creştine conduce cultura europeană către alunecarea într-un fel de apostazie tăcută în care omul trăieşte ca şi cum Dumnezeu nu ar exista. De fapt atunci când omul pierde contactul cu prezenţa vie a lui Dumnezeu viaţa încetează de a mai exista. Ori, trăirea valorilor evanghelice dă naştere unei vieţi morale coerente care onorează şi promovează demnitatea şi libertatea oricărei persoane. Astăzi, cultura europeană caută încă legătura fundamentală între drepturile omului şi drepturile lui Dumnezeu. Promovarea libertăţii religioase, valoarea majoră a contribuţiei creştinismului în istoria continentului rămâne punctul decisiv de intermediere. Drepturile omului nu pot exista fără datoria omului de a fi cu adevărat liber faţă de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. În acest sens, Europa trebuie să continue de a da mărturie despre vocaţia ei spirituală, despre valorile autentice înscrise în inima fiecărui om. Ortodoxia are o exprimare socială şi impune alegeri de viaţă. 14 Ea presupune căutarea sensului profund al vieţii în parcursul cotidian şi refuzul răspunsurilor uşoare. Este decisiv să avem un ethos, o viziune morală comună, un anumit sens al omului şi umanităţii care ne uneşte. Este decisiv să avem o conştiinţă creştină pentru a ajunge la o conştiinţă a Europei, convinşi fiind că aspiraţiile cele mai profunde ale omului nu-şi găsesc răspunsul complet decât în Dumnezeu! 15 Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a exprimat poziţia Bisericii Ortodoxe Române faţă de procesul de construcţie al Uniunii Europene astfel: Vrem să ne aducem contribuţia pentru ca Europa să-şi păstreze rădăcinile ei din trecut, rădăcini creştine. 16 Din punctul nostru de vedere, Europa are nevoie nu numai de factori economici si politici, ci si de tradiţia ei creştină, inclusiv de tradiţia creştină ortodoxă. Biserica Ortodoxă oferă Europei trăirea vie a credinţei în comuniune. Nici o instituţie europeană sau mondială nu se poate substitui Bisericilor, a căror lucrare este de permanentă îmbunătăţire a omului, de desăvârşire şi chiar de îndumnezeire a lui. Europa nu poate avea un viitor durabil fără credinţă, fără afirmarea şi manifestarea deplină a credinţei creştine. Bisericile sunt chemate să contribuie la construirea noii Europe, lucrare pe care Bisericile nu o pot desfăşura cu succes decât numai împreună 17 Europa are datoria şi capacitatea de a apăra Ortodoxia, nu pentru că este o mare figură a trecutului, ci pentru că face parte din propria ei cultură creştină. 18 Papa Ioan Paul al doilea vrând să sublinieze rolul important pe care Biserica îl poate juca în Europa, afirma: Biserica este convinsă că Evanghelia lui Hristos, care a constituit elementul unificator al popoarelor europene timp de mai multe secole, rămâne în continuare şi 12 Jean Gueit, L'unite europeenne comme enjeu de l'ecumenisme, Service orthodoxe de presse, no.251, septembre-octombre 2000, p.28. 13 + Nifon MIHĂIŢĂ, Arhiepiscopul Târgoviştei, Ortodoxie şi ecumenism, Ed. ASA, Bucuresti, 2000, p. 88. 14 Ibidem, p. 45. 15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., 2005, p. 67. 16 http:// www.catholica.ro/stiri/show.asp?id=4427&lang teoctist, Patriarh in tara curcubeului 17 Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Exigentele ecumenismului actual din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane (Conferinţă susţinută de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist la Universitatea din Munchen - 9 mai 2003) în http://www.crestinism-ortodox.ro/html/index.html 18 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iasi, 1995, p. 9. 94

astăzi un izvor inepuizabil de spiritualitate şi fraternitate. Conştientizarea acestui lucru va fi spre avantajul tuturor, iar recunoaşterea explicită în Constituţia Europeană a rădăcinilor creştine ale Europei devine pentru continent principala garanţie a viitorului. Biserica aminteşte, printre altele, faptul că Europa a fost pătrunsă de creştinism mult şi profund. Acest lucru constituie, în istoria complexă a continentului, un element central şi calificator, care s-a consolidat cu timpul pe temelia moştenirii clasice şi a diferitelor contribuţii oferite de influenţelor etnoculturale care s-au succedat de-a lungul secolelor. Aşadar, se poate spune foarte bine că credinţa creştină a format cultura Europei făcând-o una cu istoria sa şi, în ciuda dureroasei diviziuni dintre Orient şi Occident, creştinismul a devenit religia europenilor înşişi. Influenţa ei a rămas foarte evidentă şi în epoca modernă şi contemporană, în ciuda puternicului şi răspânditului fenomen al secularizării. Biserica este chemată nu numai să dea un sens şi o interpretare adevărată evenimentelor ce se produc în luptele oamenilor de azi şi să proclame reconcilierea, ci ea are şi o sarcină profetică, aceea de a discerne unde lucrează puterile împărăţiei lui Dumnezeu şi de unde sunt stabilite semnele ei ascunse. 19 Noua Europă trebuie ajutată să se clădească reînsufleţind rădăcinile creştine ale originilor sale". 20 Credinţa creştină a format continentul european, iar unele dintre valorile sale fundamentale au inspirat apoi idealul democratic şi drepturile umane ale modernităţii europene. Pe lângă faptul că este un loc geografic, Europa este un concept îndeosebi cultural şi istoric, care este caracterizat drept continent şi datorită forţei unificatoare a creştinismului, care a ştiut să integreze între ele popoare şi culturi diverse. Procesul de lărgire a Uniunii Europene la alte ţări nu poate să privească doar aspecte geografice şi economice, însă trebuie să devină o reînnoită armonizare a valorilor care să se exprime prin lege şi prin viaţă. 21 Evanghelia lui Hristos, a constituit elementul unificator al popoarelor europene timp de mai multe secole, rămâne în continuare astăzi un izvor inepuizabil de spiritualitate. 22 Sanctitatea Sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în discursul prilejuit de vizita sa în România, subliniază faptul că: Dacă Europa occidentală doreşte să iasă din impasul spiritual în care se găseşte astăzi, ea trebuie să se întoarcă la sursa şi să reîntărească legaturile ei cu Dumnezeu şi creaţia acestuia 23, Vaclav Havel, într-un limbaj intelectual a exprimat, în mesajul său din februarie 1999, acelaşi apel al căutării, unite cu căinţă pentru trecut, a unei spiritualităţi pentru Europa, a unei inspiraţii venită de sus pentru construirea Europei unite: Europa trebuie să aibă o reflecţie hotărâtă privind ambiguitatea contribuţiei ei la dezvoltarea omenirii Europa trebuie să înceapă cu ea însăşi să respecte ordinea superioară cosmică ca pe ceva ce ne depăşeşte şi, de asemenea, ordinea morală drept consecinţă. Umilinţa, amabilitatea, respectul a ceea ce nu înţelegem, sentimentul profund de 19 Conf. Dr. NIFON Mihaiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie Creştină, Ed. ASA, Bucureşti, 2002, p. 33. 20 Fragment din predica Papei Ioan Paul al II-lea din 21.07.2003 în http://www.greekcatholic.ro/spiritualitate/predici/ papa. asp?id=6525 21 Papa Ioan Paul al II-lea, Europa este chemată să-si redescopere adevărata identitate în http://www.greekcatholic.ro/spiritualitate/predici/papa.asp?id=6660 22 Fragment din predica Papei Ioan Paul al II-lea din 25.08.2003 în http://www.greek-catholic.ro/spiritualitate/ predici/ papa.asp?id=6686 23 Lucreţia Vasilescu, Ecumenismul la început de mileniu trei - istoric, provocări, speranţe în www.creştinismortodox.ro 95

solidaritate cu ceilalţi, voinţa de a face sacrificii sau fapte bune pe care numai veşnicia le va răsplăti, acestea sunt atâtea valori care ar putea fi programul construcţiei europene. 24 În această perioadă de început de mileniu Biserica nu are decât un singur răspuns: Ca toţi sa fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. (Ioan 17, 21) Unitatea întregii omeniri, sfâşiată astăzi, este voinţa lui Dumnezeu: fiind în Hristos Iisus, voi care altă dată eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos uniţi într-un singur trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia. Şi, venind, a binevestit pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape. (Ef. 2, 14-17) 25 Referindu-se la ideea integrării unei ţări ortodoxe în Uniunea Europeană, Prea Fericitul Părinte Arhiepiscop Hristodoulos al Atenei a ţinut să atragă atenţia că influenţaţi de ateismul generat de iluminism, europenii de astăzi urmăresc sa creeze o Europă care refuză creştinismul. Dacă vor reuşi, atunci Uniunea Europeană va deveni foarte fragilă, gata să moară chiar in faşă 26. Susţinând cu tărie ideea că civilizaţia europeană are ca fundament civilizaţia creştină:...ei spun că ateismul trebuie să se impună în societate ca astfel să realizeze principiile aşa-numitului iluminism, principii între care ei amintesc drepturile omului, pacea, dreptatea şi solidaritatea socială. Le răspundem că toate aceste principii sunt principii profund creştine. 27 Biserica nu face politică, fiindcă rolul ei nu este cel de a diviza pe credincioşi după opţiunile lor, ci de a-i uni pe toţi în Hristos. Pentru a păstra unitatea neamului şi a credincioşilor Biserica trebuie să se situeze dincolo de opţiunile politice ale partidelor. 28 Misiunea Bisericii ţinteşte la depăşirea diviziunilor care bântuie în lumea naturală şi socială, călăuzind spre comuniunea pe care Dumnezeu o oferă lumii, ca Trup al lui Hristos, Biserica. 29 Biserica Ortodoxă este chemată să reînnoiască şi să intensifice angajamentul ei ecumenic atât pe plan naţional cât şi pe plan regional. 30 Din punct de vedere ortodox există un angajament politic al creştinului menit să contribuie la eliberarea oamenilor şi societăţii de toate formele de alienare, de exploatare, de opresiune, pentru dreptate socială, pentru integritatea creaţiei, pentru apărarea omului de alienări sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci ca o consecinţă firească a participării sale la viaţa de comuniune a Sfintei Treimi în Biserică. 31 Unitatea reală a Europei nu se poate realiza fără o unitate de spirit şi fără o comuniune culturală incluzând comuniunea sau compatibilitatea confesională pe fundamentul căreia să se construiască piaţa unică, dreptul uniform şi politica de apărare comună. Unitatea în plan religios nu numai că este parte a conceptului de Uniune Europeană în general, dar îi şi premerge, îl condiţionează. O Europă cu biserici surori care se duşmănesc şi se exclud reciproc, o Europă minată de războaie religioase nu poate fi unită cu adevărat. 32 24 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Op. cit., p. 87. 25 Ibidem, p. 89. 26 Fragment din discursul Prea Fericitului Părinte Hristosulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, prilejuit de vizita Sa în România din 4-11 iunie 2003 în http://www.patriarhia.ro/vizite.htm 27 Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Op. cit., p. 90. 28 Gheorghios D. Metallinos : Parohia. Hristos in mijlocul nostru, Ed. Deisis, 2004, p. 73. 29 Conf. Dr. NIFON Mihaiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie Creştină,..., p. 79. 30 + Nifon MIHĂIŢĂ, Arhiepiscopul Târgoviştei, Ortodoxie şi ecumenism..., p. 177. 31 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Transfigurare si secularizare. Misiunea bisericii intr-o lume secularizată în Studii teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994, p. 42. 32 Adrian Severin Latinos şi Byzantion în www. lumeam.ro/069956.html 96

Biserica nu este o realitate închisă în sine: ea este trimisă în lume şi este deschisă lumii. Noile posibilităţi care apar într-o Europă deja unită, şi care sunt pe cale de a desfiinţa frontierele acesteia pentru a uni popoare şi culturi din partea centrală şi orientală a continentului, constituie o provocare pe care creştinii din Orient şi din Occident trebuie să o înfrunte împreună. Cu cât aceştia vor fi mai uniţi în a-l mărturisi pe unicul Domn, cu atât mai mult vor contribui la a da glas, consistenţă şi spaţiu spiritului creştin al Europei, sfinţeniei vieţii, demnităţii şi drepturilor fundamentale ale persoanei umane, dreptăţii şi solidarităţii, păcii, reconcilierii, valorilor familiei, ocrotirii creaţiei. Întreaga Europă are nevoie de bogăţia culturală făurită de creştinism. 33 Biserica Ortodoxă are destule puteri pentru a răspunde chemării sale ea poate să lumineze cu lumina ei calea pe care o urmează umanitatea, poate să deştepte conştiinţa, poate să anunţe vestea cea bună acelora care sunt împovăraţi şi întristaţi. 34 Cea mai valabilă contribuţie pe care Biserica o poate aduce în momentul de faţă la înfăptuirea mai binelui pentru Europa şi lumea întreagă este aceea de a reface în adevăr şi dragoste unitatea pentru care s-a rugat Iisus. (Ioan, 17, 20-21). Numai această unitate a lumii, prin unitatea Bisericii, nu va trebui să însemne niciodată uniformitate, ci, aşa cum se spune de multă vreme şi se repetă mereu fără a obosi, o unitate în diversitate. 35 Biserica călătoreşte ca o navă pe marea fără de sfârşit a lumii călăuzind spre veşnicie. În lume Biserica este chemată să-şi împlinească misiunea, adică să mântuiască omul şi lumea. Şi aceasta o realizează rămânând fidelă propriei vieţi şi drumului ei şi evitând identificarea cu lumea. Lumea rămâne pentru Biserică ceea ce este marea pentru corabia care spintecă apele. E doar un cadru exterior în care nava Biserică îşi continuă mersul de veacuri. 36 Noua misiune a Bisericii constă în desfăşurarea comuniunii euharistice în toate domeniile vieţii personale şi sociale, în extinderea liturghiei ecleziale în ordinea şi structura societăţii. 37 Biserica Ortodoxă, aşa cum mărturisim în Crez, transcede orice limită etnică sau culturală, deci şi opoziţia Occident Orient. După har şi după chemarea dumnezeiască, dincolo de păcat şi de greşelile lumeşti ale mădularelor ei Trup al lui Hristos şi templu al Duhului Sfânt ea este comunitatea chemată şi capabilă, tot după har, să-i reunească pe toţi oamenii şi totul din om, să adune într-un tot dinamic valorile omenirii pentru a le oferi, în Hristos, prin Sfântul Duh, binecuvântării Tatălui. Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ti aducem de toate şi pentru toate, aceste cuvinte din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, rugăciune de implorare a darului Sfântului Duh, ilustrează minunat concepţia şi atitudinea Bisericii Ortodoxe privind integrarea europeană. Biserica Ortodoxă doreşte ca fiecare dintre bisericile surori să-si trăiască viata proprie, în conformitate cu limba şi tradiţiile specifice. Acesta este aportul pe care spiritualitatea ortodoxă îl poate aduce Europei: unitate în diversitate în strălucirea Uni-Treimii dumnezeieşti. 38 33 Fragment din declaraţia comună a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II si a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist semnată la Vatican in data de 12 octombrie 2002 în. Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2002, p.39. 34 Serghei Bulgakov Op. cit., p.193. 35 Maria Claudia Boştină, Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a Ortodoxiei, în Rev. Mitropolia Olteniei, Nr. 5-8 / 2002, p.192 36 Gheorghios D. Metallinos, Op. cit., p.57. 37 Conf. Dr. NIFON Mihaiţă, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie Creştină,..., p. 177. 38 Lucreţia Vasilescu, Op.cit., p. 71. 97

Bibliografie: 1. *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. I.B.M al B.O.R, Bucureşti, 1984. 2. Declaraţia comună a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul al II si a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist semnată la Vatican in data de 12 octombrie 2002 în în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2002. 3. Discursul Prea Fericitului Părinte Hristosulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, prilejuit de vizita Sa în România din 4-11 iunie 2003 în http://www.patriarhia.ro. 4. BARTOLOMEU, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Biserica Ortodoxă si Europa contemporană în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2000. 5. BOŞTINĂ, Maria Claudia, Ortodoxia în vâltoarea istoriei contemporane. Misiunea actuală a Ortodoxiei, în Rev. Mitropolia Olteniei, Nr. 5-8 / 2002. 6. BRIA, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iasi, 1995. 7. IDEM, Dicţionar de Teologie Dogmatică şi ecumenică Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999. 8. BULGAKOV, Serghei, Ortodoxia, Ed. Paideia, Bucureşti 1997. 9. GUEIT, Jean, L'unite europeenne comme enjeu de l'ecumenisme, Service orthodoxe de presse, no.251, septembre-octombre 2000. 10. METALLINOS, Gheorghios D., Parohia. Hristos in mijlocul nostru, Ed. Deisis, 2004. 11. MIHĂIŢĂ, Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei Ortodoxie şi ecumenism, Ed. ASA, Bucuresti, 2000. 12. IDEM, Misiologie Creştină, Ed. ASA, Bucureşti, 2002. 13. NEWBIGIN, Leslie, The Other Side of 1984, WCC, Geneve 1983. 14. PAPA Ioan Paul al II-lea, Ecclesia în Europa în site-ul http://www.catholica.ro. 15. IDEM, Predici în http://www.greek-catholic.ro. 16. PAUL, Jacques, Biserica şi cultura în Occident, vol. 1, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1996. 17. POPESCU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Transfigurare si secularizare. Misiunea bisericii intr-o lume secularizată în Studii teologice, seria a II-a, anul XLVI, nr. 1-3, ianuarie-aprilie 1994. 18. IDEM, Ortodoxia la sfârşit de mileniu în Almanah Bisericesc, Arhiepiscopia Bucureştilor, 2000. 19. IDEM, Iisus Hristos Pantocrator, E.I.B.M.B.O.R., 2005. 20. SEVERIN, Adrian, Latinos şi Byzantion, www.lumeam.ro 21. TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Exigentele ecumenismului actual din punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe Romane (Conferinţă susţinută de către Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist la Universitatea din Munchen - 9 mai 2003) în http:// www.crestinism-ortodox.ro. 22. VASILESCU, Lucreţia, Ecumenismul la început de mileniu trei - istoric, provocări, speranţe, în www.creştinism-ortodox.ro 98

L évolution des relations roumaino-françaises au début du règne du Charles I-er (1866-1871) Sorin Liviu DAMEAN Universitatea din Craiova Résumé Les cercles politiques et diplomatiques françaises ont eu une contribution essentielle, non seulement dans la création d un climat favorable à l union des Principautés Roumaines, mais aussi en ce qui concerne l élection en 1866 du Prince d origine Prusse Charles de Hohenzollern Sigmaringen comme Prince régnant de la Roumanie et la reconnaissance de celui-ci par les puissances garantes. En dépit de ce fait, les relations roumainofrançaises évolueront vers un refroidissement plus accentué, l Empereur Napoléon le III-ème en manifestant le soupçon que la Roumanie, par l origine du Prince régnant était entrée à la sphère d influence et d intérêts de la Prusse. Au contexte de l aggravation de la situation internationale et des différences franco-prussienes existants, la diplomatie de Paris se montrait de moins préoccupé de la situation de la Roumanie. En cette période-ci, bien que la France jouisse de suite de la sympathie de l opinion publique de la Roumanie, au niveau des gouvernants de Bucarest et par conséquence de cette indifférence il apparaît une orientation nouvelle, au plan de la politiques extérieures, vers la Prusse, à cause des relations dynastiques, mais aussi parce que ce puissance se trouvait dans une ascension continue sur le continent européen, obtenant la suprématie en 1871, avec l organisation de l Empire allemand. Mots clé : relations internationales, La Roumanie, La France. La diplomatie française a eu un rôle important non seulement dans la période antérieure de l union des Principautés Roumaines, mais aussi pendant le règne d Alexandru Ioan Cuza, même si, dans les dernières années, l Empereur Napoléon III-ème n ait pas approuvé les décisions de politique interne et externe du Prince régnant roumain. L attitude favorable de la France vers la Roumanie sera présente au cours de l année 1866 au sens de l élection de Charles de Hohenzollern Sigmaringen comme Prince régnant de Roumanie et au sens de la reconnaissance de celui-ci par le puissance suzeraine et les puissances garantes. Après le renversement d Alexandru Ioan Cuza à 11/23 février 1866 et le refus officiel de 18/30 mars la même année du Comte Philippe de Flandre de prendre le trône de la Roumanie, le gouvernement de Bucarest aura impulsionné les démarches pour fixer une autre candidature avec laquelle les puissances garants soient d accord. Au centre des préoccupations des gouvernants de Bucarest se situait l attraction de la France du côté des revendications roumaines. Dans ce sens, Ion Bălăceanu, l agent diplomatique roumain à Paris, sonde la position de la diplomatie françaises, y compris celle de l Empereur Napoléon IIIème, quant à la désignation d un candidat qui soit agrée par la France. Dans la même orientation s inscrit le démarche de Ion C. Brătianu qui communiquait au gouvernement de Bucarest, à 14/26 mars 1866, l atmosphère favorable de Paris et la conviction dans la possibilité d élection d un Prince étranger, la candidature meilleure reçue étant celle d un Hohenzollern, car il nous représenterait sous un aspect favorable dans les yeux du Napoléon III 1. 1 D. A. Sturdza, Autoritatea faptului îndeplinit executat în 1866 de cei îndreptăţiţi (L autorité du fait accompli execute en 1866 par les justifiés), dans Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, seria a II-a, tom XXXIV, Bucarest, 1911-1912, p. 872 et les suivantes; Carol Eitel Frederic Zefirin Ludovic de Hohenzollern était né à Sigmaringen, le 8/20 avril 1839, et il était le deuxième fils du Prince Charles Antoine et de Josephine. La Princesse Antonia Murat Etait la grand-mère à la ligne paterne du Prince Charles, et sa mère était la fille du Grand Duc de Baden et de la Ducesse Stephanie de Beauharnais. Celle-ci à son tour la fille adoptive de Napoléon I-er Bonaparte. Le grand-père à la ligne materne de Charles a eu six sœurs, d entre lesquelles Louise est devenue l épouse au Tsar Alexandre I-er Romanov, et d autre, Frederica, était épousé avec le roi Gustav V- ème de la Suède. Il y avait des relations de parenté à la famille souveraine de Portugal et la Maison d Autriche; voir Carol I. Istoria si originea spiţelor de Brandenburg, Hechingen şi Sigmaringen din Casa de Hohenzollern şi 99

En défaut des épreuves palpables, sur l origine de la nouvelle candidature planée une telle incertitude. Conformément aux certaines opinions, la suggestion et venue de l homme politique français Galhau et elle était communiquée, encore de l année 1865, à son ami Ion C. Brătianu. La recommandation jouirait du soutien de Hortensia Cornu, de l entourage de l Empereur français. En même temps, de cette question on était informées les mesdames de Franque et Mathilde Drouyn de Lhuys (l épouse du ministre des Affairés Etrangèrs français), des personnes rapprochée à la famille de Hohenzollern 2. D un autre côté, on a soutenu que la proposition était venue de même Napoléon IIIème et qu elle aurait été présentée à la délégation roumaine par l intermédiaire d Hortensia Cornu 3. Une appréciation pareille retrouvons dans un article de fond de la Gazette de Transylvanie dont on spécifie le fait que l Empereur même de la France avait conseillé Ion C. Brătianu partir vers Düsseldorf pour obtenir le consentement de la famille de Hohenzollern 4. Dans le Mémoires du Roi Charles I-er on mentionne seulement que Brătianu a proposé la candidature ayant l avis du Napoléon III-ème 5. Tous ces témoignages reflètent le soutien, direct ou indirect, des cercles dirigeants françaises vers l éventualité d élection du Charles de Hohenzollern Sigmaringen au trône des Principautés Unies. Bien que celui-ci n ait pas offert une réponse décisive et il ait invoqué la nécessité de consulter le Roi de la Prusse, le chef de la Maison de Hohenzollern, Ion C. Brătianu renvoyait immédiatement à Bucarest un télégramme avec le contenu suivant: Charles de Hohenzollern reçoit la couronne sans conditions. Il s eut mis en relations immédiatement avec Napoléon III 6. La nouvelle candidature a été bien jugée par les gens politiques roumains. La candidature du Prince Charles, relationé à la famille impériale française, assemblait l adhésion de la France, la puissance qui jouait de suite un rôle important dans le dépassement des difficultés diplomatiques. Entre temps, la Conférence de Paris réunie pour débattre la situation survenue dans les Principautés avait adopté une déclaration, par laquelle on suggérait à l Assemble Constituante de Bucarest l initiation de la procédure d élection d un Prince autochtone, et dans l éventualité dont la majorité des moldaves se prononceraient contre l union, les deux Principautés auraient se séparer 7. Il était clair qu une telle mesure suscitait les esprits dans le pays, ainsi que le représentant de la France à Bucarest ne voyait un autre moyen de maintenir l ordre que l admission du Prince étranger. Le diplomate française estimait justement qu une telle principe masque, d ailleurs, l idée de la proclamation d indépendance, si non dorinţele Românilor (Charles I-er. L histoire et l origine des lignées de Brandenbourg, Hechingen et Sigmaringen de la Maison de Hohenzollern et les desirs des Roumains), Bucarest, 1866, passim; Christian Cannuyer, Casele Regale şi Suverane din Europa (Les Maisons Royales et Souveraines d Europe), Bucarest, Éditions Gavrilă, 1996, pp. 95-101; Mihai Sorin Rădulescu, Genealogii (Des généalogies), Bucarest, Éditions Albatros, 1999, pp. 165-195. 2 Pamfil Georgian, Întemeierea dinastiei române, 1866 (La fondation de la dynastie roumaine), Bucarest, 1940, pp. 26-30; voit General T. Văcărescu, Venirea în ţară a Regelui Carol (L arrivée en pays du Roi Charles), dans Convorbiri Literare, Iassy, XLVIII, 1914, nr. 10, pp. 988-989. 3 Marcel Emérit, Madame Cornu et Napoleon III, Paris, 1937, pp. 60-77; Emile Ollivier, L'Empire libéral, vol. VIII, Paris, 1903, p. 71. 4 Gazeta Transilvaniei ( Gazette de Transylvanie ), Braşov, XXIX, nr. 68, 31 août/12 septembre 1866. 5 Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular (Les Memoires du Roi Charles I-er de Roumanie. Par une témoigne oculaire), édition par Stelian Neagoe, vol. I, Bucarest, Éditions Scripta, 1992, p. 35; Paul Lindenberg, Carol I, Regele României(Charles I-er, le Roi de la Roumanie), Bucarest, Éditions Universul, 1915, p. 46. 6 Domnia Regelui Carol I. Fapte-cuvântări-documente (La règne du Roi Charles I-er. Faits-discoursdocuments), vol. I, Bucarest, 1896, p. 50. 7 Le protocole no. 6 de la Conférence de Paris, dans Ibidem, vol. I, p. 117. 100

immédiatement, au moins, en perspective, eu recommandant la reconnaissance d un tel état, la solution étant celle du capitaliser du tribut vers le Sublime Porte 8. Les discutions stériles de la Conférence et l opposition des participants manifestée en ce qui concerne l élection d un Prince étranger, déterminé la France de prend une nouvelle attitude de compromis au début d avril 1866. Drouyn de Lhuys renvoyait des instructions au consul de Bucarest visant à la possibilité de maintenir l union, mais à un Prince autochtone élu pour une période de 4-5 ans, après laquelle les officialités roumaines sollicitent de nouveau aux cabinets européennes un Prince étranger. Le gouvernement impérial considéré que cette solution sera reçu favorable par la majorité des puissances, spécialement par l Angleterre et l Autriche 9. On avait en vue même la candidature du Prince Nicolae Bibescu ou celle de Grigore Basarab Brâncoveanu, ceux-ci établis dans cette période-là en France 10. La proposition du ministre des Affaires Étrangères français représentait soit une manœuvre diplomatique pour écarter les suspicions des autres puissances quant à la complicité du Napoléon III-ème dans le soutien du Prince étranger, soit une solution pour réconcilier les intérêts divergents de la Conférence et de sauver le problème de l union. Une telle solution avait suscité l intérêt de la Turquie et de l Autriche, les deux sollicitant la mise en application immédiatement 11. L attitude de la France dans cette période-ci était assez ambiguë d autant plus que l Empereur Napoléon III-ème, voulait modeler sa politique en fonction de la position des puissances européennes. Le projet de l annexion des Principautés Roumaines à l Autriche 12 en échange de céder la Vénétie en faveur d Italie, n avait pas été complètement abandonné. Non seulement que la Monarchie autrichienne même a refusé une telle combinaison, mais aussi le chancelier Gorceakov - au courant avec des tels négociations voulait préciser que la serait un cas de guerre 13. La complication de la situation internationale, par conséquent à un conflit entre la Prusse et l Autriche, avait déterminé Prince Charles de sonder, par l intermédiaire de Hortensia Cornu, la réaction du Napoléon III-ème dans l éventualité de l acception du trône de la Roumanie. La réponse reçue aura été plus que soutenant, suscitait même au fait accompli. L élection du Prince Charles de Hohenzollern au trône des Principautés Unies par un plébiscite et, surtout, l arrivée imprévue de celui-ci dans le pays à 10/22 mai 1866 ont suscité des réactions contradictoires au niveau des cercles diplomatiques européens. En qualité de puissance suzeraine et, donc, la plus affecté du cours nouveau des événements de Bucarest a protesté avec véhémence contre les actes d autorité accomplis par les roumains 14. Vers un tel attitude, le gouvernement de Bucarest établit la mobilisation immédiate des troupes, la mesure étant communiquée à l Empereur Napoléon III-ème, ayant l espoir d un soutien efficace par la diplomatie française pour déjouer l intervention projetée de l armée turque 15. 8 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (Les Archives Nationale Historiques Centrales - A.N.I.C.), la collection Microfilme, France, Ministère des Affaires Etrangères - Archives Diplomatiques, Turquie-Bucarest, r. 12, c. 279, H. Tillos à Drouyn de Lhuys, Bucarest, le 9 Avril 1866. 9 Ibidem, c. 283-288, Drouyn de Lhuys à baron d'avril, Paris, le 13 Avril 1866. 10 A.N.I.C., collection Microfilme, Angleterre, Public Record Office, Foreign Office 78, General Correspondence, Turkey-Bucharest, r. 43, ff. 62-63, J. Green à Lord Lyons, Bucharest, May 19 th 1866. 11 P. Henry, L'abdication du Prince Cuza et l'avènement de la dynastie de Hohenzollern au trône de Roumanie. Documents diplomatiques, Paris, Librairie Félix Alcan, 1930, p. 302. 12 N. Iorga, Correspondance diplomatique roumaine sous le Roi Charles I er (1866-1880), deuxième édition, Bucarest, 1938, pp. VII-VIII. 13 P. Henry, op. cit., Revertera à Mensdorf, le 16 Mai 1866, p. 377. 14 Românii la 1859 (Les Roumains à 1859), vol. I, Bucarest, 1984, doc. no. 229, p. 633. 15 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I-er), vol. I, p. 67. 101

Voulant éviter la possibilité d implication de la Russie dans la question orientale avec l éclat des révoltes de Crète (juillet 1866) et, donc, le déclanchement d un conflit général européen, la France suggérait aux gouvernants de Bucarest la réalisation d un échange de lettres entre le Grand Vizir et le Prince Charles I-er, dans lequel on retrouves les conditions pour la reconnaissance de celui-ci comme Prince régnant de la Roumanie 16. L ambassadeur français à Constantinople aura déclaré que la Roumanie ne pourra être que turque ou russe, et l intérêt de la France et d Angleterre sera être turque! 17. Dans le contexte de la fixation de rapports des forces au niveau continental par la défaite rapide de l Autriche par l armée prusse le Prince régnant de la Roumanie aura tâtonné de nouveau l attitude de Napoléon III-ème, suggérant, en décembre 1866, la nécessité d établir un accord entre la France, l Angleterre et la Prusse pour actionner de concert dans les affaires d Orient. Une telle solution dans l opinion de Charles I-er aura représenté la garantie la plus certaine de notre indépendance nationale 18. Mais en ce moment-là on constate un refroidissement des rapports franco-prussien, à cause de la question de Luxembourg 19, ce qui va se répercuter négativement quant à l attitude de Napoléon III-ème vers la présence d un Hohenzollern sur le trône de la Roumanie. De l autre côté, la politique française suivait attirer l Empire autrichien dans une alliance contre la Prusse, et, en même temps, maintenir le statu quo au Sud-Est de l Europe 20. Dans ces circonstances, l intention de Charles I-er d organiser l armée par l intermédiaire des instructeurs prussiens, simultanément à la négligence de la mission militaire française présente en Roumanie encore de la règne de Cuza, étaient d une telle manière qu elles inspirent fort peu confiance à Paris 21. Comme Napoléon III-ème voyait Bismarck partout 22, on peut expliquer pourquoi les revendications roumaines trouveront une audience plus réduite à Tuileries, en dépit des lettres courtoises du Prince régnant et ses espoirs de compter à l avenir sur les conseilles amicaux et le soutien de l Empereur. Au niveau des certains gens politiques roumains, celui des libéral-radicaux, on considéré que le but de l Autriche-Hongrie était d occuper la Roumanie. Pour combattre cette politique on mise sur l accord et la collaboration de Napoléon III-ème avec la Prusse et l Italie, le but de gouvernement étant de renforcer l armée 23. Mais, les espoirs des radicaux en ce sens seront rapidement dissipés par l attitude de puissances européennes dans la question du Rome 24. Maintenant on manifeste évidement les divergences entre la France et l Italie, même, le danger d un conflit avec des conséquences graves pour l Europe 25. Le rencontre de Salzbourg (août 1867) entre Napoléon III-ème et François-Joseph, lequel on ajoute la visite de celui-ci à Paris il y a quelques années, a bien contribué à la diffusion des bruits conforme auxquels la France sera disposé de sacrifier la Roumanie 26. Au fur et à mesure que ces informations prenaient consistance, il augmentait aussi l inquiétude des cercles gouvernants de Bucarest. 16 P. Henry, op. cit., doc. no. 389, p. 452, Bonnières à Drouyn de Lhuys, le 11 Septembre 1866. 17 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I-er), vol. I, p. 116. 18 Domnia Regelui Carol I...( La règne de Charles I-er ), vol. I, p. 376. 19 A. Debidour, Histoire diplomatique de l'europe, tom II, Paris, 1891, pp. 334-336. 20 William E. Echard, Napoleon III and the Concert of Europe, Louisiana State University Press, 1983, pp. 236-241. 21 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I-er), vol. I, pp. 157-158, 165. 22 Nicolae Iorga, Politica externă a Regelui Carol I (La politique extérieure du Roi Charles I-er), édition par Vicenţiu Rădulescu, Bucarest, Éditions Glykon, 1991, p. 58. 23 Românul ( Le Roumain ), XI, 24 septembre 1867. 24 A. Debidour, op. cit., tom II, pp. 352-358. 25 Românul ( Le Roumain ), 10 octobre 1867. 26 Ibidem. 102

De l autre côté, au contexte de l approche entre la Prusse et la Russie (concrétisé en mars 1868), Bismarck et le Prince Charles Antoine recommandaient avec insistance au Prince régnant de la Roumanie d établir des bonnes relations avec le voisin de l Est 27. En prenant en considération ces suggestions, Charles I-er aura renvoyé à St. Petersbourg une mission diplomatique qui sera regardée avec équivoque à l étranger, même dans les cercles politiques françaises. La presse française supposait que la délégation renvoyée par Charles I-er à St. Petersbourg avait le but de solliciter l adhésion du Cabinet russe à la proclamation d indépendance absolue de la Roumanie, même plus, l accord quant à l annexion de la Transylvanie, le Banat et la Bukovine 28. Le girant du Consulat français à Bucarest, Boyard, par une entrevue avec Ion C. Brătianu, consignait la déclaration de celui-ci conforme à laquelle le gouvernement princier avait pris la partie de la Russie. Brătianu justifiait une telle orientation en justifiant l attitude de Napoléon III-ème qui s était engagé au rencontre de Salzbourg de favoriser l annexion de la Roumanie par l Autriche 29. Il est vrai que l absence prolongée du consul français à Bucarest, le baron d Avril, et son remplacement par Boyard fortement relié à la famille du Prince Bibescu a été interprétée par Charles I-er et son gouvernement comme un manifestation hostile 30. De plus, l agent diplomatique français, Mellinet, considérait qu il est nécessaire d attirer l attention du Prince régnant que pour s assurer des dispositions bienveillantes de l Empereur il faut s abstenir complètement des préoccupations de politique extérieure 31. L attitude tolérante de la Roumanie vers le passage des groupes organisés des bulgares au sud du Danube a déterminé la manifestation des protestes vifs à Paris. Par exemple, le Journal de Débats, dans un de ses articles de fond, admonestait, d une manière modérée, la politique du gouvernement de Bucarest en révélant un soi-disant projet de l indépendance de la Roumanie au contexte d alliance à Serbie et du soutien accordé aux bulgares 32. Le retour du radical Ion C. Brătianu dans le gouvernement, après qu il avait démissionné à la suite des pressions françaises, la présence du colonel prusse Krenski à Bucarest et le transport des armes, demandées par Charles I-er à la Prusse, sur le territoire russe ont augmentée les méfiances de l Autriche Hongrie, de la France et d Angleterre, renforçant la conviction de ceux-ci de l existence d un projet en ce qui concerne la proclamation d indépendance et du royaume à 10 mai 1868 33. Le consul de la France à Bucarest, en informant ses supérieurs sur les bruits quant à la proclamation d indépendance, mettre en évidence le fait que Prince régnant partageait les opinions de Ion C. Brătianu qui, à un rencontre électoral, avait déclarée la nécessité d arborer le drapeau de l orthodoxie avec nos frères slaves 34. Il est vrai qu une partie de la presse française, comme le journal L International, reconnaissait que avec la prise de Ministère des Affaires Etrangères par le Marquis de Moustier, l ancien ambassadeur à Constantinople, il s était produit un changement au niveau des relations avec la Roumanie, le gouvernement impérial intervenant d un façon désagréable dans les affaires roumaines pour écarter Ion C. Brătianu du cabinet. A l opinion du même organe de presse, si les libéral-radicaux avaient en ce moment-la une certain espoir à la Russie, ils feront cela parce que la Russie même leur promet l aide. Par conséquent, le 27 Memoriile Regelui Carol I (Les Mémoires de Roi Charles I-er), vol. I, p. 218. 28 Românul ( Le Roumain ), XII, 23 et 24 février 1868. 29 A.N.I.C., Microfilme, France, Turquie-Bucarest, vol. 31, r. 14, c. 126, Louis Boyard à Moustier, Bucarest, le 7 Mars 1868. 30 Ibidem, c. 126, d'avril à Moustier, Bucarest, le 24 Mars 1868. 31 Ibidem, c. 208, A. Mellinet à Moustier, Bucarest, le 18 Mai 1868. 32 Apud Românul ( Le Roumain ), XII, 31 mars et 4 Avril 1868. 33 Independenţa României în conştiinţa europeană (L Indépendance de la Roumanie à la conscience européenne), Bucarest, 1997, doc. no. 8, pp. 102-103, doc. no. 9, pp. 105-106. 34 Ibidem, doc. no. 10, pp. 106-107. 103

résultat de la politique soutenait par Quai d Orsay était de relâcher l influence française en Roumanie, et aussi dans tout l Orient et l augmentation de l influence russe 35. Il est vrai que la France n a pas hésité faire des démarches et des pressions près du Prince Charles pour écarter les radicaux du gouvernement. A cette attitude ont contribué aussi les rapports du diplomate français à Bucarest, A. Mellinet, qui tenter de les dénigrer en présentant ceux-ci comme des partisans de la politiques russes. Le voyage du Charles I-er à l Occident en août-novembre 1869 et les discussions avec les officialités de Paris n ont pas changé l attitude réservée de la France vers la Roumanie et vers les velléités d indépendance des roumains, bien que le gouvernement de Bucarest soit modéré et qu il ait promis de respecter le statu quo en Balkans 36. D un autre côté, au plan interne, le groupe Brătianu-Rosetti, menacé rester toujours dans l opposition, se montrait disposer faire usage de tous moyens, y compris la tactique d intimidation du monarque de le détrôner, dans cette politique étant incluse, conforme aux certaines opinions, aussi la France. L agent diplomatique roumain à Constantinople, D. Ştirbey, disait que le radical Dumitru Brătianu aurait avancé au premier ministre de la France, le libéral Emille Ollivier, le projet d organiser une action pour détrôner Prince Charles I-er. On consignait en même temps, que l offre de la couronne de Roumanie à un Prince français avait été reçue favorablement par le chef de gouvernement de Paris, déjà véhiculant la candidature de Nicolae Bibescu, le fils de l ancien Prince régnant valaques, qui faisait partie de l armée napoléonienne. Mais cette idée, si elle vraiment existé, aurait été abandonnée immédiatement par Ollivier à la suite de l opposition de la diplomatie autrichienne. A la perspective d éclat d un conflit franco-prussien, le renversement du Prince Charles n était pas désiré à Vienne et, dans une telle éventualité l Empire dualiste laissait comprendre qu il encouragement l occupation de la Roumanie par la Sublime Porte. A la fin de ses observations, le diplomate roumain tirait la conclusion suivante: Le moindre désordre pourrait nous être fatal. Tout le monde nous donne à l'unisson le même conseil; c'est d'être tranquille et de ne pas bouger 37. Des informations aussi alarmantes transmettaient notre agent diplomatique de Paris, Ion Strat, qui avait eu une entrevue avec le ministre français des Affaires Etrangères, le Duc Gramont. Celui-ci était convaincu que le Prince Charles conspire contre les intérêts français et par conséquent, à l éventualité d une guerre avec la Prusse, le gouvernement de Paris va soutenir l action de le détrôner pour rendre satisfaction à l opinion publique qui parfois a reproché à l Empereur qu il a mis un Hohenzollern au Danube 38. Entre temps, Charles I-er aura été soumis à des attaques concentriques de l intérieur, surtout de la tribune parlementaire, dont les gens politiques posaient des questions concernant l attitude de la Roumanie à l éventualité d un conflit franco-prussien. Par exemple, N. Blaremberg suggérait de manifester la sympathie vers la France et même la nécessité d adopter une position active, d implication pour réaliser les aspirations nationales. Et comme le gouvernement s engageait de respecter la plus stricte neutralité, on considérait que celuici était complètement subordonné au Prince d origine prusse 39. Surtout, les complications générées par la candidature au trône de l Espagne considérée indésirable à Paris de Leopold de Hohenzollern Sigmaringen, le frère du Prince régnant de Roumanie et le successeur hypothétique de celui-ci, déterminera les radicaux avertir Charles I-er que en 35 Apud Românul ( Le Roumain ), XII, 10 Octobre 1868. 36 Călătoria Domnitorului Carol I în străinătate (Le voyage de Prince régnant Charles I-er à l Etrangèr), Bucarest, 1869, passim. 37 N. Iorga, Correspondance diplomatique roumaine...,doc. no. 151, pp. 65-66. 38 Memoriile Regelui Carol I al Românie (Les Mémoires de Roi Charles I-er), vol. II, Bucarest, Éditions Scripta, 1993, p. 109. 39 Ibidem, p. 111. 104

conformité aux prévoyances constitutionnelles, le trône de la Roumanie deviendra vacant en absence des héritiers en ligne masculine directe. En même temps, ils laissaient entendre la satisfaction à laquelle sera reçue à Paris la destitution du Prince prusse de Roumanie 40. Informé de cette stratégie des radicaux et surtout à la suite de la position du cabinet de Vienne, le Duc Gramont, bien qu il ait adopté une attitude défavorable au Prince régnant de la Roumanie dans la période antérieure, renvoyait à 20 juillet 1870 des instructions catégoriques au girant consulaire de Bucarest. Conforme celles dernières-ci, le Prince Charles compter sur l aide de passé venu de la France, la diplomatie parisienne étant décidée décourager, a mesure de son influence, n importe quelle tentative contre sa personne 41. Des assurances identiques ont été réitérées par A. Mellinet, le consul français à Bucarest, qui s était retournée récemment à son poste. Satisfait de ces garanties, Charles I-er confirmait que la Roumanie adoptera une conduite raisonnable et conforme aux traités 42. Surtout, P.P. Carp, notre ministre des Affaires Etrangères, présentait à la diplomatie française la disponibilité de la Roumanie de résister à n importe quelle agression venue de la partie de Russie et d actionner en ce sens en accord avec la France et l Autriche, la politique de gouvernement roumain, même après le succès partiels de la Prusse, restant les même comme dans le passé 43. Pendant la guerre franco-prussienne, les manifestations de sympathie vers la France deviennent plus fréquentes en élaborant même des listes de souscriptions publiques en faveur des blessés françaises. D autre côté, une partie de la presse publier des articles calomniateurs à l adresse de la Prusse, ce qui va produire d amertume à Charles I-er 44. Une situation pareille aura lieu après que la France napoléonienne était soumisse par la Prusse. Par exemple, à 10 mars 1871 on a organisé un festin par la communauté allemande de Bucarest, à l occasion de l anniversaire de Wilhelm I, vient d été proclamé l Empereur de l Allemagne, ce qui a suscité des manifestations bruyantes de sympathie d uns des citoyens de la Capitale, vers la France vaincue et d hostilité à l adresse de l Allemagne 45. Cette attitude aggravée des conflits entre les manifestants et les organisateurs aurait été interprétée par Charles I-er comme une offense directe de sa personne. La situation va s aplanir seulement après que le Prince Charles, qui avait menacé à l abdication, reçu satisfaction par la formation d un gouvernement conservatoire étroitement lié autour de monarque. Dans la période suivante, la France républicaine se confrontera avec ses propres problèmes, sans jouer, pour longtemps, un rôle essentiel sur la vie politique internationale. Dans ces circonstances, la politique extérieure de la Roumanie va s orienter avec priorité vers les monarchies conservatoires réunies dans l Alliance des trois Empereurs, dans l espoir d un soutien diplomatique au but de l indépendance. Ainsi comme on a pu constater, les relations roumaino-françaises ont connu une évolution sinueuse, déterminé spécialement par les événements passés sur la scène internationale, alternant les moments de soutien effectif au ceux de suspicion et même des pressions diplomatiques. 40 A.N.I.C., Microfilme, France, Turquie-Bucarest, vol. 34, r. 15, c. 292, Patrimonio à Gramont, Bucarest, le 12 Juillet 1870. 41 Ibidem, Gramont à Patrimonio, télégramme chiffré, Paris, le 20 Juillet 1870. 42 Ibidem, Mellinet à Gramont, Bucarest, le 3 Août 1870, c. 344. 43 Ibidem, Strat à La Tour d'auvergne, Paris, le 19 Août 1870, c. 320. 44 A.N.I.C., fond Casa Regală (Maison Royale), dos. no. 12/1871, f. 8 (p. 15). 45 Românul ( Le Roumain ), XV, 11 et 12 Mars 1871. 105

European Churches Going Together Towards Ecumenism Jean FIRICA, Universitatea din Craiova Claudia IVAŞCU, Henry Coandă High school, Craiova Abstract: The European area, the one that houses, without any confrontation and struggle three Churches, so much different and yet, so much alike: the Orthodox one the Catholic and the Protestant one. They are different because every one organized and cultivated its dogma and cult, its congregation, its own rite of christening and its Mysteries; alike, because they all have Jesus as thief soul, The One Who so strongly wanted one single saint, synodical and apostolic, undivided and inseparable Church, The One Who gave Himself to death as a proof of everlasting success and example to be followed by all Churches that work together in favor of religious dialogues. Key words: ecumenism, ecumenical movement, church, religion, religious dialogue The embodiment of Jesus Chris, the Son of God lays at the basis of Christianity emergence; time acquires religious valences, because the years of the Christian Church history are counted from the year of Jesus birth and are called God s years or the years of Salvation. The Christian Church attained its accomplishment by our Savior s embodiment, Crucification and Resurrection and by the descending of the Holy Spirit upon the Apostles, a moment of vital importance as it coincides with the foundation of the Church and seals the union between man and God, union achieved through the instrumentality of the Cross which represents the bridge between divinity and mankind. The Church fulfilled and still does a work of grace; it grew and developed just like the mustard seed and the yeast in the large amounts of flour (acc. to Mathew 13, 31-33). Simpler, sober, with modest worship houses, it was much later that the Church started to display more or less sumptuousness causing St. Atanasie to assert that if in former times the chalices were made of wood but the hearts were made of gold, later chalices turned into golden ones and hearts into wooden ones. Jesus Christ s Church, whom the gates of Hell will not overcome 1 succeeded to stay unite during its first millennium of existence, in spite of the numerous torments and heresies it was confronted with. Considered as the cause of all evils, because they rejected idols and sacrifices on altars and militated in favor of social equality and, above all, because they, the Christians, worshipped Jesus, not as a religious leader but the son of God, these servants of God, members of the Church, crowned themselves with martyr death following several years of persecution. It is in 313 that Constantine the Great, through the Edict of Milan, puts an end to prosecution giving the Christians the opportunity to be active members of the Holy Church, liberty for which several generations paid with the most terrible sufferance. And still the Church s existence didn t become easier because of the heresies which appeared and the Church had to rally its efforts in order to defend its culture and doctrine. Whether the heresies denied Jesus Christ s divine character, or they attacked the dogma of the Holy Trinity and dishonored icons, they were really numerous and callous as they struck the Church in its most precious gifts: its grace s divinity, its dogma and culture. But even in front of such a confrontation - the heresy - the Church was as wise as a snake and as innocent as a dove (acc. to Mathew 10, 16) and summoned seven ecumenical synods which reinstated dogmas, settled religious matters, drew up the Symbol of faith as an 1 Mathew 16,18 106

act of crowning of the unique inflexible religious truth, which settled the fact that the Church is one, unique, saint, synodial and apostolic. The Church is one, unique because Jesus Christ is one, Baptism is one, one is the body and blood of our Lord, the Cross is one and it renews, reestablishes our relation with God by its two lines symbolizing the Earth and the Heaven. The Holy Book states: There is one body and one Spirit-just as you were called to one hope when you were called- one Lord, one faith, one baptism, one God and Father of all, who is over all and through all and in all. 2 Holy is the Church, because Jesus Christ is saint; The Church is Jesus secret body, He is its head: Christ loved the church and gave himself up for her to make her holy, cleansing her by the washing with water through the word, and to present her to himself as a radiant church, without stain or wrinkle or any other blemish, but holy and blameless. 3 The synodical character or catholicity (universality) of the Church expresses the idea of communion, of plenitude, of synod and Jesus wholly completes it. The Church is apostolic, it is the preserver of Apostles teachings because The Church is built on the foundation of the Apostles and prophets, with Jesus Christ himself as the chief cornerstone. 4 The unity of the Church was altered by one of the saddest events in the history of the world Church - the splitting of 1054 - which occurred between the Eastern and Western Church and lasted until December 7 th 1965 when the anathemas of July 16 th and 20 th 1054 were annulled by the ecumenical patriarch Atenagora I of Constantinople, and by Pope Paul VI. 5 The implications of the splitting, that took place under the pressure of history and people, were evident: the two branches of Christianity - the Eastern and the Western Church developed separately between the XI th - XVI th centuries and stopped being and acting as a single body. Attempts to unite the two Churches were made between the XI th - XVI th centuries, as it is proved by the unification papers of Lyon in 1274 and Ferrara Florence in 1438-1439; yet, the complete union could not be achieved and documents stand as a sad proof of the ideal the Christians nourished. The XVI th century brought about the Reform, the Roman-Catholic Church loosing a significant number of believers, by the appearance of Protestantism which gave birth to three great Churches: the Evangelic or Lutheran Church, the Reformed or Calvinist Church and the Anglican Church. These Churches introduced in the history of Christianity the seed of the everlasting splitting into cults and Christian denominations which were inconsistent with one another, displaying in front of the world the sad spectacle of a bellum omnium contra omnes 6 that brought about no benefit to Christianity, but on the contrary. The Christians felt and preserved, during the so many centuries of religious existence, the sad feeling of Jesus Christ s Unique Church splitting, stressed, on one hand, by the pattern of unity in diversity proposed by the Protestants, who strip dogma of cult and keep only the Scripture which they interpret in a free manner, and on the other hand, by the proclamation of the pre-eminence and infallibility of Pope s dogma, both of which are, as a matter of fact, hindrances to the unification of the Church. 2 Ephesians 4, 4-6 3 Ephesians 5, 25 4 Ephesians 2, 20 5 Rămureanu, Pr. Prof., Ioan; Şesan, Pr.Prof., Milan; Bodogae, Pr.Prof., Teodor Istoria bisericească universală, vol.ii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, pag.589. 6 Ibidem 107

In this way the Catholics moved the center from Jesus Christ, The God-Human Being, into the man as a man, as any other man, as a guarantee of the supreme Truth. The Protestants denied Pope s authority, the man among the men, in the favor of the Bible, the reader having the freedom of its own interpretation, without appealing to the seven sacraments of the Church, to icons or illuminating candles. The Church-Man, at it is called by Saint Maxim the Confessor, witnesses al these: ( ) The Holy Church of God is man, (...) it is image and likeness of man, of the man made in God s image and after God s likeness ( ). 7 The XX th century brought about the unprecedented trials of unification, the restoration of Jesus Christ s shirt, as the Church was called by an author, shirt which was torn apart by the Churches attempts to take hold of it only for themselves. There appeared an ecumenical movement, animated by the spirit of ecumenism which burns souls and illuminates mind, spirit whose existence is compulsory in the process of eradication of the social evils. Thus, there were founded the Ecumenical Council of the Churches, in 1948, the European Conference of the Churches, in 1959, National Ecumenical Councils, Interconfessional Conferences. The Ecumenical Council of the Churches, through the instrumentality of its general Assemblies promoted the ecumenical dialogue that can be achieved not by defying differences but by profound study of what is characteristic for every Church, in order to know the fundamental truths of the Christian doctrine and to what extent they were preserved by Churches with the purpose in view to reach the real union. There was also pointed out the necessity of proximity and co-operation among all confessions and Christian organizations, which result from their role and specific character, in the sense of a saint duty, as Atenagora I, the ecumenical patriarch, wrote in 1952, January 31 st. 8 Europe was the cradle of the strengthened relations between the Orthodox Romanian Church and the Roman-Catholic Church, which culminated with the visit His Sanctity Pope John Paul II made in Romania in May 1999, and the visit the representatives of our Church made at Vatican in 2002. As a matter of fact, the very election, as Pope, of the Polish Archbishop of Krakow, Karol Wojtyla, who was named John Paul II, was a great joy for the Polish congregation, most of them Roman- Catholic. The newly elected Pope was very much acquainted with the Orthodox Church and its problems, as there is an important Orthodox congregation in Poland. 9 During a visit Pope John Paul II made at the Ecumenical Patriarchate, in 1979, shortly after his enthronement, he stressed the desire of the apostolic Chair of Rome to create an environment favorable to theological dialogue with the Orthodox Church, a dialogue of love between two full Sister Churches. The follower of Pope John Paul II, a member of the German clergyman, elected in 2005, has the same concerns as his predecessor, namely to support and sustain this religious dialogue, the more so as, Pope Benedict XVI comes from Germany, the country which, by Martin Luther, lit the sparkle of the Reform during the XV th century. We hope the efforts bestowed for the unification of the Orthodoxism - Catholicism and Protestantism will revive with greater strength, and give hope to millions of Christians who await their Church to be One and united in the spirit of peace and reconciliation among people, as a saint duty we have to fulfill. 7 Sfântul Maxim Marturisitorul Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale bisericii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, pag. 18 8 Rămureanu, Pr. Prof., Ioan; Şesan, Pr.Prof., Milan; Bodogae, Pr.Prof., Teodor op. Cit., pag.548 9 Idem, pag.566 108

An exact statistics of all the Christians whether they are Orthodox, Catholic or Protestants, in Europe and in the whole world, cannot be made. Compared to the Catholics and Protestants the number of the Orthodox is smaller but the small heard is not afraid (acc.to Luca 12, 32), as it preserves unchanged the teaching of our Lord, Jesus Christ, it preserves the cult and discipline of the Church, as they were performed in the old Ecumenical Church, when there were made no differences between the Eastern or Western Christians. 10 Church is drawing its strength from the absolute faith in Christ, in his being alive through the instrumentality of the sacraments and the explanation of this existence. The Church renders us aware of God s everlasting presence among us ( ) 11 As one of the millions of inhabitants of Europe, as one of the millions of Christians in the whole world, as one of the millions of Orthodox who love our Lord Jesus Christ I believe in One, Holy, Apostolic Church. Bibliography 1. Biblia, Editura Instutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001 2. Maxim Mărturisitorul Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale bisericii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000 3. Rămureanu, Pr. Prof., Ioan; Şesan, Pr.Prof., Milan; Bodogae, Pr.Prof., Teodor Istoria bisericească universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol.ii, Bucureşti, 1993 4. Stăniloae, Pr.Prof., Dumitru în Magazinul Lumea credinţei, Octombrie, 2004, 10 Idem, pag. 591 11 Stăniloae, Pr.Prof., Dumitru în Magazinul Lumea credinţei, Octombrie, 2004, pag.39 109

Cultural Influences in the South-East of Europe (Slavonian influences in the Middle Ages) Dana Camelia DIACONU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: This paper shows mainly the Slavonian influence on culture, civilization and language in South-East countries: Croatia, Hungary, Czech territory, Russia, Poland and Romania in the Middle Ages. This Slavonian influence was immense mostly in religious writings and printings in all of these countries, but the Byzantine and Ottoman-German style of building marked the architecture. In Romania, the most influenced by Slavonian culture was our language, new words appeared, new expressions came in general use and Slavonic became almost our medieval language. It was used in churches, chancelleries and many words remained from that time; most of the documents were written in Slavonic in the Middle Ages. The contribution of the Slavonic language, culture and civilization in the South-East of Europe was vast and overwhelming. Key words: Middle Ages, medieval culture, Slavonian influence, Byzantine influence, Slavonic language, Latin language, religious writings. Medieval culture expressed itself not only in the popular languages, but also in different languages, these cultural languages called sacred were Latin in the West, Slavonic in the East, Arabic in the Arabian countries and they had a large contribution in order to separate the upper-class culture from the popular culture. Although they had particular features, they also had varied ways of communication, in time. Latin disappeared in Africa, but extended in Germany, Czech territory, Hungary and Poland, because of the Christianity. In the 10 th and 11 th centuries, the cultural language of the time was Latin, but in the same time, many writings in the popular language appeared. Both were used in many writings, but the content of the scientific papers were still in Latin and the literary writings were in the popular language. The Slavonian culture had a strong and proper composition being influenced by the Byzantine culture and by some neighbour countries, too. The introduction of Christianity at Slavonian people didn t deprive them of old beliefs from the beginning; this was done gradually, in time. Literary writings were developed after Kiril and Metodiu introduced the Slavonic alphabet and the spoken language spread in churches, first at Western Slavonian people and after that at South-Eastern Slavonian people. Some of the best-known writings in the 10 th and 11 th centuries in Czech territory were in Hagiography (the life of saints): The life of Saint Hatlav and after that Cozma s Chronicle from Prague, written at the end of 12 th century. In Latin only religious hymns were found. In art, the Byzantine influence disappeared in the 11 th century being replaced by the Ottoman-German one. It was the same in the Czech territory and Poland, where culture spread in some Abbatial schools. There the first writings were also hagiographic: The life of Adalheld, but the first historical paper was found in the 12 th century: Galus Anonimus Chronicle. In Poland, art had a tendency in building some monumental monasteries such as those in: Volin, Cecin and Gnezno (the first capital of Poland). By Ottoman-German influence in Poland the Roman s style of religious buildings came in general use and in civil architecture German technique was adopted. 110

In Croatia and Slovenia, in the first half of the 10 th century a harsh fight for supremacy between Latin and Slavonic took place. At first the Slavonic writings were used, but from the 11 th century Roman church gained preponderance and the Slavonic language was forbidden in churches. In Dalmatia, Latin culture came in general use through Roman churches, but Slovenia had a large German influence and Croatia had an Italian one. For the Old Russia which meant Eastern Slavonic people, the culture was originally based on the old cities and influenced by the Byzantine culture. The one who left the most important historical writings was Nestor (the chronicler of the court): The lives of Boris and Kneb, The life of Theodosie from Pacerskaia Monastery. In the art domain, we could see an interesting symbiosis among local art, Byzantine, Caucasian and Asiatic arts, which was shown in those wonderful religious monuments as: Saint Sophie Cathedral in Kiev, Saint Sophie Cathedral in Novgorod from Iaroslav the Wise s time. The old beautiful paintings are still preserved on religious frescos, the greatest are at Saint Sophie Cathedral in Kiev and Spas Nerevitza Church in Novgorod. The Byzantine style was also found in iconography. The Romanian people s culture and civilization are old and great; the people had as means of spiritual perfection their superior language, their oral traditions, their rituals and their religious and literary writings. The Slavonian influence in Romanian culture was reflected mostly in written language and it was very large because Slavonic was the official language in churches and chancelleries. The Romanian language is a Latin language in its structure and vocabulary; the notions of God, country, fortress, nation, law, are all Latin; the Old man himself is a veteranus of the Empire, he is an Emperor Dominus of his Empire. The Slavonic invasion brought its own vocabulary: Vlad ( the master ), Pârvu ( the first ), Radu ( the cheerful ) are names of Slavonic origin which were not found at the South of Danube, but here in our country. Most of the rivers and cities names are Slavonic: Râmnic ( pond ), Slatina ( salty water ), Bărăgan ( deserted land ), Crazna ( beautiful river ), Vlasca and Vlaşia ( Vlach country ). The Romanian became: robi ( slaves ), săraci ( poor ), slabi ( weak ), blajini ( kind ), slugi ( retainers ) and the Slavonian were: stăpâni ( masters ), boieri ( boyars ) with their: bogăţie ( richness ), dârzenie ( harshness ), străşnicie ( severity ). From the Slavonian we had: dojana ( reproof ), munca ( work ), gonirea ( pursuit ), răzbirea ( advancing ), strivirea ( crushing ), amintirea ( memory ), prostia ( foolishness ), tâmpirea ( stupidity ), etc; we could see here that the Slavonian influence in our vocabulary was overwhelming. In fact, Slavonic was almost the Romanian s medieval language. Among the first religious documents we found a thank you hymn written by Filote. The second series of documents was found in Steven the Great s time, it was a letter from the Bishop of Rome to Gherostie the Bishop of Kiev. From historical literature remained: Bistriţa Chronicle the first work written in Slavonic, Putna Chronicle, Moldavian-Polish Chronicle, Eftimie s Chronicle, Azarie s Chronicle and Steven the Great s Chronicle. The first Slavonic printings were The Liturgy (1508), The Ochtoih (1510) and Neagoe Basarab s Evangely, all were written under the influence of Kiev Academy. Once the Slavonic culture was installed, Slavism being specific to Orthodoxism, a breaking off from Occidental culture was made. Romanian countries were never outside Europe, when we talk about Occidental we understand a conformation to the culture of Europe, to the civilization of the Occident. Our culture, civilization and language are Latin, but putting together all the influences from Greeks, Hungarians, Magyars, Turks and Slavonian we formed an 111

extraordinary rich language, with wonderful melodious sounds, a great civilization and an unthinkable culture which gave to the world an incomparable poetry, worthy of everybody s admiration. Bibliography: 1. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucuresti, Fundaţia pentru literatură 1941; 2. Eliade, Mircea, De Zamolxis à Gengis-Khan. Ètude comparative sur les religions et le folklore de la Dacie et de l Europe Orientale, Paris, Payot 1970; 3. Eliade, Mircea, Aspects du mythe, Paris, Payot 1978; 4. Cioculescu, Şerban; Streinu, Vladimir; Vianu, Tudor, Istoria literaturii române moderne I, Bucureşti, Casa Şcoalelor 1944. 112

Convenţia comercială româno-austro-ungară şi urmările ei. Atitudini şi reacţii din opoziţie Ovidiu BĂSCEANU Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : La période précédant la Convention Commerciale avec l Autriche-Hongrie est caractérisée par les critiques de P.S. Aurelian à l adresse du groupe qui soutenaient le libr :D e-échange. Aurelian soulignait le danger que la Convention représentait pour l économie roumaine et ses points de vue étaient soutenus par le groupe des libéraux radicaux. Ses visions se sont avérées justes et l industrie, l agriculture et l artisanat se sont vus ruinés. Cette situation a conduit à la démission du gouvernement conservatoire et les libéraux autre fois souteneurs du protectionnisme- ont accédés au pouvoir pour une longue période et ils ont adouci les effets de cette Convention en signant d autres. Il est à remarquer l essor.de certaines domaines économiques et des services dans la période qui a succédé à la Convention. Même si la Convention a engendré une vraie guerre douanière et a joué un rôle néfaste pour l économie roumaine elle a été le point de départ de indépendance de l économie de la Roumanie. Ainsi les adeptes du protectionnisme ont rendu possible le renouvellement de la politique économique roumaine. Mots clé : libre-échange, libéraux radicaux, convention commerciale, protectionnisme, capital étranger, politique économique, conflit douanier Chiar în perioada imediat premergătoare încheierii Convenţiei comerciale cu Austro- Ungaria, reputatul economist P.S. Aurelian relua cu şi mai mare virulenţă criticile împotriva susţinătorilor liber-schimbismului, atrăgând atenţia opiniei publice că Amăgitorii de profesiune vor lucra din toate părţile ca să ne fac a ne abate din calea cea dreaptă; se vor sili a ne convinge că s-au schimbat vechile idei economice (...), că noi suntem un popor agricol şi ca atare să nu ne ocupăm de industrie; în fine, nu vor cruţa nici un sacrificiu pentru a ne menţine în starea de colonie. 1 Acelaşi P.S. Aurelian avertiza direct guvernul despre pericolul ce paşte economia românească în contextul iminent al încheierii Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, că...austria fiind o ţeară industrială are tot beneficiul ca să încheie tractate de comerciu cu ţări agricole şi - raliindu-se la puinctul de vedere al domnului de Meaux - că tractatele de comerciu înstrăinează independenţa statului 2, recomanda guvernului Prudenţă şi patriotism înainte de a ne lega în cestiuni de cari depeinde în mare parte viitorul industriei, comerciului şi agriculturii noastre. Precipitaţiunea la cestiuni de asemenea natură este foarte periculoasă şi poate conduce la catastrofe economice ruinătoare. 3 Atitudinea lui P.S. Aurelian venea să confirme punctul de vedere al grupării liberale radicale a lui Ion C. Brătianu şi C.A. Rosetti, poziţie exprimată, ca şi în alte rânduri, în paginile gazetei Românul. Într-un articol din octombrie 1874 se arată că atât Germania, cât şi Austria urmăresc a ne servi pe tărâmul economic, nimicind orice posibilitate de protecţiune a comerţului şi industriei noastre naţionale, nimicind speranţa de a ne putea crea şi noi o industrie proprie, care să împuţineze importaţiunea ce facem de produse industriale austriace şi germane. 4 O lovitură dură şi cu efecte de durat pentru economia românească, în special pentru industria naţională aflată într-un stadiu incipient, a constituit-o Convenţia comercială cu 1 P.S. Aurelian, Terra nostra, Bucureşti, 1875, p. 229. 2 Idem, Cronica, în Revista Ştiinţifică, VI, nr. 6, din 1 mai 1875, p. 82, apud Radu-Dan Vlad, op. cit., p. 82. 3 Ibidem. 4 Românul, XVIII, nr. 251, din 17 octombrie 1874, p. 91. 113

Austro-Ungaria, încheiată la 29 iunie - 2 iulie 1875 (proiectul Convenţiei a fost adoptat în Cameră la 29 iunie, iar în Senat la 2 iulie 1875; Convenţia a intrat în vigoare la 20 mai/1 iunie 1876 1 ). Fără a intra în detalii legate de conţinutul Convenţiei, trebuie precizat că în esenţă aceasta favoriza net economia austro-ungară şi mai ales industria, prin scutirea completă de taxe vamale sau reduceri consistente pentru produsele manufacturate în Austro-Ungaria. 2 Mai mult decât atât, Austro-Ungaria beneficia şi de Clauza naţiunii celei mai favorizate şi, posedând o industrie mult mai dezvoltată decât cea a României, îşi asigura aici o piaţă de desfacere excepţională. 3 Mai multe articole din textul Convenţiei stipulau că Obectele de provenienţă sau de manufactură austriacă sau ungară (...) vor fi admise acolo - în România, n.n. - libere de orice drept de intrare. 4 Potrivit art. XXXI, Convenţiunea de faţă va rămânea în vigoare în timp de 10 ani din ziua schimbării ratificărilor (...), dispoziţiunile cari preced vor fi executorii în ambele state o lună după schimbarea ratificărilor. 5 Convenţia a stârnit o reacţie imediată şi violentă a opoziţiei liberale care suferea o mare înfrângere în faţa guvernului conservator prezidat de Lascăr Catargiu 6, politica liberului schimb atingând punctul culminant în România. De altfel, reacţia liberalilor era de aşteptat, pentru că, încă din 27 iunie 1875, într-un discurs rostit în Cameră, M. Kogălniceanu, recunoscut ca vechi militant al industrializării şi al protecţionismului în România, afirma: Noi, prin această convenţiune, ne osândim a nu mai fi nimic decât o populaţiune producătoare de grâu şi de materii brute (...). În ce se atinge de avantajele politice şi ni se dau, ele n-au nici o însemnătate practică şi nu sporesc într-u nimic drepturile noastre de autonomie (...) garantate de către toate marile puteri ale Europei şi pe care le exercităm în toate zilele. 7 O atitudine similară a adoptat şi liderul liberalilor radicali, Ion C. Brătianu, care tot întro şedinţă a Camerei afirma că Austria, având în mâna sa oraşele, adică comerţul şi industria, ne lasă nouă ţarinele ca să le arăm şi să producem, spre a alimenta comerţul şi industria străină. 8 În articolul de fond al ziarului Românul, apărut a doua zi după votarea Convenţiei în Cameră, C.A. Rosetti, în maniera sa recunoscută, spunea: Ieri, 29 iunie, s-a înfipt cuţitul până la mâner în pântecele României... Toţi românii, creştini şi chiar israeliţi pământeni, dacă au simţămintele române, trebuie să puie veşminte de doliu - chiar şi gazeta Românul apărea cu chenar negru, de doliu (n.n.) - şi să suspine: comitele Andrassy este domn, suveran absolut al robitei Românii. 9 Aplicarea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria va conduce inevitabil şi la anihilarea tarifului vamal autonom de import, ce fusese adoptat de România în acelaşi an, 1875, după model francez şi belgian. 10 În deceniul ce a urmat încheierii Convenţiei, considerat cea mai tristă perioadă a industriei noastre naţionale 11, România a avut de înfruntat loviturile concurenţei Austro- 1 I.M. Bujoreanu, Collecţiune de legiuirile României vechi şi cele noi, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1885, vol. 3, p. 575-581. 2 N.N. Constantinescu, Aspecte ale dezvoltării capitalului premonopolist în Românbia, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 37. 3 Ibidem. 4 Art. VIII-IX din textul Convenţiei, în I.M. Bujoreanu, op. cit., p. 576-577. 5 Ibidem, art. XXXI, p. 580. 6 I. Mamina, I. Bulei, Guverne şi guvernanţi, 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 35. 7 Monitorul Oficial, nr. 153, din 15 iulie 1875, p. 3475-3476. 8 Idem, nr. 155, din 17 iulie 1875, p. 3507. 9 Ibidem, nr. 154, din 16 iulie 1875, p. 3491. 10 N.P. Arcadian, Industrializarea României, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936, p. 109. 11 Ibidem. 114

Ungariei, care dispunea de o industrie mai dezvoltată tehniceşte 1, Convenţia contribuind în mod nefericit la închiderea multor fabrici şi manufacturi şi la ruinarea micilor meşteşugari. Efectele profund negative ale Convenţiei asupra industriei româneşti, mai ales asupra celor casnice, şi a meseriaşilor sunt relevate şi de datele statistice, spre exemplu: dacă în perioada anterioară se importau produse de încălţăminte în valoare de 3.600.000 lei/an, după 1875 importul a ajuns la 10.000.000 lei în anul 1877 şi la 23.000.000 lei în 1883. 2 Grâul românesc era exportat la Seghedin şi Pesta şi se întorcea în România sub formă de făină, fapt ce va contribui la distrugerea industriei de morărit româneşti, iar ca tabloul să fie complet, în 1882 Austro-Ungaria, invocând în mod nejustificat măsuri veterinar-sanitare, a prohibit importul de animale vii din România, avantajat prin Convenţia din 1875. 3 La puţin timp după semnarea Convenţiei comerciale, în urma puternicelor acţiuni întreprinse de opoziţie, guvernul conservator prezidat de Lascăr Catargiu va fi nevoit să demisioneze la 31 martie/12 aprilie 1876 4 şi, după o scurtă guvernare a generalului Emilian Florescu, la 27 aprilie/9 mai 1876, conservatorii vor ceda puterea, pentru o lungă perioadă, liberalilor. 5 O dată instalat în fruntea Cabinetului său 6, liderul Partidului Liberal (înfiinţat cu un an mai devreme, mai 1875), Ion C. Brătianu îl va trimite la Viena pe Petre S. Aurelian, cu misiunea de a obţine, în limita posibilităţilor, modificarea unor prevederi ale Convenţiei încheiate de conservatori. În ciuda eforturilor depuse de marele economist liberal, recunoscut drept promotor al protecţionismului, până în ianuarie 1877, cât acesta s-a aflat în capitala Imperiului Austro-Ungar, nu s-a putut modifica nimic. 7 Între anii 1875-1886, interval considerat drept cea mai tristă perioadă a industriei noastre naţionale 8, Convenţia comercială încheiată cu Austro-Ungaria nu numai că făcea imposibilă orice încercare de progres industrial, dar a distrus chiar şi meseriile care se găseau într-o situaţie înfloritoare, dar care nu au putut concura cu produsele importate, ale unei fabricaţiuni străine, în masă. 9 Efectele acestei Convenţii vor fi grevate de convenţiile încheiate ulterior cu alte ţări şi, în primul rând, de cea încheiată în 1877 cu Germania şi de cea încheiată în 1880 cu Anglia. 10 În perioada ce a urmat Convenţiei este de remarcat şi o intensificare a penetraţiei capitalului străin în România, aria lor de plasament fiind diversă, de la împrumuturile contractate de stat - ca de altfel şi în deceniul anterior (1865-1875) -, la construirea de căi ferate, poduri, silozuri, porturi, investiţii industriale, în domeniul asigurărilor, serviciilor publice comunale, investiţii şi credite bancare 11 ş.a. Concluzionând, se poate spune, fără teama de a greşi, că efectele Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, încheiată în 1875, au fost nefaste şi total nedorite într-o economie românească în care industria modernă de tip capitalist făcea primii paşi. Nu este însă de trecut cu vederea şi ideea că până la acea dată, nici un alt stat vasal Porţii nu putuse încheia un tratat comercial cu o altă mare putere şi, deci, prin această Convenţie, România a păşit într-o 1 N.N. Constantinescu, op. cit., p. 37-38. 2 N.P. Arcadian, op. cit., p. 110. 3 Ibidem. 4 I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 39-40. 5 Ibidem, p. 41. 6 Ibidem, p. 42. 7 Radu-Dan Vlad, Gândirea economică românească despre industrializare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2001, p. 88. 8 N.P. Arcadian, op. cit., p. 114. 9 Ibidem. 10 N.N. Constantinescu, op. cit., p. 38. 11 Victor Axenciuc, Penetraţia capitalului străin în România până la Primul Război Mondial, în Revista de Istorie, tom 34, nr. 5, 1981, p. 837-838. 115

primă etapă de independenţă economică prin faptul că obţinea autonomia în privinţa dreptului de stabilire a taxelor vamale la graniţele ţării - după cum - nici poziţia binevoitoare a Austro-Ungariei faţă de ţara noastră în timpul crizei balcanice din 1875-1877 nu trebuie neglijată. 1 Doctrina economică protecţionistă introdusă de Dionisie Pop Marţian încă din epoca lui Cuza, continuată şi îmbogăţită de Petre S. Aurelian şi A.D. Xenopol, a fost susţinută în plan politic de gruparea liberală, mai ales prin Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu. Toţi cei menţionaţi, dar şi alţii, animaţi şi de sentimente patriotice, naţionaliste, au intuit just drumul pe care trebuia să-l parcurgă tânărul stat român modern. Deşi curentul protecţionist nu a reuşit să se impună drept politică economică oficială, totuşi opinia publică românească va fi câştigată, iar în deceniul ce a urmat obţinerii independenţei de stat se va ajunge şi la reorientarea politicii economice a României. * * * La zece ani după încheierea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, guvernul liberal prezidat de Ion C. Brătianu adopta un nou tarif vamal ce cuprindea măsuri protecţioniste şi faţă de statele cu care, la acea dată, iulie 1885, România avea convenţii în desfăşurare. 2 În aprilie 1886, guvernul liberal propunea Parlamentului şi un nou tarif general protecţionist, votat de altfel la 9 mai şi 16 mai 1866, în Senat, respectiv în Cameră. 3 De menţionat că, în perioada 19-25 aprilie 1886, P.S. Aurelian şi delegaţia română pe care o conducea purtaseră tratative cu o delegaţie austro-ungară, la Bucureşti, în vederea reînnoirii Convenţiei. 4 În ciuda moderaţiei manifestată de P.S. Aurelian, tratativele vor eşua din cauza pretenţiilor exagerate ale Austro-Ungariei, fapt ce va conduce ulterior la ruperea relaţiilor comerciale şi la declanşarea unui adevărat război vamal între cele două state, care se va prelungi până în 1893, când se va ajunge la semnarea unui nou acord, pe baza tarifului vamal adoptat în 1886. 1 Radu-Dan Vlad, op. cit., p. 88. 2 Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 269. 3 Ion Mamina, Ion Bulei, op. cit., p. 56. 4 Economia Naţională, nr. 24, mai 1886, Protocoalele Conferinţei pentru încheierea unui tratat de comerţ între România şi Austro-Ungaria. 116

The Limits of Text and Discourse in a (Socio)linguistic Approach Irina Antoaneta IONESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: Modern approaches to text and discourse have revealed that, from a linguistic point of view, the two notions draw together some characteristics which differentiate them but which make them necessarily complementary to one another. We mean by this that a text is usually seen as a compact printed body, having a (specific) form and content, while discourse is a broader area also comprising extralinguistic items. The latter elements are indispensable to the comprehension of the message transmitted. Key words: communicate, discourse, context, pragmatics, intertextuality, shared knowledge, implicature. 1. Introduction During an act of communication, one person is assumed to make something available to another (a message) that the other did not have before. The message received as Smith argues - can alter the other s course of action, even if the alteration does not surpass the limits of a creation of a shared piece of information that is stored for reference or use in the indefinite future. The source of a message is differently conceived. On the one hand, messages are considered thoughts that are externalized and made available to others through their representations in a shared code. On the other hand, messages are communicative intentions: what a speaker/writer believes or wants. Even when a content of a message is considered to be referential (i.e., it says something about the world), we say that messages accomplish the referential function in ways being code-dependent or context-dependent. The basically referential meaning of a message can either exhaust its communicative function or work along with other types of information social, expressive; these various types of information are (not)conveyed in the same manner or through the same channel. The production and interpretation of messages depends on the availability of a medium of communication. 2. Discourse When we speak about discourse, we refer to the following aspects: form, meaning, interaction and cognition. Making sense, understanding, interpretation and meaning belong not only to the realm of discourse structures and social interaction, but also to that of mind. From this perspective, we insist on van Dijk s opinion, which goes: For instance, both an abstract and a more realistic account of word order, sentence meaning, coherence, narrative schemata, speech acts or conversational interaction always presuppose that language users have knowledge. They know the rules that govern such structures, they know the strategies and the contexts in which they apply. To understand a sentence, to establish coherence between sentences or to interpret the topic of a text presupposes that language users share a vast repertoire of sociocultural beliefs. The choice of lexical items, the variation of style of the use of rhetorical devices similarly presupposes that language users express opinions or ideologies, and thus contribute to the construction of new ones or the modification of existing ones with their recipients. [van Dijk, 1997: 17] 117

Due to the sociocultural and language knowledge that users have in common, the discourse rules are socially shared, and subsequently understanding is possible. When we speak about discourse, we also need to take into account the notions of cohesion and coherence, that is, connective devices. Cohesion is related to connections among linguistic forms like words or word-endings, while coherence refers to relations among meanings or concepts. These two characteristics ensure the sender that the comprehender gets the message he intended. 2.1. Text and Context We cannot analyze the concept of discourse without tackling text and context, which are directly linked to it and count as its complementary or component parts. Text is usually seen as the linguistic content of utterances, the stable semantic meaning of words, expressions and sentences, but not the inferences 1 available to hearers/readers depending upon the contexts in which words, expressions and sentences are used. Text provides for what is said part of utterances. As for context, it refers to the fact that knowledge and situation are mutually constitutive in that it focuses on the participants role in constructing those circumstances through actions. Therefore, context combines with what is said to create an utterance. We can say that Discourse = text + context (utterance conditions), or that Text = discourse context. As for the writer, he must always have in mind some sort of conceptual representation 2 or the subject. Conceptual representations are dynamic, but they are not alone the meaning of the discourse. The sender must select information from the overall conceptual representation so as to transmit to the receiver only the data he needs. The reader will use the information presented in order to make good sense of what is written. How the reader manages information plays a critical role in discourse production and comprehension. As T. van Dijk (1997) suggests, the speaker (or the writer) never merely outputs a conceptual representation via language. He always has some purpose or goal, perhaps even several, in mind. Such goals contain how conceptual representations are searched, and they constrain the selection of information to convey. [van Dijk, 1997: 68] The receiver of the message will attempt to create a conceptual representation of the events the writer blueprints via the text; he will do this by employing all the information he has at his/her disposal and will use three kinds of knowledge to decode the text and integrate its information into a text representation. The writer exploits the morpho-syntactic details his/her grammar while coding the flow of information in the text and discourse (example - see the Appendix: Another American was killed in August, and police blamed Shiite militants. ; threatening to kill four Christian humanitarian workers abducted two weeks ago ). He/she also deals with the implicatures derived from the pragmatic interpretation of the sentences in the text against the wider discourse context (example: Another American was killed in August means that there had been another one killed before). The third category of means used to decode the message is that of inferences, which help make wider connections between the current text and the reader s larger store of knowledge (example: Vincent was killed shortly after he wrote a 1 Inferences are evidence-based guesses. They are the conclusions a reader draws about the unsaid based on what is actually said. 2 The term conceptual representation is virtually identical in meaning to another expression mental model (Johson- Laird, 1983) used to capture cognitive representations of events and other mental representations. 118

column published in The New York Times claiming Basra police were of being infiltrated by Shiite militiamen. leads us to guess/infer that the lines written by Vincent represented a warning and a menace for somebody and that those who did not want the truth to come out decided to eliminate all risks; form the utterance The Islamic Army in Iraq said it had killed "the American security consultant for the Housing Ministry," after the United States failed to respond to its demand of the release of Iraqi prisoners. There could be drawn the inference that the American officials had not been willing to communicate with the Iraqi insurgents). 2.2. Text and discourse All discourse is produced it interaction of two socially organized individuals. The writer must anticipate the possible reactions of the reader just as the latter interprets the received message according to the presumed objectives that it assigns to the author. This is the way in which the reader deciphers a content while trying to guess the intention of the sender: he looks in fact for some data in order to rediscover what had been thought before the discourse itself. A text, according to J.M. Adam, is constituted of a configurationally oriented string of unities (suggestions) sequentially linked and progressing towards an end. The text produced is more cohesive and more coherent; it is not a random combination of words, sentences, suggestions or utterances. It is necessary to specify that here, when we talk about suggestions' refer us to the meaning that the logicians give to the concept the one of reasoning', judgement' rather than to syntactic unities that compose a proposition at sentence level. This is the reason why we can continue saying that a text can equally be seen as a complex hierarchic structure containing n sequences elliptic or complete of the same type or of different types. It is a matter of the different levels (semantic, pragmatic, etc.) to which ones information is concentrating and assured by the cohesion (semantic) and the coherence (pragmatic). Consequently, the direction of a text organizes itself to several levels. The texts oral or written are for the reader communication unities, rather than simple chains of words or of propositions. This is due to the fact that the parties of a text are in correspondence with one another, and that this relation leads to the creation of a global meaning; in its turn, this content derives its meaning from the situational and cultural context within which it develops. The text is an abstract object obtained from the subtraction of context applied to the empirical object (discourse). An "article-report" is usually seen as a text in which the journalist reports the events while going on the ground, while going on the spot of the action. He then tells what he saw and what it heard on the spot. He becomes to some extent a "subjective" witness who observes the facts with his own sensitivity. The journalist uses there a picturesque vocabulary which translates what he "lived" on the spot. And frequently, he quotes one or another sentence pronounced by one of the actors or the witnesses, of the sentences that exclusively was sometimes entrusted to him or that he seized quickly. The interest of the article-report lies finally in the fact that it exceeds the dryness of the purely informative text to tell the event in another way. When we speak about elements belonging to text, we deal with what is called cohesion, that is, cohesive ties that link together all the propositions in the text (lexical items: Ronald Schulz, 40, an industrial electrician from Alaska; (co)reference: the use of more denominations fore the same person, namely a U.S. security consultant = the hostage = the American security consultant for the Housing Ministry). 119

As far as coherence is concerned, it contributes to the unity of discourse, such that the individual sentences or utterances hang together and relate to each other. This unity and relatedness is partially a result of a recognizable organizational pattern for the propositions and ideas in the passage, but it also depends on the presence of linguistic devices that strengthen global unity and create local connectedness. This area of discourse is broader that that of text, in that it involves not only contextual elements (the kidnapping of an American by an Iraqi insurgent group, the Al-Jazeera television channel announcing the news, the fact that we can infer from the discourse that chaos reigns in Irak and that many people are dying and suffering because of the war and the terrorists: Another insurgent group, the Swords of Righteousness, has set a Saturday deadline, threatening to kill four Christian humanitarian workers abducted two weeks ago ; Iraq has seen a sudden surge of kidnappings of Westerners in the past month after a relative lull.; On Aug. 2, 2005, New York freelance journalist Steven Vincent and his female Iraqi translator were abducted at gunpoint. His body was discovered that night south of Basra. The translator was seriously wounded and remains hospitalized.), but also the writer s subjectivity. 3.Conclusion Understanding a text implies understanding different kinds of meaning at the same time: the conceptual meaning, the propositional meaning, the contextual meaning and the pragmatic meaning. The reader will always have to use his interpretive skills to reconstruct the writer s presuppositions and draw appropriate inferences. He can never stay passive and expect to absorb meaning effortlessly. He should also take into account the type of text he is confronted with and the conditions that have given rise to it. Can we speak about total understanding? If the writer and the reader are similar in background, the reader can interpret the text with no conscious effort. But a problem rises: a careless reader may read into the text meanings that are not there, simply because he has a very strong sense of having much in common with the writer. Appendix Iraqi insurgent group says it killed kidnapped American an Associated Press report 12/08/05 CAIRO, Egypt - A statement signed by an Iraqi insurgent group said Thursday in an Internet posting that it killed a kidnapped U.S. security consultant. The White House said it could not confirm the death. The statement, posted on an Islamic militant Web forum, did not identify the hostage and provided no pictures, video or other evidence he had been killed. It said pictures of the slaying would be released later. The U.S. Embassy said it had no information to confirm the claim. White House press secretary Scott McClellan said he could not confirm the death and said he had no additional information on the matter. "Any time there is an American that is taken hostage it is a priority for the administration, and their safe return is a priority for the administration," he said. 120

It was the first time in more than a year that a group from the Sunni-led insurgency announced the slaying of an American hostage. Another American was killed in August, and police blamed Shiite militants. The Islamic Army in Iraq said it had killed "the American security consultant for the Housing Ministry," after the United States failed to respond to its demand of the release of Iraqi prisoners. A video issued by the group was broadcast Tuesday on Al-Jazeera showing the hostage -- identified as Ronald Schulz, 40, an industrial electrician from Alaska -- sitting with his hands tied behind his back. The group Thursday blamed President Bush for failing to respond to its demands. "The war criminal Bush continues his arrogance, giving no value to people's lives unless they serve his criminal, aggressive ways. Since his reply (to the demands) was irresponsible, he bears the consequences of his stance," the statement said. "Therefore the American security consultant for the Housing Ministry was killed after the end of the deadline set to respond to the Islamic Army's demands," it said. On Tuesday, Bush said the United States will work for the return of captive Americans in Iraq but would not submit to terrorist tactics. "We, of course, don't pay ransom for any hostages," Bush said. "What we will do, of course, is use our intelligence-gathering to see if we can't help locate them," Bush said. Another insurgent group, the Swords of Righteousness, has set a Saturday deadline, threatening to kill four Christian humanitarian workers abducted two weeks ago, including an American, two Canadians and a Briton. A French aid worker and a German citizen are also currently being held by kidnappers. Schulz graduated from Jamestown, North Dakota, High School in 1983, then joined the Marines. His brother, Ed, said he served in the Marine Corps from 1984 to 1991 and after his discharge, moved to the Anchorage, Alaska, suburb of Eagle River. No one answered the phone at Ed Schulz's home Thursday. The Rev. Doug Opp, pastor of St. John's Lutheran Church in Jamestown, where Ronald Schulz and his family were members, said before hearing Thursday's news that a prayer vigil was planned for Friday in the church sanctuary. Plans will continue for that until the news from Iraq is confirmed, Opp said. "We're proceeding (with the vigil) until we know," Opp said. 121

Iraq has seen a sudden surge of kidnappings of Westerners in the past month after a relative lull. The last time insurgents announced the killing of American hostages was Sept. 21, 2004, when al-qaida in Iraq said it had killed Jack Hensley, a civil engineer from Marietta, Ga., and Eugene "Jack" Armstrong, formerly of Hillsdale, Mich. They had been abducted days before along with a British engineer Kenneth Bigley, who was also killed. On Aug. 2, 2005, New York freelance journalist Steven Vincent and his female Iraqi translator were abducted at gunpoint. His body was discovered that night south of Basra. The translator was seriously wounded and remains hospitalized. Vincent was killed shortly after he wrote a column published in The New York Times claiming Basra police were of being infiltrated by Shiite militiamen. A senior British official said Islamic militants -- and not Iraqi police -- probably killed him. Bibliography Adam, J.-M., 1990, Eléments de linguistique textuelle, Bruxelles, Mardaga ; Johson-Laird, P.N., 1983, Mental Models, Cambridge, MA: Harvard University Press; Schiffrin, D., 1998, Approaches to Discourse, Oxford & Cambridge USA, BLACKWELL; Van Dijk, T, 1997, Discourse as Structure and Process, 1, London, SAGE Publications Ltd. 122

American Schools of Linguistics Nicoleta-Aurora POPESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: This paper consists of a diversity of themes that characterize the current American scene in the field of linguistics. The scholars presenting these topics (all of them Americans and practicing linguists) naturally deal with their material according to the theoretical views they themselves find defensible. The paper is a highlight of those aspects material covered elsewhere that contribute to an understanding of the diversity of the field of linguistics in the United States. Key words: monochrome school, taxonomic view, nontaxonomic view, item arrangement view, equal footing, subsidiary, broadest claim, ipso facto grammatical, twilight zone, spheres of integration, analytically watertight, occurence, extrinsically syllable, redundancy, vexatious theme, idioms Scholars in other countries have tended to think of linguistics in America as a rather monochrome school, subscribing to a single set of premises, assumptions and provisional results. There is a wide variety of views. Among specialists who share a basic point of approach there is also considerable divergence beyond their common ground and in the emphases and consequences they draw from the common ground. It must be stressed that many of these viewpoints are not exclusively American, but are shared by workers elsewhere in the world. The current American scene it is not accurate to speak of schools of linguistics in the traditional sense of the phrase. There are characteristic themes which hold varying importance for different groups of scholars. Perhaps the most important theme is one which divides all views into two sorts, taxonomic and nontaxonomic, to use terms that have recently gained currency. In its extreme form, the taxonomic view, would insist that any linguistic feature be assigned its status and be classified solely on the basis of other audible or legible features which may be found in actual sentences together with the feature in question. Nontaxonomic views do not necessarily resemble are another at all in their theoretical basis. A familiar instance of nontaxonomic theory is found in the traditional Western, or European American, school grammar on which many of us were raised and which is still frequently to be met with in our schools, despite repeated and differing criticism leveled at it by modern linguistics for the past four decades or so. This theory defines many of its grammatical relations on the basis of the supposed meaning, or content, or reference, or denotation, or designation of words. Linguistics in the United States has developed for more than a half century in close association with anthropological studies. This association is an understandable reaction to the domination by traditional historical grammar in the study of the familiar languages of Western literature and of the classical cultures of Europe and Asia. The study of the enormously varied cultures of the small residual members of American Indians has been an urgent and continually attractive problem for American anthropologists. There groups speak more than two hundred languages, though many will surely die out within a generation; the number of speakers of many of these languages was never large, and the urgency of the task has always been clear. Traditional grammar and the views of many scholars depict a grammar as being supplied with a number, or inventory, of items (words, roots, sounds, and the like), and then applying processes to these items whereby they assume the shapes seen in sentences. The item arrangement view this latter one just mentioned is doubless closely related to the concern for not obscuring the basic data; it is another manifestation of the emphasis on an emphical approach, which shuns idealized forms that are considered not to occur as such in the ran data. 123

Another recurrent theme stems from the history of the role of field data collection: the debate on speech versus writing. Much of American linguistic scholarship insists that an adequate theory must recognize that speech is primary and writing is secondary. Language may occur in observed form both written and spoken, regardless of the history of traditions of writing. Tradition favored classical and literary languages, it naturally favored written language; and it often mistook literary forms which were never spoken as being the preferred, correct, and only decent objects of study. It is clear that one s approach to the analysis of written language will differ depending on whether one takes it to be necessarily secondary to, or on an equal footing with, the spoken form. On the other hand, a view of written language as not being subsidiary will alter some aspects of a theory of language change, for one must then treat with due prominence the intrusion of written forms into the spoken tradition. Still another consequence of the empirical approach has been the recurrent theme of rejection of language universals. All languages are to be analyzed in their own terms, without perception; and therefore, a priori, anything is to be expected. The opposite view claims that one must have some kind of expectation in order to approach the problem, and that linguists expect to find by successive confirmation universal feaheres of language; that our most general starting theories include intuitions of these universals. There is currently much concern with the aims and form that a grammar must be supposed to have. That a grammar must enumerate and explain every sentence that may be said in the language has been the broadest claim. Then any sentence that may be spoken will be ipso facto grammatical, and thus very clear limits will be set for the characteristic of grammaticality. Others maintain that there is a twilight zone between grammatical and ungrammatical that cannot be sharply delineated. A more specific theme which concerns the form of the grammar is the question of level. Most agree that there is at least a duality in language; there are elements like words, usually with some sort of readily specified meaning (that is roots, morphemes, stems, affixes, and the like), which are combined somehow into sentences or clauses. But there is disagreement whether these two spheres of integration are to be regarded as quite reparate analytically watertight or whether criteria of the one apply in the discrimination of the elements of the other. That the spheres must be defined separately so that no definition risks being circular is what one view claims; such a view claims often that thereby a sharper, cleaner focus is imparted to one s view of the machinery of language. A different view contends that the natural handling of language never makes distinctions on one level without clues from however many other levels coexist. Another perennial theme has been the significance and role of distribution, or privilege of occurrence. The desire for abstract, formal definition has induced many scholars to attempt to define units extrinsically by criteria of distribution. The classical notion of syllable has been pressed into service as a distributional unit in phonology in such discussions. On the other hand, from such restrictions as one observes in distributional statements, others have sought descriptive economy and deeper explication by formulating the restrictions on occurrence as clues to redundancy. An important and vexatious theme of inquiry in language is the role of and approach to meaning. Many American linguists, in a mood a strong rejection of traditional grammar and influenced by a rather extreme behavioristic position, viewed meaning with suspicion. This prevailing attitude has changed. But there are great differences among the hypotheses held. Some have said, that it is a fort of network between cultural systems others say that meaning lies totally outside the linguistic system, that it lies outside, but that linguistic meaning is ultimately a linguistic concern. Some feell that must be constantly taken into consideration; others that it is to be analyzed as a quite separate problem. For example, idioms have been called a part of grammar defined by criteria of productivity and semantic 124

arbitrariness. Some of those who regard meaning as part of the linguistic structure regard it as merely another aspect of that many faceted structure; others have assigned it a separate level, parallel to other levels. In successfully distinguishing subtle aspects of syntax there is a general difficulty (for example, animatenes in English) from meaning (for example the English terminology of politeness), and these from cultural value, or social use and situational difference. With the increased interest in and active debate on problems of meaning, a new common ground with the field of philosophy has been struck, and interest in an enlarging set of common problems has already emerged. In the United States the themes of contemporary linguistics are various and sometimes intricately interwoven. Bibliography 1. Norman A. McQuown Linguistics and Anthropology 2. Tania Duţescu Coliban - Aspects of English Morphology 3. Einar Haugen - National and International Languages 4. American schools of linguistics 5. Albert H. Marckwardt - Linguistics and Instruction in the Native Language 6. David De Camp - Linguistics and Teaching Foreign Languages 7. Charles Hockett - A Course in Modern Linguistics 8. B.L.Liles Linguistics and the English Language 125

El espanol de los dos continentes Valentina ANA Universitatea Petrol-Gaze, Ploieşti Resumen: El presente trabajo propone a sus lectores algunos momentos de pensamiento en lo que vista el sentido de muchas palabras, conocidas como usadas no solamente en España, sino en todos los países de América Latina y que, en realidad, su sentido no es lo mismo. Así que, muchas frases donde se empleyan estas palabras se transforman en totalidad. Por eso, erá necesario presentar las similitudes y las diferencias entre ellas, por la demarcación de ciertas categorías de palabras y expresiones, que tienen un regimen especial en las dos zonas geográficas. Palabras llave: España, América Latina o Hispanoamérica. CONTENIDO El español pertenece junto de francés, italiano, portugués, rumano, catalán, provenzal, retoroman, sarda y dalmata ( que dispareció ) a la gran familia de las lenguas románicas, lenguas que se formaron, después la división del Imperio romano, de la lengua madre, el latín. El latín que se hablaba en antigüedad en el teritorrio de la Península Ibérica era un latín vulgar, rústico: sermo vulgaris. De esta latín vulgar se desarrolló, en tiempo, más dialectos. A un interval de algunos siglos, después la invasión de los árabes en España ( 710 n.e.), uno de estos dialectos, él que se hablaba en Castilla Vieja, comienza tener una importancia especial de la Castilla en la lucha de reconnquísta de los teritorrios ocupados por árabes. Al fín de la Reconquísta de la Península Ibérica ( 1492 ) y de la institución - como la consecuencia de los descubrimientos de Cristóbal Colón del Imperio colonial español, la castillana llega a ser la lengua oficial de España, con la denominación de lengua español. Extendiendose por una gran parte del globo terrestre, la lengua español se habla ahora en 21 países. Aunque tiene una gran extensión, la lengua española queda muy unitaria : la misma lengua se habla hoy - con diferencias insignificantes ( de poca importancia ) tanto en España, como y en toda la América Latina ( exceptantado Brasilia, donde se habla la lengua portugués ) y en Filipines. La vasta difusión geográfica de la lengua español ( por dos continentes ) y las relaciones culturales y económicas, cada vez más estrechas entre el nuestro país y los pueblos de América Latina ( Hispanoamérica ) determinó un interés creciente para esta lengua. El presente labor propone, a los interesados un breve estudio comparativo de lenguaje, lo que podríamos exprimar en una comparación entre la lengua española que se habla en España y la que se habla en América Latina, las similitudes y las diferencias entre ellas. Por eso, hemos delimitar algunas categorías de palabras y expresiones, de un regímen especial, en las dos zonas geográficas distintas. 1. PALABRAS DE UN SENTIDO VARIO - acuerdo ( acord ), en Colombia y México significa reunión de una autoridad gobernativa con uno o algunos de sus inmediatos colaboradores o subalternos para tomar conjuntamente decisión sobre asuntos determinados. En Argentina se traduce por consejo de ministros; - achuchón ( strangere, apasare, vanataie, contuzie ). En los países de América Latina se traduce por hombrear ( en rumano, branci, a imbranci ); 126

- alberca, en España es sinónimo con tanque ( rezervor, bazin ), en México, se traduce por piscina ( piscina ); - ambiente, en España es substantivo y significa ambianta, mediu o adjetivo y significa ambiant. En Argentina y Chile se traduce por agradable ( placut, agreabil ), como adjetivo y por habitación, como sustantivo. - asunto, que en España se traduce sujeto, problema, tema, en Argentina y en algunos sitios no es raro su empleo de asunto con el mismo valor indefinido que tiene en el resto de los países hispánicos, la palabra cosa. Aparte de la pobreza lexical que supone el empleo de estas palabras baril, asunto tiene el defecto de impropiedad de su empleo. El significa materia de que se habla, argumento de una obra, lo que representa un cuadro o escultura, o negocio. En España, en cambio, asunto está equivalente y con cosa ( lucru, obiect, fapt : cosa grave ); - blanco (adjetivo: alb ) en Puerto Rico significa gol ( spatiu) (dejar blanco de cutis a lasa spatiu gol ); - canero que en España significa instalator, en Hispanoamérica se traduce por cultivador de caña de azucar ( cultivator de trestie de zahar ); - cuadra, que en España significa sala grande o crujía, en México y Perú representa una porción entre dos calles; - latente (adjetivo ) en España es sinónimo con vivaz, vigoroso, intenso, pero en Ecuador se traduce por visible; - neto ( adjetivo ) en España significa neto, categórico o, otro sentido de pedestal. En cambio, en América Latina significa, verde, inmaduro, crudo; - pato ( sustantivo ) tan conocido en España como rata, ratoi, en Hispanoamérica representa hombre sin propia opinión y en Cuba es un término medical que se traduce por alcuza ( plosca ); - punta ( sustantivo ) significa pico, cabo, lengua de tierra o, de otro sentido agudeza; en Colombia está un término deportivo que se empleya por cabeza ( grupo que va en cabeza en una competición ciclista ) o por corner; - recuerdo ( sustantivo ), que deriva dentro el verbo recordar ( a-si aminti ), cuando se empleya al singular significa ( amintire ). Al plural, en cambio, puede tener y el sentido de cumplidos ( complimente ). En Colombia, la misma palabra, pero como adjetivo significa no borracho, ágil,, vivaz; - revuelta ( sustantivo invartire repetata ), en Hispanoamérica significa: vuelta, recoveco, indignación o disputa ( vários sentidos ); - servicio ( substantiv servici, tacam ) que significa servicio o cubierto en Argentina su sentido es de closet; - tanque ( sustantivo ), sinónimo con alberca ( rezervor, haba, tanc )., en México se traduce por estanque ( helesteu ). Un lugar aparte ocupa la palabra macho ( sustantivo masculino ). Como sustantivo tiene más sentidos : - hombre, varón, macho o mulo, macho de corchete ( barbat, mascul, barbatus sau catar, carlig de copca mos ); - como término técnico macho, (el) alma; - como término en construcciones pata de puente, pisón ( picior de pod, mai de batut ); - En Hispanoamérica tiene, también tres sentidos distintos : extranjero, hombre de pelo rubio y con otro sentido martillo ( strain, om blond si cualt sens baros ); - como adjetivo, tiene dos sentidos. Primeramente, significa varonil, masculino, poderoso, robusto, fuerte ( barbatesc, masculin, puternic, robust ) y, después se empleya como figurativo, con el sentido de tonto ( nerod, prost, gogoman ). 127

La forma femenina macha significa en España varona ( femeie barbatoasa ) y en América Latina tiene el sentido de buen humor, borrachera ( chef, betie ) muy diferente. 1. PALABRAS DISTINTAS QUE TIENEN LA MISMA SIGNIFICACION - herida ( sustantivo ), sinónimo con llaga ( rana ). En Hispanoamérica se empleya chacra, que significa, también finca rústica ( ferma, gospodarie taraneasca ); - ajustero ( sustantivo ) ( lucrator in acord ), en México y Nicaragua, destajista. En cambio, los verbos ajustar y contratar al destajo tienen otros sentidos : ajustar significa arreglar un vestido ( a aranja o haina ), armar ( montar ), instalar ( a monta, a instala ). Pero contratar al destajo tiene el sentido de comprometer ( a angaja, a negocia in acord ); - usurero, avaro, mezquino, tacaño ( camatar, calic, avar ), en Guatemala y Nicaragua se dice alargatado; - despejar (se ), aclarar (se ) ( a se insenina ), en Latinoamérica, alambrar; - merecer ( a merita ), en México y Venezuela, ameritar; - cine ( sustantivo: cinematograf ), en Chile, biográfo; - la locución conjuntiva cada que es un arcaísmo que no debe usarse en la lengua culta. Ella está equivalente con siempre que. En cambio, se empleya en la habla popular y rústica de algunas regiones de España y sobre todo de Hispanoamérica. La misma situación tiene y la conjunción temporal cada y cuando, equivalente con cada vez que y siempre que; - coctel ( cocteil ), en Argentina, copetín y en el resto de Hispanoamérica, trago de licor o aperitivo; - jardín de niños ( gradinita de copii ), en Cuba, círculo infantil, en Argentina y Uruguay, jardín de infantes; - la locución adverbial en seguída ( imediat ) está equivalente con luego, luego ( solo en México ); - pastel ( sustantivo masculino : prajitura ) se traduce en Argentina y Uruguay por el femenino masita; - matanza ( sustantivo femenino : macel ) se traduce en Argentina por masacre; - moreno (adjetivo : brunet ), en Argentina morocho y en los otros países morgue, que tiene y el sentido de morga; - piolet ( sustantivo : piolet ), en España y Perú, picota, en Chile, piqueta, en Argentina, pico de hielo, en Ecuador; - conversar ( verb ) con su derivado femenino conversación ( a conversa, conversatie ), en Uruguay se dice procear con su derivado masculino proceo. Por hablar más de alguien, solamente en Hispanoamérica se empleya el verbo rajar. Así como por: tema, obstinación, caprichosa, se empleya, solo en Cuba la palabra rencubillo. El español tienda ( pravalie, magazin ), en Argentina se empleya carpa y en Uruguay tolda. 2. TERMINOS TECNICOS La mayoría de los términos técnicos pertenecen al dominio del petroleo y tienen una gran variedad en los países de Hispanoamérica : - aconamiento de agua ( con de apa ) : conificación de agua, en Bolivia; cono de agua, en Ecuador, PerU y Venezuela: cono de succión, en México; - bomba, cuyo sentido inicial es de pompa, en América Latina se empleya acompañado por otras palabras: bomba de refuerzo, en Argentina, Bolivia y Ecuador; bomba 128

comprensiva, en México; bomba de alta comprensión, en Perú; bomba reforzadora, en Venezuela; - canería de flujo ( canal de scurgere ): linea de escurrimiento, en Argentina; tubería o colector de salida, en Bolivia, Ecuador y México, tubería de flujo, en Perú, tubería recolectora, en Venezuela; - compresión ( compresie, comprimare ). No debe confundirse con comprensión ( intelegere, comprehensiune ). Esta palabra se llama: en Perú, presión de gaz; en Venezuela, refuerzo, incremento, aumento. De aquí derivan los verbos: comprimir, en Argentina y México; elevar la presión de un gaz, en Perú; reforzar, en Venezuela; verbos que tienen un sentido totalmente distinto entonces cuando se empleyan en España; - levantador, elevador ( ridicator ) se dice: caño de subida, en Argentina; tubo elevador, en Bolivia; tubo ascendente vertical o de subida, en Ecuador, México y Perú; - lubricantes resistentes ( uleiuri grele ) : así mismo, en México; lubricantes para trabajos pesados, en Perú; aceite lubricante pesado, en Venezuela; gasoil pesado, en Argentina; lubricantes para maquínas de trabajos pesados, en Bolivia; aceites pesados, en Ecuador; - petrolero ( sustantivo: petrolier ): también, en Argentina, Bolivia, Ecuador, Perú, México y buque tanque, en Venezuela; - relleno ( sustantivo: umplere ); terraplen, en Ecuador, México y Perú; - represión ( sustantivo: recompresie: recomprensión, en Bolivia, Ecuador, México y Perú; restauración de presión, en Venezuela.En España y Colombia se más empleya y el término inglés repressuring; - surgencia por iniyección de aire a gaz ( eruptie prin injectie de aer cu gaz ): bombeo por aire o por gaz, en Bolivia, Ecuador y Perú; elevador por burbujeo, en México; levantamiento artificial por aire ( gaz ), en Venezuela. Parece que, entre todos los términos técnicos del dominio de petroleo, solamente tubería de perforación ( conducta de foraj) se empleya en toda América Latina. Lo que es digno de señalar es que, en Argentina se empleyan, aproximativo los mismos términos como en España. En el vocabulario de especialidad existen algunos términos ingleses, que se empleyan solamente en España: plung y seal nipple, sinónimos con tapón ( dop ); wildcat, equivalente con sondeo de explotación, en España; sondeo inicial, en Colombia ( sonda de exploatare ); riser ( tub catalizator ). En la lengua española existe una categoría de palabras que tienen su origen en Hispanoamérica: magua ( esec, fiasco, deceptie ); malagradecido ( nerecunoscator, ingrat ); malamistado ( certat cu cineva ); malcriadeza ( proasta crestere ); malgenioso ( irascibil, iritabil ), manejar, sinónimo con conducir ( a manevra, a conduce ); manteca o mantequilla ( unt ). El empleo del verbo acordar con el sentido de conceder se considera correcto en América, donde su uso está muy extenso. En España, en cambio, en presente no está normal. El uso de la locución preposicional adelante de por delante de está incorrecto. Esta forma representa el fuente de la habla vulgar dentro de unas regiones de Hispanoamérica, donde se empleyan expresiones como: adelante mío, adelante suyo por delante de mí, delante de él,de ella. La palabra sarten ( cratita ), sustantivo femenino en España se cambia en masculino, el sarten. 129

REFERENCIAS BIBLIOGRAFICAS - Seco, Manuel - Diccionario de Dudas y Dificultades de la Lengua Española, Aguilar, Madrid, Quinta Edición, segunda reimpresión, 1970 - Moliner, Maria Diccionario de Uso del Español, Editorial de Gredos, Madrid, 1970 - Diccionario de Sinónimos Barcelona, 1968 - Scipione, Ileana Dictionar de dificultati ale limbii spaniole, Bucuresti, 1979 - Teodorovici, Constantin; Pisot, Rafael Dictionar roman spaniol de expresii si locutiuni, Ed. Polirom, Iasi, 2005. 130

Le plurilinguisme des pays Un État peut-il parler plusieurs langues? Maria SIMION Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : Du fait de la non coïncidence des frontières étatiques et des aires linguistiques, la plupart des États sont de fait plurilingues, mais peu le sont de droit et ont aménagé en conséquence leurs institutions. Comparer pratique légale et réalité est donc nécessaire. Le premier point est de connaître la base même de la situation linguistique réelle de chaque pays, c'est-à-dire le nombre de langues entrant dans son paysage vivant. Il s'agit ensuite de voir comment chaque État, suivant sa politique, décide ou non de se donner une ou plusieurs langues officielles au niveau national, régional ou communautaire. ÉVANTAIL DE LANGUES Langues co - officielles Langues minoritaires Langues régionales (,,nationales ) Langues étrangeres Langues internationales Langues éuropéennes Langues sans frontières Médium culturel Multilinguisme O.I.F. (Org. Internat. de la Francophonie) Apprendre les langues La pratique des langues Un nombre croissant d'individus sont amenés à devenir plus ou moins plurilingues. Ils le doivent d'abord à leur milieu social qui peut les inciter à des usages divers par acquisition spontanée. Mais, dès qu'intervient l'instruction, celle-ci devient le facteur décisif quant à la connaissance et à la pratique. L'école élémentaire inculque la ou les langue(s) officielle(s) nationale(s) et/ou régionale(s) auxquelles peuvent s'ajouter, à différents niveaux selon les pays, les langues étrangères et classiques-en visant dans chaque cas un usage, écrit et parlé, correct. Ce sont donc les enseignements institutionnalisés par l'état qui, au-delà des pratiques spontanées, pourront avoir la plus grande influence sur la compétence et le comportement linguistique, relationnel et culturel de chaque individu- toutes choses qu'il tendra à transmettre à sa descendance. Les possibilités sont très variables d'un pays à l'autre selon l'organisation de l'enseignement et les relations, avec le reste du monde. Les choix offerts- nombre théorique de langues étrangères et ampleur des possibilités pratiques- conditionnent l'orientation des jeunes autant que la mondialisation et l'évolution des influences culturelles qu'elle engendre. Les grandes tendances vont certainement vers une prééminence de l'anglais, mais aussi vers l'ouverture de l'accès à des véhicules d'autres cultures pour un nombre partout croissant de population scolarisée à des niveaux plus élevés. À la diversité des pratiques suivant les pays vient s'ajouter une plus grande multiplicité des acquisitions simultanées possibles. Un multilinguisme de choix se superpose progressivement aux plurilinguismes dictés par la nécessité du travail. Tout cela peut être examiné dans un grand ensemble comme l'europe où règnent une quarantaine de langues officielles, ou dans un pays comme la France où les traditions de l'enseignement des langues allaient depuis longtemps vers l'ouverture au monde. 131

En Europe (voir le tableau,,les Langues Européennes,,) l'enseignement des langues varie considérablement suivant les pays: d'abord en fonction du nombre des langues officielles, régionales et étrangères introduites dans l'enseignement; ensuite, selon l'attraction, spontanée ou orientée, des élevés et de leurs familles vers tel ou tel médium culturel ou utilitaire. L'éventail de langues étrangères présenté, non seulement dans l'ensemble du pays mais dans la majorité des lieux, oriente vers une polarisation extrême. Plus de 6000 langues coexistent dans le monde. Où sont-elles parlées? Par combine de personnes? Depuis quand? Quelles relations entretiennent-elles entre elles? Ce compte-rendu se propose de répondre à ces questions en présentant clairement leur développement et leur déclin?! L' anamorphose ( voir le tableau,,combien des langues parlées par État? ) donne à chaque pays une taille proportionnelle au nombre de ses langues réellement parlées. On voit ainsi que les pays les plus multilingues ne sont pas uniquement les grands pays, en population ou en territoire, comme la Chine ou l'inde, mais que la diversité linguistique est particulièrement élevée dans certaines régions, comme, par exemple l'île de Nouvelle-Guinée, avec 1 082 langues (817 en Papouasie-Nouvelle-Guinée et 265 dans la province indonésienne d' Irian Jaya) pour 6,6 millions d'habitants en 2000, soit, en moyenne, 6000 locuteurs par langue. Ensuite, les régions les plus denses en langues sont l'afrique centrale, le reste de l'indonésie, le Mexique, l'inde, la Chine et l'australie ayant des centaines de langues dont beaucoup sont au terme de leur existence. Dans les quarante pays d'europe, Russie exclue, ne survivent qu'une centaine de langues, soit en moyenne 250 000 locuteurs par langue. Des situations variées Sur 200 États souverains dans le monde, 160 sont officiellement unilingues au niveau national. Une trentaine sont bilingues, 7 trilingues (Belgique, Luxembourg, Bosnie, Erythrée, Rwanda, Seychelles, Vanuatu) et deux quadrilingues (Suisse et Singapour). Ces plurilinguismes peuvent refléter soit l'ethnicité foncièrement composite de l'état - nation (Suisse, Belgique, Canada, Finlande, Chypre, Afghanistan, Nouvelle-Zélande), soit la diversité interne de sa langue (Norvège, Bosnie), soit, enfin, la présence d'une langue extérieure, d'origine impériale(anglais, français, portugais, espagnol) ou religieuse (arabe). Certains États reconnaissent des langues officielles ou co-officielles au niveau régional. C'est le cas des deux pays officiellement multinationaux, la Russie avec 130 nationalités et leurs 55 entités autonomes et la Chine pour ses 55 nationalités minoritaires et leurs 150 entités autonomes. L'Inde, résolument uninationale et authentiquement fédérale, liste, après ses deux langues officielles au niveau national, 18 langues <constitutionnelles>, dont la plupart sont celles des 35 Etats et Territoires de l'union. Ailleurs, on peut retrouver la reconnaissance similaire de plusieurs langues régionales, proclamées <nationales>, comme en République Sud - africaine (9), en Éthiopie (7), en République démocratique du Congo (4), au Pérou (2), en Bolivie (2) ou au Paraguay (1). On trouve en outre des territoires à statut spécial ayant leur langue co-officielle : Myanmar (6), Espagne(3: basque, catalan, galicien), Italie (2: allemand, français), France (1: corse); ou encore des langues minoritaires reconnues: le hongrois en Roumanie, le kurde en Irak, etc. Aux États-Unis, deux États ont une langue co-officielle (la Louisiane et le Texas), comme, ai Canada, le territoire inuit du Nunavut. Enfin, des territoires extérieurs dépendants ont aussi leurs langues co-officielles : les îles Normandes pour le Royaume-Uni ; Féroé et Groenland, pour le Danemark ; Porto Rico, pour les États-Unis ; la Polynésie française. 132

La centaine de langues dites nationales sont celles, officielles, des 200 États actuels et de leurs dépendances. Aussi est-il nécessaire de faire le point sur cette situation afin de tenter d'évaluer, ensuite, ce que l'avenir peut réserver. Des langues officielles peu nombreuses Les langues officielles des États ne sont effectivement qu'une centaine, petite minorité, bénéficiant de nombreux avantages, comme d'être, en principe, écrites, enseignées, utilisées dans les administrations et d'être appelées à un certain développement ; et aussi de permettre aux observateurs de compter la population susceptible de les parler ou, au moins, d'être appelée à les employer. La pensée et la culture de chaque individu, conditionnées d'abord par la langue première, sont influencées par l'acquisition des langues secondes et cela d'autant plus que celles-ci seront enseignées, ce qui permet à la fois de maîtriser leur usage écrit et d'accéder à leur culture. Un multilinguisme bien conduit n'entraîne pas nécessairement la déculturation, mais peut générer un enrichissement des pensées individuelles comme un renforcement de la diversité des cultures. Avec l'anglais, le français est la langue de travail de l'onu et de nombreuses organisations internationales, et la seule langue présente sur tous les continents, où l'organisation de la francophonie conserve un rôle singulier, de l'institutionnel au culturel. Les espaces francophones (voir le tableau,,l'espace Francophone Européen ) ont aussi été les lieux d'une grande variété de parlers. Le foyer européen de la francophonie d'abord, avec deux ou trois langues divisées en une bonne vingtaine de dialectes, a connu une grande dynamique interne et externe. Puis la diffusion du français au-delà de cet espace originel a suscité l'apparition de nouvelles formes de langage : dialectes, créoles, français régionaux et d'outre-mer, français minoritaires, etc., dont l'évolution toujours en cours est très diverse. «Oui, j'ai une patrie : la langue française.»- Albert Camus, Carnets (janvier 1942- mars 1951) Gallimard, Paris, 1964. Le français, après avoir été l'une des premières langues nationales européennes à remplacer le latin dans l'usage officiel et culturel, a pu, au moment des Lumières (XVIII siècle), étendre son rayonnement culturel à l'europe entière et devenir ainsi la langue diplomatique mondiale. Aujourd'hui,le français conserve une place éminente dans les relations internationales comme à l'intérieur de nombreux pays, dont beaucoup déclarent en «partager l'usage» en entrant dans l'organisation internationale de la francophonie (OIF), qui, dans l'inéductable mondialisation, proclame la nécessité du maintien de la diversité culturelle. Tout ceci fait de la francophonie un espace de communication qui dépasse la quarantaine de pays où le français a conservé une position officielle. Après l'anglais et la français, quatre langues internationales jouissent d'une diffusion intercontinentale espagnole, le portugais, l'arabe et le néerlandais), et cinq autres d'une diffusion pluri - étatique de proximité (l'allemand, le russe, le persan, l'indonésien et le swahili). Le XXI e siècle nous montrera quels seront les nouveaux rapports culturels, politiques, économiques et démographiques entre les grands acteurs de l'humanité que deviennent la Chine, l'inde, l'europe, l'amérique latine, le monde arabe et l'afrique, aux côtés de l'anglo- Amérique. Une langue internationale est, plus que toute autre, celle du pouvoir, du commerce, des livres, du cinéma Elle est aussi celle d'un peuple, d'une culture, mais qu'une certaine mondialisation avantage plus ou moins. Les productions écrites des langues (livres et presse) ont longtemps constitué le principal moyen de mesurer l'usage des langues. Puis, les moyens audiovisuels (films, radio, télévision) ont apporté d'autres données. Et, enfin, l'informatique avec le courrier électronique et les publications du web, s'adressant directement à l'ensemble de l'humanité, 133

permet de percevoir immédiatement l'évolution à ce niveau, du marché des langues, (voir les tableaux avec «Les langues de l'internet» et «Livres publiés en chaque langue - par an»). Bibliographie : 1. Atlas des langues du monde Éditions Autrement, Roland Breton, Paris, 2003. xxx L atlas du Monde diplomatique xxx Courrier International L Atlas des Atlas, 2005. 134

A Way of Teaching the Place and Time Adverbs from the Romanian Language View, as a Foreign Language Ada ILIESCU Universitatea din Craiova Abstract: In the present article, applying the principle of simplicity, so much loved by the structuralists, we start showing no contradictory, complete and simpler the teaching of the place and time adverbs, from zero, beginning with a drawing board, successfully used in the classroom. Key words: space, initial point, final point, temporality, initial moment, final moment, structure, paradigm, statement. The explanation of the main grammatical issues in the first weeks of teaching Romanian language it is motivated by the fact that foreign students must develop the automatisms of some basic structures of the statement in the Romanian language, and then, afterwards the newly learned words can easily be placed in the already assimilated structures. Starting from the present tendency that teaching the morphosyntactic and lexical structures should be approached from practice towards theoretic point of view, with the help of proper iconic elements. I have thought of a synthesized drawing board deciding to demonstrate in the present statement a way of teaching place and time adverbs showing the most simple and important adverbs immediately taught after explaining the verb to be in structures and classified upon the criteria we shall remind next. It is known that teaching adverbs does not represent a problem of a lesson itself, but it is taught even from the first days and considered thoroughly compared to the level of grammatical knowledge and the amount of lexical material students have at some point. Also, we know the fact, that semantically speaking, the place and time adverbs, express time and local circumstances of an action or object, but the students are not reminded of the terminology taught to the local speakers (c.c.t., c.c.l. etc.), and only about space and time etc. The drawing board next to the statement is formed upon two criteria : the static and dynamic idea which the place and time adverbs express, ideas conducted by the interrogative adverbs: where? from where? and when? until when? In its turn, the criterion of the dynamic idea was split into two groups: initial point and final point, proving thus the placement in time and space of that particular determinant, depending on the verb that allows an adverb or other. The beginning stage of teaching involves the explanation of the paradigm of the verb to be, because, knowing this verb, one can put together the first and the simplest structures in Romanian language: S V Adv.. The student is here.. The window is there. The mixing possibilities of this verb with place and time adverbs are few in this first stage, as the teacher has to use only adverbs which indicate space and time in a very explicit way: here, up, today etc. 139

Asking the question where? one can write on the table, with the help of the students examples such as:. Where is the plank?. The plank is here / there.. Where is the chalk?. The chalk is up / down. The static idea can also be shown starting from the question when?:. Where was he sick?. He was sick yesterday.. When is the break?. The break is now.. When is the show going to be?. The show is going to be tomorrow. In the second stage of teaching adverbs, this is after the explanation of the usual and structuralized conjugation of verbs[1] we can remind the students that the majority of the verbs allow the attachment of a place, time or manner adverb, placing the action in space and time or showing the abstract quality of an action. WHERE?. The bus is on the right side.. Travels quickly to the left.. Read yesterday the lesson. WHEN?. Hassan shall write today.. Mitko his homework.. Ali has woken up early. We can notice that, after teaching the verb s manners and times, the V+Adv. structure offers the possibility of a more diversified, variety which is given by the semantics of verbs from that structure. After teaching movement verbs, the structures can become diversified starting from the questions where from?...until where? and since when?...until when? which obviously shows the idea of initial and final point.. Did the car leave? From her / From where. Did the sportsman run? From there.. Did the book fe? From above.. Did the train go? Until her / Until where. Did the boy run? Until there.. Did the skier come down? Until down. In the third stage, the students are explained that, compared to the first two stages, in the previous structures the place and time were known: today, yesterday, here, above, to the right etc. In contrast with these verbs which give space and time clues in a determined way, there are verbs which show the idea of space and time in an undetermined way.[2] 140

. Where do you find flowers? Anywhere.. Where do you buy notebooks from? From anywhere. Where do you find flowers? Anywhere.. Where do you buy notebooks from? From anywhere.. When do you ride your bicycle? Sometimes.. Since when have you come to Craiova? Since soon. During the period when syntax issues are to be explained, one insists, in a particular way, on the quality of these verbs to link parts of the sentence or phrase. The students must obviously understand the double function of the adverbs and that is: interrogative- relative and the teacher must explain methodically the already difficult- to them, system of transforming a text from the direct style into the indirect one, where, possibly a lot of adverbs will be found, which will acquire a relative value. - Where do you buy notebooks from? - My colleague asked me from where I bought notebooks. During another lesson, students can be explained that the adverb s determinant may also be a verbal and a noun one, only, that in case of the noun determinant, the adverb answers at the question what/which?. The students have had an exam today.(when?). The today exam was difficult.(what?) The adverbs that answer the questions: from where? and since when? can individualize, in space and time, verbs and nouns:. He took a dictionary from here. (from where?). The dictionary from here is old. (which?). It has been snowing since yesterday. (since when?). Yesterday was wonderful.(what?) If the adverbs are included in the structure of a verb s determinant, they have a real quality, space or time, directly placing the action in space and time, when the same adverbs appear in the structure of a name s determinant, they receive a more abstract determinant shade, but still they keep a small part of the concrete quality they had with the verb in the previous structures. The present statement did not mean to wear out the entire known place and time adverbs nor other problems that might appear, starting from- the adverb, but tried to give some suggestions about the concentric teaching of the adverbs, on systematic stages, cumulative[3], starting from a classified drawing board that we have thought and successfully used at courses, next to the statement. 141

THE PLACE AND TIME ADVERB STATIC / DYNAMIC Place Adverbs Where? Unknown / Known here...there up... down to the right...to the left in front...in the back inside.........(in) back Initial Point / Final Point FROM WHERE? Unknown / Known from here...from there from above...from down from the right...from the left from face...from behind from the inside...from the outside from near...from faraway UNTIL WHERE? până aici...până acolo până sus...până jos până la dreapta...până la stânga până în faţă...până în spate până înăuntru...până afară 142

până aproape...până departe până undeva somewhere, anywhere nowhere, everywhere from somewhere....from everywhere TIME ADVERBS WHEN? Unknown / Known now...just now...then afterwards yesterday, last night, today, tonight tomorrow early, late in the morning,...during the day, during the night... in the Winter, in the Summer, on Monday,on Thursday Unknown / Known from now...from just now from yesterday, from today, from tomorrow from morning...from the evening UNTIL WHEN? până acum, până adineaori până ieri, până azi, până mâine până dimineaţa, până seara sometimes, anytime never, sometimes always. from soon,from always Final Point until here...until there until above...until down 143

until right, until left, until the front, until the back until inside...until outside, until close...until faraway. until somewhere until now, until just now until yesterday, until today, until tomorrow, until morning, until evening. The almost three decades practice with the foreign student classes demonstrated that the easiness of using the vocabulary and the taught patterns is achieved and perfected during the circumstances that appear, and linked to this motivation, the teaching of adverbs must be done closely related to backgrounds which can be easily learned. [1] As it is not correct to be explained, in the same time, verbs of the ø kind ended in i suffix: to run, to sleep near to offer, to cover. [2] The drawing board used at the course must be done in two colors: blue-known place and time red -unknown place and time. [3] R.Lado, Predarea limbilor străine. O abordare ştiinţifică, Bucureşti, E.D.P., 1976, p.65. 144

Morality in Advertising (2) Olga BĂLĂNESCU University of Bucharest Faculty of Letters Communication and Public Relations The basic principle that makes advertising work is represented by four major demands: Attention Interest Desire Action Suppose the advertiser fulfills all of them, the newly created advertisement is a successful one. Humor, irony, the sensational or the spectacular element, novelty, a wellknown `guarantee` might be proper means of achieving a good ad. But daily practice has proved that the scandalous element is preferred instead because it is much easier to attract attention (and to keep the interest of the public) by means of it than by making use of the other elements mentioned above. Thus, the Romanian Council for Advertising was created in order both to avoid the `extra scandalous ads`, and also to protect our public against unfair publicity and information. Advertising is defined as any form of public commendation of goods, services and ideas (referred to collectively as `products`). The solicitation of services is also defined as advertising. The Romanian Advertising Code promoted by The Romanian Council for Advertising has stipulated a lot of rules according to which ads should be created. What we are going to do now is to see what these rules say, and how our present day advertising conform to what they say. It is obvious that we have to select part of the rules mentioned above, as our paper is supposed to be made up of a certain number of pages. Advertising shall be recognizable as such by virtue of its layout, presentation, content and so forth, taking account of the public for which it is intended. Thus, the use of subliminal techniques in audiovisual advertising is prohibited. Art 17 states that advertising shall not be hidden or subliminal. The use is likewise prohibited of elements from a broadcast programme in advertising on radio and television if it can be reasonably assumed that the viewers or listeners would be mislead or confused by it. The appearance in advertising on radio and TV (which are named `commercials`) of people who may be deemed, by virtue of their participation in broadcast programmes, to carry authority with, or instil confidence in certain sections of the public is prohibited. Yet, there are lots of advertisements which ignore these rules from the point of view of both text and image. Thus, it has been proved that about 80% of our Romanian advertisements use a feminine `guarantee` to promote the product. So far, so good, one might easily say. It could do no harm to anyone to present a woman close to an object meant for her family (being known that the woman is the main purchaser in a family). The problem rises when the woman is presented under bad, critical or even offending positions, as a person with no personality or as a simple sexual object, or when she appears almost naked. Under such circumstances, she is meant only to stimulate the erotic imagination of man and thus, to attract his attention. There are many products which do not need the presence of a more or less naked woman in order to be sold. Here are several examples: Kandia chocolate is promoted by the slogan: 145

Kandia. Chocolate with love. The promoted product appears against a cvasi-erotic background which could be suitable for totally different products, such as: underwear, perfumes, even condoms. Anyway, the last ones are so decently promoted that we might consider them to set an example in the branch. Coming back to our chocolate: it is well known that sweets are especially for kids, fact which would not stop grown-ups from consuming it. But to hint at an erotic atmosphere when promoting it, means to restrict the target to a certain public and to certain circumstances, which is not the case of chocolate, a product for everyone. The advertisement mentioned above breaks Art.9 which refers to morality, civil sense, religious believes and human dignity as it follows:`publicity and advertising shall not offence morality, civil sense or the religious believes of the public. It shall also submit to and respect human dignity under all respects`. Any successful advertisement should fulfill two necessary requirements: Not to offend its target either by image or by text The character that promotes the product to be credible enough for the target it addresses to (an actor, a singer, a specialist in the field appreciated and accepted by the target) We will produce another example of breaking the rules now: Asirom company has recently presented a TV spot for promoting its insurance services, having an old lady as `guarantee`. So far, so good, one might easily say, again. There is nothing wrong in presenting an old lady on the screen, moreover it would a good start for mentioning this target which seems to have been forgotten (we all know that the women in advertising are all young, pretty, sexy, with a perfect look and having their hair perfectly done, always in a good mood, and just ready to enjoy life anytime.) The old lady acting in this TV spot has just had a car accident. Her car has run into a young man`s car, and when the young one gets off his car, she says: Baby, you surely know what I want from you now You might think that she had the car insurance in her mind, but the advertiser makes her play a dirty part: she has a sexual relation with the young one in her mind Fact which is offending for a woman, whether young or old. My students (with whom I have discussed this TV spot about) declared that young men might feel offended, too because none of them would be honored to be thought about as having such an attitude towards an old lady The allusive technique employed in this discourse will get a different effect from the anticipated one: the TV spot was meant to be kept in mind as a good and interesting one, but it will finally be remembered as an offending one. It also breaks Art. 9. Subliminal techniques employ inserted images and/or words of brief duration in an attempt to influence viewers or listeners possibly without their knowledge or ability to perceive them. It may happen during movies or during different shows (or talk-shows). Thus, when it firstly appeared on the screen, the serial In our block was continuously promoting a certain brand of cognac. Whatever the characters were talking, wherever they were staying, this brand of cognac was present. It broke Art.6 which refers to proving the facts and the truth in the created ad. (`Any advertiser shall prove to the Council for Advertising, if necessary, the truth of what has been stated in the advertisement. The demonstration shall be scientifically done`. We could not say that they had made any previous researches in order to find out the quality of the promoted brandy. They were just promoting it.) In time, things entered their usual way. But that brandy had been promoted and perhaps people had started tasting it If a `guarantee` is mentioned in advertising, the scope, content and duration of the guarantee shall be clear, in accordance with the relevant medium. Advertising which is 146

manifestly aimed wholly or partly at minors that is children up the age of 12- shall contain no speech, sound or image which in any way could mislead them about the capacity and qualities of the product concerned. Omo Campaign promoted an abluent which was presented to be the best in the market. First of all, the technique is not efficient, fact which has been proved by specialists, because no product can be presented as `the best in the market`, for the simple reason that the appreciation might be done from different points of view, and from various perspectives Yet, it is not this one the worst part of the campaign. Its slogan is ` Omo. Dirt is good!` In fact, this product is not meant for kids, but for their mothers. But what if they accidentally watch TV right then? So, advertising (printed or on TV) shall cause no mental or physical harm to minors and for their protection, shall therefore satisfy the following criteria: a. it shall not encourage minors to adopt bad behaviors, violent attitudes or antisocial ideas (the campaign we have just mentioned is encouraging kids not to clean themselves and their belongings, to accept dirt as part of their usual life). b. It shall not encourage minors to buy a particular product by taking advantage of their inexperience or credulity; c. It shall not directly encourage minors to persuade their parents or others to buy advertised products (Maggy company has recently used a kid as the `guarantee` for promoting their cooking staff. The child will surely insist on his parents` buying it because he is the main character and the main voice in the TV spot); d. It shall not, without reason, depict minors in dangerous situations. Art.10 has been broken under such circumstances. It refers to children and teenagers. Advertising for forms of saving, loans and/or investments shall contain no claims which can mislead the general public reading the terms of the loan or securities on offer, actual or estimated earnings, or the terms of interest payments and redemption. Art 18 is thus broken. Altex Company could be mentioned for such an error. They presented on TV that anyone may take any credit he needs to buy an Altex product. All he needs is his identity card. The fact is totally wrong because people have tried to get the promised credit and they could not manage until they brought many other papers and guarantees for the company. No one could blame the company for being cautious, but wouldn`t it have been more honest to tell the people the truth? Once they found it out, they would surely share it with their friends. And the image of the company would be in danger. There are certain products among which: Alcohol Cigarettes Cosmetics and other objects for intimate hygiene Dietetic products Medicines Tourist packages Toys, games and other educative products for kids which require special treatment in advertising, treatment stipulated by the Romanian Advertising Code. 147

In Art.23 we are told that `When promoting alcohol, the advertiser shall not set bad examples which might cancel moderation, correctness and responsibility in society.` Advertising shall avoid especially encouraging extra consume of alcohol. We could bring some examples which disobey this article: Unirea Brandy and Rachiul Aprig de Calnau. They both give a distorted image of man. Some workers pay a visit to their fellow in hospital where he is in plaster and cannot move. The nurse let them talk and gets out of the room. We might imagine they brought the usual staff to their friend: oranges, juice, lemons, stewed fruit. But they did not. They brought a bottle of Unirea Brandy which they opened on the spot of the moment and started drinking it. It is a good fact that the advertiser did not make them offer the ill one a drink. But as long as they are in a hospital (where the alcohol is prohibited), and they drink it by themselves, why was it necessary for them to drink in that hospital, near that poor hurt man? The second TV spot is even more violent. A worker is electrocuted while working with electric cables. His fellows cover him quickly with sand and then sit down around him and start drinking Rachiul Aprig de Calnau as if nothing had happened with their colleague.. We ask ourselves the same question: why was the poor victim necessary for in the picture? Couldn`t they have drunk that alcohol without having him hurt during a work accident? Advertising messages for alcoholic beverages shall not be broadcast on radio or TV immediately before, during or after programmes that, according to generally accepted listening or viewing figures, are heard or seen by an audience of whom twenty-five percent or more is minors. Broadcasting stations int3ended for young persons have no advertising for alcoholic beverages. The commendation of alcoholic beverages by promotional teams shall not be directed at minors. This form of commendation is not tolerated in places where more than twenty-five percent of the audience at the time is minors. We could draw the conclusion that present day advertising is rushing to get more profits, to increase the business by all means. Whether they break the Advertising Code or offend the public, their aim is to attract attention and to be kept in mind. The problem is they really succeed in doing it, but fail in keeping the interest of the public and in making it want the promoted product. It is our duty to keep an eye on what is going on around us for our own benefit. In fact, the four main demands in advertising (attention, interest, desire, action) may be achieved by decent and smart ways, and that might be one of the parts of linguistics in advertising Bibliography 1) David Ogilvy, Ovilvy On Advertising, Prion, Imperial Works, Perren Street, London, 1999. 2) Robert Glazer, New Advertising: Twenty-one Successful Campaigns From Avis to Volkswagen, Citadel Press, NY, 2004. 3) A.H.Maslow, Motivation and Personality, New York, Harper&Row, 1970. 148

Le langage de l enfant entre imitation et originalité Mihaela Cerasela ENACHE, Gabriela POPA Université «Valahia» de Târgovişte Résumé : Différents auteurs parlent de l apprentissage du langage par imitation réciproque et répétitive, d un apprentissage de la structure du monde de paroles, social et physique avec le concours du temps et le soutien d autrui, ou d un processus naturel de tâtonnement qui aboutirait sans problèmes à une maîtrise et du langage et de la marche. Ces conceptions sont simplificatrices (donnent une vision des choses qui est vraie partiellement). Penser qu on pourrait utiliser l imitation ou attendre de l imitation l épanouissement de son enfant c est oublier que l homme a parmi ses coordonnées essentielles le plaisir de la découverte et de la création. Mots-clé : langage de l enfant, imitation, création Parler d imitation et du passage du temps comme facteurs qui favorisent l accumulation qualitative et quantitative chez le jeune enfant n est pas assez pour synthétiser le procès qui se déroule véritablement lorsque l enfant s approprie le langage. S il est bien vrai que lorsqu il est né l enfant est dépendant de la chaleur, de la nourriture et du soutien physique que lui offre son entourage, il n est pas moins vrai que dès sa mise au monde il surgit ses premiers cris d indépendance. Cette indépendance va aller croissant (ou non) chaque jour en fonction de tout ce qui est investi dans la relation avec l enfant. Il n y a pas longtemps le Discovery Channel a présenté un documentaire concernant plusieurs nations et leurs rituels dans l élevage de leurs enfants. Le documentaire soulignait que parmi les dimensions les plus importantes de la relations parents - jeune enfant dans les sociétés traditionnelles se trouvent la dimension ludique et le souci de se montrer très attentif envers les besoins de l enfant et tolérant envers l enfant, comme envers une être précieuse et faible qui pourrait a tout moment disparaître si ce monde dans lequel il vient de naître se montre hostile envers lui. En fait le reportage mettait en évidence ce souci de ne pas restreindre la liberté de l enfant et de lui donner tout ce dont il a besoin pour une vie joyeuse. Ce souci-là ne sera que plus tard remplacé par celui d aider l enfant a s approprier les règles et normes de vie plus ou moins étendues et rigides de la société où il est né. Il y a donc d un coté préoccupation de satisfaire à tous les besoins de l enfant et d autre coté la préoccupation de demander de la part de l enfant des gestes, des mots etc. qui permettent l intégration sociale du petit (intégration qui passe par l éveil à ce qu il faut/on peut dire et faire). Si on étudie de près les styles de communication de différentes sociétés, styles que les locuteurs s approprient avec le système linguistique verbal et non verbal de leur société, on se rend compte qu il a là une double détermination: d un coté, il y a langue et les codes sociaux qui nous contraignent, de l autre, nous disposons de la langue et des codes sociaux selon notre tempérament, notre disposition et nos habiletés. Il s agit donc d une double détermination qui va de l individu au système et du système à l individu et qui nous fait penser que dans l acquisition du langage il ne peut pas y avoir seulement de l imitation, il y a aussi de la contribution originale et de l inventivité même de la part des locuteurs les plus jeunes. La langue s apprend intuitivement. Dans son parcours vers la maîtrise de la parole (maîtrise qui d ailleurs reste en quelque sorte imparfaite jusqu à l âge adulte et parfois durant toute la vie), l enfant fera le délice des adultes avec ses inventions langagières. Il existe par exemple en Roumanie une émission faite avec des enfants que le présentateur interroge Les enfants disent des leurs (en roumain Copiii spun lucruri traznite ), émission qui laisse transparaître d un coté l humour par hasard (manque d information ou expression non 149

censurée des émotions et des pensées) et de l autre l humour conscient des enfants de 4 à 6 ans. L inventivité langagière dont les enfants font preuve à cet âge est selon nous le résultat d un encouragement à la parole et d une censure réduite de la part des adultes sur le comportement langagier du petit. La dimension affective accompagnée par une dimension informative permettra à l enfant de déployer sa maîtrise du langage et des gestes humains. La dimension affective de la relation enfant-parents, perceptible au niveau sensoriel (caresses, attouchements, bises, paroles bienveillantes), semble aussi importante pour le développement initial de l enfant que les autres facteurs mentionnés (le facteur temps et imitation). C est de cette relation affective avec l entourage qu apparaît tout désir de l enfant d échanger soit des gestes, soit des paroles avec ceux qui l entourent. R.A.Spitz insiste dans son livre De la naissance à la parole justement sur la nécessité de l input affectif et sensoriel pour le nouveau-né: La gravité des dommages infligés par la carence sensorielle augmente en proportion directe du niveau de développement spécifique à l espèce et de la quantité de relations objectales. Aussi chez les oiseaux, les canards par exemple, la guérison après une carence sensorielle prolongée est rapide et aisée. Déjà chez les oies cendrées, les effets sont difficilement réversibles. Le tableau est pareil chez les mammifères inférieurs. Mais lorsqu on en arrive aux singes rhésus de Harlow, les conséquences de la carence affective deviennent à jamais irréversibles. Harlow déclare que ces conséquences s expriment principalement par un désordre dans le fonctionnement émotionnel de l animal, dans ses relations sociales. (1968, 218) Cet auteur parle des enfants privés d amour comme étant en danger soit de mourir, soit de devenir des adultes pleins de haine, socialement handicapés. Il souligne l importance de cette dimension affective et sensorielle qui précède chronologiquement toute autre dimension de la vie de l enfant. Les progrès de l enfant apparaissent dans un climat de confiance et d intimité et en rapport avec l éveil cognitif de l enfant (sa capacité d imitation n est qu un volet de cet éveil cognitif). L imitation des adultes n a lieu que si l enfant les connaît et leur fait confiance. Dans une situation contraire, le regard de l enfant est fuyant, il recherche des points de secours, et se trouve loin de toute envie de répéter ce que dit et ce que fait l adulte. Cette confiance et la relation affective qui la sous-tend se trouvent à la base de toute interaction entre enfant et une autre personne et semble être la condition sine qua non de l apparition de toute communication de la part de l enfant. Il faut donc que cette condition soit remplie, qu il y ait une bonne relation affective et sensorielle entre les adultes et l enfant, pour que l enfant puisse passer à l étape suivante dont parlent les chercheurs, celle de l adaptation au partenaire et des progrès de toute sorte. Les progrès dans l acquisition des rythmes de nourriture, de jeu et de repos, dans l éducation de la propreté et dans la socialisation de l enfant. Celles-ci sont à leur tout modelées par les facteurs culturels. Les auteurs des recherches récentes ne parlent plus de la notion d imitation. Dans le domaine linguistique on parle à l heure actuelle de l influence du contexte pour l acquisition du langage (et des actes de langage), plus précisément d étapes correspondant à l acquisition de formats et de schémas. Les chercheurs soulignent le rôle du contexte dans la reconnaissance et l interprétation des actes de langage par le jeune enfant. Les linguistes enregistrent une étroite dépendance entre le taux de bonnes réponses (du point de vue cognitif) données par l enfant et la pertinence du contexte de production de l énoncé (voir De l usage des gestes et des mots chez l enfant, ouvrage collectif,1998, Armand Colin, Paris) On peut remarquer qu à un âge tendre le nombre de formats est restreint et leur fréquence est grande(ces formats impliquent beaucoup le contact physique avec l enfantlorsqu il est nourri, changé, bercé). A mesure que l enfant avance en âge, le nombre des 150

formats s accroît et ils supposent un contact physique plus réduit avec l enfant (lors des jeux et, après, lors de l apprentissage scolaire et des contacts sociaux, etc.). Les recherches mentionnées ci-dessus aboutissent à souligner une complémentarité entre les actions des adultes et la pertinence du contexte, d un côté, et les réactions de l enfant, de l autre coté. L enfant imite ou plutôt s inspire de son expérience sensorielle, affective et cognitive. A mesure que cette expérience s enrichit, l action de l enfant devient de plus en plus consciemment sélective et tient compte de toutes les données que l enfant peut saisir à son âge conformément à son expérience. Si l imitation intervient, elle apparaît souvent en réponse à la demande de l adulte qui en tant qu autorité morale qui guide les progrès de l enfant : Fais comme moi ou Dis avec moi. L imitation à elle seule ne pourrait pas être satisfaisante pour l enfant qui tend naturellement vers un épanouissement de sa personnalité. Le psychologue Bruno Bettelheim, dans son livre Parents et enfant (L amour ne suffit pas), considère que: Le développement de la personnalité se fait parallèlement à la formation d un Moi indépendant. Le développement d un Moi plus riche et plus indépendant doit coïncider avec une capacité de plus en plus grande d entrer librement en relation avec les autres. Un jeu libre et spontané entre la dépendance et l indépendance vis-à-vis d autrui doit être le sommet du développement personnel, du moins en ce qui concerne les relations humaines: une possibilité d établir librement des contacts affectifs intimes tout en préservant la plupart du temps un Moi indépendant (p.653). Cette citation souligne ces besoins de support et de liberté qui se manifestent dès le début chez l enfant. Il faut ajouter ici que ces deux besoins sont compris et satisfaits en fonction des caractéristiques culturelles et sociales de la famille de l enfant. Par exemple l ethos égalitaire ou hiérarchique de la société et la position sociale de sa famille vont influencer ce que l enfant apprendra et comment il apprendra ce qu il apprend. La conception du trajet évolutif du Moi de l enfant diffère d une société à l autre et d une communauté à l autre: il y a des sociétés où l idéal communautaire en ce qui concerne l enfant c est que celui-ci efface son moi pour servir au bien-être de la famille et de la communauté où il est né (apparemment le cas de la société japonaise), et des sociétés où cet idéal est de développement de la personnalité de l enfant en sorte qu il devienne indépendant par rapport à sa famille et qu il s intègre avec succès dans sa communauté (c est le cas des sociétés occidentales). Voilà les constats du chercheur Jacqueline Rabain-Jamin à propos des différences culturelles qui influent l éducation de l enfant (dans De l usage des gestes et des mots chez l enfant, ouvrage collectif,1998, Chap. Usage du langage et contexte culturel: le langage de la mère adressé à l enfant): Il existe de pressions sociales distinctes qui proviennent des traditions historiques et culturelles, des systèmes de valeur spécifiques, et qui donnent aux échanges communicatifs entre le jeune enfant et l adulte une configuration contrastée selon les sociétés. Les stratégies des parents pour éveiller l attention du bébé à l environnement physique et pour solliciter sa participation au monde social se différencient précocement lors même que l on considère des sociétés relativement proches (Boysson-Bardies, 1996). Le contraste opère de façon plus radicale encore si l on compare les sociétés occidentales et les sociétés non-occidentales (p.179-180) Cela dit, on peut comprendre que l imitation joue un rôle plus ou moins important dans l éducation de l enfant selon la société où il vit. L encouragement à l épanouissement du Moi ou par contre à sa suppression en vue de l épanouissement du Moi collectif vont apporter une valorisation de l inventivité et de l expression personnelle ou par contre une valorisation de la conformité et de l imitation. 151

Quand même, il ne reste pas moins vrai que tout apprentissage est finalement unique, individualisé : «Des raisons neuro-biologiques pourraient expliquer une certaine homogénéité dans l acquisition du langage. Les raisons psycho-sociologiques (...) éclairent l hétérogénéité de cette acquisition». Bibliographie : P.Aimard, 1984 : L enfant et la magie du langage, Paris, Laffont B. Bettelheim,1995 : Parents et enfant (L amour ne suffit pas), Paris J. Bruner, 1987 : Comment les enfants apprennent à parler, Paris, Retz. F.François, 1984 : Conduites linguistiques chez les jeunes enfants, Paris, PUF M.Moreau, M. Richelle, 1981 : L acquisition du langage, Bruxelles, Mardaga Ouvrage collectif, De l usage des gestes et des mots chez l enfant,1998, Armand Colin, Paris A.Van der Straten, 1991, Premiers gestes, premiers mots, Paris, Paidos/Centurion 152

Numele de familie în sistemul limbii Anca ANDREI- FANEA Universitatea Valahia Târgovişte Résumé: La présente communication se propose d'offir une presentation systématique des aspects essentiels véhiculés par le statut linguistique des noms de famille. Mots-clé: statut linguistique, système, microsystème, traites distinctifes, occurences, les noms de famille historiques. Conceptul de structură şi sistem al limbii preocupă de multă vreme pe lingvişti. După ce a fost recunoscut caracterul organizat şi sistematic al elementelor de fonetică, ideea a fost extinsă şi asupra celorlalte compartimente şi deci asupra lexicului. Pornind de la premiza că principalul element coordonator care determină locul cuvântului în vocabular este sensul lexical 1, putem aplica acelaşi statut şi antroponimelor, în cazul cercetării noastre şi numelor de familie. Clasa numelor de familie poate fi considerată un subansamblu al ansamblului de nume de persoane prin care se realizează desemnarea personală. Studierea acestui subansamblu poate fi făcută din mai multe puncte de vedere: 1) Structura fonologică, morfologică, sintactică şi semantică; o asemenea cercetare urmăreşte punerea în evidenţă a unor trăsături distinctive ale numelor de familie faţă de apelative. 2) Organizarea ansamblului, după anumiţi factori. 3) Sistemul de formare al numelor de familie (derivare, compunere, procedee, hipocoristice) în comparaţie cu sistemul de formare al apelativelor. În prezenta comunicare ne vom ocupa de sistemul de formare al numelor de familie. Ştim că orice cuvânt se realizează pe două planuri: 1) al mesajului 2) al semnalizării. Diferenţa între numele proprii şi apelative intervine pe primul plan, al mesajului. Prin urmare, numele propriu posedă numai facultatea de a desemna ceva, singularizând totodată, pe când numele comun are dubla facultate de a însemna şi de a desemna ceva. Cu alte cuvinte, numele propriu, este lipsit de conţinut semantic 2, având numai sferă de întrebuinţare,cşi aceasta redusă la minimum 3 (virtual, cu un prenume poate fi numită numai o singură persoană), în timp ce numele comun posedă o semnificaţie, un conţinut semantic, şi are o sferă largă de întrebuinţare, deoarece el exprimă noţiuni formate prin abstragerea notelor comune de la mai multe obiecte de acelaşi fel. Numele proprii, fiind o categorie istorică, la început, în epoci mai îndepărtate, au avut la bază un apelativ care caracteriza într-un fel oarecare pe purtătorul lui 4. Încă de atunci numele propriu şi-a câştigat una dintre caracteristicile sale: distribuirea individuală a semnului. Această convenţie de desemnare individuală devalorizează semnificaţia lingvistică a cuvântului întrebuinţat cu funcţia de nume propriu. Astfel apelativele care stau la baza numelor proprii ajung să-şi piardă sensul în această nouă funcţie. Aici trebuie semnalate şi poreclele care se referă la diferitele particularităţi fizice sau morale ale indivizilor care le poartă. Acestea comportă trăsături comune celor două grupe de 1 M. Bucă şi I. Evseev, Probleme de semasiologie, Timişoara, 1976, p.66 2 J. Marouzeau, Précis de stylistique française, Paris, 1963, p.124. 3 J. Kurilowicz, La position linguistique du nom propre, în Onomastica, Wroclaw, 1956, nr.2, p.5 şi 13. 4 Deme László, Személynévrendszrünk alaktanához (Cu privire la morfologia sistemului numelor de persoane, în N évtudományi vizsgálatok, A Magyar Nyelvtudományi Társaság Névtudományi Konferenciája 1958, Budapesta, 1960, p.136. 153

substantive: se aseamănă cu numele proprii prin funcţia lor de desemnare şi individualizare, iar cu substantivele comune, printr-un înalt grad de implicare a conţinutului lor semantic. De exemplu, porecle ca Surdul, Mutul, Şchiopul, atribuite unor persoane care au defectele respective, trezesc în conştiinţa noastră noţiunile de surd, mut, şchiop, în strânsă legătură cu persoanele cărora li se adresează. Din momentul în care se fixează la un individ din cadrul unei colectivităţi spre a-l deosebi de ceilalţi, aceste simple calificative primesc caracteristici ale numelui propriu, dar devin cu adevărat nume proprii numai după ce îşi pierd conţinutul semantic, adică atunci când sunt legate de o persoană care nu are aceste defecte şi, prin urmare, reacţia din conştiinţa noastră nu mai este identică cu cea provocată de numele comun. Între numele proprii şi apelative nu se poate trage o linie demarcaţională riguroasă. Există o continuă trecere a cuvintelor dintr-o categorie în alta, printr-un proces de individualizare (apelativ >nume propriu) sau printr-unul de generalizare (nume propriu > apelativ). Între acestea se situează procesul de particularizare, prin care apelativele se îndreaptă spre numele proprii, dar nu ajung la o individualizare. Cu privire la formarea numelor proprii, interesantă este problema motivării ca semn a numelui propriu în momentul când ia naştere în limbă şi a pierderii motivării pe măsura integrării în sistemul de semne al limbii şi a întăririi funcţiei sale denominative. Ca material am folosit nume de persoane, în special nume de familie din documente din secolul al XIV-lea- XVI-lea. Am ales această perioadă pentru că acum se generalizează procedeul dublei, triplei sau chiar cvadruplei denominaţii la persoane. Numele personal unic începe să fie sistematic însoţit de alte nume, care vor deveni nume de familie. Modelele dublei denominaţii la persoane sunt, pentru aceste secole, mult mai variate decât cele care s-au impus, ulterior, oficial. Multe dintre aceste modele se păstrează în sistemul denominativ popular 5, altele au dispărut cu totul. Deoarece numele de familie nu sunt semne primare, problema motivării ca semn a numelui de familie se pune diferit faţă de cea a motivării semnului verbal în general. La început, motivarea semnului verbal a fost interpretată ca o adaptare mimetică a posibilităţilor articulatorii la realitatea pe care semnul verbal o referă. Analiza atentă a diferitelor categorii de semne în toate limbile a arătat însă că numai o categorie restrânsă de semne, practic neglijabilă, îşi imită referentul. Autoritatea principiului saussurean al legăturii arbitrare dintre semnul verbal şi referentul său se părea că a pus capăt definitiv disputei motivat / arbitrar în favoarea arbitrarietăţii semnului verbal. R. Jakobson 6, redeschide problema motivării în sistemul de semne al limbii, punând la îndoială nu numai definiţia arbitrarietăţii, ci chiar definiţia semnului verbal însuşi, identificat, până acum, cu secvenţa sonoră ce reprezintă un cuvânt sau un grup de cuvinte. El arată că apariţia unui semn verbal este uneori impusă (deci motivată) de existenţa unui alt semn verbal cu care intră în relaţie. Deoarece motivarea din sistemul de semne al limbii, asupra căreia a atras atenţia Jakobson, priveşte relaţiile care se stabilesc între semnele verbale, şi nu cele dintre semne şi referenţii lor, pentru problema care ne interesează considerăm că semnul verbal, cu puţine excepţii, stabileşte o relaţie prin convenţie, arbitrară, cu referentul sau, altfel spus, nimic din expresia lui sonoră nu aminteşte, nu evocă, nu actualizează referentul. Întrucât numele proprii se formează într-un sistem de semne deja constituit, motivarea numelui propriu se stabileşte în mod mediat, prin intermendiul semnelor verbale folosite. 5 Natalia Cernăuţeanu, Observaţii asupra sistemului de denominaţie personală în mediu rural, în Limbă şi literatură, V, 1961, p.77-87; Al. Cristureanu, Supranumele locuitorilor din satul Răchita (raionul Sebeş, regiunea Hunedoara) în CL, VI, 1961, p.397-411; Doina Grecu, Despre supranumele din comuna Berzovia I. Supranume provenite din nume de familie, prenume şi hipocoristice, în CL, VII, 1962, p.53-56. 6 R. Jakobson, Á la recherche de l'essence du langage, în Diogène, nr. 51, 1965, p.22-39. 154

După cum se ştie, iniţial, numele propriu se formează pe baza unor clase de semne verbale şi a unor procedee care exprimă o trăsătură distinctivă a obiectului. Această trăsătură singularizează obiectul în raport cu un grup restrâns de obiecte similare la care trebuie să se refere la început un grup, de asemenea, restrâns de vorbitori. Astfel, numele unui copil interesează, mai întâi, familia şi cercul familial. De aceea, individualizarea este suficientă dacă va fi denumit Albu, Negru, Soare, Lepădat, Târziu etc. Dubla denominaţie apare din necesitatea unei individualizări mai puternice impuse de intrarea persoanei respective în viaţa socială a unei comunităţi. Acest al doilea nume poate să exprime: I. Aparteneţa la grup: a.familia în sens restrâns: -modele analitice: Chirca sin Dumitraşcu, Chirca feciorul Chircăi, Chera fata lui Dobre, Anghel al Titei, Antona muma Udrei Slăvitescu etc; -modele sintetice: Constandin Chirii (al Chirei), Ancuţa Zătreanca (soţia lui Zătreanu), Elina Băneasa (soţia banului), Aspru Atănasi (prin aglutinare); b.familia în sens larg (clan): aici intră, în primul rând, formaţiile cu sufixul de grup escu: Preda Berescul, Mihai Bibescu, Bogdan Slăvitescu etc. Sufixul apare, în această perioadă, şi cu forma eşti (Radul Frunteşti, Andrei Şodoleşti), amănunt deosebit de interesant, căci această formă, generalizată la numele de sate, exprimă o apartenenţă mai puternică la grup şi, deci, o individualizare mai slabă în comparaţie cu escu. II.Meserii şi ocupaţii: Badea Abagiul, Stan sin Chirca Moraru, Chirca Săpunariul, Antonie Şelarul, Andrei Gealep, Andreiaş Lăcătariul etc. III.Funcţii administrative: Cerbul Iuzbaşa, Răducan Ceauş, Danciul Dvornicul, Chirca Vistiar, Chirca Comisul etc. IV.Originea etnică: Marco Armeanu, Chiriac Grăcu, Căzan Ţiganul, Andrei Sărbul, Andronie Grecul etc. V.Originea locală: -forme analitice (răspândite în epocă): Danciul logofăt ot Râmnic, Daniil Monahul din Ioneşti, Andronie de Prigorie 7 etc; -forme sintetice; cea mai răspândită formă sintetică este cu suf. an (-ean): Chirica Rudeanul, Ilie Cernăian, Ionaşcu Berceanu, Şărban Bojrean etc. VI. Caracteristică fizică sau de caracter ieşită din comun. Aceste nume apar mai întâi ca porecle, apoi se impun ca nume de familie: Badea Nătărău, Badea Palaşcă, Anghel Cap Mare, Cazan Flocosul, Danciul Gângavu etc. O individualizare şi mai puternică a persoanei se produce prin introducerea unui al treilea sau chiar al patrulea element în modelul denominativ personal: Antonie Ţiganu Lăutaru, Ivan Sârbul Birovescul, Danciu Zamonie cel Bătrân, Avram Giuvela Moşneanu etc. Interesant este un model de tipul Bucur din Hirişeşti Tânjală, care ar părea nefiresc dacă nu am admite că modelul nume + element ce exprimă originea locală era firesc şi răspândit, astfel încât la acesta s-a adăugat, în mod natural, porecla Tânjală. Adeseori porecla, ca al treilea element al modelului denominativ, este introdusă prin formula ce-i zice şi sau numit. Astfel, Danciul Stolnic (1482) apare cu porecla Gogoşe Stolnic (1483), pentru ca într-un act din 1598, între timp devenise comis, să apară cu numele: Danciul Comis zovemag (numit) Gogoaşe. După cum se observă, în această perioadă, numele de familie oscilează între forma nearticulată şi cea articulată. 7 Pentru valoarea locală a prepoziţiei de în astfel de formaţii, vezi Gh. Bolocan, Toponime compuse: substantiv +de + substantiv, în LR, XXVI, 1977, nr.5, p.535-537. 155

Forma nearticulată individualizează mult mai slab. Ea mai păstrează o trăsătură adjectivală care subordonează numele unei caracteristici universale, în sensul că poate fi atribuită unui ansamblu mare de obiecte. Tocmai de aceea s-a simţit nevoia unui cumul de indici de individualizare recurgânduse şi la articol ca la un operator de individualizare foarte puternic. Din cele prezentate mai sus putem observa că pentru formarea numelor de familie se selectează elemente semantice şi procedee adecvate unei individualizări din ce în ce mai puternice, pe măsură ce persoana trebuie identificată într-o colectivitate din ce în ce mai mare. Orice nume de familie, atunci când ia naştere în limbă, este motivat în raport cu sistemul primar de semne şi prin intermediul acestora cu obiectul însuşi. 156

Le potentiel et l irréel dans la philologie classique. Vue d ensemble. Mihaela POPESCU Université de Craiova Résumé : Les notions de potentiel et de l irréel ont depuis longtemps représenté une préoccupation majeure de la philologie classique. Deux directions sont à retenir: d une part, la doctrine classique, traditionnelle, et, d autre part, les contributions novatrices des auteurs, tels que: Ch. Lehmann (1973), H. Vairel (1981), M. Baratin (1981), A. Orlandini (1993), Ch. Touratier (1994) ou M. Lavency (1999), des contributions tributaires aux nouvelles théories sémantico-pragmatiques ou à l étude moderne des modalitées logiques dans les langues naturelles. En ce qui concerne l expression du potentiel et de l irréel en latin, ces deux directions, complémentaires d ailleurs, prennent pour paramètres descriptifs: l opposition purement temporelle du présent et de l imparfait du subjonctif latin, et/ou la valeur modale du subjonctif, et aussi la position adoptée par le locuteur vis-à-vis du contenu propositionnel affirmé, auquel il accorde la valeure modale ni vrai ni faux, et, respectivement, faux, valeurs qui ne découlent pas forcément de la confrontation directe avec la réalité objective, mais qui peuvent être affirmées (données) telles quelles par le locuteur lui-même. Mots-clé: potentiel, irréel, structures hypothétiques. À la recherche d une dimension noématique du potentiel et de l irréel (notions pour lesquelles on utilisera les sigles POT et, respectivement, IR), mais aussi d un quasi-paradigme de l expression de celles-ci dans la langue latine, on se heurte, dès le début, à une question simple en apparence, mais en suivant la littérature de spécialité qui peut conduire aux véritables polémiques discursives: «Quelle est la signification des lexèmes potentiel et irréel, du point de vue de la terminologie linguistique?» La réponse à cette question apparaît comme un préambule indispensable avant de dresser l inventaire des structures formelles qui opèrent dans cette direction, et, a foriori, de les décrire et de les analyser. Le POT et l IR représentent, grosso modo, un status, un monde où le sujet parlant s évade du monde réel et reconstruit ainsi son propre univers imaginaire. Le POT et l IR existent, et leur représentation peut se réaliser d une façon unique, i.e., linguistiquement. Voilà pourquoi, depuis l Antiquïté, on a conceptualisé la distinction entre le monde contingent, réel, palpable, le monde de ce qui existe d une manière soit vraie, soit fausse, et, de l autre coté, une autre contrée, parallèle, immatérielle, possible, reconstruction langagière du sujet parlant. Les grammaires des langues classiques (celles du vieux grec et du latin) ont appelé cette représentation linguistique <<potentiel>> et <<irréel>>, terminologie qui semble s être imposée en diachronie, bien que dans la linguistique moderne ces notions ne possèdent pas encore une définition pertinente, les nombreuses recherches réalisées pendant les dernières décennies dans cette direction viennent soutenir la nécessité de les tirer au clair. Une étude attentive 1 en ce qui concerne les préoccupations de la philologie classique pour trouver une définition et une typologie d expression du POT et de l IR en latin, peut retenir deux directions majeures: d une part, la doctrine classique ou traditionnelle qui représente, en fait, les points de vue retrouvés dans toutes les grammaires et tous les traités de syntaxe latine; d autre part, les contributions novatrices des auteurs, tels que: Ch. Lehmann (1973/1981), H. Vairel (1981), M. Baratin (1981), A. Orlandini (1993), Ch. Touratier (1994) ou M. Lavency (1999), des contributions tributaires aux nouvelles théories sémanticopragmatiques ou à l étude moderne des modalités logiques dans les langues naturelles. 1 Voir Popescu, M., Perspective asupra potenţialului şi irealului în limba latină, in AUC, série Langues et littératures classiques, I, 1-2 /2004, p. 94-100. 157

La doctrine classique Entamant la discussion sur le POT et sur l IR au cadre du système conditionnel latin, toutes les études et les travaux qui appartiennent à la doctrine classique opèrent avec les oppositions suivantes: a) le realis (le réel) Dans cette catégorie entrent toutes les structures conditionnelles du type si p 2 q qui se combinent avec le mode indicatif, sans tenir compte du temps utilisé. Pour ces structures, Ernout-Thomas (1953 : 375) indiquent l interprétation suivante: la condition est supposée remplie ; Kühner-Stegmann (1955) en affirment: ( ) le locuteur donne la condition comme une simple supposition, sans porter de jugement subjectif sur son rapport avec la réalité (Kühner Stegmann: 1955, p.389, apud Vairel: 1981, p. 279), et Hofmann-Szantyr (1965) montrent que: ( ) la supposition est faite sans considération de sa réalité, seulement pour servir de point de départ à une conclusion que l`on en tire (Hofmann Szantyr: 1965: 660, apud Vairel: 1981, p. 279). De même, Toma Vasilescu, dans son cours dédié à la syntaxe historique du latin, note le fait suivant: ( ) folosind indicativul nu se afirmă ipso facto realitatea concretă a faptului ci numai certitudinea legăturii condiţionale dintre fapte: în caz că se împlineşte condiţia, cu certitudine se realizează şi acţiunea regentei. Perioada condiţională, chiar reală, rămâne o ipoteză (Vasilescu: 1962, p. 247) 3. b) le potentialis (le potentiel) Sous ce titre sont réunies toutes les structures conditionnelles du type si p q qui emploient le subjonctif présent ou, plus rarement, le parfait du subjonctif, des structures qui sont analysées comme suit: ( ) la condition est présentée non plus comme réelle, mais comme éventuelle ou possible (Ernout Thomas: 1953, p. 376); ( ) le locuteur donne la condition comme quelque chose d incertain, d indéterminé, comme une vague possibilité, une conjecture, une pure supposition (Kühner Stegmann: 1955, p. 389, apud Vairel: 1981, p. 279). c) l irrealis (l irréel) Les structures du type si p q réalisées avec l imparfait ou le plus-que-parfait du subjonctif latin, actualisent, selon la position de la doctrine classique, l IR, caractérisé de la manière suivante: ( ) la condition est présentée ( ) comme contraire à la réalité (Ernout Thomas: 1953, p. 376); ( ) la condition est donnée par le locuteur comme une réalité niée (Kühner Stegmann: 1955, p. 389, apud Vairel: 1981, p. 280). Nouvelles perspectives sur le POT et sur l IR Les articles de Ch. Lehmann, H. Vairel, M. Baratin (tous les trois réunis en B.S.L.: 1981), A. Orlandini (1993), Ch. Touratier (1994) et M. Lavency (1999) ont remis, tour à tour, dans une nouvelle lumière la problématique interprétative du POT et de l IR, tout en évidenciant les erreures de leurs prédécesseurs. 2 On note avec p le premier membre de la période conditionnelle latine, i.e., la protase, et avec q, l autre membre, i.e., l apodose. On va utiliser aussi, dans certains cas, les annotations employées par certains auteurs qui remplacent le <<subjonctif présent>>, etc., par des formes morphologiques correspondantes du verbe esse (sit, esset, fuerit et fuisset), pour éviter la confusion avec des valeurs de nature temporelle. 3 ( ) en utilisant l indicatif, on n affirme pas ipso facto la réalité concrète du fait mais seulement la certitude du rapport conditionnel des faits: au cas où la condition est remplie, certes, l action exprimée par la proposition régissante se réalise elle aussi. La période conditionnelle réelle reste une hypothèse. 158

La doctrine classique considère donc le POT et l IR des valeurs sans leur donner une dimension précise qui ont une certaine expression sur le plan morphologique: le POT, actualisé par le subjonctif présent et parfait, et l IR, marqué par l imparfait et le plus-queparfait du subjonctif latin. De même, on a bien observé le fait que ces valeurs sont décelées seulement dans le cadre des structures du type si p q, des tournures hypothétiques où elles expriment soit une hypothèse, soit une éventualité, soit une supposition, les auteurs audessus mentionnés ne faisant aucune distinction entre ces notions sémantico-logiques. D autre part, la doctrine classique suggère aussi le fait qu au niveau conceptuel aussi bien que sur le plan formel, la dichotomie: realis /potentialis /irrealis s organise dans une opposition hiérarchique du type: - opposition si + indicatif / si + subjonctif modale <<realis>> <<x>> - opposition présent / imparfait temporelle <<potentialis>> <<irrealis>> (apud Vairel: 1981, p. 281). Cette représentation soulève une première série de questions: quelle est la valeur exprimée schématiquement par <<x>>? ou, en d autres termes, au cadre des structures du type si p q, le POT et l IR sont marqués par un cumul de fonctions? Alors, quel est le rôle joué par le connecteur si? Est-ce que le subjonctif et/ ou l indicatif (par certains de leurs tiroirs) peuvent exprimer tous seuls ces valeurs? Le POT et l IR doivent être définis seulement au cadre de cette opposition de nature temporelle (présent prétérit) ou par ce topos qui est réalisé par le mode subjonctif? En même temps, il ne faut pas omettre le fait que les auteurs qui appartiennent à la doctrine classique choisissent, pour définir le POT ou l IR, seulement une certaine opposition, que chaque auteur désigne comme prioritaire, soit l opposition modale: ni vrai ni faux / faux (Perret: 1964), soit l opposition temporelle: passé-présent- futur (Cantin: 1945). Voilà donc une première série de questions qui ont déjà reçu certaines réponses dans les articles qu on va présenter en bref à la suite: Christian Lehmann Ayant pour fondement l article de P. Trost, Zum lateinischein Kondizionalsatz (1939), et en s assumant la théorie des marques de la phonologie, Ch. Lehmann propose dans l article Latein mit abstrakten Strukturen (1973/1981) - un modèle d analyse des structures conditionnelles du type si p q du latin et, par conséquent, des valeurs qui font notre objet d étude. Pour la première fois, on reconnaît la coexistence hiérarchique des deux types d oppositions en ce qui concerne la définition des valeurs exprimées par les structures si p q. Ainsi, au sein de l opposition modale, le premier terme si + indicatif n a-t-il aucune valeur, tandis que le second terme si + subjonctif est marqué [+ fictif]. L opposition temporelle qui s instaure à l intérieur du subjonctif, peut être décomposée dans les termes suivants: si sit marque seulement la valeur [+ fictif], et si esset, terme marqué de cette opposition, actualise les valeurs {[+ fictif] [+ irréel]}: Ø si+ indicatif (+) fictif si+ subjonctif Ø (+) irréel sit esset (apud Lavency:1999, p. 373). L analyse proposée par Ch. Lehmann, grâce à la théorie des marques qu elle exploite pleinement, a des aspects positifs, qui se retrouveront, d ailleurs, dans les interprétations ultérieures. Mais, de manière inévitable, il y a aussi certaines idées qui, à cause 159

de ne pas être suffisamment explicitées et argumentées, mènent aux confusions ou donnent naissance, à leur tour, aux grands signes d interrogation. L auteur propose donc, par l intermédiaire de ces oppositions, l instauration des deux systèmes parallèles au cadre des structures du type si p q, l un des marques, l autre des valeurs. De cette façon, aux termes marqués correspond une certaine valeur, et l absence de la marque conduit aussi à l absence de toute valeur. Mais, l auteur n explique pas suffisamment quel est le motif auquel on doit la présence ou l absence de cette / ces valeur(s). D ailleurs, certaines valeurs (ou non-valeurs) accordées par Lehmann à certaines structures morphologiques analysées ont été contestées par d autres philologues classiques (Vairel: 1981, p. 284-287) Hélène Vairel Ayant pour point de départ la démarche de Ch. Lehmann, H. Vairel, dans son article Un modèle d analyse linguistique des conditionnelles: latin si di sunt, si di sint, si di essent (1981), est d accord avec la coexistence des deux types d oppositions hiérarchiques décelées au cadre du système hypothétique du latin, mais elle amène sur la scène un nouvel élément: le locuteur. Voilà ensuite le schéma qu elle propose: situation (a) présupposition de la réalité de P, condition pour l énonciation de Q situation (b) Ø (+) [prise de position envers la réalisation de la situation de P: deux degrés de désactualisation]: si sit (+) si esset le degré 1 le degré 2 (apud Vairel: 1981, p. 296). La situation (a) marque le sens que la construction si p a d habitude, tout en prenant compte de la double fonction du connecteur si au cadre de cette structure: d une part, sa valeur hypothétique: ( ) indique que la situation exprimée par P est quelque chose que l on admet à titre d hypothèse (Vairel: 1981, p. 276); et, d autre part, la valeur conditionnelle du si qui indique le fait qu entre p et q il existe un rapport de conditionnement: la présupposition de la réalité de P c est la condition de l énonciation de Q (Ducrot: 1972, p. 167-179, apud Vairel: 1981, p. 276). La situation (b) marque d une côté la combinaison de la situation (a) avec les valeurs modales de l indicatif et, respectivement, du subjonctif, et avec les valeurs temporelles du présent, de l imparfait ou du plus-que-parfait du subjonctif 4, de l autre côté. Ainsi, en dehors de ces deux types de propositions discutées au-dessus, celui de la présupposition de la réalité de p et celui de l énonciation de q, on se pose maintenant le problème de l attitude que le locuteur a envers la réalisation de la situation de p, attitude qui est neutre à l indicatif, et marquée, au cas du subjonctif, la valeur fondamentale de ce mode étant celle d exprimer la subjectivité, l incertitude. La structure si sit (qui représente le premier degré de la non-réalité): ( ) ne donne pas la situation de P comme étant réelle, tandis que, si esset donne la situation de P comme non-réelle (Vairel: 1981, p.303). Cependant, pour si esset, l auteur (Vairel: 1981, p. 321) admet deux interprétations: selon le contexte, celle-ci indique soit le potentiel du passé des grammaires traditionnelles (le subjonctif imparfait exprime ainsi l appartenance au passé), soit l irréel du présent (l imparfait du subjonctif marque dans ce cas la moindre actualisation). D ailleurs, si l on analyse les exposés appartenant à la doctrine classique qui soutiennent le fait que le POT des structures du type si p exprime une supposition, etc., on observe que ces auteurs prennent en calcul aussi, de manière inévitable, la position du locuteur, mais dans le cas de l article d H. Vairel la nouveauté est donnée, en fait, par la perspective de l approchement. 4 H. Vairel considère que le plus-que-parfait du subjonctif ne pose aucun problème d analyse. C est pour cela qu elle exclut ce tiroir de son étude. 160

Marc Baratin M. Baratin propose, dans son article Remarques sur l emploi des temps et des modes dans le système conditionnel latin (1981), une analyse logico-pragmatique de la période conditionnelle latine. Ainsi, realis-potentialis-irrealis sont dénotés en termes de l opposition binaire imposée par la logique: vrai / faux. Il en résulte donc la représentation schématique suivante: si est si sit si esset P soit vrai soit faux P ni vrai ni faux P faux P vrai (selon le contexte) (apud Lavency:1999, p. 374). Par p vrai, l auteur entend le fait que: ( ) le locuteur ne se porte pas garant de la véracité de la donnée, au nom de son évidence, quand cette donnée est garantie par ailleurs dans le contexte (Baratin: 1981, p.256, apud Lavency: 1999, p. 374). M. Baratin admet aussi pour l interprétation du POT ou de l IR l analyse du contexte où se situent ces deux valeurs, sans en offrir un modèle, de même qu il ne précise d une manière très claire ni pourquoi le potentiel du passé n est qu un effet de sens de la prise de position de <<faux>> (Baratin: 1981, p. 267, apud Lavency: 1999, p. 374). Anna Orlandini Dans son article Le rôle du locuteur dans l interprétation des systèmes hypothétiques en latin et en grec (1993), Anna Orlandini propose une analyse sémantico-pragmatique, à la suite de laquelle celle-ci distingue le système hypothétique d objectivité réalisé avec l indicatif, où le locuteur ne s engage pas en se qui concerne la vérité du contenu propositionnel de la protase, et aussi le système hypothétique de la subjectivité (POT et IR), marqué, au contraire, par une prise de position de la part du locuteur (apud Lavency: 1999, p. 374). Pour ce qui est du POT, le locuteur exprime ce qu il croit, ses croyances, et pour ce qui est de l IR, dans ce cas, le locuteur met en évidence ses propres connaissances, ses propres certitudes. Pour la première fois, A. Orlandini décèle aussi le système intermédiaire entre l expression de l objectivité et celle de la subjectivité (Orlandini: 1993, p. 134, apud Lavency: 1999, p. 374), marqué en latin par le futur ou par l indicatif imparfait éventuel. Christian Touratier Dans sa Syntaxe latine (1994), Christian Touratier, tout en prenant en considération une bonne partie des démarches réalisées par les auteurs cités antérieurement (et, surtout, l article d H. Vairel), il fait distinction entre les conditionnelles présupposées (réalisées avec le mode indicatif) et les conditionnelles hypothétiques (réalisées avec le mode subjonctif (Touratier: 1994, p. 108; 672, apud Lavency: 1999, p. 375). La représentation schématique suivante exprime la quintessence de sa théorie: Ø + possibilité + [non actuel] + perfectum est sit esset esset fuisset (apud Lavency:1999, p.374) Toutes les structures conditionnelle hypothétiques, dit Touratier (1994: 676, apud Lavency: 1999, p. 375), sont marquées par le morphème [+ possibilité], auquel s ajoute le(s) morphème(s): [+ non actuel] au sens de contraire à la réalité irréel du présent des grammaires traditionnelles. [+ non actuel], [+ temporalité] potentiel du passé. [+ non actuel], [+ temporalité], [+ perfectum] irréel du passé. 161

Marius Lavency Tout en bénéficiant de toutes les acquisitions des recherches antérieures, qu il passe, d ailleurs, brièvement en revue au début de son article, La période conditionnelle du latin (1999), Marius Lavency nous propose une analyse sémantico-logique des structures du type si p q de la langue latine. L auteur considère que la période conditionnelle réelle ne pose aucun problème d analyse. Les structures du type si p+ indicatif ---- q + indicatif, impératif ou optatif doivent être interprétées ainsi: ( ) admettons P et dès lors l énonciation de Q est valable ( ) et elle ne comporte aucune autre prise de position du locuteur quant au statut de vérité de P que celle que confère le fait même de la supposition: P, non avéré, mais admissible, <<peut être vrai>>. (Lavency: 1999, p. 377). En ce qui concerne les structures réalisées avec le mode subjonctif, Lavency propose le schéma suivant: Contexte présent-futur (discours, dialogue): si sit si esset potentiel irréel Contexte passé (histoire, récit): si esset, esset si fuisset, fuisset hypothétique irréel (apud Lavency: 1999, p. 378). Aux structures du type si sit, qui expriment une fiction ouverte, l auteur attribue le caractère ni vrai ni faux, tandis que si esset, fiction démentie, exprime la valeur modale faux: Relève ainsi du potentiel non pas ce qui est en soi physiquement, matériellement possible ou réalisable, mais ce qui est donné comme une fiction ouverte, c est-à-dire comme ni vrai ni faux, étranger à la distinction vrai / faux, indifférent à la valeur de vérité. Relève de l irréel non pas ce qui est absurde, invraisemblable, irréalisable, irréalisé, mais ce que le locuteur donne comme faux (Lavency: 1999, p. 381). Les interprétations proposées antérieurement en ce qui concerne le décodage des notions du POT et de l IR, ont pour premier paramètre la confrontation entre la réalité objective et l hypothèse. Le critère d identification de ces valeurs n est donc nullement l adéquation ou l inadéquation logique ou effective du contenu propositionnel à la réalité extra-linguistique, mais bien le statut de vérité que prête à son énoncé un locuteur qui est capable de sincérité, d humour, d erreur, qui doit tenir compte de la réaction de son interlocuteur, mais qui est toujours maître de ses choix (Lavency: 1999, p. 380). Un autre critère, non plus d identifier, mais plutôt de faire confirmer l existence des valeurs du POT et de l IR, c est l application du teste des connecteurs (Lavency: 1999, p. 377; Fugier: 1989, p. 105-105) cum, et, surtout, quoniam conjonction de l argumentation justificative (Mellet: 1995, 227), des connecteurs qui sont admis dans la même séquence discursive seulement dans le cas des structures conditionnelles qui actualisent l IR. Pour le potentiel du passé des grammaires traditionnelles, Lavency on observe, d ailleurs, le fait que l auteur change toute la terminologie existante dans la littérature de spécialité emploie le syntagme hypothétique du passé (Lavency: 1999, p. 382), tout en mentionnant le fait que, si le POT si sit exprime une fiction ouverte, esset marque alors, dans le discours indirect, une fiction non vérifiée, une fiction que l écrivain ne juge pas utile de vérifier (Lavency: 1999, p. 382); et fuisset nous conduit toujours à une fiction démentie, mais dans un contexte passé: 162

sit esset esset fuisset contexte de discours contexte de récit fiction ouverte démentie non vérifiée démentie potentiel irréel hypothétique irréel (apud Lavency: 1999, p. 386) En guise de conclusion on peut dire que ces deux directions, complémentaires d ailleurs, prennent pour paramètres descriptifs: l opposition purement temporelle du présent et de l imparfait du subjonctif latin, et/ou la valeur modale du subjonctif, mais aussi la position adoptée par le locuteur vis-à-vis du contenu propositionnel affirmé, auquel il accorde la valeur modale ni vrai ni faux, et, respectivement, faux, valeurs qui ne découlent pas forcément de la confrontation directe avec la réalité objective, mais qui peuvent être affirmées (données) telles quelles par le locuteur lui-même. Bibliographie: Baratin, M., Remarques sur l emploi des temps et des modes dans le système conditionnel latin, in B. S. L., 1981. Cantin, E., Remarques sur le potentiel et l irréel, in R.E.L., 23/1945, p. 168-181. Ernout, A., Thomas, F., Syntaxe latine, Iie ed., Paris, Librairie Klincksieck, 1953. Fugier, H., Quod, quia, quoniam et leurs effets textuels chez Cicéron, in Subordination and other Topics in Latin (G. Calboli, éditeur), Amsterdam / Philadelphia, Benjamins, 1989, p. 91-120. Lehmann, Ch., Latein mit abstrakten Strukturen, in B.S.L., 1981. Lavency, M., La période conditionnelle du latin, in Les Etudes Classiques, 67/1999, p. 361-390. Mellet, S., Quando, quia, quod, quoniam: analyse énonciative et syntaxique des conjonctions de cause en latin, in De Usu (D. Longrée, éditeur), Louvain-la-Neuve, Peeters, 1995, p. 211-235 Orlandini, A., Le rôle du locuteur dans l`interprétation des systèmes hypothétiques en latin et en grec, in IF, 1993, p. 130-154. Perret, J., Présent et imparfait dans le subjonctif latin, in Latomus, XXII/1964, p. 197-212. Touratier, Ch., Syntaxe latine, Louvain-la-Neuve, Peeters, 1994. Vairel, H., Un modèle d`analyse linguistique des conditionnelles: latin si di sunt, si di sint, si di essent, in B.S.L., 1981, p. 27-325. 163

Linguistique et réel : Points de vue pour un départ interprétatif Pompiliu ALEXANDRU Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé: Nous fixons ici quelques directions d interprétation du réalisme linguistique qui peuvent être des points de départ pour des interprétations ultérieures. Il ne s agit pas de faire la paix entre le nominalisme et le réalisme, mais de revoir la relation entre les deux, tout en accentuant sur la primordialité du réalisme. Mots-clés: expérience, langage, nominalisme, réalisme Le langage se rapporte à toutes les expériences vécues par l individu. En réalité, c est la pensée qui, sous sa forme, le langage, se réfère à la totalité des données de conscience que l homme peut avoir. Nous avons fait une distinction entre pensée et langage dans le sens où les deux sont différenciés dans la théorie de E. Cassirer (1972). Toute expérience conscientisée prend sa place dans le système de valeurs sous une forme qui est induite premièrement par la structure logique du langage. Comme Wittgenstein 1 disait, il est superflu d entrer dans le domaine qui se trouverait au-delà de la langue les limites de notre univers sont les limites de notre langage ce sont des limites de la pensée prise dans le système de lois de la langue. Même si souvent on dit que la pensée est plus riche que la modalité de la présenter dans un certain langage, elle dépend en effet, de cette limite pratique de l instrument qui la forme ; la richesse de la pensée s exprime à travers le langage, prend forme avec celuici comme nous l apprend Saussure dans son Cours de linguistique générale. Une éventuelle différenciation quantitative entre «pensée» et «langage» ne peut se présenter que sous forme intuitive, dirons nous. En partant de ces constats, notre problématique se développe autour de la question suivante : comment peut-on expliquer la relation entre langage et réalité, comment la réalité passe dans le langage? Quelle est la place s il y en a une de la réalité dans la construction des mots? Bien sûr que la réponse dépasse beaucoup les limites de cette analyse, mais nous voudrions fixer seulement un point d interprétations ultérieures en ce qui concerne ce problème. Nous sommes conduit à rejeter un nominalisme strict, aussi bien qu un réalisme absolu, mais la question reste toujours non fixée car l intervalle entre le nominalisme et le réalisme n est pas remplit par une théorie cohérente qui serait une conciliation entre les deux. Nous pouvons seulement annoncer quelques pistes de travail qui prennent en compte aussi bien le hasard que le libre choix comme possibilités du langage ; aussi nous rappellerons le déterminisme naturel qui agit sur les constructions langagières. Nous nous intéresserons dans cet article plutôt au déterminisme extérieur dans la construction langagière. Tout processus de présentation de faits expérimentés, qui sont transposés au niveau discursif soit dans une manière descriptive-subjective, soit d une manière analytique (au sens mathématique), sollicite en nous une adéquation entre la structure du corpus naturel analysé (les faits) et la structure propre du langage. 2 Le critère qui nous dit que les structures coïncident c est le critère de compréhension avec son complément, l explication les choses exposées dans la langue demandent d être comprises et puis expliquées à une autre personne (le témoin). Quand nous comprenons un phénomène, nous pouvons le traduire dans la langue 1 L. Wittgenstein, 1980. 2 E. Husserl, 1965. 164

d une manière qu on appelle viable 3 et nous pouvons ensuite le transmettre à une autre personne. Le phénomène en cause est compréhensible et il peut être expliqué. Sans entrer dans des détails sur la polémique expliquer-comprendre, polémique qui est assez ancienne et souffre beaucoup de mutations entre l idéalisme allemand préromantique jusqu à Von Wright et K.O. Apel, nous voudrions seulement préciser une question sur ce sujet. Ainsi, si nous acceptons le fait que la compréhension est un phénomène cognitif «d accordage» entre un extérieur phénoménal et la pensée sur cet extérieur par le biais de la langue, nous pouvons parler de la création des paradigmes - au sens de Th. Kuhn - qui sont : i compatibles avec les phénomènes de départ, dans le sens de cohérence avec ceuxci ; ii capables d enrichir la qualité des expériences qui se construisent à partir des premières données. Nous croyons qu une théorie cybernétique, dans le sens donné par St. Odobleja, représenterait la méthodologie la plus pertinente dans le cas de l alternance langage-nature et à l intérieur du cognitif, entre expliquer et comprendre. St. Odobleja, dix ans avant N. Wiener, construit une théorie de réglage des systèmes, théorie qui influencera la cybernétique plus tard. Il consacre une bonne partie de sa recherche à la psychologie cybernétique. L idée principale de sa thèse est la présentation des processus psychiques sous forme modulaire, de systèmes qui se trouvent en résonance ou en harmonie avec la réalité objective. Autrement dit, une représentation comme image interne, serait une reproduction interne du modèle extérieur. Tout ce processus d accordage entre les modules est géré par les lois communes au domaine psychique et physique à la fois. En réalité, l explication et la compréhension représentent les fonctions de la pensée qui opèrent pour effectuer la relation entre logique et les phénomènes naturels ou les objets d analyse. Si nous avons dit qu expliquer et comprendre (E C) sont des critères de liaison pour la relation qui s instaure entre langage et réalité, nous avons pris le sens passif de la relation E C, dans la mesure où une fois qu une phrase met en fonction une sémantique qui réfère à un certain état de choses, E et C interviennent dans le cas de la communication. Nous avons dit passif non dans une acception qui voudrait dire que E et C se trouvent dans un état de nonaction, mais au contraire, le couple agit beaucoup dans le processus de communication ; le sujet A qui veut transmettre une phrase sur un phénomène, a priori comprend et explique plus ou moins bien pour soi-même la phrase en question. Cela veut dire que E et C sont accomplis pour A et qu il essaye d induire la même chose pour B. Donc, par «passif» nous comprenons la relation qui se réalise entre deux sujets humains communicants. La dimension active du couple E et C s exerce au moment du premier contact avec un paradigme. Le sujet A se confronte avec une réalité (qui peut être aussi discursive), il réfléchit sur cette réalité et il construit son discours sur cette même réalité. En construisant ce discours, il comprend et il explique pour soi-même les choses jusqu au moment où la structure pensée devient claire 4. En effet, c est par un processus de création et interprétation mentale du sujet que s exprime une certaine relation entre les phénomènes et le langage : «L esprit ne comprend que ce qu il a créé.» 5 3 Le mot «viable» peut être substitué très bien par la «pertinence» ou encore, par les notions de «clarté et distinction» cartésiennes. Autrement dit, nous voulons préciser ici qu il y a un critère qui vient de l extérieur de la cognition - une intuition - pour fonder une chaîne logique. 4 Dans ce sens là, il y a l article de K. O. Apel Le problème de l évidence phénoménologique à la lumière d une sémiotique transcendantale. 5 K. O. Apel, 2000 :17 165

Par conséquent, les côtés passif et actif du couple E-C tiennent de la composante subjective d un sujet A qui vit dans le monde. W. Dilthey partage le couple E C en deux composantes : i - compréhension/explication comme expérience vécue (intériorité de l individu) qui correspond à ce que nous ayons nommé l action de E C ; ii compréhension/explication comme expressions linguistiques (extériorité de l individu) la forme passive du couple. Autrement dit, le sujet A qui construit un discours, a deux temps de mouvements cognitifs qui se définissent comme relations entre : a) sujet et réalité phénoménale. Le sujet construit une théorie d adéquation un modèle qui lui permet la compréhension de la nature ; il est actif ; b) entre deux sujets ; ici, la rationalité de l émetteur d informations met en fonction ses intentions qui lient cette rationalité aux objectifs. Le discours de l émetteur est produit pour être partagé avec le récepteur et pour se rapporter à un même monde. Il s agit dans ce cas de ce que M. Heidegger désignait par «l esprit qui est dans le monde»; le sujet est passif. Comme nous l avons déjà annoncé, les relations entre les concepts de E C, langage réalité sont soumises à une interprétation cybernétique dans le sens en haut précisé. Détaillons ce point. St. Odobleja présente ses idées principales sur la dynamique psychologie logique nature dans la Psychologie consonantiste. 6 Chez St. Odobleja, psychologie et logique sont à tel point liées et unifiées que leur séparation est possible seulement au niveau analytiquethéorique. Entre les facultés psychologiques existe une continuité de la même façon qu il existe une continuité entre nature et esprit. Entre les arts il y a une continuité basée sur le principe de l identité (propre aussi à la nature et à l esprit) dans le sens où on y trouve une ressemblance de famille. La contradiction en tant que principe de la logique n est pas à vraiment dire une contradiction, elle est une manière de voir les choses ; c est le principe de l identité modifié par le langage. N. B. St. Odobleja, comme un peu plus tard St. Lupasco, ne suit pas la ligne hégélienne, comme nous serions peut-être tentés de le croire ; par contre, la contradiction est absolue et les oppositions ne se trouvent pas, comme chez Hegel, dans un processus évolutif, mais ils se réunissent à la fin d une dynamique de type dialectique (synthétique). Le principe de l identité (A=A) a, comme dans le carré de Boèce, les complémentaires : principe de dualité, le tiers exclu et la noncontradiction. (+) (-) pp. identité ------------- pp. non- contradiction sg. pl. pp. dualité ------------- pp. tierce exclu Comme nous voyons dans le schéma proposé par St.Odobleja dans Introduction dans la logique de la résonance, le seul principe qui existe est celui de l identité, les autres sont des formes langagières qui 6 St. Odobleja, 1935 166

tiennent d une logique de la langue, sans correspondant exact dans la réalité. Le principe de non-contradiction dit en fait que A et non-a ne sont pas identiques en même temps [~ (A&~A)] ; cela veut dire qu en réalité, A=A (A est identique avec A). Le principe de la dualité est un principe dynamique par excellence. Une identité A passe dans une autre identité B (A=B) par l intermédiaire de plusieurs métamorphoses. Ce principe trouve une bonne exemplification dans la musique : les sons sont identiques et en même temps non identiques parce qu ils déclanchent, quand sont activés, toutes les harmoniques ; la série d harmoniques passe d une identité sonore à une autre d après les lois de la résonance ; par exemple, do do1 sol2..et elle aboutit à un moment de rupture de l identité dans la sensible (si) qui représente le point le plus «éloigné» de l identité «do» ; elle est d ores et déjà l altérité du son «do». La résonance est le deuxième principe qui décrit le dynamisme de l identité qui se modifie en passant dans l altérité. C est un principe universel qui s applique aussi dans la nature que dans la psychologie et la logique. Un sujet perçoit un phénomène et peut le structurer dans le langage en vertu du fait qu il entre en résonance avec lui il y a une affinité entre l esprit et la nature. Là où il n y a pas d affinité consonantique on trouve l antithétique (qui est possible dans la nature) ou la contradiction (possible seulement dans le langage et la pensée) et qui est l image mentale de l opposition de la nature. 7 Mais antithétique et contradiction ne sont pas deux dénominations pour un seul fait. Même si elles sont construites sur une base commune la résonance elles sont distinctes au moins au niveau quantitatif. Toutes les oppositions langagières et de pensée n ont pas un correspondent réel dans la nature. Mais la réciproque existe ; tous les phénomènes perçus par la conscience peuvent être transposés d une manière plus ou moins exacte, la seule exigence étant que l expérience soit perçue par la conscience. La même logique utilisée par Odobleja dans la psychologie consonantiste est prise comme axe principal par St. Lupasco dans son interprétation de l énergie naturelle et physique comme logique dynamique du contradictoire. 8 Nous répétons : par «logique dynamique du contradictoire» on ne comprend pas une approche néo-hégélienne, car St. Odobleja et St. Lupasco essaient d aborder cette logique à partir des données scientifiques, spécialement de nature physique. Ainsi, en parlant de la théorie de St. Lupasco sur la relation entre langage et réalité, nous trouvons une interprétation semblable à celle de St. Odobleja. C est une théorie rigoureuse qui intervient avec un appareil plus physicaliste que celui de Odobleja, que l on pourrait caractériser de plus psychologiste ; cette rigueur vient du système axiomatique qu il utilise pour démontrer ses idées. Le concept central de la logique de St. Lupasco est celui d énergie. Son sens est plus large que celui utilisé dans les sciences de la nature. Pour lui, l énergie est synonyme avec 7 Héraclite partage pour la première fois la structure de la nature en antithétique, propre à la nature, ex. chaud froid et contradictoire, propre au langage sur la nature, ex. les énoncés contradictoires. Platon suit la même ligne héraclitéenne et il dit que la dialectique est une méthodologie pour l éducation de l esprit et une causa mentale (Leonardo da Vinci). Hegel mentient aussi cette distinction, mais Marx la renverse et il parle d une dialectique de la nature, ce qui n est pas du tout viable, pour ne pas dire paradoxale, puisque en postulant une dialectique de la nature, ce fait se définit dans le cadre de la langue, or le risque est celui de proposer une théorie de la nature en utilisant le langage d une manière non critique. L ordre normale est de partir de l esprit vers la nature et non plus à l inverse. 8 St. Lupasco, 1996. 167

matière. Si la matière représente d après Kant dans le deuxième principe de l intellect pur 9 toute chose qui est perçue par la sensation 10, dans l acception élargie du concept chez St. Lupasco, matière et énergie représentent toute actualité et potentialité dans l univers. La pensée qui s exerce dans une certaine logique et qui donc se manifeste, est une forme d énergie ou de matière in actu ; elle peut aussi être inactive, potentialisée. Ainsi, l énergie est une forme de l existence qui a deux directions : l acte et la potence. Entre ces extrémités il y a une forme intermédiaire, dynamique pure, la transformation de l énergie sous sa forme active vers le potentiel et du potentiel vers l actuel. Ce qui est acte devient potentiel seulement en passant par la forme intermédiaire, la transformation-métamorphose. L identité absolue et la diversité absolue n existent pas d après Lupasco: nous n avons que des états intermédiaires entre eux et le langage se rapporte toujours à des phénomènes dynamiques. La relation entre sujet et objet est relative. Le dynamisme de la nature atteint le sujet et l intègre. La séparation entre esprit et nature est possible seulement dans le langage. L intellect est contraint d opérer des découpages dans la nature, sous l effet de l espace et du temps, comme intuitions pures a priori. La science est obligée d utiliser la non-contradiction et en vertu de celle-ci, le découpage dans l espace et dans le temps se fait d une certaine manière. 11 Son rapprochement à la nature déclenche des mécanismes psycholinguistiques propres pour arriver à une définition de la vérité la vérité de type scientifique. Dans le système de St. Lupasco, la vérité est propre à une des situations suivantes : eae P ou e A ep, où e = énergie, ~e = anti énergie, A = actualité, P = potentialité. Le faux est toujours propre à la situation ete t, où t = transformation l énergie et actuellement en transformation et en même temps potentialisée, ce fait étant absurde. Ce moment de l énergie qui est à la fois actuelle et non actuelle est considéré par la logique de l intellect comme faux. D après Lupasco, la pensée est capable de saisir la situation contradictoire ete t et se comporte dans ce cas de la même façon que par rapport aux autres situations (e a e p / e p e a), dans le sens où elle n accorde pas un plus de valeur à une certaine forme de l énergie ou à une autre. Dès le moment où une forme particulière est perçue par la conscience, il n y a pas d hiérarchie entre les états de cette conscience cela de point de vue ontologique. On considère une particularité comme vraie et l on utilise comme étalon pour les autres particularités dans le moment où l intentionnalité intervient et valorise les données de la conscience d après le critère de l utilité. Utile est pris ici dans le sens de produit réel ou cognitif qui présente une quelque importance pour l adaptation à l environnement de l individu. En général, les sciences utilisent un certain type de vérité et donc de logique et de discours. St. Lupasco veut aussi, comme St. Odobleja, trouver une logique qui lie la psychologie et la réalité de la nature, plus exactement, la logique et l esthétique. Cette logique dynamique peut donner un fil cohérent entre la valeur logique linguistique de la science et la valeur logique linguistique de l esthétique. L art se présente comme un modèle d interprétation qui s applique à la réalité, une image qui utilise une logique propre pour se glisser entre l actualité et la potentialité de l énergie psychique. En d autres termes, nous avons plusieurs types de discours qui se moulent en fonction du référent qui intéresse le sujet. Le problème de la vérité dans ce cas est secondaire l art joue son action en utilisant d autres acceptions sur la notion de vérité que 9 I. Kant, 2001 : 167. 10 Ce principe de Kant qui fonde l idée de la réalité sera critiqué par Al. Bogza dans son livre Realismul critic (Le réalisme critique, 1982), à partir duquel il élabore une construction de la réalité musicale totalement différente de la conception scientifique sur la musique et la réalité. 11 Nous devons penser ici à H. Bergson qui critique la manière d aborder le temps avec les outils de l espace. «Le temps spatialisé» est en fait une formule langagière qui exprime le dynamisme qui est par son essence contradictoire. 168

celle paradigmatique de adéquation entre ce qui est dit et le phénomène désigne. C est comme disait B. Russel dans l Introduction au Tractatus logico- philosophicus. Wittgenstein compare l expression linguistique à une projection en géométrie. Une figure géométrique peut être projetée de plusieurs manières : chacune de ces manières correspond à un langage différent, mais les propriétés projectives de la figure originale restent inchangées, quelle que soit la manière de procéder. Ces propriétés projectives correspondent à ce que dans la théorie, la proposition et le fait doivent avoir en commun si la proposition doit affirmer le fait. 12 Cette dimension commune au langage et à la réalité est le noyau sémantique fondé sur la résonance entre le sujet et le référent. Il faut avoir une ressemblance entre la structure de la phrase et la structure du fait qui est exposé. Ce fait commun ne doit pas être dit dans le même langage. 13 En conclusion, nous disons qu il y a une cohérence entre le système des référents et celui des significations. Le référent a dans la langue un correspondant ; un modèle qui n est pas arbitrairement choisi. Le lien entre les deux systèmes est assuré par le principe de résonance. La théorie qui admet cette interdépendance langage-réalité s inscrit dans une ligne réaliste (au sens de l opposé du nominalisme), dans le sens où le référent détermine, en vertu de ce principe de la résonance, au niveau psycholinguistique, une certaine logique qui s exerce autour d un sujet du monde extérieur. Toutes les stratégies discursives adoptés par un émetteur sont des différentes modalités de découpage de la réalité, qui expriment différentes formes de résonance avec cette réalité. En même temps il faut tenir compte des limites de ce réalisme. Comme B. Russel disait dans sa critique sur les théories de la cohérence et les théories de la correspondance (de type aristotélicien) nous n avons jamais la certitude absolue qu entre le système mental et la nature il y a une relation de type cause-effet. Entre le mental constructeur des idées et la nature il y a une différence de structure et de fonctionnement ; les différences sont tellement importantes que nous pouvons considérer que les deux sont isolées. Le référent qui prend une signification dans le langage est présupposé comme ayant une force qui dirige la pensée vers une structure imposée, correspondant à ce référent. Mais dire quelles sont ces ressemblances, c est très difficile, car il faut construire un modèle d analyse et cela nous amène à entrer dans un cercle vicieux. La solution que nous pouvons envisager, est qui nous aidera dans une analyse sur le discours sur l art (la musique principalement), est celle qui a comme base le constructivisme. Ce concept sera pris comme synonyme de représentation (Darstellung) dans le sens de Wittgenstein le monde est représenté/construit et non pas reflété dans la conscience communicationnelle de l homme. Mais cette construction/représentation du monde n élimine pas l hypothèse qu au fondement de la liaison entre langage et réalité se trouve la résonance. Le sens dans le discours est construit dans l univers de croyance d un auteur et à ce sens adhère/résonne le publique dans les limites de ses compétences. Le processus d adhésion implique des opérations qui sont centrées autour des intuitions, de l autorité qui produit le 12 B. Russel apud C. Cazaban, 2000: 127. 13 C. Cazaban, ibidem, p. 135. 169

discours de référence, de la pensée de l approximatif, du métaphorique etc. Nous ne dirons pas qu il s agit d une conciliation du réalisme et du nominalisme, mais au moins il s agit d une hypothèse de travail qui, à des suites recherches, montrera ou pas ses limites. L auteur d un discours construit un modèle d interprétation de la réalité et en fonction de la viabilité, ou mieux dire, du champ d applicabilité de ce modèle, le langage et la réalité extérieure désignée se trouvent en résonance. C est sur ce terrain de la résonance où nous devons nous concentrer les analyses ultérieures. Bibliographie 1. Apel O. K, 1994, Le logos propre au langage humain, Editions de l Eclat, Paris 2. Apel O. K., 2000, Controverse : expliquer-comprendre, Cerf, Paris. 3. Cassirer E., 1972, La philosophie des formes symboliques, 1.Le langage, trad. O. Hansen-Love et J. Lacoste, Paris, Minuit. 4. Cazaban C., 2000, Temps musical/espace musical comme fonctions logiques, Paris, L Harmattan. 5. Dokic J., 2000, «Philosophie de l esprit» dans Précis de philosophie analytique, Paris, PUF, pp. 35 6. Fauconnier G., 1988, Espaces mentaux, Paris, Edition de Minuit. 7. Fodor J., 1964, The structure of language, New Jersey, Edition Prentice-Hall. 8. Goodman N., 1992, Manières de faire des mondes, Paris, Edition Jaqueline Chambon, 9. Heidegger M, 1958, L origine de l œuvre d art, dans Essais et conférences, Paris, Gallimard. 10. Husserl E., 1965, Logique formelle et logique transcendantale, Paris, Edition PUF. 11. Kant I., 2001, Critique de la raison pure, Paris, Edition PUF. 12. Kleiber G., 1987, Quelques réflexions sur le vague dans les langues naturelles, dans Etudes de linguistique générale et de linguistique latine, offértes en hommage à Guy Serbat, Paris, Societé pour l information grammaticale. 13. Lupasco St., 1947 Logique et contradiction, Paris, P.U.F. 14. Martin R., 1987, Langage et croyance, Bruxelles, Edition Pierre Mardaga. 15. Odobleja St., 1935, Psychologie consonnantiste, Bucarest, Editura Academiei Romane. 16. Odobleja St., 1996, Introducere in logica rezonantei, Bucuresti, Editura Eminescu. 17. Putnam H., 1980, Explication et référence, dans De Vienne à Cambridge, Paris, Edition Gallimard, pp. 337-363. 18. Putnam H., 1990, Représentation et réalité, Paris, Gallimard. 19. Ricœur P., 1986 Expliquer et comprendre, dans Du texte à l action. Essais d herméneutique, Paris, Edition Le Seuil. 20. Wittgenstein L., 1961, Tractatus logico-philosophicus, Paris, Edition Gallimard. 21. Wittgenstein L., 1980, Grammaire philosophique, Paris, Edition Gallimard. 170

Discourse in Writing Oana Iuliana ILINCA-ŞTEFĂNESCU U.M.F.Craiova Abstract: In this essay I will attempt explain the meaning of discourse and how it is analysed. Then I will look at writing theories of discourse and some of the reasons that students need to understand and use discourse in their writing and the problems they face. Then I will focus on discourse markers in writing (also referred to as connectives and linking devices) and theories of how we can help students to improve in this area. Discourse analysis is mainly concerned with spoken and written communication which are the two main things that our students are exposed to. For example, we take part in a wide range of spoken interaction on a daily basis and each of those spoken interactions will have their own "formulae and conventions which we follow; they will have different ways of opening and closing the encounter, different role relationships, different purposes and different settings" (McCarthy 1991: 8). A discourse analyst is interested in every one of these different factors and tries to account for them with sets of descriptive labels. However, discourse analysis is also directly concerned with the written and printed words we consume daily. Key words: discourse, cohesive ties and devices, reductionist, expansioist, deductionist, criticism Introduction In this essay I will attempt explain the meaning of discourse and how it is analysed. Then I will look at writing theories of discourse and some of the reasons that students need to understand and use discourse in their writing and the problems they face. Then I will focus on discourse markers in writing (also referred to as connectives and linking devices) and theories of how we can help students to improve in this area. What is Discourse? Discourse is natural spoken or written language, with meaning being transferred through the sentences of a text, in context. The study of discourse, or 'discourse analysis' is concerned with "the study of the relationship between language and the contexts in which it is used" (McCarthy 1991: 5). Discourse was inspired by the work on the different disciplines of linguistics, semiotics, psychology, anthropology and sociology during the 1960s and 1970s. It looks at discourse norms. These are the underlying rules which speakers and writers adhere to and the realisations of these norms and what the actual language forms are which reflect those rules. It does not try to provide a method for teaching, but it tries to provide ways of describing and understanding how language is used. Discourse analysis is interested in what language 'does' or is 'doing' rather than just the functions it performs and the grammar and lexical forms used.discourse analysis is mainly concerned with spoken and written communication which are the two main things that our students are exposed to. For example, we take part in a wide range of spoken interaction on a daily basis and each of those spoken interactions will have their own "formulae and conventions which we follow; they will have different ways of opening and closing the encounter, different role relationships, different purposes and different settings" (McCarthy 1991: 8). A discourse analyst is interested in every one of these different factors and tries to account for them with sets of descriptive labels. However, discourse analysis is also directly concerned with the written and printed words we use daily. For example, newspapers, letters, recipes, stories, notices, leaflets and instructions. We usually expect these written texts to be "coherent, meaningful communications in which the words and/or sentences are linked to one 171

another in a fashion that corresponds to conventional formulae, just as we do with speech; therefore discourse analysts are equally interested in the organisation of written interaction". Discourse and Writing Firstly, we must consider the norms and rules that people adhere to when they create texts and the problems that these may cause for the learner of English. McCarthy (1991: 25) says "most texts display links from sentence to sentence in terms of grammatical features such as pronominalisation, ellipsis, and conjunction of various kinds". The various linguistic devices that we use to create a text should include the following: 'coherence' or the way a sentence makes sense or 'hangs together'; 'cohesive markers' which create links across the boundaries of sentences and also chain together related items. But, making sense of a text is also dependent on our interpretation of it which can also be done based upon our own personal schemata (our shared knowledge of a subject). As we process texts, we also recognise 'textual patterns' which are manifested in functional relationships between the parts of a text (phrases, clauses, sentences or groups of sentences, or as McCarthy (1991: 28) calls them "textual segments"). Readers interpret the relationships between textual segments, questioning the text as it unfolds. This is also aided by signalling devices which guide us in interpreting these relationships. Conjunctions, or discourse markers signal relationships between segments of a discourse. They organise and 'manage' extended stretches of discourse, helping to make the text cohesive and coherent. As the sub-aim of my observed lesson is a writing theme based on the interaction of a set of discourse markers within a written text, I have concentrated on discourse theories of writing rather than speaking. Writing is an important part of the First Certificate Exam course and is an area where students often need lots of learner trening Why do students need to understand and use discourse? As a teacher, I have found that most students' writing at the FCE level tends to lack a clear structure and they often lack a sense of cohesion. At sentence level there are often coherence and accuracy problems but overall the students manage to convey the main message. White and Arndt (1991:4) say "readers expect writers to use language which is clear, unambiguous, and appropriate to the context and type of text concerned". They also say that if writers fail to observe accepted writing conventions they "produce writing which is unsatisfactory and ineffective" (White and Arndt 1991:4). Thornbury says (1997: 140) "As readers, we assume that the organisation of the text is not arbitrary, but that it serves to convey the writer's intention- that it makes the writer's intention coherent". This brings us to the question of the target reader. As many students need English for their work it is important to recognise the target reader and what knowledge those readers share with the writer and how much of that knowledge is exclusive to only the writer. We must then consider not only the clear linking of the information of written work but also clear structure, punctuation, paragraphs etc. But, unfortunately, from the point of view of the students and the teacher in a language classroom, Nunan says (1991: 88) that when students do writing,"teachers tend to view the resulting texts as final products to evaluate, which conveys to the students the message that the function of writing is to produce texts for teachers to evaluate, not to communicate meaningfully with another person".it is up to the teacher to convey to the students that they must consider the target reader of any written work that they produce and to encourage 'good' writing habits. In the case of the FCE, students have to learn to write a cohesive, coherent text using different styles. Students need to be able to plan, draft and redraft their texts in order to be proficient in writing skills. Skilled writers will revise their 172

writing at all levels of lexis, sentence and discourse so writing classes should not just be concerned with the "mechanics of grammar, spelling, punctuation and vocabulary" ( Nunan 1991: 90).It is also after studying and unserstanding Nunan that we can conclude that writing as a skill is difficult for a lot of people in L1 let alone foreign learners of a language writing in L2. So, although most people will have some difficulties in writing in L2, it is the role of the teacher to guide the learners looking at writing both as a product (where the learner imitates, copies and transforms models of correct language) and as a process (i.e. the cognitive processes which competent writer go through in order to achieve their objectives in a text). Problems with discourse and writing One of the problems that I have noticed in my students written work is the lack of or misuse of discourse markers. There are various theories of this which I shall now address. It has been suggested by Crewe, Wright and Young (1985: 61) that many linkers are "abstract and opaque text organizers and not fixed, concrete lexical items". In theory, writers may make any links between the stages of their writing as long as it makes sense to them. But, what happens when the expectations of the reader and the writer do not coincide? As Crewe says "there is a communication breakdown on the grounds of 'illogicality'" (Crewe 1990:316). He says we could quite easily resolve an incomprehensible link by simply ignoring it or by replacing it. Several studies conducted (for example in Cohen et al, 1979) have shown that ESL readers encounter difficulties when dealing with cohesive links and that readers constantly reformulate what they have read in order to make sense of it. However, some studies suggest that, although linking devices can improve the coherence of a text, ESL students will often leave them out of their writing altogether rather than risk confusing the reader. This is something that many of my colleagues and I have experienced, especially with exam classes. If no linking devices exist then the reader can, in most cases, supply the linking devices based on their own 'schemata' of the topic or situation presented. So, here we are left with the problem of the actual relevance of discourse markers to ESL students when both non-native and native English speakers are able to process texts which do not contain any linking devices.some of the problems students have with discourse markers are outlined by W.J.Crewe (1990). Students often confuse discourse markers. It does not help when they are taught lists of them in the classroom as in their attempts to use a variety of discourse markers they often unwittingly reorient the whole structure of the argument. I must admit I have attempted to teach my students discourse markers in this way! Equally, gap fill exercises, he says, become meaningless when we realise that "the same lexical item may have a range of semantic values" (Crewe 1990: 319), which does not address the issue of the fact that alternative lexical items "might represent different or illogical progressions of the argument". The most important characteristic of cohesion is the fact that it does not constitute a class of items but rather a set of relations. Often, students rely too much on connectives and in doing so they are apparently imposing a logicality on their writing where actually there is no logicality. Thus the cohesion and coherence may be unstable. Just because a writer's work contains logical connectives does not mean that the text will be logical. As Harnett says (1986:143) "Cohesive ties do not create relationships(although they can stimulate their invention); rather they express cohesive relationships that already exist in the writer's thinking. Cohesion reflects mental processes which both writers and readers perform. Although cohesive, devices are visible signs of the relationships that they signal, they are best only indicators of them. A 173

cohesive device can mislead readers if it signals a relationship that is not intended or has multiple interpretations". Thornbury (1997: 126) reiterates this by saying that "Cohesion alone is not enough to make a text coherent". Texts have an internal logic, which the reader recognises even without the aid of explicit cohesive devices. Students need to be able to analyse the 'deep structure' of a text as there are a number of other linguistic devices that affect the extent to which groups of sentences hold together and form a complete and cohesive text such as reference words (e.g. pronoun reference, article reference, ellipsis etc) lexical sets, lexical repetition as well as conjunctions. It is not sufficient to try to make ones writing cohesive (or appear cohesive) by simply using a 'sprinkling' of discourse markers. In fact, as Crewe points out, students sometimes over-use discourse markers in an attempt to make their writing seem more 'professional'. Some possible solutions to the problems So, how can we address the over-use and misuse of linkers in our students' work? Crewe (1990: 321) outlines three pedagogical approaches which represent what he describes as "three stages of awareness that connectives have a textual meaning and are not just surfacelevel fillers". He refers to these three approaches as 'reductionist', 'expansionist' and 'deductionist'. The reductionist approach suggests that students should be presented with a small subset of a long list of linkers and over time students should become more aware of their semantic and discoursal value.. A shorter list would have the advantage of "allowing the contrasts between the connectives to be more easily stressed" (Crewe 1990: 322). Crewe develops this further with his table of conjunctive relations (which he bases on Halliday and Hassan's table, 1976 in Crewe, 1990). He describes three problematic areas of conceptual categories: "Additive", "Adversative" and "Causal" and within those areas there are fourteen logical linkers. He suggests that advanced ESL students would be able to master these before progressing to more abstract ones (see appendix 6) The expansionist approach encourages "Explicit markers" (Crewe 1990: 322) which are expressions which explicitly state the connection with either the preceding or following textual matter. Most of these expressions would contain the reference word 'this'. Some examples that Crewe lists are 'because of this', 'for this purpose', as a result of this'. The criticism of the above two approaches is that they work backwards from lexis to discourse. Rather than concentrating on the discourse first they only consider the methods of controlling output. As they focus at the level of lexis the logical development of the argument or discussion is taken for granted. To try to remedy this defect, Crewe presents a third approach: The 'deductionist' approach "begins by obliging the students before the writing process (within the essay plan, for example) to state the connection between the stages in the argument" (Crewe 1990: 323). If we do this first we can use lexical selections from a more complex list where, rather than having opaque terms like 'additive' and 'adversative' as the category titles, the sections could be labelled with discourse questions. Crewe (1990: 323) suggests some of the following: 174

Does your next section add another similar point to the argument? If so, is it of the same importance or of greater importance? Same? Use 'also', 'in addition', or 'besides'. Greater? Use 'moreover', or 'furthermore'. Does your next section add an opposing point to the argument? If so, are both points valid or does the second one cancel out the first? Both valid? Use 'but', 'however', 'nevertheless' or 'on the other hand'. The second cancels out the first? Use 'on the contrary'. Crewe says that the "schema" above will ultimately need to contain a full range of discourse "moves" (1990: 323), for example, listing, comparing, exemplifying, showing consequence, rephrasing, and concluding. A further suggestion Crewe makes for teachers can help students by encouraging them to avoid using linkers in their first writing drafts and asking other students to analyse the logical progression of their argument before deciding on the suitability of possible linkers. Although this method counters the idea of looking at discourse first and then selecting the supporting words after, it is probably better than accepting students' work which has not been assessed for any logicality at all. Conclusion Crewe concludes that students need to be aware of the problems of using linkers in their writing and, therefore, they need more rigorous training which would oblige the students to think through their argument first and then decide how they might reinforce it with linkers. I would like to pursue some of the ideas that Crewe mentions in further FCE writing based classes. For example, doing a letter or essay without any linking devices and asking the students, in groups, to evaluate their work together, deciding on the types of discourse markers they should use. I also want to encourage the students to create a personal 'database' of linking devices that we use in the class so that they may refer to them in future classes and when revising for the exam. In general, I would like to do more group writing activities, whether it be peer correction or collaborative writing to give students more creative space and confidence in their work. Bibliography Battersby Instant Grammar Lessons, 1996, Language Teaching Publications.Cohen et al Reading English for Specialized Purposes: Discourse Analysis and the Use of Student Informants, 1979, TESOL Quarterly13/4 W.J. Crewe ELT Journal, Vol 44/4 Oct. 1990, OUP. M. McCarthy Discourse Analysis For Language Teachers, 1991, CUP. D. Nunan Language Teaching Methodology, 1991, Prentice Hall International. 175

Encouraging Imaginative Writing in the English Classroom Angela STĂNESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: The paper is aimed to illustrate a number of strategies meant to encourage imaginative writing in the EFL classroom and develop writing skills in general, through a variety of motivating tasks and activities. Key words: creative writing, imaginative, strategy, activity, writing task, prose, story, text Imaginative writing in prose Creativity is not the exclusive domain of poetry writing, and a great deal of imaginative writing can be done in prose. Writing in prose is more likely to elude control than poetry writing, as it lends itself to a more cursory flow of thought and pen. It involves greater risks with language, as sometimes linguistic ability will not keep up with the faster pace of imagination. But even if tight control is excluded, close guidance and carefully chosen activities can provide the necessary support, at least at the earlier stages. The cornerstone of our approach to writing, irrespective of level or age, is adequate exposure to various text types, backed up by a careful study of the conventions, structure or organization displayed by a certain text. Manipulation activities meant to get the students to interact with the text are highly appropriate for the early stages of a writing programme. These can take various forms, such as: - arranging jumbled paragraphs, which involves identification of key text sections and awareness-raising about the conventions of opening, developing and concluding a text; - providing a missing section of the text: the opening, the middle or the conclusion; - paragraph assembly from given jumbled sentences; - paragraph completion from opening sentences; - writing a text from a given summary; - rewriting a text/story from memory, after having read or listened to it. These are just a few examples from a whole range of sensitizing exercises or more or less controlled writing practice. They do not exactly give students the opportunity to exert their creativeness, but they have a definite value for awareness-raising, familiarizing them with different written products and with the conventions or organizational rules apparent in the simple texts. Story writing Actual production of creative texts can begin with fairly short texts sequences, done mainly at sentence level. Though rather unambitious in form, they may appeal to our students sense of humour (or sense of the absurd, occasionally). a) Writing jumbled texts In pairs or small groups, students write a dialogue or a four-to-five-sentence story sequence, which they then cut up into separate sentences and give to another pair or group to put together. Easy to do at elementary levels, the activity can introduce, even if in a nutshell, the components of a proper story: exposition (conflict), complication (climax) and resolution. It can be easily turned into a problem-solving exercise for others, leading to interaction and enjoyment. b) Jumbled stories 176

This is a variation of the activity above, except that the students have to write two short stories of about four to six sentences, each about the same person or a similar event. The stories are then cut up into separate sentences and given to another group to sort out into the original stories. c) Mystery stories This is a fairly controlled exercises where the students are given a series of WHquestions they must answer in a particular order: Who? / Where? / What was X doing? / What did X say? / What did X do after that? The students take turns to answer each question, then folding the paper over, so that the next student cannot see what the other students have written before him. When all the answers have been written, the paper is unfolded to reveal often a hilarious and incongruous story, where the surprise element makes the writing (and reading) so much more exciting. d) Word story The students are given the opening sentence of a story, and three words each. The paper is passed round the class and each student has to continue the story by including his three words. e) Collaborative story A sheet of paper containing only an opening sentence is passed round the class and students write only one sentence each in order to continue the story. f) Sentence into story The students are given a single sentence and are asked to build the story around it, and of course, include it somewhere in the text. The groups can be given the same sentence and at the end they can compare the different outcomes generated by the same sentences. A variation of this would be to give a speech bubble instead of a sentence and ask the students to make up a story or a situation where the exact words would sound appropriate. Using reading for story writing a) Incomplete stories This involves an opportunity for integration of skills, because the students have to read a part of a story. The most usual procedure is to give students either the opening or the ending of a story and ask them to provide a complete version. An easier start would be to give the story with only the opening or the ending paragraphs missing. The incomplete version can be produced by the students themselves, working in groups, and given to other groups to provide the opening, the ending, or the development of events. A major requirement here is looking at sample texts beforehand, and giving the students an insight into how a story is divided into three main parts: orientation complication resolution and how these differ from one another. b) Rewriting a story from memory Albeit not very likely to leave much space for the students creativity, the task can allow for personal interpretation and focus, together with the varied choice of vocabulary or structure. To make the task more challenging, we may ask the students to rewrite the story they have read, but feel free to change whatever they want. c) Writing a story from different points of view After reading a story told by an omniscient narrator, the students are asked to choose a character and rewrite the story from his/her point of view. By assuming the character s role, the student may interpret the story from a new angle and choose to include or leave out information as it may seem relevant to him. A more involving alternative is to give the students role cards with a short presentation of the characters in a story and ask them to write a first person narrative. 177

Other forms of story writing a) Fairy-tales, folk stories, fables or legends These are undoubtedly very appealing genres, enjoyable and stimulating for any age group, as there is always a grave significance in them; they are expressions or illustrations of fundamental truths deeply rooted in the collective consciousness of any culture, and any fairy tale brings about some kind of emotional experience or a moral illumination. Such stories tend to follow much the same pattern, in which there is a problem that is resolved, leading to the expression of some sort of moral. The students can be encouraged to write their own tales in several ways. Variation 1. The students are given a certain problem to be resolved in a fairy-tale. It can be a problem relevant to their age, world or cultural background. Variation 2. The students are given characters to bring together in a story. The characters can be abstract notions or a few objects without any obvious connection between them. The value of this exercise can be brought home along different lines: by encouraging the students to be either absurd or logical in their imagination. The latter case seems more challenging because, by trying to turn the incongruity of different things into a perfectly logical and natural relationship, they may write legends which explain the nature of existing things. This could support the remark that originality often consists in discovering connections or analogies between two or more objects or ideas between which no link has ever been demonstrated to exist. Variation 3. Students are asked to illustrate a proverb by means of a fable, an age-old genre for conveying moral precepts. The selection of characters from the animal world will make the task extremely exciting and motivating for younger learners. b) The mini-saga The activities above can lead naturally into the mini-saga, a relatively new sub-genre, brought to life by a writing competition organized by the Daily Telegraph and quickly developed into an EFL text type in its own right. Basically, the mini-saga is a fifty-word story, with up to fifteen additional words for the title. As it is a self-contained text, the story must be complete, with a beginning, development and conclusion together with characters and a setting. Thus, it is a kind of novel in miniature. It is an economical way of helping students to get used to the organizing conventions of any story. Because of the word limit, the writer has to make every word count, which means that it is a good exercise for developing care in the choice of vocabulary and economy of expression. c) Competition texts Other possibilities for self-contained texts which could be completed in one lesson come from two writing competitions organized by The Independent. The activities, mentioned by White & Arndt, in their book on the process approach, consist in writing a ghost-story of 150 words or a newspaper article of 100 words or less to accompany a given headline. If the students level is not appropriate for writing a proper newspaper account of a story, they can be asked simply to discuss and write out the related story. The important thing is that they use their imagination, and ideas will be seen as more important then formally correct language. If, however, the headline comes from a real newspaper, their versions can be compared with the original. d) Story behind a book title Real or imaginary book titles can also be used to stimulate the students imagination and lead to surprisingly original mini-novels. e) Story behind an advertisement The students will be given the same advertisement. In groups, they will try to write a story about the writer of the respective advertisement. 178

The activities described above are meant to offer a springboard for other ideas and variations. The teacher s imagination in devising challenging writing tasks can prove highly contagious, and creative imaginative writing could become an exiting class activity for any age group or learner needs. 179

The importance of a precise, accurate language in scientific writing Gabriela POPA Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: In scientific writing, precision is the most important goal of a language. One important aspect of precision is choosing the right word. Another important aspect of being precise is choosing the appropriate level of accuracy. The appropriate level of details depends upon the work and the audience. Key words: scientific writing, precision, accuracy. On a personal level, writing is the principal way in which people learn about one s work. When one communicates well, he or she receives credit for that work. When one does not communicates well the credit often goes to someone else. On a larger level, the writing influences public policy about science and engineering. When the scientific community does not communicate well, other groups dictate this public policy. Although scientific writing is important, many scientists and engineers have never thought out exactly what they write or what they want their writing to accomplish. Instead, these authors rely on a set of vague conceptions that they have developed over the years. Often these conceptions arise from two untrustworthy sources: simplistic rules and weak examples. Because of simplistic rules and weak examples in scientific writing, many conceptions that scientists and engineers have about scientific writing are really misconceptions. For instance, many authors think of scientific writing as a mystical aspect of science. Scientific writing is not at all. For one thing, scientific writing is not a science. It does not contain laws obtained through derivations or experiments. Scientific writing is a craft; it consists of skills that are developed through study and practice. Moreover, scientific writing is not mystical; in fact, scientific writing is straightforward. Unlike other forms of writing, such as fiction, scientific writing has two specific goals: to inform readers and to persuade readers. In scientific writing, precision is the most important goal to achive. That is why the scientist or engineers have to choose the right terms when writing. Many problems with word choice do not arise from confusion with other words or with lack of meaning. Rather, these problems arise because there is only one word that will do, and any substitutive will cause imprecision. Some words have similar meanings, but are not interchangeable. Consider, for example, these two terms from the electrical breakdown of gases: gas discharge: any one of the three steady states of the electrical breakdown process. These three steady states are the Townsend, glow and arc. spark: the transient irreversible event from one steady state of the electrical breakdown process to another (example: the transition from a glow discharge to an arc). To use these two terms as synonyms is imprecise language. The first term is steady state. The second term is a transition. However, many scientists and engineers hold the misconception that using the synonyns is a mark of a good writer. But even if the true synonyms are found, using them often confuses the readers. Precision also involves choosing the right level of accuracy for the details in the sentences. In scientific writing, one should strive not for the highest degree of accuracy, but for the appropriate level of accuracy. How to attain the appropriate level of detail for the language? One way is to achieve a balance between general statements and specific details. Strong writing requires both general and specific statements. General statements establish the direction of thought, and specific statements give evidence to support that direction. Writing, however, that relies solely on general statements is empty. 180

Another reason to use specific details is that general statements, by themselves, will not leave much of an impression on the audience. By themselves, generalities are soon forgotten. Consider the following example: Our new process reduces emissions of nitrogen oxides from diesel engines and industrial furnaces. Replacing this generality with a specific detail gives the audience something concrete to remember. Our new process eliminates 99 percent nitrogen oxide emission from diesel engines and industrial furnaces. Better yet, by grounding that detail (99 percent reduction), it is insured that the audience understands its importance: Our new process eliminates 99 percent of nitrogen oxide emissions from diesel engines and industrial furnaces. Previous processes have, at best, reduced nitrogen oxide emissions by only 70 percent. On the other hand, the scientific writing has to be clear. While precision in scientific writing means saying what you mean, clarity means avoiding things that you don t mean. Too often in scientific writing, a cloudy sentence disrupts the continuity and authority of an entire section. In scientific writing, each sentence builds on the ones around it. If one sentence is weak, the language falters and the readers stumble. In scientific writing there are two principal sources that make it unclear: ambiguity and needless complexity. Many words used in scientific writing add no precision or clarity to the writing only complexity. For example, many needlessly complex verbs end in ize. Although there are words such as minimize and maximize that have this ending and still are clear, one should recognize words with such distinguishing traits and challenge them in the writing. Just as words in scientific writing are often needlessly complex, so too are phrases. One source of needless complexity in phrases comes from stinging modifiers in front of nouns. Nouns, particularly subject nouns, are stepping stones in sentences, and stinging modifiers (adjectives and other nouns acting like adjectives) in front of them confuses readers. Readers don t know where to step. Consider the example: Solar One is a 10 megawatt solar thermal electric central receiver Barstow power pilot plant. Imagine the scientist who wrote this sentence actually saying it out loud. He would lose his breath before finishing. If all these modifiers are important, then the writers should either place them in phrases and clauses around the principal noun plant or work them into two sentences: Solar One is a solar-powered pilot plant located near Barstow, California. Solar One produces 10 megawatts of electric power by capturing solar energy in a central receiver design. Stringing modifiers dilutes the meaning of the modifiers. Besides avoiding needless complexity one should also avoid ambiguity in his/her writing. Ambiguity is created by the use of a word, or sentence that can be interpreted in more than one way. Many ambiguities in scientific writing are difficult to classify. Many ambiguities arise from four specific sources: word choice, syntax, pronouns, and pronunciation. Ambiguities in Word Choice. Many words in English have multiple meanings. For instance, the word as has several denotations. Although it is outdated to use as to mean because, many scientists and engineers still try to use the word as in the older sense. The result is often an ambiguity: T cells, rather than B cells, appered as the lymphocytes migrated to the thymus gland. 181

Although the author intended the word as to mean because, many readers would interpret as to mean while. Rather than use the word as in this sentence, the writer should use the word because : T cells, rather than B cells, appeared because the lymphocytes migrated to the thymus gland. Ambiguities in Syntax. Some ambiguities arise because of errors in syntax. Syntax refers to the order and structure of words or phrases in a sentence. When scientists and engineers are not careful about the ordering of words and phrases, ambiguities can occur. For example, consider how the placement of only can change the meaning of a sentence: Only I tested the bell jar for leaks yesterday. I only tested the bell jar for leaks yesterday. I tested only the bell jar for leaks yesterday. I tested the bell jar only for leaks yesterday. I tested the bell jar for leaks only yesterday. This example presents five different syntactical arrangements of this sentence, and each sentence has different meaning. The improper placement of phrases, particularly introductory phrases can also cause ambiguities. Ambiguities in Pronouns. Many ambiguities arise because of mistakes with pronouns. According to Fowler s A Dictionary of Modern English Usage [1965], an important principle for using pronouns is that there should not be even a momentary doubt as to what the pronoun refers. Many scientists and engineers, unfortunately ignore this principle. They abuse pronouns, particularly it and this. Ambiguities in Punctuation. A fourth common source of ambiguities is punctuation. Punctuation marks act as road signs in the writing. The marks tell readers when to stop and when to slow down. The punctuation mark that causes the most ambiguities is the comma. Commas act as yields signs that tell readers when to slow down so that they will see the sentence in a certain way. There are many rules for commas. Some rules are mandatory, others not. When a comma is needed to keep a sentence from being misread, then it is mandatory. Consider an example in which this rule was not followed: After cooling the exhaust gases continue to expand until the density reaches that of freestream. This sentence requires a comma after cooling ; otherwise the readers don t know where the initial phrase stops and the main sentence begins. As long as ambiguities exist, the scientists and/or engineers lose. As stated, ambiguities are difficult to find when one is not familiar with the writing. ` As a conclusion, the success of a scientific writing depends mostly on the level of accuracy and precision of the writing, on the way the writers succeed in transmitting the information to the readers, on their ability in avoiding ambiguities in writing. References: Alley, M., The Craft of Scientific Writing, 3 rd edition, Springer-Verlag, New York, Inc., 1996 Fowler, H. W., A Dictionary of Modern English Usage, 2 nd edition, Oxford University Press, Oxford, 1965 Levitchi, L., Dictionar tehnic englez-roman, Editura Tehnica, Bucuresti, 1967 182

The Crossover Principle Oana Iuliana ILINCA-ŞTEFĂNESCU University of Medicine and Pharmacy, Craiova Abstract: The second of the two Noun Phrases [NPs] in a verb phrase has, like other noun phrases, a preposition feature in the deep structure. In the case of indirect object construction, the second noun phrase in the verbal has the feature <+TO> in the deep structure. Thus, the preposition transformation creates a preposition segment to the left of this noun phrase, and the two together are dominated by another noun phrase.however, it is also possible to apply the indirect object inversion transformation when the object noun is not a pronoun. This transformation inverts the object and indirect object noun phrases and deletes the preposition of the Indirect object segment. Finally there appears the 'cross-over principle' which prohibits the inversion of identical noun phrases. This prohibition holds for all transformations, which invert noun phrases, e.g., the passive transformation and the transformation, which reveres the order ofn.ps. inside of verbs Phrases. Content It is impossible at the present time to give a precise formulation of the 'crossover principle', since a number of difficulties have not yet been explained. As we said before, verb phrases may contain not only an object noun phrase but also a second noun phrase. Previously we found that the second noun phrase sometimes contained a preposition : E.g. The economist convinced me 'of the truth'. A spectator threw the pamphlets 'into the area'. The folk singer told Orpheus 'about the demonstration'. In fact, the second noun phrase in a verb phrase, just like the first noun phrase, invariably has a preposition in the deep structure; but those prepositions are often deleted. In this new chapter, we'll find out interesting things about the type of double object construction traditionally referred to as the indirect object construction. These constructions differ somewhat from other 'double object constructions'. E.g. 1. lan gave a lecture to the class. 2. lan followed the detective to the city. The difference in meaning is clear enough. But these two sentences also differ as to the transformations, which may be applied to them. In 'the first sentence 7, the noun phrase containing the preposition "to the class", can be moved around the object noun phrase, and its preposition can be deleted, giving the sentence below. E.g. 3. lan gave the class a lecture. But if we do the same for the 'second sentence' it results an ungrammatical string : E.g. 4. lan followed the city the detective. If we are drawing the deep structure for the third sentence (in abbreviated form) we'll have : 183

Error! S NP VP N VP NP NP Ian < +N > < -common> < +singular> Give < +VB> < +V> Lecture < +N> < -definite> < +singular> Class < +N> < +definite> < +singular> < +to> One could now apply the preposition transformation to create a preposition segment to the left of the second noun phrase in the V.P. The difference in meaning between the two sentences:"lan gave the class a lecture." and "lan gave a lecture to the class." Is clear enough.but they are also a little bit different in point of view of their compo--sition.this difference is given by the existence of the preposition "T0"in the second sentence. S NP VP N VB NP NP Error! Ian < +N > < -common > < +singular > Give < +VB > < +V > Lecture < +N > < -definite > < +singular > < TO > N < +prep > < +to > N Class < +N > < +definite > < +singular > 184

Once such other transformations as the article and the agreement transformations are carried out, the surface structure for the sentence following is generated: E.g. lan gave a lecture to the class. After the preposition transformation, a second transformation, 'the indirect object inversion transformation' is applied in order to reverse the order of the object and indirect object noun phrases and to delete the reposition segment of the indirect object. The result is: S NP VP N VB NP NP lan < +N > < -common > < +singular > Give < +VB > < +V > Class < +N > < +definite > < +singular > < +TO > Lecture < +N > < -definite > < +singular > and it becomes: E.g. lan gave the class a lecture. The Indirect Object Inversion Transformation is usually optional, which is why both sentences 1 and 3 [ E.g. lan gave a lecture to the class./ E.g. lan gave the class a lecture.] are grammatical. There is one case in which Indirect Object Inversion cannot be applied [except in some dialects of British English]. E.g. 5. a) You should send it to Ross. b)* You should send Ross it. 6. a) Robin look it to him. b)* Robin took him. 7. a) You should send the book to Ross. b) You should send Ross the book. 8. a) Robin took the book to him. b) Robin took him the book. These data show the transformation cannot be applied when the object is a pronoun. The following sentences have the same deep structure, and consequently the same meaning : E.g. 9. a) Swift sent a note to Stella. 185

b) Swift sent Stella a note. c) A note was sent to Stella by Swift. d) Stella was sent a note by Swift. Note : This sentence (9.d.) could have come from a different deep structure and is therefore ambiguous. Someone else could have sent Stella a note written by Swift, Given these circumstances, we may use two optional transformations: 1.The Passive transformation; 2.The Indirect Object inversion transformation; but we haven't yet used any of them in order to generate the first of the four sentences. In the sentence: 'Swift sent Stella a note' the indirect object inversion transformation has been applied. But the passive transformation was used for the sentence: 'A note was sent to Stella by Swift' while both transformations were applied in the last sentence of this chain: 'Stella was sent a note by Swift'. But, in this very moment, I think that we have arrive at a point in which each and everyone asks the same question; that is if the passive transformation is applied before or after the indirect object transformations. There is only one way to find this, that is to observe each passive transformation operating on the noun phrase [NP] immediately after the verbal, and to suppose that this one precede the indirect object inversion transformation. Given that situation, that following string may, for this purpose, represent the deep structure : E.g. 9.a. Swift sent a note to Stella. If the passive transformation is applied, it generates another sentence, that is 9.c. 'A note was sent to Stella by Swift'. But if we have the sentence: E.g. 9.d. Stella was sent a note by Swift. There is another question that rises about its passive transformation that is how can we generate this sentence? For the sentence above to be generated, the passive transformation would have to move the indirect object to the front of the sentence. But it cannot, since the indirect object does not immediately follow the verbal in sentence: 'Swift sent a note tostella". Thus, this ordering could not be correct. But, we may try a second possible version, another possible order, in which the indirect object inversion transformation could, if it is applied, generate a sentence like 9.b. 'Swift sent Stella a note". But, if the passive transformation is now applied the following sentence of the string 9.d.: 'Stella was sent a note by Swift.', which could not be generated by the first order given, is correctly generated. Now, if we start from the first sentence, where the indirect object inversion transformation had not been applied: E.g. 9.a. 'Swift sent a note to Stella.' and we apply later on the passive transformation we'll obtain: E.g. 9.c. 'A note was sent to Stella by Swift.' Thus, all possibilities have been generated, and it is seen that when both transformations are to be used, indirect object inversion transformation must be preceding the passive transformation. 186

Passive and double object constructions reveal a very interesting phenomenon, one that may well be the case for all languages. This has to do with the reflexive transformation. If we take some other strings like those below, we may be able to draw the conclusion very easily. E.g. 10.a. Captain Carpenter admired Eustacia. b. Eustacia was admired by Captain Carpenter. and 11.a. Captain Carpenter admired himself. b*himself was admired by Captain Carpenter. c* Captain Carpenter was admired by himself. The passive transformation may only be performed if the subject noun phrase is 'NOT' identical to the noun phrase following the verbal. Now, if we have a look at the operation of a new transformation, which involves the inversion of noun phrases in verb phrases, we'll find out that the strings 13.b. and 13.c. are ungrammatical in the same way as the ungrammatical passive strings 11.b. And ll.c. ["himself was admired by Captain Carpenter'V'Captain Carpenter was admired by himself']. E.g. 12.a. I argued with Captain Carpenter about Eustacia. b. I argued about Eustacia with Captain Carpenter. 13.a. I argued with Captain Carpenter about himself. b.*i argued about himself with Captain Carpenter. c. "T argued about Captain Carpenter with himself. The transformation involved in the e.g. 10 and 11 is different from that of the latest E.g.: 12 and 13. From these two cases, there does appear to be a similarity between the passive transformation and the transformation inverting two noun phrases inside a verb phrase. Both transformations invert noun phrases. It seems to be the fact that 'transformations cannot invert identical noun phrases'. This fact, called 'the cross-over principle' explain ungrammaticality of the following sentences: E.g. 1 l.b. * himself was admired by Captain Carpenter. 1 I.e. * Himself admitted Captain Carpenter. 13.b. * I argued about himself with Captain Carpenter. 13.c. * I argued about Captain Carpenter with himself. but we have to observe that sentence : E.g. 11.a. Captain Carpenter admired himself, contains identical subject and object noun phrases in the deep structure. The cross-over principle predicts that these two noun phrases [NP] cannot be inverted. This is confirmed by the fact that, when the passive transformation is applied to this deep structure, ungrammatical strings result. The situation is similar for all the other strings. Bibliography 1. BANTAS, Andrei- English for advanced students- Institutul European Iasi, 1993 2. CURME, O.George- English Grammar - Editura Barnes /Noble College; College Outline Series ; 3. JACOBS, A. Roderick; Rosenbaum S. peter- English transformational Grammar; Oxford University Press, 1968 4. LEECH, Geoffrey- Semantics. The Study of meaning, Penguin Group, London, 1974 187

Computer Linguistics Aurora-Nicoleta POPESCU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: There are problems which will confront the reader new to the area of computer linguistics. One of the first problems is the variety of terms under which the same or related types of research are conducted. There are computational linguistics, mathematical linguistics, statistical linguistics, and mechanolinguistics, to name the more popular ones. These closely related areas have one common element the computer algorithmic techniques. The paper is one various applications of the computer in linguistics, some of them real, some still conjectural. The premise is that computer linguistics is basically no different from any other kind, except perhaps in terms of explicitness and the degree of exactness induced by the need for explicitness. The computer is to be regarded as a valuable tool applicable to all areas of linguistics description which merit the terms scientific or rigorous. The paper contains the research being done by linguists in the United States in morphology and syntax, on dictionaries, in communications, in historical and comparative applications, in language pedagogy, and in other areas. Key words: computational linguistics, mechanolinguistics, machine translation, parsing algorithms, kernel sentences, dictionary stores, computer system, subsets, retrievable, storage, refinement Computer oriented studies in morphology and syntax received their initial impetus from research in machine translation. The first effort in constructing a linguistically oriented system was made by Victor Yngve while he was at the Massachusetts Institute of Technology. He directed graduate students in experimental parsing of sentences in several languages to identify the constituent elements and correlate discontinuous elements, and also developed a linguistic programming language know as COMIT which allows one to write immediate constituent parsing algorithms. But one of the major problems in machine translation remains treatment of discontinuity. Ida Rhodes of the National Bureau of Standards originated another approach. Anthony Oettinger further developed the technique know as predictive analysis at Harvard University. This algorithm parses sentences by identifying the first component in a sentence and then predicting the permissible components which may follow. Another approach has been taken at the RAND Corporation, Santa Monica, California. A parsing program was developed which is known as the Dependency Analyser. As expounded by David G. Hays in his country and Lucien Tesniere in France the program in modeled on dependency theories. The basic characteristic of the Dependency Analyser is that it specifies the interdependence of sentence components, for example, the dependency of object on verb for case government, of subject on verb for member agreement. There is still another model of syntax used in computer research by a group under the direction of Zelling Harris at the University which Pennsylvania. Complex sentences are analyzed to determine from which combination of simple Kernel sentences they have been derived. Research at the Linguistics Research Center of The University of Texas in which Wayne Tosh was engaged was based on a system of stratified models in which the morphological and syntactic description of a language resembles the phrase structure component of a transformational grammar. 188

Large dictionaries in computer form are one of the principal by products of efforts in machine translation. Researchers accumulated a Russian English dictionary of 50.000 entries in chemistry, physics, and the biological and social sciences, during the time Georgetown University was active in this field. The IBM Corporation compiled a bilingual Russian English dictionary of over 150.000 entries, currently in use by the U.S. Air Force. The contents of the Chinese English dictionary published by the McGraw Hill Company has been put into computer form and includes over 240.000 entries. Aside from the requirement necessitated by application in machine translation, there are several advantages to having dictionary stores like these in a computer system. The most obrions and immediate advantage lies in the ability to revise the store continually and keep it up to date. The delay between revised editions of any reference work is one of the chronic problems in linguistic and language research. With the data in the computer the linguist has the latest information always at his fingertips. There are other advantages as well. Dictionary stores and other data collections of similar volume are often of sufficient size so that it is impractical to display the complete contents on every occasion. It is possible to display just the fraction of the total store which is of interest if the data have been stored with information to identify certain subsets of data. The computer is not only a tool for collecting and manipulating language and linguistic data, but also a medium for the communition of language and linguistic data. The two principal application that may be mentioned are machine translation and the retrieval of linguistic data. In one respect or another these two application depend on all know aspects of linguistic science. Because the problems inherent in these areas of research are very great, the support of institutions on the national level is needed. The interest in machine translation areas from the need for highspeed translation of the virtually overwhelming volume of scientific publication. At the present time most countries engaged in this research are understandably interested in translating into the local language. Transmission of information through translation is, however, only a part of the problem of communication. The information must also be pooled in a way that makes it easily retrievable and correlatable with other information. Most of the effort in machine translation has been directed at the more well-known problems of describing the morphology and syntax primarily of English, Russian, Chinese, German and French. The greatest number of problems remaining to be solved are in the novel area of semantic description. Information retrieval is the second major problem in a communication system. After the information in a technical publication has been translated, it must be stored with other information. Storage of linguistic data is, in itself, no great problem. The accuracy and the degree of refinement with which a computer can recall such information is entirely a function of the accuracy with which the researcher has assigned his retrieval codes. The computer must, in effect, be made capable of analyzing the structure and content of inquiries and then searching its stores for both explicitly matching and implicitly related responses. Perhaps one of the first sources of information which linguists would like to consider automating is a linguistic bibliography, a comprehensive listing of publications in the field of linguistics. Information in the bibliography is arranged under certain subject heading, but because the annual bibliography must encompass so many titles, the extent to which a refined subject classification is realized is limited. Furthermore, the volume of linguistic publication 189

increases yearly, as in most disciplines, making the task of keeping the bibliography up to date Herculean. Two regional centers: The center for Applied Linguistics (in Washington, D.C.) and the Linguistics research Center (at the University of Texas) would specialize in such tasks as the maintenance of large stores of language text in computer form, such as the tens of millions of running words of scientific Russian stored and processed by the RAND Corporation. Another specialty might be maintenance of a linguistic information retrieval system which would contain not only information like the linguistic bibliography but also linguistic descriptions or, rosters of language names as now being compiled at the University of Indiana. Facilities for publishing information from the regional centers on demand is another specialty. There are many other linguistic uses to which we might put the computer. One of them is research on the signals which occur in speech, in which the computer could play a very important role in correlating and reducing the unimaginably large body of data created in converting the spoken continuum to discrete and processable forms. Another application is textbook evaluation evaluation of the range and frequency of lexical items and syntactic constructions. There are applications in anthropological linguistics, in psycholingustics where we would like to manage the large volume of language data necessary to validate theories of cognitive processes and learning models. While much research and development in computer linguistics has been done in the United States much more of great challenge remains. The computer will be an important tool in investigation of language structure, of communication, and of many areas related to language and communication. Bibliography 1. Norman A. McQuown Linguistics and Anthropology 2. Tania Duţescu Coliban - Aspects of English Morphology 3. Einar Haugen - National and International Languages 4. Wayne Tosh Computer Linguistics 5. Albert H. Marckwardt - Linguistics and Instruction in the Native Language 6. David De Camp - Linguistics and Teaching Foreign Languages 7. Charles Hockett - A Course in Modern Linguistics 8. B.L.Liles Linguistics and the English Language 190

Assistants informatiques et traducteurs en ligne pour l acquisition de l anglais par les locuteurs francophones. Capacités et limites Constantin-Ioan MLADIN Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba-Iulia Résumé: Cette approche se propose de présenter les moyens informatiques dont disposent les locuteurs francophones pour l acquisition de l anglais et vice versa. L auteur inventorie et classifie, d une perspective critique mais de manière ni exhaustive, ni définitive le matériel informatique de référence destiné à ce but (outils en ligne), et s attache à traiter cette fois-ci des problèmes posés par les assistants informatiques et surtout par les traducteurs automatiques. 1. Conscients de l aide suprême qu ils apportent aux internautes, bien souvent médiocres anciens élèves en langues, les portails Internet sont de plus en plus nombreux à proposer des services de traduction automate. La machine qui traduit en ligne quasi instantanément d une langue à une autre permet aux internautes de traduire en direct, un mot, une phrase, un texte tout entier (ou une page Web, avec la même mise en forme dans ce dernier cas). Actuellement, il existe plusieurs traducteurs en ligne mis gratuitement à la disposition de tous Babel Fish Translation [babelfish.altavista.com], Dictionary.com [dictionary.reference.com], Fagan Finder [faganfinder.com], Google [google.fr], Lexicool.com [lexicool.com], Promt Online [online-translator.com], Reverso [reverso.net], Systran [systransoft.com], Text Translator SDL [itools.com qui renvoie à freetranslation.com], Traduinoo.com Phoxel Tourist [people.iup.edu], Trans Voila.fr [trans.voila.fr], WinDi Translation Services [windi7.com], Word Reference.com [wordreference.com]. Même si ces outils ne constituent pas la panacée d une traduction convenable, ils restent, en gros, une béquille utile qui peut servir à décrypter quelques mots ou même à faire une traduction brute plus ample, en indiquant sommairement de quoi parle un texte. Ils fournissent ainsi aux utilisateurs une base pour une prochaine traduction satisfaisante à laquelle on parvient à grand renfort de dictionnaires. Les utilisateurs de ces traducteurs automatiques disposent d un choix assez large de combinaisons de langues, des langues principalement européennes et asiatiques (allemand < > anglais, allemand < > français, allemand < > russe, anglais < > coréen, anglais < > espagnol, anglais < > français, anglais < > italien, anglais < > japonais, anglais < > portugais, anglais < > russe, chinois < > anglais, français < > allemand, français < > russe, hongrois < > anglais, italien < > russe, polonais < > anglais, etc. ), qui varie d un site à l autre (WinDi Translation Services: 21 paires de langues dans 42 directions, Systran: 13 langues, World Lingo: 13 langues, Free Translation: 11 langues, Google: 9 langues, Reverso: 4 langues, etc. ). Quelques sites (AltaVista, Modysoft Assistant instant translator, WinDi Translation Services, Word Reference.com) proposent même de télécharger un plugin qui s intègre au navigateur et qui affiche instantanément la traduction d un mot choisit dans le texte tout en cliquant sur un lien de la barre de navigation avec le bouton droit de la souris. La plupart de ces traducteurs sont simples à utiliser et très maniables, puisque: (1) le chargement est rapide, (2) la traduction par elle-même est quasiment instantanée, (3) des instructions sont données pour bénéficier d une aide permanente à la traduction, 191

(4) des dictionnaires (ou des liens vers des dictionnaires) unilingues ou bilingues / multilingues 1, généraux ou thématiques sont mis à la disposition des utilisateurs, (5) pour faire traduire une page Web, il suffit de rentrer l URL de la respective page plutôt que de faire un copier-coller, etc. 2. En faisant un détour sur ces engins, il apparaît clairement que ces logiciels instantanés de traduction ne sont pas encore au point, ils ne sont pas parfaits ni infaillibles, ce qui fait que les résultats obtenus soient encore loin de la traduction humaine. Que l on inscrive un mot isolé, une phrase ou bien encore un texte entier, les résultats sont pour l instant peu probants, une personne polyglotte étant finalement plus fiable qu un ordinateur. En grandes lignes, les défauts majeurs imputés aux traducteurs en ligne, qui conduisent à l idée presque générale que ceux-ci ne sont que des outils aléatoires, donc à proscrire, sont: (1) leur capacité de compréhension cette capacité étant la principale composante qui puisse permettre une traduction fidèle est assez (parfois très) réduite devant un texte qui comporte des tournures plus particulières (ordre renversé de mots, constructions incises, etc. ), (2) la priorité qu ils accordent à la forme, et non pas au contenu on a souvent des traductions littérales, mot pour mot, (3) les erreurs de traduction liées au contexte les moteurs sont incapables de prendre en compte le contexte d une phrase (sur les mots à sens multiples en inscrivant un mot de la langue cible ayant plusieurs sens possibles ou employés dans des contextes ou expressions fort différent(e)s, il ressort de manière quasi systématique un mot unique après traduction), (4) les difficultés de séparer les mots composés, ce qui fait que de nombreux contresens émaillent les textes, (5) l infidélité des expressions restituées, par rapport au sens des expressions de départ, ce qui altère plus ou moins gravement le sens des phrases, (6) la qualité souvent insatisfaisante des dictionnaires les dictionnaires et les glossaires d un bon nombre de sites sont loin d être complets et sont bourrés d inexactitudes (ici encore, il se révèle utile de vérifier dans un vrai dictionnaire en papier la propreté de la traduction), (7) la présence des erreurs sur la grammaire, une bonne partie de tous ces moteurs intégrant difficilement certaines règles grammaticales de base, (8) la représentation inégale des langues toutes les langues ne sont pas assez bien illustrées (on oublie régulièrement quelques langues, même des langues européennes 2, comme le roumain par exemple ce qui oblige parfois de passer par une langue intermédiaire, voire l anglais le plus souvent, pour arriver à la langue cible souhaitée), (9) l incapacité de différencier les noms propres des noms communs (pourtant repérables à cause des majuscules), les toponymes, les anthroponymes, etc. devant être restaurés après la traduction, (10) quelques difficultés d ordre technique des fois, la traduction est longue et âpre, car ces moteurs: (a) se décident très tard à réagir, (b) mettent plusieurs mots en langue cible s ils ne comprennent pas un mot dans la langue source, (c) affichent le texte de départ sans une seule modification, lorsqu il y a des mots qui ne sont pas référencés dans leur base de données (Fagan Finder), 1 À noter que les dictionnaires unilingues sont plus nombreux et de meilleure qualité que les bilingues. Mais, pour y avoir accès, il faut avoir des compétences linguistiques supérieures à celles requises pour la consultation d un dictionnaire unilingue. 2 Bien qu on peut jongler sur une multitude de langues exotiques, des langues plus importantes (parlées par un grand nombre de locuteurs et disposant de descriptions bien mises au point grammaires, dictionnaires, etc. ), n y figurent pas. Il est de même pour les manuels électroniques conçus pour l apprentissage des langues, comme celui de Rosette Stone (latin, swahili, welsh, etc. ). 192

(11) les interfaces de quelques moteurs (Systranlinks.com) ne sont pas traduites en français et il faut justement utiliser ces traducteurs pour traduire le site même, (12) le nombre de caractères ou de mots peut être très / trop limité, ce qui rend impossible la traduction d un texte plus long en une seule passe (la longueur des textes acceptés par Babelfish.altavista.com, par exemple, ne peut pas dépasser 150 mots, tandis que les textes acceptés par trans.voila.fr peuvent avoir 300 caractères au maximum et ceux traitables par Promt Online 500 caractères au maximum), (13) les systèmes de traduction sont d autant plus fiables qu ils sont limités à un domaine précis puisqu il sont munis de nomenclateurs et de dictionnaires terminologiques assez performants c est donc plutôt la langue commune qui est négligée. 3. Voulant vérifier de près la véracité de tous les reproches qu on fait aux systèmes de traduction électronique en ligne, nous avons soumis au banc d essai quelques environnements informatisés de traduction, avec la précision que nous nous sommes limités seulement: (1) aux moteurs qui effectuent une traduction depuis le français vers l anglais et inversement, (2) aux traducteurs proposés sur le net, sachant pourtant que ceux-ci ne sont pas aussi efficaces que ceux qui sont vendu dans le commerce, (3) aux services que l on trouve gratuitement sur le Web et aux présentations démonstrative des versions contributives (Babel Fish Translation; Dictionary.com; Google; Systran; Trans Voila.fr; Lexicool.com; Promt Online; Reverso). Pour faire traduire un texte quelconque il faut procéder de la manière suivante: (1) on sélectionne les deux langues et le sens de la traduction (français vers anglais, allemand vers français, etc.) dans une liste déroulante indiquant les langues proposées, (2) on choisit la thématique du texte à traduire (langue courante, langage scientifique, etc. ) dans une autre liste déroulante (avec la remarque que seulement quelques traducteurs sont munis de cette fenêtre), (3) on insère le texte à traduire (ou on fait un copier-coller tout simplement) dans le champ prévu à cet effet, (4) on clique sur le bouton Translate / Traduire / Go, (5) on attend que le texte traduit s affiche quelques secondes plus tard. En effectuant ces tests, nous avons parcouru quatre étapes: étape n (1): traduction d un texte entier du français (Après avoir jeté la première pierre à Jean, qui n acceptait pas de bonne guerre d aller à la guerre, Pierre s est accroché à toutes les branches pour s en sortir) noté (A1) vers l anglais noté (B1), étape n (2): traduction du texte obtenu en anglais en sens inverse, vers le français (A2), étape n (3): retraduction en anglais (B2), étape n (4): retraduction en français (A3). La première traduction (en anglais) est, en principe, suffisante pour se faire une idée du fonctionnement de ces traducteurs. Toutes les autres étapes ne font que mettre en évidence avec plus de force la manière déficitaire dont ceux-ci se comportent, dès qu on leur demande de traduire un texte plus compliqué le texte A3, sensé être du français, qu on retrouve à la sortie, est presque incompréhensible (c est pour cela que nos commentaires, notés entre accolades, se sont arrêtés à B1 et A2). Très schématiquement, les résultats de nos testes se présentent de la façon suivante: (B1) (a) After having thrown the first stone with Jean {confusion sur le choix de la préposition}, who did not agree a good war {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} to go to the {insertion de l article sur le modèle français} war, Pierre clung to all the branches {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} to leave itself there {traduction mot à mot de la construction > sens illogique} [Babel Fish Translation; Dictionary.com; Google; Systran; Trans Voila.fr] (b) After throwing the first rock to John 193

{confusion nom propre / nom commun}, that did not accept good war {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} to go to the war {insertion de l article sur le modèle français}, Rock {confusion nom propre / nom commun} hung itself {erreur grammaticale} to all the branches for itself {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} some go out {sens illogique} [Lexicool.com] (c) Having thrown the first stone to Jean, who did not accept good war {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} to go to war, Pierre hung on to all branches to take out there {sens illogique} [Promt Online] (d) Having thrown(cast) {incertitude dans le choix des synonymes} the first stone {traduction mot à mot de la locution > altération de sens} to Jean, who did not accept good war {traduction mot à mot de la construction > altération de sens} to go to the war {insertion de l article sur le modèle français}, Pierre hung on(collided) {incertitude dans le choix des synonymes} to all the branches to take(bring) {incertitude dans le choix des synonymes} out there [Reverso]. (A2) (a) Ensuite après {ordre des mots calqué sur l anglais} avoir jeté la première pierre avec {confusion sur le choix de la préposition} Jean, qui n a pas accepté une {altération de la locution} bonne guerre pour aller à la guerre, Pierre s est accroché à toutes les branches au congé elle-même là {sens illogique} [Babel Fish Translation; Dictionary.com; Google; Systran; Trans Voila.fr] (b) Après avoir lancé le premier rocher {traduction déficitaire mot à mot de la locution et sélection erronée des synonymes > altération de sens} à John, cela ordre des mots calqué sur l anglais > altération de sens} n a pas accepté la bonne guerre {traduction déficitaire de la locution > altération de sens} pour aller à la guerre, le Rocher {confusion nom propre / nom commun} lui-même est pendu à toutes les branches pour lui-même quelques-uns sortent {troubles lexicaux et morphologiques > sens illogique} [Lexicool.com] (c) Ayant lancé la première pierre à Jean, qui n a pas accepté de bonne guerre pour {confusion sur le choix de la préposition} aller à la guerre, Pierre a tenu à toutes les branches {traduction déficitaire de la locution > altération de sens} pour prendre là-bas {troubles lexicaux et morphologiques > sens illogique} [Promt Online] (d) Ayant jeté (le coup) {indications synonymiques superflues} la première pierre à Jean, qui n a pas accepté la {confusion préposition / article} bonne guerre pour aller à la guerre, Pierre s est accrochée sur (entré en collision) {indications synonymiques erronées} à toutes les branches pour prendre (apportent) là-bas {traduction déficitaire de la construction > sens illogique} [Reverso] (B2) (a) Then after having thrown the first stone with Jean, who did not accept a good war to go to the war, Pierre clung to all the branches with the leave itself there [Babel Fish Translation; Dictionary.com; Google; Systran; Trans Voila.fr] (b) After launching the first boulder to John, that did not accept the good war to go to the war, the Boulder himself is hung to all the branches for himself someone go out [Lexicool.com] (c) Having thrown the first stone to Jean, who did not accept good war to go to war, Pierre was fond of all branches to take there [Promt Online] (d) Having thrown(cast) (the blow the first stone to Jean, who did not accept the good war to go to the war, Pierre hung on(collided) on (collided) to all the branches to set (bring) over there [Reverso]. (A3) (a) Alors ensuite après avoir jeté la première pierre avec Jean, qui n a pas accepté une bonne guerre pour aller à la guerre, Pierre s est accroché à toutes les branches avec le congé elle-même là [Babel Fish Translation; Dictionary.com; Google; Systran; Trans Voila.fr] (b) Après avoir lancé le premier galet à John, cela n a pas accepté la bonne guerre pour aller à la guerre, le Galet que s est pendu à toutes les branches pour se quelqu un sort [Lexicool.com] (c) Ayant lancé la première pierre à Jean, qui n a pas accepté de bonne guerre pour aller à la guerre, Pierre aimait toutes les branches pour prendre là [Promt Online] (d) Ayant jeté (le coup) (le coup) la première pierre à Jean, qui n a pas accepté la bonne guerre pour aller à la guerre, Pierre s est accrochée sur (entré en 194

collision) sur (entré en collision) à toutes les branches pour coucher (apportent) là-bas [Reverso]. 4. Avant de formuler quelques conclusions finales sur la qualité et sur l utilité des traducteurs électroniques en ligne, il n est pas sans intérêt de rappeler que, vues toutes les subtilités du langage humain et le fait que celui-ci n obéit presque jamais à des règles logiques strictes, la traduction n est pas et ne peux pas être une science exacte et, suite à cela, il n y a pas de traduction unique. À l heure actuelle on peut affirmer que les logiciels informatiques de traduction (qui sont quasiment tous identiques) peuvent être qualifiées d utilitaires: (1) convenables à une traduction par mot (mais mieux vaut soutenir la traduction par un dico papier), en permettant au lecteur-traducteur de comprendre l idée générale d un texte et de se mettre sur la bonne voie dans sa démarche (décrypter une notice, une dépêche d information de quelques lignes ou un mode d emploi technique c est tout de même le but recherché), mais (2) plutôt médiocres, lorsqu on veut traduire des textes; dans ce cas-là il convient de les utiliser seulement pour des textes simples, dépourvus de subtilités grammaticales. Bref, tout traducteur électronique peut être considéré un bon outil, mais à utiliser en tant qu assistant, et non pas en tant que suppléant (si on ne veut pas provoquer à tout prix l hilarité générale). C est une aide relativement efficace pour traduire, mais il faut quand même avoir des connaissances de langue. En admettant qu ils s améliorent régulièrement, il faut admettre que des progrès substantiels sont encore attendus de la part de ces traducteurs en ligne. Ceci dit, il est clair que les traducteurs électroniques conçus à cet effet ne peuvent pas encore substituer complètement des humains et que ceux-ci (y compris les professeurs de langues) ont encore de beaux jours devant eux. Par contre, les enseignants peuvent tirer profit des limites attribuées à ces environnements électroniques. Comme les imperfections des traductions obtenues à leur aide illustrent parfaitement les erreurs les plus courantes des élèves, au plan pédagogique, ce sont paradoxalement les faiblesses de ces outils qui sont les plus formateurs. 195

Activity Project Which Is To Be Presented Within the Romanian Language Lectureship at the Sapienza University, Roma, Italy, 2005 Ada ILIESCU Universitatea din Craiova Abstract : The present work represent the ACTIVITY PROJECT, conceived by us in order be susaained at the contest to occupy the position of Romanian Language Lecturer. The proposed aims helped us to take vote of the Superior Academic Commission from Bucharest, in the month of May this year. These objectives don t represent only a new orientation in Modern Teaching, but also new research perspectives in the outstanding field of teaching / learning RL as FL, in a period when they discuss the problemthat languages of newly entered states in E.U. should be considered languages of European circulation. Key words : teaching, curriculum, theory, practice, strategy, method, competence, performance, motivation I. AIMS : 1. Setting up the course subject and creating teaching situations, didactics theoretical/ practical approach and moving the learning pattern from a mastery course towards a modern type of course, in which the students should be able to make the differences between the eternal WANT and the earthly CAN T. 2. Moving the influence from studying at home towards studying at school, giving the student the possibility to take part in creating the course s stages, to be the main actor (J.Harmer) that is moving the accent from teacher s didactics to students. 3. Achieving the curriculum based on competence and performance (N.Chomsky), reaching the final objectives not only in inputs, but also in outputs and identification of success and student s proficiency- the most important objective of evaluation stage. 4. Implementing efficient educational strategies and technologies, which have as objective sustaining the unitary interferences system of the three activities: teaching, learning, evaluation. 5. The dissemination of new methods at all levels of the teaching process, which doubled by dialogue, represent the basis of conferences that permit a good inter-human communication. 6. The teacher oscillates between instructions and actions, decisions and realization; the professional proficiency, finding a new type of challenge by creating a new motivational field, because the didactics aiming teacher should be made void by the interest towards the way the teaching process take place, because, in the end, all that matters is how much the student learns and not how much the teacher teaches. 7. The elaboration of iconic element, of didactic supporting material, very useful in teaching morpho-syntactic and lexical structures, and the application of a new system in teaching grammatical difficult issues, that is, having these materials as a starting point, where interesting facts can lead o new hypothesis, which the theoretical methods haven t been able to take into consideration. (Tatiana Slama Cazacu) 8. Teaching using the computer, multiplying information using the Internet and moving the role the teacher has from textbook-using to selecting info, thus becoming a referee 196

during the course, that is moving the interest from textbook-linked activities to selecting information in Romanian language using the internet. II. Educational Strategies and Technologies ( specific For Reading and Writing for Critical Thinking Program, enlightened By following training activities: 1. Using the most efficient methods linked on demonstrative courses and questions, conferences and model-courses, with the help of didactic materials in which the students can understand the multitude of reflexive pronouns and pronominal verbs, so difficult for foreign students; 2. Initiating students in interactive teaching, helped by the teacher to go through 3 stages: a. reflection upon their suppositions, regarding the giving theme and forming questions in a the uninhibited atmosphere b. reaching the course itself by active leading of the students, transforming the course into a scene whose actors are the students and the director-the teacher, method applied by us in courses since 1976,when the student was leading the info course and was conducting a conversation on a specific subject and we had a supervisor status. c. encouraging students to make info aware,to find solutions to their questions, to debate some difficulties, to take into consideration the impact of that acknowledged info, to mediate upon the subject in different ways and to apply new ideas in new situations, often helping themselves with the interference phenomenon with their mother tongue or with an intermediary language, while we were making them aware of the traps of that specific language 3. Promoting students critical students and moving the accent from intensive teaching to learning, understanding the interactivity phenomenon within the courses, because the teachers and LR course objective is not only to make students understand or remember, but to form them, enlightening their independence and creativity 4. Presenting modalities of using different types of questions phasing the interrogation universe, in any context, even from the first courses, when the verb TO BE is taught in structures, and the insistence upon some representative items, very useful in usual conversation in all the languages spoken worldwide (who, when?, what, which, where, from where, when, since when, how, much, why etc ) 5. Stressing connections among linguistic abilities regarding writing, listening and conversation during model courses, using various animation methods of the lecture, thus enriching students participation and stimulating their divergent thinking; 6. Initiating teaching strategy by cooperation, which helps students to study thoroughly, more consciously and, at the same time, improve relationships based on respect and reciprocal help, thus creating an atmosphere of communication among the conversation partners, offering to each participant an active role, as well as responsibility for teaching themselves and teaching other colleagues, that is practicing the allwork system, which is preferred in some Romanian schools. 197

III Teaching Methods and Techniques Teaching Romanian Language As A Foreign Language 1. The Direct Method, which has been successfully used only during the first stage of Romanian Language Teaching, when, for the first time, placing in a position takes place, and when the teacher familiarizes students with the musicality of the language. (E. Coseriu) 2. Audio-lingual Method, also used in the first stage (oral stage), as well as at the end of a chapter, which rises pronunciation issues: phonemes, phonetic alternation, short i, plural endings, verbal paradigms etc, applied only in the Linguistic Laboratory. 3. Drills and Patterns Method, used also in the oral stage, when the teacher passes from imitation exercises, repetition exercises and identification exercises, therefore on chapters such as Phonetics and Phonology, not in other contexts because our students are teenagers and not children not pathological situations. 4. Rule-oriented Teaching, using a minimal linguistic terminology, and, if the group has gifted and motivated students, then the terminology is not just a necessity, but a luxury, helping the teacher to teach non-contradictorily, exhaustively and as simple as possible (L. Hjelmslev), firstly the Morphology chapter, which rises the most difficult problems, starting with teaching the gender category, the number category and the determination category and ending with teaching pronominal verbs and, implicitly, teaching the case category. 5. The Structuralist Method, allowing an explicit description of Romanian Language in synchrony, not a statement of it as native speaker do, and which says that language cannot be understood except the linguistic structure notion and linguistic notion, and that morphosyntactic structures must be explained not only from paradigmatic approach, but also from syntagmatic approach. (F. de Saussure) 6. Structuralist Techniques applied in substitution, addition, constellation and transformation exercises being the most efficient procedures, helping students to achieve individual cognitive activities and develop speaking and writing skills. 7. Dictation as an efficient way of checking the correctness of grammatical, orthographic, ortoephic and lexical rules application. 8. Class Customizing Technique adapting courses to students characters according to the preponderant national group, that is implying students and teachers in customizing courses. 9. Using the Internet for students teaching and increasing their communicative level proficiency, not as an alternative to teacher or to teaching process, and training students in accessing Romanian sites in order to familiarize them with structures in Romanian language. 10. The Holistic Method of over-teaching Suggestopaedia, that is teaching using linguistic methods, considered methods that help students to learn easily and forget information at a slower pace. This method is already being used worldwide and was invented by the Bulgarian psychoanalyst Gh. Lozanov, method we cannot yet apply, but, because in teaching a foreign language, a lot of gift is needed, we promise that, as three decades ago, we were the herald of Romanian Language as a foreign language, and our students appreciated us, we will try to be, as well as for Italian students, the measuring unit for soul, gift and performance. 198

Le texte poétique -prétexte pour l écriture créative et l expression personnelle Ştefania RUJAN, Ileana GRIGORE Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : Le document littéraire est de plus en plus pris en compte dans l approche communicative et cela grâce à sa dimension d authenticité. Il peut servir à développer des compétences en compréhension et en production de textes, à favoriser la créativité et à comprendre la manière dont on fonctionne un texte. L utilisation du document littéraire implique des approches différenciées en fonction des objectifs visés. Les activités d écriture littéraire prennent en considération notamment deux catégories de textes : textes à dominante narrative et textes poétiques. En ce qui concerne les derniers, nous avons présenté quelques activités déroulées en classe en vue de l entraînement à l écriture créative et à l expression personnelle. Dans l organisation des activités nous avons mis l accent sur la réalisation de la liaison entre la lecture du texte et l écriture personnelle, en poussant les élèves à faire un travail sur la langue : la matérialité sonore et graphique des mots, leurs connotations ainsi que le message du texte. Les débats organisés à partir des productions ont permis des échanges poétiques et esthétiques, des confrontations, des argumentations qui ont contribué au rétablissement de la communication littéraire. Mots clé : document littéraire, authenticité, texte poétique, écriture créative, expression personnelle, message du texte, productions, échanges, communication littéraire. Dans les méthodes traditionnelles, la littérature était considérée, du moins au niveau avancé, comme un support privilégié pour l apprentissage d une langue étrangère. Elle était conçue soit comme un modèle de langue, façonnée, ciselée, affinée par la plume légère des scripteurs, soit comme un prétexte à introduire des savoirs littéraires, supposant, dans les deux cas, avant d être abordée, l assimilation par les étudiants de la langue parlée et de la langue écrite usuelles. Dans une approche communicative, le texte littéraire ne jouit plus dès le début de ce statut privilégié, de cette «grandeur» dont il jouissait dans certaines méthodes pédagogiques antérieures. Après avoir été quelque temps banni des classes de langues étrangères, le plus grave «des maux» dont elle souffrait étant de ne pas pouvoir répondre aux besoins de communication, la littérature y revient, et même en force: Faire aimer la littérature, c est amener l étudiant à découvrir la beauté et la richesse d une oeuvre la meilleure évaluation de ce type de cours est lorsqu un apprenant vous dit qu il n a apprécié l oeuvre au programme qu après l avoir étudiée; c est aussi lui montrer que la littérature fait partie de l univers qui nous entoure, qu elle est un phénomène vivant, tout aussi authentique que les documents qui ont fait la gloire de la didactique de ces dernières décennies, qu elle se manifeste à travers les médias, qu elle se vend ou ne se vend pas, qu elle est l objet des prix littéraires, qu elle se laisse adapter, avec plus ou moins de réussite, à l écran, qu elle demande la participation des différents acteurs qui définissent le fait littéraire 1. C est justement cette dimension d authenticité du texte littéraire qu on prend en compte de tout premier abord en approche communicative. Pour ce qui est de son utilisation, les didacticiens du FLE recommandent de tenir compte de plusieurs critères: présentation du texte dans son intégralité matérielle et accompagné, dans la mesure du possible, des conditions de production et de réception primitives, authenticité de la tâche demandée (par exemple lire pour «le plaisir» est préférable à travailler sur la grammaire), réception selon les normes interprétatives de la culture française ainsi que selon celles de la culture de départ des lecteurs. Les objectifs principaux qui doivent être atteints par l approche d un document littéraire sont de développer, chez l apprenant, des compétences en compréhension et en production de textes en langue étrangère, de favoriser la créativité et de permettre une 1 Mireille Naturel Pour la literature. De l extrait à l œuvre. C L E International, 1995, Paris, France, p. 25 199

meilleure compréhension du fonctionnement des textes, en devenant soi-même, d une certaine manière, scripteur. Ainsi, entre lecture des textes littéraires et écriture créatrice se tisse un réseau de liens d interdépendance. En percevant les mécanismes de fonctionnement de la langue, mis en oeuvre par les documents littéraires, les apprenants réussissent mieux et beaucoup plus aisément à composer leurs propres créations. D autre part, l écriture créative sert à une meilleure compréhension des textes lus. De surcroît, l apprenant devient lecteur de son propre texte, ce qui contribue au renforcement de ses capacités de lecture. Il va de soi que la démarche méthodologique préconisée doit tenir compte du genre littéraire ce lieu de rencontre de la pratique générale et de l histoire littéraire événementielle (Tzvetan Todorov) auquel le document appartient. La variété des genres, provenant du choix et de la codification des actes de parole (raconter, interpeller, commenter, exhorter, etc.) ainsi que d autres propriétés discursives (thématique, syntaxe, phonétique), impliquent des approches différenciées pour ce qui est des documents littéraires. En ce qui concerne les activités d écriture littéraire en classe de langue, il faut prendre en considération deux catégories de textes qui sont le plus souvent utilisés comme point de départ pour la réalisation des productions de sens: les textes poétiques et les textes à dominante narrative. Les derniers sont des récits dont la forme la plus populaire est le conte, organisés selon deux principes la succession et la transformation - sur la dynamique desquels on peut intervenir de différentes manières: interrompre le récit sur un point fort et ensuite le continuer; lire l incipit d un roman/d une nouvelle et proposer une suite, écrire la suite d une nouvelle/d un roman, trouver un dénouement différent à celui proposé par l auteur, décomposer un tout en séquences, en supprimer quelques fragments et demander aux étudiants de les retrouver. Quelle que soit l activité proposée, il faut respecter les règles se rapportant aux plans de l énonciation (pronoms personnels, temps verbaux), afin de réaliser un texte cohérent et unitaire. Nous nous arrêterons plus longtemps sur l utilisation des textes poétiques comme support d entraînement à l écriture créative et à l expression personnelle. De telles approches permettent de travailler sur les sonorités, les rimes et rythmes, la matière graphique des textes, selon le dire de Debyser sur sons, lettres, syllabes, rimes (Jeu, langage et créativité, 1978). Les formes et les sens entraînés par de telles manipulations ne sont dans la conception de Debyser que des accidents. En effet, lors de ce travail de lecture de texte et d écriture personnelle, intimement liées, les apprenants comprendront que la langue peut avoir une autre dimension que celle de la communication et que l intérêt de la poésie ne consiste pas uniquement dans le sens. Il s agit de l écriture elle-même, qui peut être réalisée en se basant sur les rythmes, la récurrence de certains sons, l imitation des textes modèles, imitation qui peut aboutir à la liberté d expression. On utilise la langue à un but artistique. L acte d écriture porte l empreinte de ce «travail sur la langue». Désacraliser la littérature ne veut nullement dire l ignorer ou la contester. Comme tout document littéraire, même davantage, le texte poétique a comme dominante la fonction poétique (Roman Jakobson, Linguistique et poétique, 1963) qui met l accent sur la matérialité sonore ou graphique des mots, mais aussi sur leurs connotations, sur le «message», sur la «lettre» du texte. A titre d exemple nous proposons quelques séquences à partir du poème L arbre de Jacques Charpentreau (La Vile enchantée). Perdu au milieu de la ville L arbre tout seul, à quoi sert-il? Les parkings, c est pour stationner, Les camions, pour embouteiller, Les motos, pour pétarder, 200

Les vélos, pour se faufiler. L arbre tout seul, à quoi sert-il? Les télés, c est pour regarder, Les transistors, pour écouter, Les murs, pour la publicité, Les magasins, pour acheter. L arbre tout seul, à quoi sert-il? Les maisons, c est pour habiter, Les bétons, pour embétonner, Les néons, pour illuminer, Les feux rouges, pour traverser. L arbre tout seul, à quoi sert-il? Les ascenseurs, c est pour grimper, Les présidents, pour présider, Les montres, pour se dépêcher, Les mercredis, pour s amuser. L arbre tout seul, à quoi sert-il? Il suffit de le demander à l oiseau qui chante à la cime. A cette question répétitive, les apprenants peuvent trouver d autres réponses: Les professeurs, c est pour enseigner, Les élèves, pour étudier, Les églises, pour prier, Les dimanches, pour s ennuyer. Il suffit de demander Au vent qui caresse ses feuilles. Ou bien: Perdu au milieu de la ville, Le peuplier tout seul, à quoi sert-il? Il suffit de le demander A ses feuilles tremblantes qui bruissent. Le mot peuplier se prête facilement à un travail d éclatement, laissant apparaître: (la) pie, (la) plie, (le) peuple, (le) pli, plier, peu, lier, (la) lie, lire, leur, lui, il,(le) lieu, (la)lieue, (les) pleurs, eu, (il) prie, (la) pluie, pire. A partir de cet éclatement, on peut imaginer des jeux de mots: Je ne crois pas que tu plies sous ce pli 201

Leur pli de lire ne fait pas un pli Plier, lier un peuple ce n est pas peu Le peuple prie mais ne plie pas Lire un peu c est un bon pli Il ne plie pas sous ce pli Plie la plie et lie la sauce Un lieu et une lieue, ça fait deux Il y a lieu de lire au lieu de se plier à ce pli Peuplier = arbre qui prie et qui plie sous la pluie = arbre de pleurs et de larmes = arbre qui pleure et qui a peur LIRE PRIER LIE PLIER LUI PLIE PEUR LIEU LE PLI P LIER IL PLUIE U L LEUR PLEURS E I LIEUE PIE P E EU PLEURE r RUE Evidemment, le professeur doit donner des explications concernant les significations de certains mots et expressions: la plie = poisson plat comestible; cela ne fait pas un pli = c est une affaire faite; lier une sauce = l épaissir; prendre un pli = acquérir une habitude; se plier à = céder etc. Dans un deuxième temps nous avons donné pour consigne de répondre à la même question tout en faisant des modifications sémantiques: Perdu au milieu de la plaine Le peuplier, tout seul, à quoi sert-il? Les réponses contiennent des termes appartenant au champ sémantique de la plaine: Les blés, c est pour dorer, L herbe, pour brouter, Les chariots, pour transporter, Les fleurs, pour embaumer. Ou bien: Le peuplier tout seul, à quoi sert-il? Il suffit de le demander Aux larmes qui dégoulinent sur son écorce. 202

Perché au sommet d une montagne Un sapin tout seul, à quoi sert-il? Le bois, c est pour chauffer, Les prés, pour élever, Les chalets, pour abriter, Les touristes, pour admirer. Le sapin tout seul, à quoi sert-il? Il suffit de le demander Aux enfants qui attendent le Noël. Dans un troisième temps on peut demander aux apprenants de transposer la structure du poème sur d autres thèmes : nuage fleur livre oiseau A titre d exemple, voilà une production: Perdu dans le haut du ciel Le nuage tout seul, à quoi sert-il? Le soleil, c est pour chauffer, L oiseau pour voler, La lune pour éclairer, L avion pour voyager. Le nuage tout seul, à quoi sert-il? Il suffit de le demander A l enfant qui est en train de rêver. Ainsi la poésie devient- elle un excellent moyen d apprendre une langue étrangère. Le poète ne peut extérioriser son message qu en manipulant des mots. En associant le rêve au langage, la poésie est capable de traduire les vécus les plus subtils de l âme, de l esprit et des sens. Elle devient un instrument privilégié de connaissance du monde et du propre univers intérieur et s avère être un exercice profitable et accessible à tous les niveaux, voire au niveau des débutants. Tout poème est composé de mots et d une structure qui les organise. Si l on reprend la structure d un poème déjà existant, on peut trouver assez facilement d autres mots qui les revêtent et, de la sorte, créer de nouveaux et de nouveaux poèmes, à l infini. En voici un exemple, facilement à appliquer en classe : 1. Lisez le texte : Paris at night Trois allumettes une à une allumées dans la nuit La première pour voir ton visage tout entier La seconde pour voir tes yeux La dernière pour voir ta bouche Et l obscurité tout entière pour rappeler tout cela En te serrant dans mes bras. Jacques Prévert 2. Quel est le thème de ce poème? Qu est-ce que vous y avez aimé? 3. Vous êtes invités à vous exprimer à partir de la question suivante : si vous pouviez craquer trois allumettes en donnant un sens à ce geste, pour qui et pour quoi le feriez- vous? Vous n êtes pas obligés de garder le même thème, ni le même titre. 203

Trois allumettes une à une allumées dans la nuit La première pour La seconde pour.. La dernière pour Et l obscurité Voilà ce que l on pourrait obtenir : Trois allumettes une à une allumées dans la nuit La première pour commencer La seconde pour continuer La dernière pour finir Et l obscurité tout entière pour mourir et rejoindre les anciens. Ou bien : Trois allumettes une à une allumées dans la nuit La première pour le clair de la lune La seconde pour le silence du monde La dernière pour toutes les fleurs qui se renferment le soir Et l obscurité tout entière pour le charme de la nuit Remarque : On pourrait choisir la démarche inverse, c est- à - dire on distribue aux apprenants le texte lacunaire, on émet des hypothèses sur le thème du poème, on crée de nouveaux poèmes et à la fin on distribue le texte original, en faisant des comparaisons avec les nouvelles créations. L enseignant doit savoir non seulement choisir et structurer les activités déroulées en classe mais aussi mettre en valeur les productions des apprenants, les encourager à établir la communication avec le texte, à prendre la place de l auteur, à investir par le langage, enfin à découvrir ce que c est «la langue au travail». Cela apporte un plus de créativité dans les classes de langue et un plus grand plaisir dans la réception du texte littéraire (Roland Barthes considérait le plaisir du texte comme le véritable but de toute lecture littéraire). Il y a un déplacement d intérêt de l oeuvre vers le lecteur qui apporte sa contribution à la création littéraire. Somme toute, la littérature n est qu une forme particulière de communication et les activités de lecture écriture, inextricablement liées, contribuent au rétablissement de la communication littéraire. En plus, les activités d écriture sont une véritable source d échanges, de confrontations, de réflexions poétiques et esthétiques. Les apprenants prennent conscience de la manière dont on construit un texte, dont on aboutit à un texte, dont s organise son fonctionnement. Pendant les débats et les discussions engendrés par leurs propres productions, les apprenants ont la possibilité de recourir à leur propre expérience de lecteurs en langue maternelle, aux connaissances d histoire littéraire, s ils en ont, ou à leurs compétences en métatextualité. Bibliographie 1. Naturel, Mireille, Pour la littérature. De l extrait à l oeuvre, CLE International, 1995, Paris, France 2. Albert, Marie-Claude, Les textes littéraires en classe de langue, Hachette FLE, collection Autoformation, 2000 3. Pendaux, Michèle, Les activités d apprentissage en classe de langue, Hachette, Français langue étrangère, collection Autoformation, 1998 4. Peytard, Jean, Littérature et classe de langue, Hatier Crédit, coll. LAL, 1982 5. Picard, Michel, La lecture comme jeu. Essai sur la littérature, éditions. de Minuit, 1986 6. Carré, J.-M.; Debyser F., Jeu, langage et créativité, coll. Le Français dans le monde, 1978 204

Définition d un verbe en tant qu événementiel Ileana TĂNASE Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : Pour signifier l événementialité de la façon la plus générale, il faut qu un verbe ait ces traits qui le différencient d un verbe d activité ou d état. Et cela se prouve dans les conditions du bornage qui peut être ou bien intrinsèque, ou bien inférable (procédural ou contextuel). Si le verbe n est pas borné intrinsèquement (c est-à-dire s il n a pas de bornes gauche et / ou droite qui permettent de délimiter un processus sur la ligne du temps), il est conçu comme événementiel du fait de l intervention inférentielle du dehors, ce qui démontre, en ce cas aussi, la véridicité de l axiome de la primauté de l explicite sur l implicite. Qu un verbe puisse subir un bornage inférable se prouve à travers deux types de tests linguistiques, (i) celui de ensuite, test que l on dérive de Kozlowska (1998, 229) et (ii) celui du marqueur de fréquence (Lakoff, 1965, 172). Mots clé: événement, événementiel, événementialité, bornage intrinsèque vs inférable, tests du bornage inférable : ensuite vs marqueur de fréquence Pour signifier l événementialité 1 de la façon la plus générale, il faut qu un verbe ait ces traits qui le différencient d un verbe d activité ou d état. On considère un verbe comme événementiel s il est ou bien (i) intrinsèquement borné, ou bien (ii) s il subit un bornage inférable de type procédural ou contextuel. Ce n est donc que dans les conditions du bornage qu on peut parler d événements et de leur relation à la temporalité : «le bornage, et plus précisément,5 les bornes gauche et droite, permettent de délimiter un processus sur la ligne du temps. Ces traces permettent de voir le début et la fin du processus par rapport à d autres processus, donc les rapports entre les processus du point de vue du temps» (Kozlowska, 1998, 225). Nous faisons l hypothèse qu un verbe peut posséder dans son thème lexical des traits directionnels de nature temporelle et / ou spatiale, ou que ces traits directionnels peuvent être associés aux paramètres procéduraux et contextuels. Si le verbe n est pas borné intrinsèquement, il est conçu comme verbe d événement du fait de l intervention inférentielle du dehors qui lui assigne le bornage d un certain type. Par conséquent, même s il ne possède pas le bornage comme trait inhérent de son sémantisme interne, on peut procéder à le lui inférer «de l extérieur» et cela démontre encore une fois la véridicité de l axiome de la «primauté de l explicite sur l implicite». Noua allons analyser la dimension événementielle d une lexie tout en nous appuyant sur l exemple de arriver, verbe événementiel borné intrinsèquement, dénotant, de par son thème lexical, l idée d événement : la limite droite ou finale qu il inclut dans son sémantisme manifeste intrinsèquement le bornage temporel, condition sine qua non que doit remplir un verbe pour désigner des événements. Nous citons à cet égard la définition sur l événement de Jacques Moeschler : «Un événement est un objet spatio-temporel (localisé dans l espace et dans le temps) qui : (i) se produit et peut être causé par un autre événement, (ii) a une extension temporelle (i. e. n a pas d extension temporelle nulle) et (iii) est défini par une borne initiale et une borne terminale. De manière plus directe (cf. Asher, 1997), on dira qu un événement est cette portion de l espace temps compris entre un pré-état (l état qui le précède) et un post-état (l état qui en résulte)» (Moeschler, 1998, 293-294). Une étude approfondie du lexème considéré au point de vue étymologique rendra non seulement possible mais évidente l identification de l événement dénoté par le verbe arriver à cette portion d espace - temps à laquelle renvoie la définition ~ événement de Moeschler. 1 Au point de vue notionnel, la différence entre les événements, d une part, et les activités et états, d autre part, consiste en ce que «seuls les événements interviennent dans l ordre temporel, et jamais les états ou les activités. En d autres termes, seuls les accomplissements et les achèvements font avancer le temps.» (Moeschler, 1998, 175) 205

Arriver, v. intr. est, comme démarrer ( amarrer), un terme de marine dont le sens s est élargi. Il provient du latin populaire º arripare, composé de ad- ( à) et de ripa «rivage» ( rive). Le verbe a d abord (mil. XI -e s., ariver) le sens originel de accoster, aborder, verbes de formation analogue. Cette valeur maritime, vivante jusqu au XV -e s. coexiste avec l acception générale (XVII -e s.) qui se répand et fait que, dès le XVI -e s., l origine n est plus sentie, sauf dans le contexte de la navigation. Ces contextes sont encore vivants, mais arriver est alors compris comme une spécialisation du sens élargi, sans rapport avec rive ou rivage, et ceci même dans des locutions comme arriver à bon port. En marine à voiles, le verbe s emploie depuis le XVI -e s. (1573) pour «manœuvrer au vent, augmenter l effet du vent sur les voiles», avec des expressions comme arriver tout plat (1771), des constructions du type arriver sur (un navire) (1690), qui rejoint le sens général. Ce sens est tardif par rapport à la valeur d origine ; l espagnol arribar s emploie plus tôt avec cette valeur (1493, Colomb), probablement issue de l idée de gagner au plus vite le port en faisant vent arrière. La valeur normale du verbe, surtout à partir du XVI -e s., est «parvenir dans un lieu de destination», «terminer un déplacement», «se mouvoir vers un but» ; dans ces emplois, il s oppose à partir. Depuis le XVI -e s., le verbe possède une simple valeur temporelle, «se produire, survenir», d abord en parlant des saisons, de la nuit, des heures (1553), puis d un événement quelconque : ces événements, les choses arrivent ; tout peut arriver ; arrive ce qu il pourra (1659), remplacé par advienne ; il prend alors une valeur quasi existentielle. Cet emploi très généralisé est utilisé dans le verbe impersonnel : il arrive, il est arrivé (que ) (1640), il arrive à quelqu un de et infinitif (1640), ça n arrive qu à moi (1756) (apud Le Robert, Dictionnaire Historique de la Langue Française, 1992). Cette incursion dans l étymologie du lexème prouve que l événement en général ne saurait être conçu en dehors de la relation avec les deux catégories, espace-temps, dont la solidarité repose sur le fait que «la donnée spatiale ne s actualise qu en association avec la donnée temporelle : le temps est inséré dans l espace» (Cristea, 1975, 173). De la combinaison des deux types de données, spatiale et temporelle 2, il en découle la substance même dont est composé l événement, puisque «par elle-même la notion de donnée spatiale est une abstraction qui ne se concrétise que dans l union avec la donnée temporelle, avec laquelle elle forme l événement. Ces données étant les signifiés des données linguistiques, il en est de ceux-ci comme des données elles-mêmes : le signe espace et le signe temps sont interdépendants et n ont aucune autonomie fonctionnelle en dehors de l expression événement» (Mikuš, 1963, 139-140). 2 En fait, la plupart des linguistes sont d avis que, au point de vue formel, la catégorie «temps»emploie des structures de représentation spatiale. L explication en est, d après Gustave Guillaume, que «l esprit humain est ainsi fait qu il a l expérience du temps, mais n en a point de représentation. Il lui faut la demander à des moyens constructifs et descriptifs qui sont de l ordre de l espace» (Guillaume, 1965). Les axes spatiaux de l orientation devant / derrière correspondent dans la sémantique des expressions temporelles aux concepts avenir / passé, leur relation s expliquant pour Fillmore (1975, 28) par la métaphore du mouvement qui «permet de penser le monde comme se déplaçant dans le temps, ou le monde comme fixe et le temps passant par lui.» La relation qui relie la métaphore du mouvement à l axe devant / derrière est la suivante : «Dans la métaphore du mouvement, l axe devant / derrière est placé d une manière ou d une autre selon que l on regarde le temps comme stable et le monde en mouvement, ou selon que le monde est pris comme le point de référence fixe et le temps pensé en mouvement.» 206

Le fait que le verbe arriver dénote un événement s avère non seulement à travers la donnée spatiale qu il recouvre par son sémantisme intérieur, mais aussi par la donnée temporelle qui s y insère. (ii) Le second type de bornage, celui qu un verbe événementiel subit de l extérieur se prouve par deux types de tests linguistiques qui rendront compte de sa dimension événementielle. Le premier test, que l on dérive de Kozlowska, est celui de «ensuite» - une des «expressions non verbales qui marquent la progression temporelle» (Laca, 2002, 205). Ce test, qui est un «filtre» de l ordre temporel, «permet de se prononcer sur la présence de la progression du temps» (Kozlowska, 1998, 229). La compatibilité combinatoire de ensuite avec le verbe arriver témoigne de la caractérisation de ce verbe en tant qu événementiel, car dans le cadre du paradigme verbal, la succession temporelle n est dénotée que par les verbes événementiels, les événements étant les seuls à faire avancer le temps 3 : «L ordre temporel est déterminé par la classe aspectuelle encodée dans la phrase ; typiquement, seuls les événements font avancer le temps, alors que les états ne le font pas» (Moeschler, 1998, 13). La contrainte du bornage imposée par ensuite ouvre la voie de la représentation dans la pensée d une succession temporelle à laquelle se superpose une autre de nature événementielle, mettant à la fois en évidence la nature perfective du verbe arriver : Mais il leur arriva ensuite la même chose qu au duc d Avero. (L. Bertrand, L Histoire de l Archiduc Albert) Ce qui arriverait ensuite, il le savait trop. (L. Bloy, Le Désespéré) Le second test consiste à injecter un marqueur de fréquence, selon l axiome de Lakoff qui est d avis qu on ne peut asserter la fréquence d un événement qui ne se produit pas (Lakoff, 1965, 172). Il existe en ce sens un vaste éventail d occurrences où des marqueurs itératifs apparaissent auprès du verbe arriver, rendant la fréquence des événements répétables à des intervalles qui vont depuis les moins rapprochés jusqu aux plus rapprochés : Tu peux te vanter d avoir de la chance d être bon pointeur ; mais s il t arrive encore d assommer les gens avec une cruche, cela tournera mal, je t en préviens. (E. Erkmann et A. Chatrian, Histoire d un conscrit de 1813) 3 Généralement, le verbe représente, de par sa nature, «un sémantème qui implique et explique le temps. Le temps impliqué est celui que le verbe emporte avec soi, qui lui est inhérent, fait partie intégrante de sa substance et dont la notion est indissolublement liée à celle de verbe. [ ] Le temps expliqué est autre chose. Ce n est pas le temps que le verbe retient en soi par définition, mais le temps divisible en moments distincts - passé, présent, futur et leurs interprétations - que le discours lui attribue. Cette distinction du temps impliqué et du temps expliqué coïncide exactement avec la distinction de l aspect et du temps. Dans le cas de l aspect, le chemin suivi psychologiquement pour aboutir est l appel au temps inhérent au verbe, impliqué en lui. Dans le cas du temps, l appel au temps adhérent au verbe, expliqué avec lui» (Guillaume, 1969, 47-48). Le temps impliqué représente le type d information conceptuelle, tandis que le temps expliqué représente l information encodée procéduralement ; la relation temps inhérent - temps adhérent explique par ailleurs la prédilection qu un verbe aura pour une forme temporelle ou pour une autre : «le verbe épouse la forme du temps qu il implique» (Ibidem, 51). L aspect lexical et l aspect grammatical se rejoignent dans une articulation aspectuelle d ensemble qui décide si un verbe sera pris pour un verbe d événement, d activité ou d état : «L analyse aspectuelle donne une explication élégante. Si les états et les activités ne peuvent pas faire avancer le temps, et donc déclencher l ordre temporel, c est que les processus impliqués n ont pas, intrinsèquement, de bornes initiales et de bornes finales. Ils peuvent ainsi entrer en relation de recouvrement, mais ne sont pas liés aux contraintes d ordre temporel. En effet, pour qu il y ait ordre temporel, il faut que les processus impliqués soient autonomes et que, minimalement, leur référence temporelle soit localisable à l intérieur d un intervalle donné ou inférable. Tel est bien le cas avec les accomplissements et les achèvements : avec les accomplissements, la borne initiale est donnée, avec les achèvements, la borne finale». (Moeschler, 1998, 175) 207

Il arrive quelquefois des accidents dans la vie, d où il faut être un peu fou pour se bien tirer. (La Rochefoucauld, Réflexions ou sentences et maximes morales) Il arrivait parfois aux typographes de s y égarer et d acheter à la criée un lot de volailles : des poulets, des pigeons ou des oies. (E. Boutmy, Dictionnaire de l argot des typographes) Ici Jacques s arrêta, et cela lui arriva plusieurs fois dans le cours de son récit, à chaque mouvement de tête que son cheval faisait de droite et de gauche. (Diderot, Jacques le fataliste) Cela lui arriva tant de fois qu à la fin il fit ces quatre vers ( ) (L. Larchey, Les excentricités du langage) et cela arrivait assez fréquemment, car notre magistrat aimait à hérisser sa conversation de pointes, d équivoques et de propos gaillards, qu il ne retenait pas même au tribunal. (G. de Nerval, La main enchantée (Histoire macaronique)) C est ce qui arrive journellement à Londres, qui jouit aussi du bonheur de former deux ou trois communes séparées. (Stendhal, Mémoires d un touriste) je suivais simplement la grande route des consolations, bien persuadé que, comme il arrive d ordinaire, les sensations aideraient le sentiment et qu une seule action ferait plus que tous les discours, que pourtant je ne négligeais pas. (Laclos, Les liaisons dangereuses) Voilà ce qui arrive tous les jours. Celui qui t a confié son secret n a souvent que le masque et l habit d un honnête homme.» (Epictète, Pensées et entretiens (trad. Dacier)) Elle les voulait splendides! et, lorsqu il ne pouvait payer seul la dépense, elle complétait le surplus libéralement, ce qui arrivait à peu près toutes les fois. (Flaubert, Madame Bovary) L usage ordinaire de la finesse est la marque d un petit esprit, et il arrive presque toujours que celui qui s en sert pour se couvrir en un endroit, se découvre en un autre. (La Rochefoucauld, Réflexions ou sentences et maximes morales) Tout le monde paraissait être de mon avis, et la conversation languissait, comme il arrive toujours, quand on ne dit que du bien de son prochain ( ). (Laclos, Les liaisons dangereuses) Le marqueur de fréquence le plus usité auprès de arriver est souvent (avec ses variantes : plus souvent, beaucoup plus souvent, assez souvent, fort souvent, trop souvent) : Il arrive souvent que des choses se présentent plus achevées à notre esprit qu il ne les pourrait faire avec beaucoup d art. (La Rochefoucauld, Réflexions ou sentences et maximes morales) 208

Mais tandis que le marquis des Arcis causait avec le maître de Jacques, Jacques de son côté n était pas muet avec M. le secrétaire Richard, qui le trouvait un franc original, ce qui arriverait plus souvent parmi les hommes, si l éducation d abord, ensuite le grand usage du monde, ne les usait comme ces pièces d argent qui, a force de circuler, perdent leur empreinte. (Diderot, Jacques le fataliste) Et lorsque je la trouvais d accord avec moi, ce qui arrivait beaucoup plus souvent que je ne l eusse espéré, lorsque je distinguais en elle l écho tout à fait exact et comme l unisson de la corde émue qui vibrait en moi, c était une conformité de plus dont je me réjouissais comme d une nouvelle alliance. (E. Fromentin, Dominique) ayant été obligé d aller au lieu d honneur, par compagnie, il gagna du mal, et en donna après à cette femme, sans savoir qu il en eut lui-même, comme cela arrive assez souvent. (A. Sade, Historiettes) Nous étions demeurés un jour à Paris, pour y coucher, comme il nous arrivait fort souvent. (L Abbé Prévost, Manon Lescaut) et cela donna sujet à un procès qui, quoique de petite conséquence, dura pourtant si longtemps, comme il n arrive que trop souvent, qu avant qu il fût terminé, M. de Lesdiguières était déjà gouverneur du Dauphiné. (A. Sade, Historiettes) La fréquence d un événement peut même accéder à un niveau très élevé de généralisation : De là vient que, par une prérogative particulière, non seulement chacun des hommes s avance de jour en jour dans les sciences, mais que tous les hommes ensemble y font un continuel progrès à mesure que l univers vieillit, parce que la même chose arrive dans la succession des hommes que dans les âges différents d un particulier.» (Pascal, Petits écrits philosophiques et religieux) Bibliographie : 1. Cristea T. (1975), Le locatif spatio-temporel en français contemporain, Bucureşti, Tiopografia Universităţii din Bucureşti. 2. Fillmore C. J. (1975), Santa Cruz Lectures on Deixis, Bloomington, IULC. 3. Guillaume G. (1965), Temps et verbes. Théorie des aspects, des modes et des temps, Paris, Champion. 4. Guillaume G. (1964/1969 réédition), Langage et science du langage, Québec, Presses de l Université de Laval et Paris, Nizet. 5. Kozlowska M. (1998), «Bornage, télicité et ordre temporel» in Mœschler J. et alii, Le temps des événements, Paris, Kimé. 6. Laca B. (2002), Temps et Aspect. De la morphologie à l interprétation, Presses Universitaires de Vincennes, Saint-Denis. 7. Lakoff G. (1965), Irregularity in syntax, New York, Holt, Rinehart & Winston. 8. Mœschler J. et alii (1998), Le temps des événements, Paris, Kimé. 9. Mikuš R. F. (1963), «L expression de la donnée spatiale en français» in Le français moderne n 0 2. 209

Le choix des contenus pragmatiques en français des affaires Roxana-Magdalena BÂRLEA Academia de Studii Economice Bucureşti Résumé : Cet article se propose de définir les contenus pragmatiques (CP) en didactique des langues (I), de rappeler la façon dont on en a parlé jusqu ici dans la bibliographie de spécialité (II) et de préciser comment on fait leur sélection dans le cadre des curriculums en français des affaires (FA) (III). Mots-clé: didactique du français des affaires, contenus pragmatiques, approche communicative, actes de langage. I. Définitions Nommés également «contenus communicationnels», «pratiques communicatives», «pratiques langagières», les contenus pragmatiques sont les actes de langage, les outils linguistiques nécessaires à la communication orale, que les apprenants doivent s approprier au bout d une séquence d enseignement. Ils correspondent aux activités de compréhension et, notamment, expression orale, ou, dans d autres classifications théoriques, à la «composante / compétence sociopragmatique». Cette dernière est définie par Boyer (2001 : 50) comme comprenant : «des savoirs et des savoirs-faire, des représentations concernant la mise en œuvre d objets pragmatiques conformément aux diverses normes et légitimités, les comportements langagiers dans leur dimension interactionnelle et sociale : par exemple comment répondre à telle ou telle invitation, émanant de tel ou tel interlocuteur, en telle ou telle occasion. Cette compétence est aussi évoquée par Coste (1986 : 27, in Boyer, idem) sous la dénomination de «composante de maîtrise relationnelle», comme savoirs et savoir-faire touchant aux routines, stratégies, régulations des échanges interpersonnels en fonction des positions, des rôles, des intentions de ceux qui y prennent part». Les CP constituent l une des rubriques obligatoires des programmes analytiques, à côté de trois autres types de contenus (thématiques, linguistiques et culturels). Ils figurent d habitude dans la table des matières détaillée de certains manuels de langue. On les retrouve ensuite, en fonction des manuels, soit pour chaque leçon dans la rubrique «comment dire», «les mots pour le dire», «outils» (parfois mélangés aux contenus linguistiques), soit insérés parmi les textes et les exercices dans les «tableaux théoriques» qui comprennent les «instruments» pragmatiques nécessaires pour résoudre un exercice. Il existe aussi des livres (manuels) entièrement dédiés aux CP (cf. Chamberlain, 1991). II. Les CP dans la tradition didactique Les CP sont systématiquement analysés dans Un Niveau-seuil, qui en propose une très rigoureuse classification. Nous n y revenons plus, car c est une source archi-connue par le public de cet article. Les CP sont englobés (avec les techniques d expression) dans les descripteurs par niveaux du Cadre européen commun de référence pour les langues (CECRL). Ils y correspondent aux «compétences communicatives langagières» (linguistiques, sociolinguistiques et pragmatiques), plus exactement à la catégorie «compétences pragmatiques», la sous-catégorie «compétences fonctionnelles», classifiées à leur tour, en macro et micro fonctions. Par exemple : «4. Établir des relations sociales attirer l attention, s adresser aux gens, saluer, présenter, porter un toast, prendre congé» (CECRL : 98). Les CP ne constituent pas très souvent un sujet à part à traiter dans les ouvrages de didactique. Ils sont discutés en général ensemble avec les autres types de contenus. Dans les paragraphes suivants, nous procédons à un passage en revue de certains de ces travaux qui les 210

mentionnent, afin de donner une image de la façon dont on les a pris en compte dans la tradition didactique. Cuc & Gruca (2003 : 124 sqq.) (ch. 4.3.3) précisent qu il existe deux visions globales sur les contenus : soit les programmes «officielles» assurent la cohérence nationale des contenus, soit, selon certaines théories de l éducation (Dewey, Montessori, Freinet), on insiste moins sur la définition a priori des contenus que sur la méthodologie qui permet à l apprenant de les découvrir. Dès années 70 avec le concept de syllabus on insiste davantage sur l idée de processus d appropriation et sur les objectifs à atteindre que sur les seuls contenus. En didactique anglo-saxonne (notamment D. Wilkins (1973 ; 1976), repris par les travaux du Conseil de l Europe) les contenus sont ordonnés en fonction des notions et des fonctions qu ils sont appelés à jouer chez l apprenant. Cette vision a eu une influence dans le domaine de l enseignement par objectifs spécifiques, qui nous intéresse particulièrement ici, car ce domaine comprend également le FA. Dans l approche communicative les contenus ne sont plus envisagés en termes d items linguistiques à enseigner, mais en termes de compétences à acquérir, subdivisées en savoirs et savoir-faire. La liste de ces sous-compétences évaluables est appelée un référentiel. Dans l évolution du concept, les contenus en termes de savoir semblent avoir cédé la place aux savoirs-faire, voire, aux savoirs-être (notions qui, d ailleurs, ne sont pas très claires). Dans Boyer et al. (2001 : 178 sqq.), (ch. 1.2) les auteurs donnent une classification des contenus des diverses activités d enseignement-apprentissage, comme il suit : a) la communication. La prise en compte de la dimension communicative donne lieu à la fabrication de nouveaux contenus linguistiques, définissables en actes de parole, qui viennent s ajouter à des modèles linguistiques reflétant la diversité psycho-socio-linguistique. Ce qui compte c est la manière différentiée d activer ces contenus, en fonction de la situation d enseignement. b) la dimension morpho-syntaxique, lexicale et textuelle (à l oral et à l écrit) des contenus linguistiques c) la réflexion linguistique et communicative. («L analyse des règles de communication de la classe»). d) l apprentissage lui-même (dans la mesure où il donne lieu à des activités spécifiques. (Suggestions pour l apprenant, dans le but de faciliter son autonomie). e) les différents types de discours. f) le contenu culturel. On donne à chaque fois des exemples de méthodes qui mettent l accent sur l un ou l autre de ces aspects. Il existe aussi un sous-chapitre sur les matériels intermédiaires pour la sélection des contenus, faisant référence au Français fondamental 1 et 2 (1954) eu au Niveau-Seuil, avec un modèle d un tel «inventaire». Un autre sous-chapitre discute les instruments nécessaires à l enseignant pour délimiter les contenus, tels que la grille d analyse pédagogique. Chez Cyr (1988 : 103), (ch. 7), les contenus sont abordés dans ce chapitre du point de vue de trois catégories de connaissances (déclaratives, procédurales et conditionnelles) et des trois phases de la construction du savoir chez l apprenant (cognitive, associative et d automatisation), telles qu elles sont développées en didactiques dans la lignée des recherches en psychologie cognitive. 211

Simard, C. (1997 : 63), (ch. 4) traite des divers modes d organisation des contenus en L1, dont certains aspects pourraient s avérer utiles également en L2. Par exemple, les niveaux auxquels se situent les contenus linguistiques (phonétique, orthographique, lexical, grammatical, textuel, pragmatique). Aussi, trouve-t-on une présentation des contenus s appuyant sur la notion de compétence. La conception des contenus (construction de type «transposition didactique») est mise en rapport avec d autres variables du processus d enseignement-apprentissage. Porcher et al. (1992) constitue une collection d articles parus dans «Le français dans le monde», dont deux ont attiré notre attention : «Si on passait à l économie de marché?», B. Chiesa et «Les (auto-) apprentissages culturels et langagiers», C. Descayrac. Les deux sont centrés sur le choix des contenus dans le cas des apprenants autonomes et sur la tâche des didacticiens qui conçoivent des outils dans ce sens. La question «quoi enseigner?», devient plutôt «comment aider à apprendre?». Le premier auteur se montre sceptique vis-à-vis de la conception des contenus culturels, car «cette matière dépasse les possibilités, si ce n est les attributions, de la discipline (i.e. la didactique). Le deuxième article traite des contenus tels qu on les voit dans les tableaux synoptiques des manuels, groupés en (au moins) trois colonnes 1. communication / actes de parole ; 2. contenu linguistique (grammaire, lexique ) ; 3. thèmes / aspects socio-culturels / civilisation. L auteur propose de placer le culturel en première colonne «dans l optique d un apprentissage de la civilisation pour la communication ( ). L une des démarches possibles est de trouver un principe organisateur qui facilite la mise à plat d un ensemble de faits culturels.» Après avoir parcouru ces auteurs et ayant en vue plusieurs traditions didactiques, voilà maintenant notre conclusion générale. Les CP ont été mis en relief le mieux dans le cadre de l approche communicative. Nous expliquons celle-ci, à notre manière et en bref, comme il suit : ce qui compte c est que l apprenant puisse communiquer, se faire comprendre, qu il utilise ou non les plus appropriés moyens pour ce faire Nous souscrivons à une remarque qui a été formulée de plusieurs façons à propos de l approche communicative: communiquer, ce n est pas tout. Sans prêcher, en aucun cas, le retour à l enseignement de tradition structuraliste, nous sommes d avis qu il faut insister, dans le processus d enseignement apprentissage, à la fois sur la forme et sur le contenu de l acte communicatif. Ce qui revient à dire que l enseignant doit fournir à l étudiant les instruments pour que celui-ci puisse exprimer ce qu il veut. Et que l étudiant doit les exercer et les approprier correctement avant de se retrouver en situation réelle de communication. On revient ainsi à insister sur les CP et leur choix dans les programmes universitaires. II. Le choix des CP en FA Nous partons d une remarque qui nous semble à la fois évidente et essentielle : il faut distinguer entre les CP en FLE et en FOS (en FA, dans notre cas), même si, à la première vue, les actes de langage utilisés dans la vie de tous les jours et dans la vie professionnelle sont plus ou moins les mêmes. Il y a plusieurs paramètres qui distinguent la deuxième catégorie de la première. C est tout d abord le contexte économique qui caractérise les situations en FA. Cela veut dire que les sujets abordés relèvent du domaine économique (d ici, l importance de la coordination des contenus thématiques aux CP) et que les lieux où la discussion se déroule se limitent en général à une liste fermée (au bureau, sur les lieux de production, entre deux ou plusieurs institutions, dans le cadre des relations avec les clients ) Ensuite, le contexte professionnel impose un formalisme plus évident dans les relations interhumaines. Les conversations entre ce type d interlocuteurs (employé supérieur, entre 212

collègues ou employé client) sont fortement ritualisés, ce qui entraîne aussi des différences culturelles et des pratiques langagières à enseigner. En fin, l enjeu d une conversation professionnelle n est pas le même que celui d une conversation privée, car le but vendre et entretenir des relations de collaboration n est pas identique dans les deux cas. Un autre élément à prendre en considération lorsqu on enseigne des CP en FA c est l auditoire : il s agit ou bien de professionnels ou bien, et c est le cas qui nous intéresse plus, des étudiants en sciences économiques. En fonction du programme de leur faculté, ils étudient le français en tant que cours obligatoire pendant une, deux, ou trois années. Normalement, à l entrée à l université ils se situent au niveau de langue A2 et ils doivent être conduits vers le niveau B1 / B2. Cela signifie, en grandes lignes, que pendant leur cursus de français, ils sont censés apprendre à mener une conversation simple et relativement brève, sur un sujet professionnel qu ils maîtrisent, avec ou sans trop de préparation. En plus, ils sont des adultes et des (semi-)spécialistes dans leur domaine de formation, ayant dépassé (dans le cas idéal ) l étape du cursus obligatoire, imposé par l institution (C'est-à-dire que, même si le français est une matière d étude obligatoire, ils sont conscients de l utilité de cette matière et de leurs besoins de communications en français). Les étudiants et les professeurs de français connaissent quels sont leurs débouchés possibles à la fin de leurs études (quels sont leurs futurs métiers possibles en fonction de leur faculté et du nomenclateur roumain des métiers) et ils ont identifié les situations où ont besoin de communiquer en français. Afin de débattre plus concrètement notre sujet, nous prenons comme repères deux cas opposés (mêmes extrêmes) en ce qui concerne l emploi du français à l oral : les étudiants en Relations Economiques Internationales (3 ans de français à l ASE ; le maximum de situations à exploiter ; le niveau le plus élevé de connaissances) et les étudiants en Economie Générale (1 année de français à l ASE ; enseignement général plutôt théorique ; besoin restreint de communication orale). Nous avons procédé à un inventaire des CP proposés par les manuels de FA utilisés à l ASE (voir l Annexe 1). La première constatation est qu ils sont très nombreux, donc il est impossible de les traiter tous de façon systématique. Le choix qu il faut donc y opérer doit tenir compte de tous les paramètres mentionnés plus haut. Tout en respectant ces limitations, nos sommes d avis que ce choix doit être flexible et adapté également aux besoins ponctuels des apprenants. C'est-à-dire, même si le programme établit certains CP à enseigner, le professeur ne doit pas se sentir contraint par ce programme. Il doit s adapter en permanence aux demandes des étudiants, en mettant l accent sur les CP pour lesquels ceux-ci manifestent plus d intérêt et en limitant les autres à la simple mention. Il peut même organiser les activités de classe sous la forme des tâches différentiées, de façon à donner aux étudiants la possibilité de choisir les CP à pratiquer, en fonction de leurs préférences. Par exemple, dans une activité d expression orale, le professeur peut suggérer plusieurs canevas de jeux de rôles ou tout simplement plusieurs situations de dialogue à simuler, dans le cadre d une même aire thématique. Les étudiants, organisés en groupes en 2 3, en choisissent une de leur convenance. Comme le fait dernièrement l enseignement modulaire, nous proposons aux professeurs d opter plutôt pour un enseignement de qualité de contenus restreints, que de se proposer de faire trop de choses et se retrouver à la fin de la séquence d enseignement avec de résultats insatisfaisants. Ce principe est valable aussi pour les CP. Dans l Annexe 2 nous dressons une liste des compétences socio-culturelles et pragmatiques et des techniques d expression, correspondant au niveau A2+ dans Le Cadre européen commun de référence pour les langues. Nous avons choisi afin de les inclure dans un manuel de FA pour la première année de la Faculté 213

d Economie Générale, à côté des autres contenus. Même cette liste correspond à un CP par séminaire, en raison d un séminaire d une heure et demie par semaine, multiplié par 10 séminaires (sur 14 au total) par semestre, nous considérons que c est une liste exhaustive et plutôt orientative. Il est difficile d enseigner un CP par semaine pendant un cours où il faut inclure également d autres types d activités. Les phases de l enseignement d un CP dépassent largement les 90 minutes du cours. (Dans ce contexte, nous proposons la réorganisation de l enseignement du français sous forme de modules, dont un module appelé, par exemple, «expression orale en affaires». Mais nous savons que, pour l instant, cela n est pas possible). Donc, nous suggérons de laisser à la latitude du professeur le choix parmi les CP figurant sur cette liste. Bibliographie BÂRLEA, R.-M. (2005), «La didactique du français des affaires : Anciennes questions, nouvelles réponses», in Buletin Stiinţific Nr. 2, Bucureşti, Editura ASE. BOYER H., BUTZBACH-RIVERA, M., PENDANX, M. (2001), Nouvelle introduction à la didactique du français langue étrangère, Paris, Clé International. CHALLE, O. (2002), Enseigner le français de spécialité, Paris, Ed. Economica. CHAMBERLAIN, A., STEELE, R. (1991), Guide pratique de la communication, Paris, Didier. CUQ, J.-P. & GRUCA, I. (2003), Cours de didactique du français langue étrangères et seconde, Grenoble, PUG. CYR, P. (1998), Les stratégies d apprentissage, Paris, Clé International. LEHMANN, D. (1993), Objectifs Spécifiques en langue étrangère, Paris, Hachette-Livre. MAGNIANTE, J.-M., PARPETTE, C. (2004), Le français sur Objectif Spécifique : de l analyse des besoins à l élaboration d un cours, Paris, Hachette-Livre. PORCHER L. (coordonnateur) (1992), Les auto-apprentissages, Paris, Hachette. ROBERT, J.-P. (2002), Dictionnaire pratique de didactique du FLE, Paris Ophrys. SIMARD, C. (1997), Eléments de didactique du français langue première, Montréal, Editions du Renouveau Pédagogique. Ch. 4, p. 63. Coste, D., Courtilon, J., Ferenczi, V., Martins-Baltar, M., Papo, E., Roulet, E. (1976), Un Niveau-seuil, Strasbourg, Conseil de l Europe. Le Cadre européen commun de référence pour les langues (2000), Conseil de l Europe, Didier. Annexe 1 Liste (alphabétique) des CP qui figurent dans les manuels 1 de FA utilisés actuellement à l ASE Accepter et refuser Analyser un problème Argumenter, convaincre, négocier Caractériser quelqu un Comprendre un communiqué financier Comprendre un questionnaire, commenter des résultats Comprendre un règlement intérieur, une procédure de licenciement Conseiller et suggérer Décrire le déroulement des actions Décrire un fonctionnement Décrire une situation Demander et dire des prix Dire que ça va ou que ça ne va pas 1 Comment vont les affaires?; Le français des affaires, Français.com; Affaires.com ; Le français de la communication professionnelle. 214

Dire ses préférences Donner des ordres et des instructions Donner son avis Etablir un planning Exprimer des besoins Exprimer des quantités Exprimer l obligation Exprimer l opinion Exprimer la certitude et l incertitude Exprimer la finalité, le but Exprimer sa déception Exprimer son étonnement ou son agacement Faire des appréciations et des objections Faire des critiques Faire des requêtes Fixer, reporter et annuler un rendez-vous Formuler des hypothèses Formuler des souhaits Informer et s informer sur une offre, sur les conditions de vente, de paiement, sur les actions publicitaires Manifester son désaccord Mettre en garde Montrer, présenter et décrire des objets Organiser un discours Parler au téléphone (répondre, faux numéro, entendre mal, demander des renseignements, épeler, répondeur automatique, laisser un message, faire des réservations par téléphone) Parler de ses conditions de travail Passer une commande Poser des questions Présenter l entreprise Proposer des avis Raconter des événements passés Rédiger des formules de correspondance commerciale Rédiger un CV et une lettre de motivation Rédiger une annonce S exclamer S excuser et remercier S expliquer et se justifier S opposer et s indigner Saluer et prendre congé Se présenter et présenter quelqu un Situer dans l espace, demander et indiquer le chemin Situer dans le temps, exprimer la date, l heure 215

Annexe 2 Liste (alphabétique) des compétences socio-culturelles et pragmatiques et des techniques d expression, correspondant au niveau A2+ dans Le Cadre européen commun de référence pour les langues commenter brièvement un point de vue ; exprimer son accord / désaccord comparer, discuter brièvement des alternatives conseiller, demander à qn. De faire qqch., interdire décrit des activités passées et des expériences personnelles ; demander à quelqu un de clarifier et de développer un sujet demander de l aide pour exprimer ce qu il/elle veut ; donner des directives expliquer brièvement une stratégie, fournir des instructions exprimer d une manière simple une opinion personnelle, des sentiments, des goûts, des préférences, exprimer ses impressions en termes simples ; expliquer pourquoi quelque chose lui (dé)plaît exprimer la quantité, la qualité, comparer faire un exposé simple et direct, préparé à l avance, sur un thème donné, dans un cadre structuré; décrit des projets et leur organisation ; faire une description des données quotidiennes de son environnement comme les gens, les lieux, une expérience professionnelle ou académique ; intervenir poliment dans une discussion parler des expériences professionnelles, faire une description simple et courte d événements et d activités ; participer à une conversation simple face à face dans une situation professionnelle ; être capable de lancer, poursuivre et clore une conversation simple à condition qu elle soit en face à face ; proposer, inviter, accepter, refuser se présenter, présenter qn., parler de soi situer dans l espace et dans le temps 216

Valorile reper al activităţii educaţionale Maria SAVU-CRISTESCU DPPD Universitatea Valahia Târgovişte Résumé : Les modèles contemporains sur la dynamique sociale montrent que, en général, les valeurs sont des créations individuelles promues par la succession des générations ; ainsi elles constituent un système qui représente pour les institutions éducationnelles le repère auquel se rapportent les finalités, les contenus et les critères d évaluation. En tant que pratique socioculturelle d une importance capitale imprégnée de valeurs préexistantes, de même que de valeurs spécifiques, créées ou transformées, l éducation est créatrice d interactions entre l individu, d une part, et, d autre part, les valeurs scientifiques, artistiques, morales, pratiques, etc. L acte pédagogique ne se limite pas à une simple reproduction de ces valeurs dans les contenus qui seront transmis, mais il opère une sélection, une décantation et une hiérarchie à la fois: ainsi, à travers les valeurs véhiculées par l école, celle-ci influence, dynamise, renouvelle, transforme la physionomie sociale. Mots clé : valeur, création individuelle, finalités, contenus, critères d évaluation Relaţia dintre valoare şi educaţie reprezintă aspectul fundamental al activităţii de învăţământ. Esenţa educaţiei constă în cunoaşterea, valorizarea şi interiorizarea valorilor ca activitate-proces prin care acestea devin forme ale conştiinţei şi conduitei individuale şi colective. Valorile constituie unul dintre reperele fundamentale ale umanizării copilului şi ale dezvoltării potenţialului său psihologic, social şi creativ. Cercetările referitoare la această relaţie au dus la constituirea în orizontul ştiinţelor educaţiei contemporane pe de o parte a axiologiei educaţiei sau axiologiei pedagogice reprezentând cadrul teoretic al învăţării dintre homo educans şi valori, care dobândesc prin conţinuturile educaţiei, statutul de valori educaţionale şi, pe de altă parte, a educaţiei axiologice care îşi propune în mod explicit orientarea axiologică a procesului educaţional. (1, p. 116) Dimensiunea valorică este intrinsecă educaţiei. Criteriul valoric a acţionat iniţial în mod empiric. Creşterea complexităţii vieţii sociale şi economice şi conştientizarea rolului esenţial pe care omul îl are în această procesualitate au determinat întemeierea practicilor educaţionale de la nivel macrosocial până la cel individual pe baza valorilor educaţionale. Se acceptă astăzi că realitatea fizică este neutră în raport cu fenomenologia valorilor. Valorile îşi au originea în om ca fiinţă valorizatoare. În practica socială şi în activitate, în confruntarea cu alţii şi cu sine însuşi, omul a înţeles că diferitele calităţi şi caracteristici sunt inegal distribuite, ceea ce oferă avantaje sau privilegii, sau dimpotrivă, dezavantaje şi frustrare. El a devenit astfel capabil să simtă valorile şi să-şi conducă viaţa după jaloane valorice. Modelele contemporane privind dinamica socio-culturală arată că, de regulă, valorile sunt creaţii individuale promovate prin succesiunea generaţiilor. Activitatea spirituală dă consistenţă valorii, aceasta putând fi definită ca spiritul în act (2, p. 729). Valoarea începe când ne angajăm în spectacolul lumii, când intrăm într-o relaţie spirituală cu aceasta (C. Cucoş, op.cit., p. 123). Fundamentul valorii stă în participarea spiritului sub două aspecte: efortul intelectual cunoaştere, explicare, însuşire, luare în posesie ca act de cunoaştere şi, efortul de creaţie ca voinţă şi capacitate de a depăşi realul prin producere de nou. Lumea nu valorează decât prin valoarea pe care i-o dă spiritul ca alteritate angajată în procesul de cunoaştere şi reflectarea a realităţii. Spiritul produce întotdeauna valoare. Sursa valorilor o constituie omul, capacitatea lui de reflectare a realităţii, capacitatea lui de învăţare, creare şi transmitere e rezultatelor obţinute în relaţia sa cu realitatea. Valorile se generează prin efortul spiritual de depăşire a limitelor realului spre un 217

posibil dezirabil. Prin socializare, culturalizare şi educare oamenii devin personalităţi capabile de a asimila cultura iar pe această bază, de a-i asigura prin noi creaţii dezvoltarea (3, p. 580). Societatea în care trăim se prezintă astăzi ca un sistem complex şi ierarhizat de valori care funcţionează ca un reper stabil pentru existenţa umană. În învăţământ activitatea se raportează permanent la un sistem de valori ale ştiinţei, ale literaturii şi artei, ale filosofiei şi moralei, ale calităţii umane şi sociale. Sunt valori pe care fiinţa umană tinde să şi le aproprie şi interiorizeze, să le integreze în structurile ei de cunoaştere şi simţire, în conduita personală (4, p. 287). Ca mecanism social de conservare, de transmitere şi producere a valorilor, educaţia face din funcţia sa axiologică funcţia esenţială implicată în selectarea, ierarhizarea şi gestionarea proceselor prin care acestea trec din plan social, extern, în plan individual intern. Raportarea permanentă la valori, necesită luarea în consideraţie a celor trei niveluri ale activităţii educaţionale: nivelul anticipativ-proiectiv, cel practic-acţional şi cel retrospectivevaluativ, ca perspective de înţelegere a modului în care valorile se transferă din planul extern (social-cultural), în planul intern (personalitatea individului), prin selectare, transmitereprocesare şi evaluare. 1. Nivelul anticipativ, proiectiv, dezirabil, se manifestă prin formularea şi conştientizarea idealului educaţional ca proiect teoretic a ceea ce ar putea fi omul, ca imagine ideală a perfecţiunii umane, ideal în care se regăsesc aspiraţiile profunde ale umanităţii decantate în decursul devenirii sale. Concentrând aspiraţiile sociale, idealul educaţional are o dinamică în care se regăsesc repere istorice, culturale şi educaţionale. Civilizaţia democratică modernă are ca valoare fundamentală omul, iar rolul educaţiei este de a valorifica maximal potenţialul uman. În celebra conferinţă ţinută la încheierea primului război mondial, Paul Valèry enunţa idealul educativ al modernităţii: Adevărul, Binele, Frumosul, Sentimentul Sacrului, Legalitatea, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea (Crise d ésprit). De la o astfel de înălţime a idealului, acţiunea educativă capătă sens, consistenţă şi valoare (5, p. 3). În ce măsură reuşim în calitate de educatori să ne punem în slujba unui astfel de ideal este, sigur, nu o întrebare retorică, ci una care se regăseşte în preocupările noastre de evoluţie şi perfecţionare profesională. Răspunsul ni-l oferă, direct sau indirect, elevul, studentul, uneori încurajator şi plin de speranţă ca satisfacţie de care avem nevoie pentru a duce mai departe această dulce povară, alteori, dureros şi împovărător, pentru ceea ce nu am înţeles sau nu am putut, şi iarăşi, ca speranţă pentru a face mai bine. 2. Nivelul practic-acţional, realizator Conceptul general de personalitate umană (personalitate a elevului / studentului) include componente intelectuale, afectiv-atitudinale, motivaţionale, acţionale, fiecare dintre acestea căpătând conţinut prin valorile pe care educaţia le vehiculează în procese de instruireformare. Sunt valori ştiinţifice, culturale, tehnologice, economice, sociale şi politice selectate din perspectivă formativă, pentru calitatea şi capacitatea lor de a exersa şi dezvolta capacităţi intelectuale, atitudinale, comportamentale, necesare nu doar pentru ca individul să se adapteze şi integreze într-o lume în continuă schimbare, ci, şi mai mult, pentru a prevedea, anticipa, controla şi stăpâni schimbarea. Ucenicia elevului în lumea valorilor, ca valori finaliste şi raţionale, unanim acceptate şi împărtăşite, trebuie să se concretizeze în atitudini, capacităţi şi cunoştinţe, ca valori care aparţin de acum individului şi care dau valoare personalităţii sale, în calitate de condiţii ale adaptării active şi creative la exigenţele sociale şi profesionale. În procesualitatea actului educaţional, la diferite instanţe ale acestuia, se produc dozări şi reajustări axiologice astfel încât valorile infuzate în educaţie să-şi evidenţieze dimensiunile reactive şi prospective în faţa prezentului şi viitorului (C. Cucoş, op.cit., p. 127). 218

Din această perspectivă educaţia reprezintă nu doar un mecanism de dezvoltare a capacităţii de adoptare la mediu numai pentru că acesta îi este impus, ci, mai mult, acestui mediu trebuie să ne adaptăm până la un punct, să-l transcendem, să-l folosim ca un mijloc sau chiar să-l îndepărtăm precum un obstacol (Krieskemans A.). De aceea, întrebările Ce? Cât? Cum? să înveţe elevii au reprezentat punctul de plecare al reformelor de mai mică sau mai mare anvergură, ca necesitate de adaptare a curriculumului la provocările lumii contemporane. Dacă în sfera socialului valoarea oricărei acţiuni rezidă de regulă în valoarea produsului final al acesteia, în domeniul educaţiei valorile au un caracter specific. Această specificitate este dată de complexitatea în sine a procesului, la nivelul căruia fiecare dintre variabile reprezintă valori: educatorii şi educabilii, valorile vehiculate / procesate, valorile obţinute / create în educabili, metodele, procedeele şi mijloacele didactice. În educaţie rezultatele / produsele sunt anticipate ca valori virtual-reale cărora le sunt aservite valori factual-progresive, într-un proces care exclude rebuturile (6, p. 69). Având un triplu fundament, socio-cultural, psiho-afectiv şi proxiologic, în educaţie se face distincţie între: a) valorile socio-obiective ca valori obiective în care intră valorile ştiinţifice, cultural-artistice şi practice, ca valori vehiculate, procesate pentru că merită să fie prezentate / predate / interiorizate de către elevi; b) valori educative propriu-zise, cele realizate treptat în conştiinţa şi conduita elevului prin raportarea şi recurgerea sistematică la primele Valorile educative propriu-zise se clasifică la rândul lor în trei sub-categorie (Scriven 1991, Reboul, O - 1992) : - valorile educative finaliste, reprezentate de diferite categorii ale finalităţilor educaţiei, de la cele generale până la cele specifice, operaţionalizabile; - valori educative factuale, reprezentate de rezultatele efective obţinute de educabili în urma activităţii de predare / învăţare / formare; - valori procedurale, reprezentate de metodologiile şi mijloacele elaborate şi utilizate în educaţie ca valori cu circuit intern, ca ethos pedagogic care amplifică sau diminuează efectele celorlalte valori educative. Operaţionalizate la nivelul diferitelor categorii de finalităţi şi în special la nivelul activităţii didactice concrete care ia forma lecţiei, valorile reprezintă punctul de întâlnire al celor doi parteneri ai actului educaţional: agentul / subiectul activităţii / cadrul didactic, cel care şi le asumă şi le urmăreşte ca atare şi obiectul activităţii / elevul asupra căruia se răsfrânge intervenţia în acţiuni specifice de predare-învăţare. 3. Nivelul retrospectiv-evaluativ În această procesualitate complexă de formare a personalităţii prin parcurgerea unui traseu jalonat de valori, evaluarea este necesară ca demers vigilent şi precautiv pentru a evita şi corecta derapajele atât din planul valorilor sociale cât şi din al celor individuale care ar genera subiectivitate şi arbitrariu, frustrare, tensiune, conflicte, risipă de energie (Gould S.J., 1984). Evaluarea este deci o activitate retroactivă, dar şi instantanee şi proactivă, un mecanism specific prin care rezultatul este comparat cu obiectivul iniţial prefigurat ca rezultat dezirabil. Astfel, prin evaluare, rezultatul concret obţinut dobândeşte o anumită valoare, atât cât merită în raport cu anumite standarde şi scale valorice (7, p. 242). Chiar termenul nucleu valoare este inclus în structura conceptului de evaluare, avându-şi originea în limba latină, în verbul valeo - valere care însemna a avea putere dar şi a ajusta, a oferi, a conferi, a transfera putere cuiva. 219

Dezvoltând conştiinţa valorilor şi impregnând cu valori pe cei educaţi, educaţia devine ea însăşi o valoare, care se supune mecanismelor evaluării. În măsura în care valorifică şi valorizează maximal potenţialul de inteligenţă al unui popor şi asigură forţa de muncă înalt calificată, educaţia se afirmă ca activitate producătoare de valori. Într-o lume a valorii atribuite, ea nu valorează nimic sau este inestimabilă. Singura valoare respectabilă este valoarea adăugată. Aici nu avem de-a face nici cu plenitudinea, nici cu perfecţionarea, ci cu o lume care numără şi care scontează, care pariază pe viitor (S.J. Vogler, p. 24). Valoarea adăugată în educaţie are o natură specifică, o procesualitate laborioasă, lentă dar durabilă, fiind greu de cuantificat. În teoria modernă a educaţiei valoarea adăugată în mod specific are mai multe ipostaze (Scriven, op. cit.): - sporul (câştigul) pe care îl obţine educabilul din momentul intrării până la ieşirea din sistemul educaţiei formale, spor incomparabil mai mare decât cel empiric, obţinut prin educaţia informală; - ceea ce se obţine dincolo de cultura generală, care ia forma culturii opţionale şi a culturii de specialitate; - potenţialul şi spiritul creator al celor educaţi, capabili să producă prin spiritul şi activitatea lor valori noi şi importante pentru omenire. În sensul cel mai larg, poate fi considerată valoarea adăugată în educaţie, tot ceea ce, dacă nu s-ar realiza, fie chiar într-o manieră reproductivă, în generaţii succesive, ar duce la un dezastruos regres al societăţii şi al speciei umane. Bibliografie 1. Cucoş, C. Pedagogie, Editura Polirom, 2002 2. Lavelle, L. Traite des valeurs, vol II, PUF, Paris 3. Herseni, F. Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Politică, 1982 4. Cerghit, I. Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri, strategii, Editura Aramis, 2002 5. Nicolescu, M. Volumul: Modelul uman şi idealul educativ cuvânt introductiv, EDP, Bucureşti, 1995 6. Ungureanu, D. Teroarea creionului roşu. Evaluarea educaţională, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2001 7. Scriven, M. Evaluation Thesaurus, Sage, London, 1991 8. Vogler, J. Evaluarea în învăţământul preuniversitar, Editura Polirom, 2000 220

Conceptul unităţii lexicale complexe în limbajele de specialitate Nina CUCIUC Universitatea «Mihail Kogălniceanu» Iaşi Résumé : L investigation en cause envisage le procédé de la formation des unités lexicales complexes dans le langage juridique français et la précisation du statut linguistique de la constitution des dérivés lexicaux (alias analitismes, alias dérivés syntagmatiques terminologiques), par la mise en relief d un nouveau procédé lexical autonome que nous appelons synaptation. On a essayé d encadrer dans un statut linguistique notionnel à part, les principaux groupes synaptiques relevés: la synapsie, la monosynapsie, la disynapsie, la polysynapsie et les éléments de jonction les joncteurs synaptiques. A la suite des recherches effectuées nous avons constaté que dans le langage juridique la synaptation est le procédé de base dans la formation des termes synaptiques. Mots-clé: synaptation, synapsie, monosynapsie, disynapsie, polysynapsie Studiile efectuate în metalimbaje, de o mare valoare ştiinţifică, mai solicită antrenări investigaţionale, după anumite perioade de timp, generând reactualizări conceptuale, noţionale, lexicale etc. În acest context ne regăsim şi noi, cu intenţia de a da statut lingvistic şi de a perfecta încadrarea lingvistică a unui procedeu lexical autonom de formare a analitismelor, pe care îl denumim sinaptare, neglijat mult timp de pana cercetătorului. Între lingviştii care au cercetat sintagmele lexicale, alias derivate lexicale, alias analitisme nu a existat o unanimitate de păreri în desemnarea noţională a acestor unităţi sintagmatice. Cercetarea în cauză vine să completeze această carenţă investigaţională. Relevantă pentru noi a fost relaţia structural-semantică, considerată esenţială, în precizarea statutului lingvistic de constituire a derivatelor sintagmatice terminologice. Un impuls spre demararea investigaţiei a fost necesitatea imperioasă de a «înveşmânta» sinaptarea cu o identitate lingvistică aparte care, până în prezent echivalează în mod eronat, cu compunerea sau perifrazarea, reliefarea acestui procedeu lingvistic în cadrul limbajului jurisprudenţial francez şi relevarea principalelor grupuri sinaptice : sinapsia, monosinapsia, disinapsia, polisinapsia. Se va încerca a se da statut lingvistic noţional elementelor de joncţiune din cadrul sinapsiei - jonctorilor sinaptici. Lingviştii A.Darmsteter (1877), Ch.Bally (1965), A.Martinet (1970) au evidenţiat faptul că unităţile lexicale complexe depăşesc cadrul morfo-sintactic al cuvântului, creând conglomerate lexicale de tip aparte. Primul lingvist însă, care a determinat cadrul lingvistic al teoriei structuraliste referitoare la definirea unităţii lexicale complexe a fost Emile Benveniste. Conceptul teoretic formulat de E.Benveniste a contribuit la recunoaşterea unui statut aparte al sintagmelor lexicale ca unităţi de funcţionare ale discursului şi ale limbii, concept care examinează procesul de formare a sintagmelor lexicale şi trecerea lor din cadrul enunţului (le discursif), în cadrul lexicului (le lexical). Prezentând grupe întregi de lexeme, unite prin diverse procedee ce alcătuiesc o desemnare constantă şi specifică şi care cunosc o extindere considerabilă şi o productivitate fără limite, E.Benveniste a remarcat consacrarea fenomenului specific, afirmând că este necesar un termen nou, altul decât compunerea : «este vorba de cu totul altceva decât compunera, şi altul decât sintagma, denumire care se aplică oricărei grupări, fie ea şi ocazională, operată cu mijloace sintactice, în vreme ce ne confruntăm de această dată cu o unitate fixă. De aceea propun un termen adecvat şi clar : SINAPSIE, ( ) care poate furniza eventuali compuşi : mono-dipolisinaptic» (Benveniste, 2000, p.146). Analizând procesul de lexicalizare, adică de instalare în lexicul unei limbi a unităţilor sintagmatice ( a sinapsiilor), lingvistul relevă legătura strânsă a acestora cu contextul sociolingvistic, care reprezintă etapa în care intervine criteriul frecvenţei sintagmelor lexicale (sau lexicalul). În măsura în care sinapsiile devin părţi constitutive ale limbajelor de specialitate, 221

penetrarea lor în lexic este rezultatul funcţiei lor : ele sunt de uz obligatoriu într-un anumit domeniu. Şi dacă domeniul unui metalimbaj (limbaj specializat) constituie un sector esenţial al vieţii sociale, unităţile sintagmatice au toate şansele să pătrundă în competenţa unui mare număr de locutori ai comunităţii lingvistice, de ex. : vol qualifié, vol avec effraction, chèque sans provision, cour d assises, cour d appel, cour de cassation, cour constitutionnelle, réclusion criminelle, réclusion à perpétuité, force majeure, sanction pénale, sanction d amende, juge d instruction, juge pénal, tribunal d instance, tribunal de police, tribunal civil, tribunal administratif etc. După cum afirmă E.Benveniste, în timp ce compunerea îşi atinge foarte repede limitele, iar compuşii se formează într-un ritm lent, sinapsia este mereu darnică în creaţii. Toate vocabularele specializate apelează la acest procedeu, cu atât mai mult cu cât este singura care permite specificarea detaliată a desemnatului şi clasificarea seriilor prin trăsăturile lor distinctive. Trei criterii stau la baza deosebirii sinapsiilor de sintagmele de discurs : a) stabilitatea raportului dintre semnificat şi semnificant ; b) stabilitatea secvenţei (şir linear de elemente libere non-disociabile) ; c) frecvenţa utilizării. Lingvistul Louis Guilbert consideră că aportul novator al lui E.Benveniste constă nu atât în definirea sinapsiei, cât în amorsarea definiţiei transformaţionale : sinapsia nu îmbracă haină lexicală decât prin prezenţa esenţială a termenului de bază. Elementul al doilea, care determină, poate varia în forma sa, dar nu şi ca element de bază. Astfel, conceptul de acţiune poate să ia formele : action criminelle, action en perpétuelle silence, action hypothécaire, action de jouissance, action à vote plural or, permanenţa termenului de bază este indispensabilă. Funcţia semantică de bază a termenului primar din sinapsie («unitate sintagmatică», în viziunea lui L.Guilbert) devine îndeosebi de relevantă atunci când acesta (termenul-bază) este un cuvânt de fixare a definiţiei şi care antrenează determinări pentru a forma o denotare. Toate limbajele specializate conţin asemenea termenipiloni noţionali. Sinapsiile, fiind prin excelenţă unităţi lexicale complexe ale limbajelor tehnice se regăsesc, după cum e şi firesc, şi în terminologia juridică franceză. Inspirându-ne din terminologia lui E.Benveniste, prin cercetare ştiinţifică şi inventariere tehnică, am identificat că în limbajul juridic sinaptarea este procedeul de bază în crearea termenilor sinaptici, procedeul cel mai productiv în cadrul formării unităţilor lexicale complexe (derivatele sintagmatice). Actualmente procedeul sinaptării cunoaşte o extindere considerabilă şi o productivitate enormă în domeniul metalimbajelor : este şi va fi formaţiunea de bază a nomenclaturii tehnice». (Benveniste, 2000, p.146). Limbajele tehnice, menţionează E.Benveniste, apelează la procedeul sinaptării deoarece sinapsia este singura care permite specificarea detaliată a desemnatului şi clasificarea seriilor prin trăsăturile lor distinctive : «extrema sa flexibilitate paradigmatică face din sinapsie instrumentul nomenclaturilor prin excelenţă. O întâlnim în toate vocabularele specializate (subl.n.). (op.cit., p.148). Un factor important pe care îl desprindem din conceptul de formaţie sinaptică este faptul că sinapsia nu trebuie să cuprindă neapărat lexeme tehnice ci, poate fi alcătuită şi din vocabule obişnuite, ordonate sinaptic. În această ordine de idei, limbajul juridic francez nu este o excepţie, prezentând toate trăsăturile lingvistice nomenclaturii date (termenul nomenclatură fiind glosat în DEX, ediţia 1996 totalitatea termenilor întrebuinţaţi într-o anumită specialitate sau într-un anumit domeniu de activitate ). În procesul de sinaptare a unităţilor lexicale complexe (sintagmelor lexicale) din limbajul juridic francez sunt antrenate şi cuvinte uzuale din limba franceză comună: juridiction d exception, juridiction de second degré, juge national, juge de fond, infraction d action, infraction d ommission, infraction continue, préjudice individuel, code du travail, abus de confiance etc. 222

Considerăm că este necesar, pentru a continua valorificarea procedeului de sinaptare să punem în discuţie şi terminologia utilizată de un alt mare lingvist francez Louis Guilbert (Guilbert, 1975). Menţionând şi apreciind, în lucrarea sa, meritul lingvistic al lui E.Benveniste desprins din citatele următoare : «Mais il restait à formuler une théorie qui rendit compte du processus de la formation de ces unités et de leur passage de l énoncé dans le lexique. C est à Benveniste qu on le doit» (subl.n.). (op.cit., p.250). Şi : «La séquence syntaxique de caractère lexical ainsi créée devait être distinguée de la séquence du discours et, d autre part, elle n entrait pas dans le cadre de la définition de la composition telle qu elle était écrite jusqu alors. Elle avait besoin d un statut et d un nom (subl.n.). C est pour désigner cette unité fixe que Benveniste a créé le nom synapsie, afin de laisser à syntagme sa valeur de «désignation propre qui s applique à n importe quel groupement par des moyens syntaxiques». (idem, p.251), L.Guilbert avansează propria terminologie lingvistică. Pentru a desemna sinaptarea, lingvistul pledează pentru termenul «composition synaptique» sau «composition syntagmatique», iar sinapsia este denumită «unité syntagmatique» (idem, p.249). Lingvistul recunoaşte, din capul locului, că alegerea făcută de el uzitând această terminologie «fait déjà problème» deoarece cuvântul «composition» aplicat în cazul unităţilor lexicale complexe pe care le clasifică sub acest denotat ar ţine de domeniul compunerii «alogene». La fel este de acord şi cu faptul, că noţiunea de sintagmă lexicală necesită o delimitare în raport cu sintagma discursului. Se pare că motivul ce îl determină să desemneze altă terminologie lingvistică decât cea propusă de E.Benveniste ar rezulta din următorul enunţ : «On voit immédiatement que la difficulté consiste dès lors, à faire le départ entre la structure syntaxique d énoncé et la structure syntaxique lexicale, à trouver l explication théorique qui permettra de rendre compte du passage de l une à l autre ( )». (idem, p.249). Vom considera neadecvat termenul de «compunere sintagmatică» sau «compunere sinaptică» pus în circulaţie de L.Guilbert şi vom lansa termenul sinaptare considerându-l explicit din punct de vedere etimologic şi denotativ. Nu vom prelua din terminologia propusă de L.Guilbert decât termenul de «unitate sintagmatică», ca variantă sinonimică denotativă a sinapsiei. Sinapsia reprezintă, sub aspect noţional, o singură unitate lexicală dotată cu o singură semnificaţie, deşi este compusă din două, trei sau mai multe elemente lexicale constitutive. Noi denumim sinapsie o sintagmă lexicală fixă cu desemnare constantă şi specifică ce se caracterizează prin flexibilitate paradigmatică, compusă din determinat şi determinant reuniţi, sau non-reuniţi prin jonctori sinaptici. Relaţia cu obiectul este esenţială în desemnările sinaptice, consideră E.Benveniste : «dacă obiectul este desemnat complet şi unic prin această denumire complexă, atunci este sinapsie». (op.cit., p.148). Analizând expansiunea sinapsiilor lingvistul stipulează că ea se realizează fie : 1) cu ajutorul calificativelor ; fie : 2) cu ajutorul unor membri de structură diferită, legaţi prin factori de joncţiune, numite ligamente sinaptice (de şi a fiind cele mai frecvente). L.Guilbert (Guilbert, 1975) identifică în cadrul sintagmei lexicale diverse tipuri de unităţi sintagmatice, două dintre ele fiind cele mai relevante: a) unităţi sintagmatice nominale ; b) unităţi sintagmatice verbale. Unitatea sintagmatică nominală este : «le produit de la relation entre un nom, sujet de la phrase, implicite transformé en base de l unité, et une détermination de forme variée fournissant le second élément de l unité ( )». (op.cit., p.257). Relaţia dintre funcţia morfologică (subiect) şi funcţia de termen de bază al unităţii sintagmatice nominale, este esenţială, constată L.Guilbert. Din punct de vedere sintactic, ea furnizează, noii unităţi lexicale create categoria sa gramaticală de substantive şi genul substantivului. Funcţia sintactică a termenului-bază nu poate fi disociată de funcţia sa semantică, susţine Guilbert. Unitatea sintagmatică nominală nu prinde contur decât prin prezenţa bazei lexicale : «C est pourquoi une unité peut varier dans la forme du second 223

élément qui détermine, mais non dans sa base». (idem, p.257). Toate vocabularele tehnice conţin asemenea termeni de bază care, prin extrema generalitate a conţinutului lor : «appelle des déterminations pour produire une dénomination». (idem). În expresia lexicală a experienţei se instituie, susţine lingvistul o ierarhie de termeni-bază care merge de la general spre particular în funcţie de progresul teoriei spre realizarea tehnică concretă ; fiecare element concret al ansamblului devine, la rândul său, sursă de diferenţere. Determinantul se prezintă, cel mai frecvent, sub formă adjectivală. Determinantul adjectiv, formează împreună cu determinatul-substantiv sinapsii, semnalate de E.Benveniste ca fiind construite cu ajutorul calificativelor. Sinapsiile alcătuite din două lexeme independente le vom raporta termenului de MONOSINAPSIE (sinapsie monocompusă). Monosinapsia este o sinapsie alcătuită din doi membri simpli : determinat + determinant. În urma investigaţiilor efectuate am constatat că monosinapsia poate fi clasificată în trei subcategorii sinaptice: a) monosinapsia fără jonctori (fără ligament synaptic) alcătuită dintr-o combinaţie de doi membri simpli (determinat + determinant), or fără elementul de joncţiune : determinatul fiind termenul-bază cu ajutorul căruia se constituie paradigma sinaptică a unităţilor lexicale independente, devenite, prin sinaptare, combinaţii explicite ale limbajelor specializate, spre exemplu : droit civil, droit commercial, droit commun, droit communautaire, droit constitutionnel, droit criminel, droit international, droit pénal, droit fiscal etc. ; b) monosinapsia cu jonctori (monosinapsia cu ligament sinaptic), cea clasică, descrisă de E.Benveniste monosinapsia ce întruneşte cele şapte trăsături specifice atribuite unei sinapsii, cu o singură specificare privind cea de-a cincia trăsătură atribuită sinapsiei de către Benveniste : absenţa articolului înanintea determinantului. Monosinapsiile cu ligament sinaptic sunt unităţi lexicale complexe realizate prin intermediul unor membri de structură diferită şi legaţi prin factori de joncţiune precum : de ; à ; en ; par ; dans ; sans ; hors ; etc., denumiţi de L.Guilbert «jonctori prepoziţionali» noi, denumindu-i «jonctori sinaptici». De exemplu : droit d attribution, droit d auteur, droit de bail, droit de passage, droit de préemption, droit de propriété, droit de reproduction, droit de créance, droit d acte ; bail à cheptel, bail à construction, bail à ferme ; action en jistice, action en garantie, action en contestaation ; vente par correspondance, vente par filière ; réintegration dans la nationalité, réintégration dans l emploi ; sûreté sans dessaisissement, sûreté sans dépossession ; administration hors série, choses hors du commerce etc. ; c) monosinapsia paratactică. Cercetările efectuate referitoare la procesul de formare a unităţilor sintagmatice nominale în limbajul juridic francez ne-au permis să constatăm următorul fapt : absenşa flexiunii nominale nu joacă un rol important în formarea sinaptică, după cum nici prezenţa acestuia nu poate fi considerată obligatorie în procesul de sinaptabilitate. Reliefarea de către noi a construcţiei schematice de tipul N1 + N2 confirmă viabilitatea modelului structural al unor sinapsii ce imită procedeul parataxei, de «alăturare a două cuvinte într-o structură compusă» (Constantinescu Dibridor, 1998, p.193). Prin suprimarea jonctorului aceste monosinapsii exprimă o relaţie de simplă parataxă : assurance maladie, assurance vie, assurance automobile, assurance caution, assurance crédit etc. E.Benveniste mai distinge, pe lângă sinapsie, şi sinapsia cu doi membri. Parametrii disinapsiei trasaţi de autor vizează sinapsia trilexemă, dar care are în componenţă combinaţia membrului sinaptic (sau a membrului simplu) cu membrul subsinaptic. Disinapsia solicită următoarea relaţie între membrii sinapsiei : de sinapticitate şi de subsinapticitate. Ingestigaţiile pe care le-am efectuat, privind limbajul 224

juridic francez, ne îndreptăţesc să susţinem că disinapsia poate fi formată, conform gradului de sinaptabilitate, în două moduri : 1) disinapsia construită dintr-un membru simplu + membru subsinaptic : casier judiciaire chargé ; casier judiciaire vierge ; 2) disinapsia formată dintr-un membru sinaptic + membru subsinaptic, de pildă : administrateur représentant des salariés, héritiers premiers appelés, agent huissier du Trésor etc. Sinapsia + ce conţine mai mulţi membri va fi considerată o polisinapsie. Polosinapsia se descompune, pe plan sinaptic, în următorii membri : a) membru simplu ; b) membru sinaptic ; c) membri subsinaptici. Polisinapsia «contrat de construction de maison individuelle» se divide, spre exemplu, în următorii membri simpli, sinaptici şi subsinaptici : membru simplu contrat membru sinaptic contrat de construction membru subsinaptic construction de maison membru subsinaptic maison individuelle. Întrucât termenul juridic polilexem este exponentul unui anumit volum de informaţie, este necesară o interpretare corectă a noţiunii desemnate. Fiecare nou element componenţial angrenat în structura termenului polilexem are rolul de determinant al precedentului element. CONCLUZII: - Conceptul teoretic formulat de E.Benveniste a contribuit la recunoaşterea unui statut aparte al sintagmelor lexicale, concept care examinează procesul de formare a sintagmelor lexicale şi trecerea lor din cadrul enunţului (le discursif), în cadrul lexicului (le lexical). - Relaţia structural-semantică este esenţială în definirea statutului lingvistic de constituire a derivatelor sintagmatice terminologice. Reliefarea procedeului lingvistic de sinaptare în cadrul limbajului jurisprudenţial francez a făcut posibilă taxonomia principalelor grupuri sinaptice: sinapsia, monosinapsia, disinapsia, polisinapsia. Referinţe: BALLY, CHARLES, Linguistique générale et linguistique française, Berne, 1965. BENVENISTE, EMILE, Probleme de lingvistică generală, vol.ii, Editura Universitas, Bucureşti, 2000. CONSTANTINESCU DOBRIDOR, GHEORGHE, Dincţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998. DARMSTETER, A., De la création actuelle des mots nouveaux dans la langue française et des lois qui la régissent. Paris, 1877. GUILBERT, LOUIS, La créativité lexicale, Librairie Larousse, Paris, 1975. MARTINET, ANDRÉ, Éléments de linguistique générale, Denoel, Paris, 1970. 225

L analyse sémique aperçu ciblé Fabian POPESCU Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti Résumé : La comparaison des mots entre eux peut se faire dans le cadre de la phrase, mais au sein d un ensemble de mots formant un champ sémantique ; notre intérêt est de dégager les sèmes (génériques et spécifiques) qui structurent cet ensemble. Pottier et Greimas, Katz&Fodor et, bien entendu, Rastier seront les repères essentiels de ce discours sur les approches fonctionnelles et la fertilité de l analyse sémique. Mots clé : Sémantique/ description sémantique/ sème L idée d une structuration du lexique au moyen de traits sémantiques est bien fondée. On possède des preuves de l existence de ces traits : les enfants qui apprennent leur langue maternelle. Ce n est que dans la mesure où l enfant en arrive à connaître les traits sémantiquement pertinents des mots qu il peut éviter les confusions de désignation. L enfant tend à généraliser l emploi de la plupart des mots au-delà de leur classe habituelle de référents, ensuite à mesure que son vocabulaire augmente, il tend à restreindre l extension des mots déjà appris, en leur ajoutant de nouveaux traits de sens. Il existe donc des traits pertinents de sens et les dictionnaires de synonymes en sont la preuve indirecte vu qu il s agit là d une codification d une usage et par conséquent d une manifestation seconde d un fait linguistique. La reconnaissance et l identification des traits communs relèvent après tout du problème de l acquisition même du langage. C est grâce à la récurrence entre une certaine situation et un certain mot que l enfant en arrive peu à peu à percevoir dans la situation les mêmes traits (pertinents) que les traits perçus par les membres de la communauté linguistique à laquelle il appartient. Les traits pertinents situationnels sont appris par la pratique même du langage en situation. Pour résumer, la comparaison des mots entre eux peut se faire dans le cadre de la phrase, mais au sein d un ensemble de mots formant un champ sémantique, c est-à-dire un ensemble de mots de même catégorie syntaxique qui ont entre eux des relations sémantiques particulières parce qu ils se réfèrent à des choses (concrètes ou non) relevant d un même domaine. Il s agit donc de dégager les différences (sèmes) qui structurent cet ensemble. Le sème commun à l ensemble des mots est un sème générique ; sa présence détermine le champ sémantique ; les autres sèmes sont appelés spécifiques. Au niveau du lexique, les sèmes génériques constituent le classème et les sèmes spécifiques le sémantème des mots. Greimas propose la définition suivante du lexème en tant qu organisation sémique, c est-à-dire en tant que sémème : le lexème est le lieu de manifestation et de rencontre de sèmes provenant souvent de catégories et de systèmes sémiques différents et entretenant entre eux des relations hiérarchiques. L horizon de recherche c est la mise au jour d un alphabet universel des pensées humaines qui soit le pendant de l alphabet phonétique international. Les lexicologues devraient donc décrire dans chaque langue comment chaque lexème puise dans cet alphabet les sèmes dont la collection forme son sémème. Le sème est le trait distinctif sémantique d un sémème, relativement à un petit ensemble de termes réellement disponibles et vraisemblablement utilisables chez le locuteur dans une circonstance donnée de communication. Cette définition appartient à Bernard Pottier (1980) et contente la plupart des tenants de la sémantique universaliste malgré tout, puisque l identification d un sème dépend de cinq conditions hiérarchisées, toutes dépendantes du contexte linguistique et de l entour pragmatique. En somme, le sème est défini par des relations entre sémèmes, mais ces relations sont déterminées à leur tour par le 225

contexte linguistique et situationnel. Il en résulte que les données pragmatiques peuvent devenir des conditions d existence et d identification du sème. L un des problèmes qui se pose c est le mode de désignation des sèmes. Il arrive qu une simple dénomination soit parfaitement exacte, si le sémème qu elle exprime ne contient dans son sémantème que le sème désigné. Un usage métalinguistique est soumis à certaines conditions; la dénomination peut au besoin consister en une périphrase ( le sème doit se dire avec autant de mots de la langue naturelle qu il faut pour bien mettre en relief le trait distinctif relatif à l ensemble considéré ; la dénomination du sème est un discours périphrastique à vocation métalinguistique -Pottier, 1980). Bien sûr, le contenu d une périphrase excède celui d un morphème, mais, même sans tenir compte du fait que la densité sémique des sémèmes est inégale, les relations sémantiques au sein d une périphrase n ajoutent pas nécessairement des sèmes et peuvent tout aussi bien en annuler jusqu à ce que le contenu de la périphrase équivaille à celui du sémème désigné. Les classiques de la sémantique ont distingué deux sortes de composants inhérents : les sèmes génériques et spécifiques (selon Pottier) ou les classèmes et les sèmes nucléaires (selon Greimas). D après Pottier, un sème générique est un élément du classème, permettant le rapprochement de deux sémèmes voisins, par référence à une classe plus générale alors qu un sème spécifique est un élément du sémantème, permettant d opposer deux sémèmes très voisins, par une caractéristique propre. Les sémèmes ne sont pas définis comme des ensembles de sèmes, mais comme des sous-ensembles de sèmes, au sein d un ensemble de définition. Les sèmes sont donc des relations entre des sous-ensembles. Un taxème est un ensemble de rang inférieur ; les sèmes spécifiques sont définis à l intérieur du taxème, ainsi que certains sèmes génériques de faible généralité. Le domaine est un groupe de taxèmes, tel que dans un domaine donné il n existe pas de polysémie. Les dictionnaires ont recours implicitement au concept de domaine, en utilisant des abréviations qui signalent l appartenance de contenus à certains domaines. La composition et l inventaire des domaines sont liés à des normes sociales : le domaine recouvre une zone thématique vaste, liée à l expérience du groupe (Pottier). Une dimension est une classe de généralité supérieure. Elle inclut des sémèmes comportant un même trait générique du type /animé/ ou /humain/, par exemple. Plusieurs ensembles de définition peuvent se trouver en relation d inclusion ou d intersection et on peut donc avoir une définition des sèmes génériques de généralité croissante. On tient compte uniquement des classes sémantiques linguistiquement relevantes : le taxème ou paradigme minimal ; le domaine, groupe de taxèmes ; la dimension, classe de généralité supérieure, en intersection avec tous les domaines et incluant certains taxèmes (par ex. cuiller a les traits génériques suivants : /couvert/ comme appartenant à un taxème ; /alimentation/ comme appartenant à un domaine; /concret/ et /inanimé/ notant l appartenance à des dimensions. Il y a donc trois types de sèmes génériques, selon qu ils notent l appartenance d un sémème à un taxème, à un domaine ou à une dimension ( des sèmes microgénériques, mésogénériques et macrogénériques, Rastier). L opposition spécifique/générique est relative à son ensemble de définition, aucun sème n est par nature spécifique ou générique. La typologie des composants sémantiques que Rastier établit est la suivante : génériques composants linguistiques métalinguistiques inhérents afférents noèmes ou primitifs spécifiques génériques spécifiques 226

En ce qui concerne le sémème, Rastier le représente de la manière suivante : classème sémème sémantème s. génériques s. génériques s. spécifiques s. spécifiques inhérents afférents inhérents afférents Il y a deux types de sèmes qui correspondent à deux types de relations fonctionnelles : les relations symétriques et/ou réflexives (dont surtout l identité et l incompatibilité) définissent les éléments inhérents. Les relations antisymétriques et/ou non-réflexives (dont surtout l implication) définissent les éléments afférents. Les relations du premier type sont définies entre sémèmes au sein du même taxème et celles du second type, entre sémèmes appartenant à deux taxèmes différents. On appelle générique une propriété caractéristique des éléments de l ensemble considéré et sème spécifique une propriété caractéristique d un élément de l ensemble considéré. Si l on veut décrire le système linguistique au sens large (et il comprend outre le système fonctionnel de la langue, des normes socialisées qui apparaissent comme telles dans les textes) il faut retenir, avec les sèmes inhérents, les sèmes afférents socialement normés, si on se soucie de la compétence réelle. La conception ordinaire de la compétence idéalisée retient uniquement les traits dits dénotatifs et limite la définition à l identification du référent. Les traits connotatifs n y apparaissent pas, ayant une valeur symbolique ou associative. Si l on choisit donc d analyser le signifié lexical, la voie tracée en linguistique est celle de l analyse componentielle (Pottier, Katz&Fodor) qui consiste à énumérer les éléments distinctifs du sémème (traits génériques ou spécifiques, distinguishers ou semantic markers). Sous ce nom on regroupe les deux approches suivantes : celle différentielle, illustrée par Pottier et Coseriu, qui adopte une méthode onomasiologique (les sémèmes sont analysés par leurs différences au sein d une classe sémantique minimale-le taxème, constituée par un critère strictement sémantique) et celle référentielle, illustrée par Katz, qui s en tient à la méthode sémasiologique caractéristique de la lexicographie (les sémèmes sont analysés par leurs différences au sein d une classe constituée par un critère d expression). Pour la sémantique différentielle, le nombre et la nature des composants d un sémème sont directement déterminés par le nombre et la nature des autres sémèmes que comprend sa classe de définition. En échange, pour une sémantique référentielle, aucun critère linguistique ne permet de choisir les composants, ni de limiter leur nombre. A l objectif de décrire les lexiques, plusieurs auteurs ont ajouté encore une exigence : que l analyse componentielle définisse et utilise des composants ultimes minimaux, peu nombreux, universels, communément appelés primitives (Greimas, Wierzbicka). Cependant, la théorie des primitives n a pas de lien nécessaire avec la sémantique componentielle. Les composants et les primitives ne sont pas la même chose. Les premiers sont relatifs à des lexiques et donc à des langues déterminées. Ils possèdent le statut d unités linguistiques. Les secondes ne sont pas relatives à une langue déterminée, mais au langage : ce sont des entités langagières qu on situe dans le métalangage linguistique (R.Martin 1983) ou dans l appareil cognitif. Pour certains auteurs, les primitives ne sont plus relatives au langage et deviennent des catégories (au sens philosophique) purement conceptuelles (point de vue qui n est pas rare en Intelligence Artificielle où l on recherche des modèles valides aussi bien pour le traitement du langage que pour celui de la vision ou de la représentation des événements). Il faut donc distinguer la microsémantique au sens strict (qui a pour méthode l analyse différentielle) et la théorie des primitives, qu on appelle sémiotique fondamentale (Greimas), 227

noémique (Pottier) ou noématique (Heger). Du point de vue linguistique, la microsémantique et la théorie des primitives ne sont pas indépendantes, mais autonomes. Si l on se concentre sur la microsémantique différentielle, on observe que les réseaux sémantiques permettent de distinguer clairement les composants et les primitives, à la différence des périphrases utilisées pour dénommer les sèmes. Ils représentent le sémème comme une interaction structurée et non comme une collection de traits (la juxtaposition des traits est une erreur souvent présente dans les analyses différentielles qui abusent du signe de l addition pour la représenter, mais aussi dans les analyses référentielles, qui reprennent la théorie du faisceau, ou collection de conditions de dénotation). Les réseaux définissent des relations de proximité entre leurs noeuds, en désignant graphiquement une sorte de topologie du sens. Souvent, la représentation par graphes sémantiques peut pouvoir rendre compte de la tropologie, l étude des tropes. Toute analyse componentielle doit résoudre les problèmes que posent l identification des traits et la limitation de leur nombre. L analyse référentielle a du mal à les traiter de façon satisfaisante car, si les composants correspondent à des qualités du référent, le nombre en demeure indéfini et on n a pas de critère linguistique qui aide à privilégier une certaine qualité. Toute énumération de conditions de dénotation reste arbitraire du point de vue linguistique. Apparemment la méthode qui préside à l analyse différentielle peut résoudre le problème de la pertinence des composants, puisqu elle opère sur des classes de contenus constitués en fonction de critères linguistiques et non sur des contenus isolés de la langue pour les définir relativement à leurs référents. Il est possible d appliquer cette méthode aux réseaux sémantiques, ce qui conduit à représenter les classes lexicales par des familles de graphes interconnectés. Les réseaux sémantiques sont appréciés pour leur représentation des relations de généricité, chaque noeud héritant des propriétés attachées aux noeuds hiérarchiquement supérieurs. Sans que l analyse différentielle et les réseaux sémantiques puissent être considérés comme des variantes notationnelles, leur comparaison reste prometteuse, car la représentation du signifié lexical par des graphes sémantiques connaît seulement des limites de fait, elle est améliorable. Elle reste soumise à nombre de restrictions : les réseaux doivent représenter des domaines sémantiques bien déterminés, les hiérarchies au sein de ces domaines doivent être claires et invariables, les types et les occurrences lexicales doivent être analogues (il ne faut pas qu il y ait incidence du contexte sur les occurrences) et, finalement, il faut que les types et les occurrences ne comportent pas de composants afférents (appelés aussi connotatifs ou virtuels). Le but ultime d une sémantique est de montrer comment une stratégie produit une lecture, comment aux types de stratégies correspondent des familles de lectures [..] en conservant sa spécificité, sans se confondre avec une psychologie ou une sociologie, elle permet de mieux comprendre comment un texte résulte de la rencontre entre une langue, un homme, et une société (Rastier). Bibliographie 1. BALIBAR-Mrabti, Antoinette, Une étude de la combinatoire des noms de sentiment dans une grammaire locale, dans Langue Française, Février 1995, numéro 105 ; 2. GERMAIN, Claude, La sémantique fonctionnelle, PUF, 1981 ; 3. GREIMAS, Algirdas J. et FONTANILLE, Jacques, Sémiotique des passions, des états de choses aux états d âme, Seuil, 1991 ; 4. MORTUREUX, Marie-Françoise, La lexicologie entre langue et discours, Sedes, 1997 ; 5. PICOCHE, Jacqueline, «Intérêt» et ses dérivés au croisement de divers réseaux lexico-sémantiques, dans Langue Française, Février1995, numéro105 ; 6. POTTIER, Bernard, Sémantique générale, PUF, 1992 ; 7. RASTIER, François, Sémantique et recherches cognitives, PUF,1991 ; 8. RASTIER, François, Sémantique interprétative, PUF,1996 ; 9. TAMBA-MECZ, Irène, La sémantique, PUF, 1994 ; 228

Termeni tehnico-ştiinţifici asimilaţi de limbajul comun «mutaţii» semantice Maria-Camelia MANEA Piteşti University Abstract: The specialized terms belonging to the scientific and technical vocabularies are subject to semantic shifts / mutations in actual use. The complex make-up of the current Romanian vocabulary mainly as defined by the lingo of the media is the highly interesting scene of what we should call semantic mutations. These graphical, highly imaginative semantic-lexical coinages are in top position in the wide gamut represented by the internal means of lexical enrichment. Such innovations do not alter the significans, but only the significatum, and they are hard to perceive by non-specialists. The present paper aims at suggesting a typology of the above-mentioned semantic deviations, in accordance with Louis Guilbert s distinction (i.e. denominative vs. stylistic neologisms). The following classes and processes will be treated: 1. semantic expansions, 2. narrowing of meaning. Mutaţiile semantice 1 suferite de termenii tehnico-ştiinţifici în procesul de pătrundere în limbajul comun ocupă un loc aparte între procedeele interne de îmbogăţire şi diversificare a vocabularului limbii române actuale. În ultima perioadă s-a observat o sporire semnificativă a ponderii acestui procedeu aflat, după opinia majorităţii lingviştilor români, într-un proces de plină expansiune. Studiile publicate în perioada postdecembristă 2 atestă fără urmă de dubiu această constatare. Dat fiind specificul analizei pe care ne-am propus-o, vom încerca în continuare să realizăm o clasificare a termenilor tehnico-ştiinţifici asimilaţi de limba comună din perspectiva distincţiei neologie denominativă vs. neologie stilistică, propusă de Louis Guilbert în volumul său La créativité lexicale. 3 În limba română, ca şi în limba franceză dealtfel, neologia denominativă se manifestă în primul rând din nevoia de a desemna un nou referent; acest fenomen are drept consecinţă majoră faptul că ajută la dezvoltarea sensurilor noi, denominative, care în esenţă conservă un aşa-numit nucleu semantic, regăsit în plan paradigmatic, dar ignoră anumite seme periferice, astfel încât, în plan sintagmatic, sunt eliminate unele restricţii de ordin contextual-stilistic, relaţionate sensului iniţial al termenului. Sensul nou-apărut îşi află justificarea, în principal, în funcţia preponderent comunicativă a discursului de tip publicistic. Principalul aspect sub care se manifestă neologia denominativă în cadrul termenilor tehnico-ştiinţifici pătrunşi în limbajul comun este reprezentat de extensiile semantice la nivelul cuvintelor de natură neologică multe dintre ele verbe. Iată numai câteva exemple: 1 Deşi aparent mai puţin productiv ca procedeu de îmbogăţire a vocabularului, devierea de sens care survine în cadrul transferului dinspre lexicul specializat spre cel comun cunoaşte în ultima vreme o proliferare remarcabilă. Iată ce apreciază în sprijinul acestei idei Florica Dimitrescu: Dinamica şi vitalitatea lexicului nostru nu reies numai din marea cantitate a unităţilor lexical recente, foarte uşor sesizabile de întreaga lume, ci şi din adăugirile semantice la cuvinte prezente în limbă mai de mult. (Dinamica lexicului românesc ieri şi azi, p. 260). 2 Sunt consemnabile, din această perspectivă, studii precum: Angela Bidu-Vrănceanu, Relaţiile dintre limbajele tehnico-ştiinţifice şi limbajul literar standard, în LL, nr. 3-4 / 1990, pp. 277-284, Irina Preda, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (cu privire specială la perioada postdecembristă), in LR, an XLI, nr. 9 / 1992, p. 483-490, nr. 10 / 1992, pp. 541-548, Angela Bidu-Vrănceanu, Lectura dicţionarelor, Editura Metropol, Bucureşti, 1993, pp. 63-87, Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc ieri şi azi, Editurile Clusium-Logos, Bucureşti şi Cluj-Napoca, pp. 260-268, Angela Bidu-Vrănceanu, Dinamica vocabularului românesc după 1989. Sensuri deviate ale termenilor tehnico-ştiinţifici, în LL, vol. 1 / 1995, pp. 38-45, Angela Bidu-Vrănceanu, Dinamica sensurilor în româna actuală, în LL, vol. 3-4 / 1997, pp. 37-44, Valeria Guţu-Romalo, Nou şi vechi în limba română actuală, in LL, nr. 3-4 / 1997, pp. 5-9, Adriana Stoichiţoiu- Ichim, Dinamica sensului în limba română actuală, în vol. Comunicările Hyperion, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1995, pp. 202-210, Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale- Dinamică, creativitate, influenţe,. Editura ALL, 2001, pp. 53-82. 3 Librairie Larousse, Paris, 1975, pp. 40-42. 228

acutizare (cu sensul de ascuţire, agravare 4 ): Unica explicaţie a scandalului rămâne acutizarea conflictului politic de la vârful Capitalei (...) (Adevărul, nr. 3901, 11 ianuarie 2003, În bătălia cu primarul Băsescu, Guvernul şi PSD le iau banii bucureştenilor... În numele bucureştenilor ); atomizare 5 (cu sensul de fărâmiţare, dezintegrare ): (...) în condiţiile ideale ale absenţei unor ingerinţe care să stimuleze fundamentalisme (...) sau să promoveze atomizarea statului prin stimularea facţiunilor ce călăresc ranchiuna în scopul profitului. (Duelul aniversar din spălătoria de rufe a istoriei, în Cronica Română, 10 mai 2005); coabitare (cu sensul de colaborare strânsă, cooperare ) 6 : Continuarea diplomaţiei hexagonului este marcată inclusiv de cele două coabitări [franco-sovietică şi francogermană, n.n.] (în articolul De la războiul rece la noua ordine mondială din Azi, nr. 1077 (1695), 10 ianuarie 1996, p. 10, col. 1). colaps (cu sensurile de 1. faliment, eşec total; 2. cădere, prăbuşire 7 ): 1. (...) Dacă nu se opresc importurile, colapsul economic va fi total, ca în Moldova sau în Rusia. (Evenimentul zilei, 16 Iulie 1998); Cu datorii de peste 250 miliarde lei Spitalele braşovene în pragul colapsului. (Adevărul, nr. 3867, 28 noiembrie 2002). 2. După colapsul sovietic, Primakov şi-a păstrat funcţia. (art. Va determina Primakov o nouă escaladare a Războiului Rece?, în Ziua, anul III, nr. 476, 11 ianuarie, 1996, p. 4, col. 2); După dispariţia regimurilor comuniste, colapsul Uniunii Sovietice şi încetarea Războiului Rece, planeta este marcată de o cumplită bătălie pentru resurse energetice. (Cronica Română, 17 august 2005 Din nou, probleme cu Ucraina); criză (cu sensul de stare critică ): Pana la urma, criza devine asa de acuta, incat fabrica nu mai e în stare sa-si onoreze la parametri optimi nici macar putinele comenzi existente. (Adevărul, nr. 3602, 19 ianuarie 2002, Un caft Fabricat în România ); dezamorsa 8 (cu sensul de a anula, a contracara ): Comunitatea internaţională ( ) îşi dă seama că va trebui sa dezamorseze cu anticipaţie tensiunile, nu să le mai lase să evolueze până când devine imposibilă orice negociere. (articolul Visul unei nopţi de iarnă, în Evenimentul zilei, anul II, nr. 160, 5 ianuarie 1993, p. 5, col. 2) diagnostic (cu sensul de verdict (în urma unei analize amănunţite ): Nu putem cere presei să pună diagnostice. (în articolul Stare confuzională, din Adevărul, nr. 3602, 19 ianuarie 2002) eroziune (cu sensul de degradare, tocire, diminuare (a efectului sau a impactului); demodare ): Dacă vrem să înţelegem mai bine cât de supus este, în schimb, cinematograful, eroziunii timpului, nu avem decât să arătăm noilor generaţii de spectatori filmele ultimei jumătăţi de secol. (în articolul Sfidarea modei, din Adevărul, nr. 3602, 19 ianuarie 2002) exponenţial (cu sensul de progresiv, într-o gradare accelerată 9 ): Cu atât mai mult cu cât entuziasmul europenilor faţă de extindere scade dramatic, iar nemulţumirile faţă de 4 Ne surprinde faptul că acest cuvânt derivat nu figurează deloc nici în DEX 2, nici în MDN, ambele nişte dicţionare destul de exhaustive şi în care apar forme derivative dintre cele mai rare. 5 Nu este cuprins în MDN, deşi verbul de la care este derivat (a atomiza) este înregistrat cu sens figurat în acest dicţionar. Figurează în DEX 2, dar atât el, cât şi baza de derivare a atomiza nu sunt consemnate ca având vreo extensie semantică. 6 Acest sens nu figurează nici în DEX 2, nici în MDN. 7 DEX 2 înregistrează acest termen numai cu sensul său specializat din limbajul medical; în MDN apare consemnat cu extensia semantică specifică limbajului economic, însă nu este înregistrat şi sensul de largă circulaţie din limbajul socio-politic. Despre trecerea dintr-un limbaj de specialitate în altul, în cazul de faţă din domeniul medical în cel economic sau socio-politic, vezi şi Angela Bidu- Vrănceanu, Dinamica sensurilor în limba română actuală, în LL, nr.3-4/1997, p.42. 8 Acest termen figurează în DEX 2 numai cu sensul propriu, însă în MDN este consemnat şi un sens figurat: a preveni desfăşurarea unui proces, a potoli o stare conflictuală. 9 Această prelungire a sensului de bază din matematică al cuvântului exponenţial nu este sugerată nici de DEX 2, nici de MDN. 229

funcţionarea structurii comune, în formula lărgită, creşte exponenţial. (în articolul Cu ochii pe bulgari, din Adevărul, nr. 4681, 22 iulie 2005) gestiona (cu sensul de a administra, a controla ): [o alianţă] care şi-a atins scopul electoral, dar care este incapabilă să gestioneze orgoliile postelectorale. (Evenimentul zilei, 28 iunie 2005) ; infuzie (cu sensul de aflux 10 ): Subprefectul de Cluj susţine că PUNR suportă o masivă infuzie de maghiari (Titlu de articol, în Ziua, anul III, nr. 472, 6 ianuarie, 1996, p. 2, col. 3); infiltra (cu sensul de a strecura, a introduce subtil ): Rusia continuă să-şi infiltreze agenţi în România (Subtitlu la articolul O lovitură de stat, o revoluţie şi un preşedinte KGBist, în Ziua, anul III, nr. 476, 11 ianuarie, 1996, p. 3, col. 1); inocula (cu sensul de a induce, a sugera ): Mi s-a inoculat de către anchetator ideea că la Timişoara n-a existat nici un huligan (...) (în articolul Un surogat de Dumnezeu căzut în jocul deducţiilor din Libertatea, anul 2, nr. 247, 11-12 octombrie 1990, p. 3, col. 1-2) palier (cu sensul de nivel ): Prima imponderabilă în acest box furios, desfăşurat pe palierul cel mai înalt al politicii poloneze, este momentul ales de Wałęsa. (articolul Excepţia Olensky, în Ziua, anul III, nr. 471, 5 ianuarie, 1996, p. 4, col. 1) polarizare (cu sensul de concentrare ): Dorim astfel sa gasim solutii pentru a evita o superpolarizare sociala, a spus Năstase, precizand că masura de factura socialdemocrata se adauga unor alte masuri (în articolul Cota minima a impozitului pe venit va scadea de la 18% la 15%, din Adevărul, nr. 3608, 26 ianuarie 2002) segment (cu sensul de 1. domeniu ; 2. parte, fragment ): 1. Nevoia locativa acuta este cauzata şi de preferinta investitorilor din sectorul imobiliar pentru segmentul pietei de lux, în detrimentul celui mediu. (Oferta imobiliară a României: 30.000 de locuinţe la un milion de cereri, în Adevărul, nr. 4714, 30 august 2005); 2. (...) ea (autoarea din Le Monde, n.n.] decupează şi izolează în chip tendenţios un mic eşantion, un segment din cultura română interbelică. (ACCENTE, în Adevărul, nr. 4397, 21 august 2004); terapeutic (cu sensul de curativ, benefic ): Exaltând monocord şi neâncetat vocatia constructiva a unui popor proverbial de pasnic, blajin şi ospitalier, regimul totalitar opera un transfer cu functie terapeutica, preluand pe nesimtite în seama sa exclusiv lestul subliminal distructiv al aceluiasi popor (...). (în articolul Piromani, din Adevărul, nr. 3608, 26 ianuarie 2002); Extensia semantică nu se produce dintr-o dată, prin trecerea directă şi bruscă a termenilor tehnico-ştiinţifici din limbajele de specialitate în varianta comună a limbii. Remarcăm că cei mai mulţi termeni tehnico-ştiinţifici care suferă extensii de sens trec mai întâi dintr-un domeniu de activitate în altul, lărgindu-şi astfel aria semantico-referenţială, şi abia apoi migrează către limbajul comun: termenul infarct, de ex., trece din limbajul medical în cel economic sau în limbajul sportiv, sub forma unor sintagme sau expresii fixe, cum ar fi: infarct economic: România a fost în 1999 la un pas de un infarct economic de genul celui sud-american. (în articolul Lecţia latino-americană, din Adevărul nr. 3769, 6 august 2002) sau meci de infarct: Meci de infarct în Champions League. Nemţii au tăiat aripile cormoranilor. (în Adevărul, nr. 3672, 11 aprilie 2002). Fenomenul acesta cunoaşte o amploare relativ mare, mai ales când este vorba de termeni medicali adoptaţi de limbajul economic, de cel politico-administrativ 11 sau chiar de cel sportiv: 10 DEX 2 nu înregistrează această extensie semantică, iar MDN o semnalează numai înţelesul abstract al cuvântului. 11 Acest aspect a fost semnalat deja în literatura de specialitate, mai ales în studiile Angelei Bidu-Vrănceanu, dintre care dorim să evidenţiem articolul Dinamica sensurilor în româna actuală, publicat în LL, nr. 3-4/ 1997, pp. 39-44. 230

a amputa (cu sensul de a sista, a suprima ): Cu alte cuvinte, aceste finanţări riscă să fie amputate, lucru care poate pune în pericol chiar aderarea ţării noastre la UE (...) (Adevărul, nr 3873, 5 decembrie 2002 Finanţările Uniunii Europene pentru România periclitate de războiul pesedisto-pedist din Bucureşti); colaps (cu sensul de cădere, faliment ): Economia, care în statistici crapă de sănătate, se află, în realitate, în pragul colapsului. (Adevărul, nr. 4006, 16 mai 2003 Paraziţii găurilor negre); infuzie (de capital) (cu sensul de finanţare, sprijin financiar ): Metropol s-a aflat anul trecut, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti, în administrare specială, iar un investitor se angajase să aducă în societate infuzia de capital necesară. (Pe scurt, în Adevărul, nr. 3931, 15 februarie 2003). Remarcăm că termeni precum infuzie suferă mai multe extinderi de sens, în mod gradat, sintagma infuzie de capital întâlnită în limbajul economic trecând printr-o a doua extensie semantică, prin adăugarea atributului uman, care îi conferă şi mai multă plasticitate: Este pregatit bugetul de pensii, bugetul tarii în general, pentru a face fata unei asemenea infuzii de capital uman? (Parastasul reformei pensiilor, în Adevărul, nr. 4093, 26 august 2003); injecţie (cu sensul de vărsare de fonduri ): Un telefon dat cui trebuie, o esalonare, apoi o reesalonare şi adesea cate o injecţie de bani de la stat (care de cele mai multe ori s-a dus pe mariri de salarii, masini scumpe pentru directori s.a.m.d) au rezolvat intotdeauna problema. moarte clinică (cu sensul de faliment ): Pentru că i-a fost mult mai usor, statul nu s- a sfiit sa bage mana în buzunarul fiecaruia dintre noi, pentru că nu se putea atinge de firma X sau Y cu relatii sus-puse, iar pentru intreprinderile în moarte clinica trebuie sa dea el bani sa le tina în viata. (Adevărul, nr. 4015, 27 mai 2003 De la obrazul gros la buzunarul subţire); sincopă (cu sensul de întreruperi, scăpări, lipsuri ): (...) există sincope în comunicarea dintre Camera de Comerţ şi Industrie şi Putere. (în articolul În România, lumea politică nu depinde încă, esenţial, de cea economică din Azi, nr. 1079 (1697), 12 ianuarie 1996, p. 4, col. 1) În limbajul socio-politic au pătruns mai ales termenii: convulsie (mai ales la pl.) (cu sensul de revoltă, mişcaregenerată de nemulţumire ): Instructive (...) au fost şi convulsiile recente din PNŢCD. (în articolul Talentul de a irosi şansele din Azi, nr. 924 (1544), 7 iulie 1995, p. 4, col. 1); diagnosticare (cu sensul de precizare, specificare ): Nu degeaba în jurul acestor diagnosticări ale opţiunilor politice, actorii de pe scena electorală îşi strigă rolurile în forţă. (în articolul Românii n-au scăpat nici acum de frică din Azi, nr. 1126 (1714), 7 martie 1996, p. 4) sincopă (cu sensul de întrerupere, incongruenţă, desincronizare ): Presedintii Camerelor, pesedisti cuminti, i-au dat ascultare, iar liderii grupurilor parlamentare ale PSD au fost invitati, în compensatie, sa participe la sedintele de la Palatul Victoria, ca nu cumva, din cauza sincopelor de comunicare, sa orienteze gresit armata de votanti. Uneori, din dorinţa de a fi cât mai expliciţi, ziariştii ajung la adevărate pletore lingvistice împănate de termeni proveniţi din acelaşi domeniu, ca în pasajul ce urmează: Animati de nevroza raportărilor, de sindromul cincinalu-n patru ani şi jumatate, nu s-au gândit nici o clipă să tragă de probă această mască europeană pe craniul eternei noastre tranziţii, ca să vadă cam cum i-ar şedea societaţii românesti cu acest new look. (Transparenţa la zid, în Adevărul, nr. 3977, 10 aprilie 2003); Şi în limbajul sportiv am reuşit să stabilim câteva recurenţe ale termenilor proprii domeniului economic care suferă mutaţii semantice: 231

a se croniciza (cu sensul de a se permanentiza ): ( ) conflictul trebuie sufocat în timp util, înainte ca dezmăţul actualei etape să se cronicizeze şi să devină un factor ireparabil. (articolul Lecţia Romei, în Ziua, anul III, nr. 510, 20 februarie, 1996, p. 4, col. 1); sincopă (cu sensul de cădere de formă ): Dar problema e că toate echipele de fotbal din lume au sincope, adică au parte, din când în când, de ghinioane, de terenuri şi arbitraje proaste. (Dumnezeu ne-a făcut cu mâna, în Adevărul, nr. 4030, 13 iunie 2003); sindrom (cu sensul de obsesie, manie ): Sindromul fazei cruciale din meciul crucial de tipul am fi câştigat dacă e o veche boală, ce nu l-a lovit numai pe Iordănescu. (Dumnezeu ne-a facut cu mâna, în Adevărul, nr. 4030, 13 iunie 2003). Ca o concluzie la studiul procesului de extensie semantică a termenilor tehnicoştiinţifici dinspre domeniul specializat către varianta comună a limbii, se poate aprecia, aşa cum s-a mai arătat dealtfel, că: Dacă un cuvânt îşi lărgeşte sfera de întrebuinţare, el îşi lărgeşte în acelaşi timp şi conţinutul sau sfera lui semantică. 12 Fenomenul opus, cel al restrângerii înţelesului, este mai rar întâlnit ; schimbările semantice datorate îngustării sensului vizează în ultima vreme terminologia socio-politică şi administrativă şi sunt în strânsă corelaţie cu evenimentele din decembrie 1989, care au antrenat puternice transformări la nivel politic şi administrativ reflectate şi în tabloul lingvistic al acestei perioade (nostalgic, nostalgie, Opoziţia, Puterea 13 ). În continuare, prezentăm o selecţie a celor mai frecvente, credem noi, restrângeri de sens ale termenilor de orientare tehnico-ştiinţifică: filozofie (în sensul de concepţie, crez ) dl. Iliescu exprimă cu precizie filozofia Securităţii din anii 50: Dacă intri pe mâna noastră, nu poţi să fii nevinovat. Şi chiar dacă eşti, găsim noi un motiv să te trimitem la Canal. (Băieţii lui Iliescu, în Adevărul, nr. 4404, 30 august 2004); modă Ce se întimplă în China cu mitul lui Mao Zedong, cu legenda care a zguduit şi viaţa noastră, atrăgându-i pe tineri fără nici un criteriu, ispitind intelectualii fără intelect, dind nastere la moda estetica şi filozofica, nu rareori oportunista, din care a aparut extremismul, care la ora actuala terorizeaza şi ucide? (Misterele filelor secrete destinate lui Nicolae Ceauşescu / Deng, ideologul comunist promotor al căii capitaliste în China, într-un dialog incendiar cu publicista Oriana Fallaci, în Adevărul, nr. 4715, 31 august 2005); profil În schimb, cei eficienţi, care scot reviste, ziare şi cărţi ţinând cont de un profil al publicului lor şi de cerinţele acestuia, nu beneficiază de nici o susţinere, aşa încât unii au încetat să o mai ceară, deşi au toate drepturile. (Adevărul, nr. 4180, 6 decembrie 2003 Guvernul sta intre cititor şi carte) strategie În China se promovează o strategie de reformă lină, graduală, foarte diferită de cea radicală, de şoc, din unele ţări est-europene. (In economie, când demolezi, trebuie să pui altceva în loc, (Adevărul, nr. 1454, 5 ian. 1995, p. 6, col. 1) tehnician ( 1. antrenor, instructor sportiv ; 2. tehnocrat, expert, specialist ) 1. Dorinel Munteanu, care plecat joi spre Spania cu un lot de 19 fotbalisti mizeaza pe un rezultat ce, fără indoiala, i-ar pune foarte mult în valoare cariera lui de tehnician. (Cronica Română, Sambata, 9 Iulie 2005 Cupa UEFA-Intertoto, turul doi, mansa secunda Cine-i mai aproape de calificare, Cluj sau Bistriţa?); Românului îi trebuie un tehnician care să-l biciuiască, care să urle şi sa-l injure pentru a efectua un anumit exerciţiu. (Adevărul, nr. 4727, 14 septembrie 2005 Din tribuna Rapid, întruchiparea imperfecţiunii) Folosirea eufemistică a unor termeni de coloratură tehnico-ştiinţifică poate fi considerată o altă manifestare a fenomenului de îngustare a sensului. Din acest punct de 12 Theodor Hristea, în articolul Extensiuni semantice în limba română actuală, în România Literară, nr. 20 din14 mai 1981, p.19, col. 3. 13 Termenii aceştia sunt semnalaţi şi discutaţi pe larg de Adriana Stoichiţoiu-Ichim în Vocabularul limbii române actuale dinamică, influenţe, creativitate, p. 57. 232

vedere, sunt de remarcat întrebuinţări ale termenilor de specialitate (sau de relevanţă ştiinţificculturală) cu sensuri adesea ironice sau peiorative: cotiza Din pacate, când vin zilele negre omul constata că medicamentele trebuie sa le plateasca din buzunar, că medicul, dacă nu cotizezi, nu te baga în seama şi ca, pentru o interventie chirurgicala, e nevoie sa faci un CAR. (Adevărul, nr. 4027, 10 iunie 2003 Tichetul de policlinica) dealer Dar hoţul neprins e dealer cinstit. (în articolul Fincă din Academia Caţavencu, nr. 29 (89), 27 iulie 2 august 1993, p. 3). Găsim interesantă această atenuare a sensului cuvântului negustor (cu o nuanţă vetustă, în context, mai ales prin aluzia culturală la vechiul proverb românesc) prin eufemizare; înlocuirea sa cu dealer, cuvânt mult mai la modă, face ca efectul lui moralizator să pălească simţitor. dona (în sensul de a ceda, a da de bunăvoie ): (...) mulţi domnitori de-ai noştri îşi donau fiicele, surorile, cumnatele şi câteodată chiar nevestele, pentru liniştea noastră. (în articolul Cuvîntul care latră din Academia Caţavencu, nr. 35 (95), 7 13 septembrie 1993, p. 3, col. 3). inginerie «A fost primul semn că două sisteme din epoci diferite nu pot coabita: votul electronic o inginerie sofisticată pentru mulţi pesedişti s-a întâlnit cu hârţogaria clasică a proceselor-verbale, unde pixul e stăpân când vine vorba de rotunjit cifre. Vălul a fost astfel ridicat şi s-a văzut putreziciunea din spatele lui. (Alegeri fără aleşi, în Adevărul, nr. 4430, 29 septembrie 2004); Funcţionând ca banca de stat, BCR a avut şansa de a fi ocolită de ingineriile unor artişti ai genului din categoria celor care au devalizat Bancorex sau Banca Agricolă. (Dilema calicului, în Adevărul, nr. 4613, 4 mai 2005) Inginerie a dezvoltat prin extensie varianta inginerie financiară : Numai că domniile lor au inceput prin a tese o intreaga inginerie funciara, cu un teren scos din proprietate publica, plimbat prin parohia administrativa unde au painea şi cutitul şi donat generos statului pentru a le putea fi incredintat. (Case pentru partid, în Adevărul, nr. 3611, 30 ianuarie 2002); Am mai înregistrat şi subvarianta inginerie de afaceri: O inginerie de afaceri loveşte în conturile PETROM / O decizie suspectă a Tribunalului din Timişoara a lăsat, ieri, SNP Petrom fără 2 miliarde lei în cont. (Adevărul, nr. 3901, 11 ianuarie 2003); microscopic: Jocul lateral spre înapoi, simplist, molîu, fără flacără ofensivă, jinduind după lovituri libere încredinţate maestrului Niculescu, căruia nu-i merge mereu şutul, a lăsat impresia unei echipe lenevite şi neadunate, bătută lejer de un adversar microscopic. (Prosport, 8 iulie 2005 Doamna de fier). Termenul este folosit aici cu sens vădit peiorativ, ca eufemism pentru neînsemnat, cu potenţial redus. strategic Cel mai clar exemplu s-a consumat în preliminariile CM 1986, când Anglia şi Irlanda de Nord au remizat strategic într-un meci ce, dacă se termina cu victoria gazdelor, ar fi putut califica România.. A remiza strategic este adesea folosit eufemistic în limbajul sportiv pentru a masca gravele implicaţii morale ale expresiei a arnja o partidă sportivă. titan (folosit peiorativ în sensul de personalitate, somitate; artizan ) : Antrenorul care în 24 de ani şi-a trimis mereu şi mereu elevele pe podiumurile de premiere era un titan al gimnasticii, un făcător de zeiţe ale flăcării olimpice, omul care, prin munca şi talent, clona noi Nadii pentru România. ( Atenţii olimpice, în Adevărul, nr. 4535, 1 februarie 2005) Ar mai fi de semnalat prezenţa falsului eufemism sau a pseudoeufemismului cu intenţii satirice: Dar ceea ce n-au reuşit înaintaşii trebuie să ducă la bun sfârşit contemporanii, umplând imaginea României în lume cu fotogramele obiceiurilor tradiţionale, printre care şi cel care se referă la trîntirea secreţiilor nazale în iahnie. (în articolul Parlamentari contra hotelieri din Academia Caţavencu, nr. 4 (116), 1 7 februarie 1994, p. 8, col. 2). Este clară aici aluzia la proverbiala expresie româneacă, neaoşă 100%, care vine să suplinească prezenţa oricărui alt comentariu de natură lingvistică. 233

În concluzie, aşa cum se poate observa cu uşurinţă din exemplele prezentate în această lucrare, termenii specializaţi care trec printr-un proces de transformare semantică de tip denominativ suferă un fenomen de determinologizare 14 sau, dacă ar fi să preluăm o exprimare mai plastică, trecând de la mărcile diastratice (tehnic) sau (ştiinţific) la alte mărci, specifice limbajului curent sau comun: literar ((uzual), (non-uzual), general), (special)), aceştia sunt supuşi unui interesant proces de laicizare 15. Bibliografie: Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale Dinamică, influenţe, creativitate, Editura All, Bucureşti, 2001 Angela Bidu- Vrănceanu, Dinamica sensurilor în limba română actuală, în LL, nr.3-4/1997 Theodor Hristea, Extensiuni semantice în limba română actuală, în România Literară, nr. 20 din 14 mai 1981 Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum, Bucureşti, 2000 Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti. 1996 Presa românească (1990-2005): Adevărul, Azi, Cotidianul, Cronica română, Evenimentul zilei, Formula As,Libertatea, Naţional, Românialiberă, România Mare, Ziua etc. 14 Este transformarea pe care o observă, denumind-o astfel, Adriana Stoichiţoiu-Ichim, în Vocabularul limbii române actuale Dinamică, creativitate, p. 55. 15 În mod firesc, lexicul specializat nu poate fi caracterizat prin valoarea (literar uzual), dar, în condiţiile laicizării limbajelor ştiinţifice, delimitarea termenilor speciali mai frecvent folosiţi în limba comună şi marcarea lor ca atare în dicţionar (alături de o definiţie corespunzătaore) ar fi de mare interes pentru utilizare limbii române şi pentru caracterizarea dinamicii ei. (Angela Bidu-Vrănceanu, în volumul Lexic comun, lexic specializat, p. 13). 234

Etude bilingue : le champ lexico-sémantique de la tristesse/sadness Fabian POPESCU Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti Résumé : Tout comme Spinoza, nous reconnaissons l existence des nœuds qui organisent le lexique en minichamps sémantiques qu ils régissent. Ces minichamps forment le continuum lexical, les grands champs sémantiques. Nous nous occupons de la matrice sémantique de la tristesse et des différences spécifiques des autres noms qui figurent dans les deux cartes (française et anglaise). Mots clé : sémantique/ champ lexical/ analyse sémique/ tristesse-sadness La tristesse l un des principaux affects Dans L Ethique de Spinoza, la théorie des passions est présentée sous la forme d un enchaînement de propositions, reposant sur trois affects de base, tous les autres sentiments constituant des dérivés. Pour lui, les trois affects de base sont: la Tristesse ( tristitia ), la Joie ( laetitia ) et le Désir ( cupiditas ). Par exemple, la haine est une tristesse accompagnée de l idée d une cause extérieure, le lecteur étant renvoyé à la tristesse, passion par laquelle l esprit passe à une perfection moindre, ce processus s expliquant à son tour de la façon suivante : l idée de ce qui augmente ou diminue, aide ou contrarie la puissance d agir de notre corps, augmente ou diminue, aide ou contrarie la puissance de penser de notre esprit. Le contentement est une joie procurée par ce qui arrive contre tout espoir, la déception est une tristesse procurée par ce qui advient contre tout espoir. C est à ce point que la théorie des passions de Spinoza nous paraît très intéressante, car les passions se transforment en d autres passions, ses définitions engendrant une véritable séquence modale, le doute devenant certitude. Il est vrai que le champ d analyse de Spinoza ne comprend que les passions qui viennent du corps et altèrent le bon fonctionnement de l esprit, le philosophe étant tributaire à son époque et à la tradition aussi, le chemin déductif choisi par lui étant étroit, limitatif ; même à ce point limitatif, qu il empêche le bon fonctionnement de la syntaxe modale. Dans l histoire de la philosophie, après Spinoza il suit une longue période où les traités de type taxinomique réductif foisonnent. C est le romantisme qui lui met fin, le romantisme qui entend les passions comme des principes de vie, indivisibles, rendues au sentir ; Freud et Nietzsche confirment cette évolution, plaçant la passion aux sources de l humain et de la culture en tant que ressort fondamental de l histoire collective et individuelle. Ce qui nous intéresse, nous, ce ne sont ni les systèmes philosophiques qui ont un principe passionnel comme base, ni les taxinomies régies par d autres systèmes philosophiques, mais tout simplement la géographie exacte du champ lexico-sémantique, les synonymies les plus vagues, les directions dans lesquelles cette synonymie évolue, et l addition, la soustraction des différents sèmes qui font que la tristesse se transforme en désir ou peur, etc. Il faut sans doute dire que l on se sent assez près de Trier en ce qui concerne son idée de la continuïté du lexique. En ce qui suit, il est évident que, pour nous, les minichamps lexico-sémantiques se superposent, ils se chevauchent donc (ce qui contredit l hypothèse de Trier). En quelque sorte nous rejoignons les descriptions de Pottier, en combinant la théorie des champs sémantiques et l analyse sémique. Lorsqu on parle d addition de sèmes, il ne faut pas comprendre qu il s agit de juxtaposition de sèmes. On reconnaît la justesse des remarques de Greimas et Rastier, mais notre perspective sera plutôt lexicographique, sémantiquement référentielle. On essayera un rapprochement de Katz et Fodor, tout en essayant d éviter certaines de leurs erreurs. On croit à la notion de domaine, ainsi qu à celle de dimension, donc à l idée de structure et structuration inhérente au lexique, à la langue. On se rapproche de Spinoza en ce qu on croit distinguer des noeuds (mots-clés si l on veut) qui organisent le lexique (la tristesse étant l un deux, évidemment) en minichamps 235

sémantiques qu ils régissent. Ces minichamps sémantiques forment le continuum lexical, les grands champs sémantiques (comme celui des sentiments, par exemple). On décrira la matrice sémantique de la tristesse et on soulignera la différence spécifique pour les autres noms des champs, en insistant sur les noms régissant des minichamps à leur tour. Parmi les termes enregistrés ici, il y en a beaucoup qui désignent des maladies connues : apathie, dépression, asthénie, etc. Pour chaque terme de la sorte rencontré, il faudra fournir une explication scientifique de la maladie du nom de laquelle le terme est parvenu dans la langue courante. Si le vocabulaire classique des sentiments et des attitudes s amenuise (par exemple, on remarque la disparition quasi-totale des mots comme aménités, boniface, équanime, débonnaire ), il est en échange envahi par la langue médicale (la linguistique et la médecine secrètent les termes qu elles trouvent utiles). Très souvent, un terme technique acquiert des sens nouveaux, courants, plus ou moins éloignés de celui initial. Même si le principal intérêt consisterait à réaliser la soudure sémantique-syntaxe, langue-discours, nous nous occuperons uniquement de la première partie, le domaine à circonscrire étant assez vaste et posant assez de problèmes, surtout en deux langues. Les cartes du champ lexical de la TRISTESSE SADNESS. Aperçu général. Evolution des sentiments. Limites de l analyse. Les deux cartes suivantes sont construites radialement, les noms placés sur des continuums qui aboutissent à d autres noms de sentiment importants, limites de notre analyse, vu notre vision selon laquelle les champs d influence des sentiments importants (noeuds), se superposent. Notre tableau ne fait que reproduire, inexactement, un carreau de la mosaïque des sentiments. Sur les cartes on peut observer les 2 principaux synonymes de la tristesse / sadness, c est-à-dire abattement et chagrin ou, respectivement, dejection et sorrow, qui constituent les centres de deux champs importants de synonymie, champs divisés, à leur tour, en minichamps, chacun d eux étant géré par un minipôle d intérêt. On indiquera les croisements des champs ainsi que les directions d évolution des continuums poursuivis jusqu aux limites où l on s est proposé de s arrêter. C est ainsi qu on arrive de tristesse / sadness, de synonyme en synonyme, à dégoût / disgust, désespoir / dispair, regret / regret, désir/ desire, haine / hate, colère / anger, honte / shame, jalousie / jealousy et finalement à peur / fear. Si l on essaie de s imaginer cet univers de sentiments on pourra aisément se rendre compte de ce que l horizon de ce monde sépare deux hémisphères : celui positif et celui négatif où nous avons volontairement choisi nous placer. Pour mieux contempler le ciel, on a choisi le dessous, la terre. L horizon n est autre que l axe neutre de l indifférence, la ligne zéro, celle qu on ne dépasse qu une seule fois dans notre schéma, là où est marqué le passage à l unique sentiment positif qui apparaît ici le désir. Absolument tous les noms de notre dessin devraient retrouver, en miroir, mathématiquement et symétriquement projetés de l autre côté de l axe 0, leurs antonymes. Notre travail ne recouvre donc qu une partie de l hémisphère négatif, vu que la tristesse n en est pas l unique pôle régulateur. 236

TRISTESSE effondrement écoeurement affadissement aversion répugnance SOUFFRANCE CHAGRIN affaiblissement faiblesse langueur ABATTEMENT lassitude dépérissement étisie alanguissement épuisement anémie FATIGUE grisaille mauvaise humeur bile spleen déprime taedium vitae vague à l âme cafard noir asthénie neurasthénie maussaderie taciturnité le bleu idées noires hypocondrie déception déconvenue déboire créve-coeur désillusion DEPIT DESAPPOINTEMENT désenchantement DEGOUT affliction tourment tracas supplice torture calvaire affres mille-morts martyre PEINE solitude isolement douleur malheur prostration découragemnt égarement désarroi déchirement détresse déespoir arrachement agonie deuil mort à l âme démoralisation mélancolie dépression accablement ennui HONTE désolation MECONTENTEMENT insatisfaction déplaisir contrariété embarras gêne hésitation confusion consternation irritation amertume aigreur stupéfaction stupeur REGRET humiliation mortification remords repentir contrition résipiscence nostalgie mal pitié compassion commisération scrupule pénitence miséricorde DESIR adynamie apathie ataraxie désintéressement indolence indifférence FROIDEUR COLERE RESSENTIMENT rancoeur renfrognement humeur maussade mauvaise humeur ETONNEMENT HAINE SOUCI inquiétude malaise fièvre trouble soin JALOUSIE AGITATION 237

SADNESS transe angoisse affolement anxiété MELANCHOLY grief mournfulness dismals melancholia black mood blue devils blues horrors mopes mopiness sigh sighing wrench detestation abhorrence dislike disgust of life SORROW DEJECTION PEUR crainte weariness lassitude collapse languor tiredness exhaustion jadedness FATIGUE gloominess gloom glooms glumness dejected look haggardness dumps hypochondria hypochondriasis funereal aspect long face lack-lustre eye dreariness low spirits doldrums tale of woe droopiness dispiretedness oppression disenchantment spleen heart-sinking disappointment disillusionment DISGUST SUFFERING inconvenience discomfort malaise disagreeableness sufferance endurance lacrimae rerum weltschmertz turmoil dolour affliction torment passion torture agony martyrdom woe dole distress desolation misery wretchedness HOPELESSNESS prostration despondency despair suicidal tendency defeatism pessimism disarray discouragement desperation no hope vain hope death-wish dolefulness heart-ache heaviness joylessness unhappiness cheerlessness SHAME ANGER aching-heart broken-heart vexation bitterness DISCONTENT discontentment disgruntlement pain dissatisfaction displeasure soreness embarrassment chagrin consternation confusion annoyance irritation heart-burning ASTONISHMENT REGRET regretfulness remorse contrition contriteness repentance compunction self-reproach commiseration pity second-thoughts sympathy compassion penitence crying over spilt milk nostalgia DESIRE desiderium longing homesickness wistfulness craving yearning RESENTMENT huffiness ill-humour sullenness sulkiness mortification HATE WORRY uneasiness strain tension unrest discomposure care dismay smth on one s mind disquiet 238 JEALOUSY AGITATION

Bibliographie 1. ANSCOMBRE, Jean-Claude, Morphologie et représentations événementielles : les cas des noms de sentiment et d"attitude, dans Langue Française, Février, 1995, numéro 105 ; 2. BALIBAR-Mrabti, Antoinette, Une étude de la combinatoire des noms de sentiment dans une grammaire locale, dans Langue Française, Février 1995, numéro 105 ; 3. BRESSON, Daniel et DOBROVOLSKIJ, Dimitrij, Petite syntaxe de la «peur», application au français et à l allemand, dans Langue Française, Février1995, numéro105 ; 4. GERMAIN, Claude, La sémantique fonctionnelle, PUF, 1981 ; 5. GREIMAS, Algirdas J. et FONTANILLE, Jacques, Sémiotique des passions, des états de choses aux états d âme, Seuil, 1991 ; 6. MORTUREUX, Marie-Françoise, La lexicologie entre langue et discours, Sedes, 1997 ; 7. PICOCHE, Jacqueline, «Intérêt» et ses dérivés au croisement de divers réseaux lexico-sémantiques, dans Langue Française, Février1995, numéro105 ; 8. POTTIER, Bernard, Sémantique générale, PUF, 1992 ; 239

Modalités de mettre en français les expressions, spécifiques du roumain dans l œuvre de Panait Istrate Daniela CALAFETEANU, Dorel EFRIM Palatul copiilor din Craiova Hommagié par U.N.E.S.C.O., cet, écrivain roumain d expression française" a laissé une oeuvre, dont la modernité a été reconnue par les grands esprits de l'europe. Comment peut-on expliquer cette vogue de Panait Istrati? C'est une réévaluation d un écrivain dont l'oeuvre et biographie ont ébloui l'europe, d'une figure unique qui a offert du monde la vraie dimension du coeur roumain. Les textes de Panait Istrati, en roumain et en français relèvent de la spontanéité et de l'ingéniosité. Français en expression en Roumain en esprit, Panait Istrati appartient à l'humanité toute entière. La différence entre l expression orale et écrite semble ignorée par Istrati. Le transfère des expressions du roumain en français a comme résultat, non seulement l'oralité du style, mais aussi un charme apprécié par tout lecteur de son oeuvre. Les expressions roumaines restent telles quelles dans la version française:,,puis je sondait la profondeur de la mer avec un doigt. 1 " Les réalités de l'espace carpato danubien ont fait le délice du lecteur français,,va mon fils, va en haidoucie! Et munis les méchants. C'est vrai! La méchanceté n'est pas l'oeuvre de Dieu. 2 ". Ou, en décrivant la place de réunion des paysans il dit:,,nous vîmes tous dans une grande tinda. 3 " On peut y ajouter les expressions citées par Camil Petrescu:,,frère de croix",,,il fuyait en mangeant la terre", expressions par la quelles Panait Istrati a intégré dans la littérature universelle dans éléments qui tiennent du spécifique national. Panait Istrati a voulu que les expressions qui semblaient,,comiques" aux français, restent comme ça, traduites mot à mot du roumain. Il a refusé à traduire des mots spécifiques tels,,cârciumărita",,,cioban",,,floricică". Il a mis dans son oeuvre écrites en français des expressions spécifiques roumaines qui donnent à son oeuvre un profond caractère d'oralité.,,il s'était aperçu que le mot roumain, ce qui naît de la chatte mange des souris, n'était pas vrai dans son cas.", ou,,car je viens sur l'eau, mangeais deux okas de viande... " Dans son oeuvre on trouve des proverbes roumains:,,tu connais le mot roumain: les biens du thésaurisateur tombent toujours dans le mains du dissipateur" ou,,une parole roumain dit: ce n'est pas pour se rendre agréable à une vieille sourde que le curé sonnera l'angélus trente six fois". Dans ses oeuvres écrites en français on découvre le même langage que dans ses dédications autographes: (environ vingt-cinq), la plupart au Musée de Littérature Roumaine, à l Académie ou chez quelques amis. Ce sont des mots simples qui mesurent plutôt le sentiment que la dimension de l écrivain. Voilà la dedication adressé à Constantin Brâncuşi,,Pour Constantin Brâncuşi, haidouk de ses montagnes de rêves. Avec l'amour d'une frère, Panait Istrati." Mais la plus intéressante il nous semble la dédication de P. Istrati pour lui-même: (sur le volume,, Kyra-Kyralina),, Ce livre qui est apparu aujourd'hui dans les vitrines a été acheté par nous deux, Ionescu et moi- on a donné chacun 3,50 francs et on a laissé0,35 francs au libraire, pour être lui-même heureux parce que nous en sommes aussi Paris, 30 mai, 1924, dans un bistro de la Rue Saint-Germain, près de la rue de Diderot. 4 " Tous les documents nous relèvent cette figure pas encore bien connue moderne, universelle. 240

Pendant l'été de 1923, au moment où la prestigieuse revue "Europe" lançait un nouvel écrivain de langue française, dont le récit intitulé Kyra Kyralina allait lui valoir au bout d'un an seulement une célébrité mondiale, Panait Istrati longeait la côte normande puor gagner sa vie comme photografe ambulant: "... Je me trouvais à Bagnoles de l'orne et au Mont Saint- Michel, muni de mon appareil photographique "à la minute". A cette époque, j'étais un homme comblé parce que je jouissais d'une meilleure santé qu'aujourd'hui et que je n'étais pas accablé de soucis. Et puis, j'était heureux parce que, photographe ambulant, libre et joyeux, je venais d'écrire Kyra et que je croyais avoir réussi un exploit extraordinaire." La saison d'été a pris fin quand, en 1921, Istrati recommence, sur la Promenade des Anglais, à "tirer le client par la manche". Au début de l'année suivante, il le fait encore, mais apparemment moins agacé par les promenades du beau monde. Mais voilà que Romain Rolland lui donne d'impitoyables leçons d'ascétisime et s'adresse à lui en ces termes: "Je n'attends pas de vous des lettres exaltées, j'attends de vous, des oeuvres". Istrati bondit "sous la flétrissure", lui qui s'est toujours soustrait à la sévérité de sa table de travail en s'accordant des "circonstances atténuantes": en effet, n'est-il pas obligé de donner la chasse au clientsensation de frustration, car c'est précisément aux heures où il pourrait le mieux travailler que les oisifs se promènent et que le jour est favorable aux prises de vues. Il renonce donc au ciel et à la liberté, abandonne son métier et, profitant de la générosité de Gheorghe Ionescu, un de ses vieux amis, se retire à Hautil-sur-Triel où, pendant une assez longue période de solitude forcèe, il écrit 406 pages qu'il envoie aussitôt à Romain Rolland. La récompense arrive sans tatder: "J'ai lu, mes prévisions se confirment. Venez me voir". C'est enfin l'entrevue dont il rêvait depuis si longtemps... Evoquée par Istrati, la scène est empreinte de l'exaltation typique de lecrivain et de cette clarté que seul dispense le "bonheur pur", un bonheur ardemment recherché, rêé, immortel même lorsqu'on y atteint. Bien plus tard, dans la perspective des années écoulées, le disciple repètera les paroles de son maître: "Créer m'a sauvé de la mort, de ma perte!" Eperdu de bonheur, Panait Istrati ne lâche plus la plume. "Tout étincelant de joie, je m'enferme pendant trois mois dans le sous-sol de Ionescu et j'y écris Stavro et Kyra Kyralina, mon deuxième livre, (le premier étant l'oncle Anghel)" dont il fait hommage au démiurge qui l'a engendré. Le 9 février 1923, il s'ouvre de son amertume à Romain Rolland avec beaucoup d'humeur et de révolte: ce sont les accents d'un homme plein de talent, condamné par le sort à mener une misérable. Il prie son bienfaiteur d'être son exécuteur testamentaire, car le besogneux auteur est maintenant conscient de sa valeur: il est écrivain, et il le sait. "Aussi,- trois heures avant de prendre le rapide de Nice et de replonger dans mon élément, je vous prie,-au cas que la destinée ne me permettrait plus de vous revoir, de vous consulter, et surtout de recharger mes batteries à votre dynamo unique pour l'alimentation de mon souffle, je vous prie de dire une fois, au lecteur que me lira, que je n'ai pas voulu m'arrêter là, en lui racontant des faits divers..." Bibliographie: Istrati Panait,,,Récit de Floarea Codrilor", Paris, 1928, page 11. Istrati Panait,,,Les Haidouks", Edition Reider, Paris, 1925, page 21 Istrati Panait, oeuvre citée, page36 Istrati panait,,,kyra Kyralina", Edition Reider, Paris, 1924 241

Puncte de vedere în legătură cu polisemia şi cu omonimia din terminologie Constantin-Ioan MLADIN Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba-Iulia Résumé: Cet article se propose de jeter un bref regard sur les principales attitudes adoptées par les spécialistes (linguistes ou terminologues) envers la présence de l homonymie et de la polysémie dans les langages sectoriels, l auteur se donnant pour but d identifier les sources de ces phénomènes, de dresser leurs typologies et d inventorier les procédés conçus à contrecarrer leurs effets. 1. Comunicarea îşi propune să discute unele aspecte legate de existenţa omonimiei şi a polisemiei, două dintre categoriile semantice cele mai importante, în terminologie. 1. 1. Opinia cea mai larg răspândită printre terminologi în legătură cu polisemia este aceea că, faţă de lexeme 1, termenii ar trebui să rămână exteriori relaţiei de polisemie (proprietate a limbii de a evoca prin acelaşi complex sonor mai multe sensuri între care se pot recunoaşte relaţii semantice) 2, adică termenii ar trebui să fie caracterizaţi prin monosemie 3, prin univocitate sau prin monovalenţă 4. Altfel spus, într-o terminologie ideală, monosemia ar fi chiar garantul preciziei proprii oricărei terminologii ştiinţifice 5. O analiză terminologică, fie ea cât de sumară, pune în evidenţă faptul că numeroşi termeni încalcă principiul monosemiei, asociindu-se unor concepte diferite din domenii diferite. Punând în balanţă principiul terminologic al reflexivităţii dintre denumire şi noţiune, insistent promovat de studiile teoretice de terminologie, şi realitatea concretă din diferitele terminologii, unii specialişti se văd obligaţi să abandoneze punctul de vedere excesiv de prescriptiv al terminologiei (ca disciplină teoretică cu efecte practice) clasice şi să recunoască totuşi că această cerinţă a biunivocităţii este adesea încălcată. Se acceptă, de aceea, că în 1 Se consideră că în vocabularul general actual 80% din cuvinte sunt polisemantice [DSL 1997; FORĂSCU 1999, p. 19; NISTOR 2002, p. 302], cele mai multe fiind, evident, bisemantice. 2 COVACI RADNEV 1953; MANECA 1967, p. 494; MACREA 1970, p. 32; GUILBERT 1973, p. 9-10: le terme technique tend à être monosémique ou plutôt monoréférentiel dans chaque domaine particulier de connaissance, il ne désigne qu une seule chose ; MARCU 1974, p. 393-394; DOMINTE 1980, p. 382 se dau exemple din terminologia lingvistică (personal vs. impersonal / unipersonal / nonpersonal); KOCOUREK 1982, p. 159-162; MICLĂU 1980, p. 11; GUŢU 1992, p. 36; WILLEMS 1995, p. 13; CIOBANU 1998, p. 57 în special dacă termenii polisemantici apar în acelaşi sistem terminologic sau în acelaşi domeniu de activitate; BIDU-VRÂNCEANU 2000, p. 66. Referindu-se la domeniul lingvisticii, Gabriela Pană Dindelegan [PANĂ DINDELEGAN 1978p. 183] descrie o caracteristică a terminologiei moderne, constând în recurgerea, adesea, la termeni rebarbativi care s-au specializat cu un anumit sens, în cadrul terminologiei elaborate de un model lingvistic. De exemplu, sintaxă categorială vs. sintaxă funcţională sau categorie vs. funcţie sunt ambigui în afara modelului lui N. Chomsky (care i-a lansat). 3 CHISS FILLIOLET MAINGUENEAU 1992, p. 45: sau cel puţin tind să fie monosemici, chiar dacă unele componente ale lor suferă de polisemie; CIOBANU 1998, p. 56; BIDU-VRÂNCEANU 2000, p. 66: Un termen se caracterizează, deci, prin univocitate, monoreferenţialitate şi precizie.. Monosemantismul ar trebui să fie o caracteristică de bază a limbajului ştiinţific în general, nu numai a termenilor ştiinţifici, în sensul că fiecare fraza are un singur sens şi nu mai multe, ansamblul semnificaţiilor ştiinţifice la un moment dat fiind numărabil [SERVIEN 1931, p. 9-13]. 4 VENDRYES 1921, p. 182-183 cu referire la terminologia lingvistică: L idéal logique d une grammaire serait d avoir une expression pour chaque fonction, et une seule fonction pour chaque expression. Cet idéal, pour être réalisé, suppose le langage fixé comme une algèbre, où la formule une fois établie demeure sans changement dans toutes les opérations où on l emploie. Mais les phrases ne sont pas des formules algébriques. Toujours l affectivité enveloppe et colore l expression logique de la pensée. On ne répète jamais deux fois la même phrase; on n emploie pas deux fois le même mot avec la même valeur; il n y a jamais deux faits linguistiques absolument identiques. La raison en vient des circonstances qui modifient sans cesse les conditions de notre affectivité. ; KOCOUREK 1982, p. 161: on est loin, même en terminologie, de la biunivocité théorique ou idéale ; A. Paquot-Maniet, apud KOCOUREK 1982, p. 161]. 5 LACOSTE. 242

terminologie monosemia nu poate avea decât un caracter relativ; dacă există numai în interiorul unui domeniu ştiinţific sau tehnic dat, monosemia se anulează la intersectarea unor domenii sau a unor subdomenii 6. De exemplu, termenul timpan apare cu următoarele sensuri în domenii diferite: 1. (anat. ) membrană elastică care desparte partea externă a urechii de cea mijlocie etc., 2. (muz. ) instrument muzical de percuţie etc., 3. (arhit. ) suprafaţă de zidărie netedă sau ornamentată cu sculpturi, situată între o grindă orizontală şi un arc etc. 7. Concesia este motivată de acceptarea necesităţii de a recunoaşte că ştiinţa contemporană în ansamblul ei îşi reevaluează relaţiile cu domeniile culturii, descoperind (şi prin exploatarea polisemelor) noi resurse de elaborare / formulare a fondului informaţional. Altfel spus, în stadiul actual al domeniilor ştiinţifice, pare a fi preferabilă recunoaşterea şi cultivarea unei permeabilităţi a domeniilor ştiinţifice unei autoizolări de limba şi de gândirea comună prin utilizarea unei limbi savante, actualizate prin diverse limbaje formalizate 8. 1. 1. 1. Polisemia se realizează în urma procesului de lărgire a conţinutului semantic al termenului (ca formă de manifestare a neologiei / a neonimiei), adică prin derivare semantică sau prin polisemizare 9. Factori exogeni şi factori endogeni stau la baza polisemantismul din lexicul specializat 10. Concret, polisemia apare ca o consecinţă naturală 11 : (1) a dezechilibrului dintre dezvoltarea limbii în raport cu evoluţia societăţii şi a cunoştinţelor despre realitatea înconjurătoare, aspect reflectat, de exemplu: (a) în schimbarea realităţii denumite de termen, ceea ce determină folosirea aceluiaşi complex sonor pentru o altă semnificaţie (i. e. : atom, cuvânt, materie); (b) în modificarea conţinutului noţiunii, concomitent cu evoluţia cunoaşterii ştiinţifice (i. e. : filologie); (2) a permanentei tendinţe spre economie în vorbire (adică tendinţa de a utiliza corpuri sonore cât mai puţine şi cât mai reduse pentru vehicularea a cât mai multe conţinuturi), tendinţă actualizată, printre altele, prin obţinerea de termeni noi prin: (a) calc semantic (i. e. : rădăcină, pătură, perete); (b) condensarea semantico-sintactică a unei expresii analitice prin elipsa unuia dintre termenii sintagmei (i. e. : material izolant > izolant, consoană oclusivă > oclusivă, propoziţie subiectivă > subiectivă); (3) a numărului limitat al mijloacelor materiale de care dispune limba, în raport cu caracterul teoretic nelimitat al experienţei umane; (4) a tendinţei spre expresivitate şi plasticitate a limbajului (prin apariţia conotaţiilor), care se manifestă şi în stilul tehnico-ştiinţific, nu numai în limba comună şi în cea literară; (5) a migrării unui cuvânt / termen de la un grup socio-profesional la altul, de la o disciplină la alta (i. e. : aripă aripă de clădire, aripă de pod, aripă de avion). 1. 1. 2. În ceea ce priveşte tipologia relaţiei polisemice, mai multe clasificări sunt posibile: 1. 1. 2. 1. Indiferent de distanţa semantică instaurată între termeni, derivarea semantică se desfăşoară după trei tipare, putându-se astfel vorbi de 12 : (1) derivare semantică în lanţ (un sens nou este generat de un sens mai vechi, acesta, la rândul lui, este derivant pentru un alt sens nou i. e. : sl. kadǐ 13 vas > rom. 1. cadă baie, 6 PAVEL RUCĂREANU 2001, p. 24; NISTOR 2002, p. 302 situaţie absolut explicabilă dacă se are în vedere faptul că microsistemul terminologic este o parte a sistemului limbii; LACOSTE: Une telle conception nous semble d autant plus étrange que le vocabulaire scientifique a toujours été, et reste encore aujourd hui, très largement constitué de vocables polysémiques. ; GAUSSIER această nouă abordare conduce, inevitabil, la o reevaluare a raportului dintre lexem şi termen şi, de aici, a raportului dintre lexicologie şi terminologie: prin acceptarea omonimiei şi a sinonimie, comportamentul termenilor nu diferă prea mult de cel al lexemelor. 7 NISTOR 2002, p. 303. 8 LACOSTE. 9 MUREŞAN 1985, p. 19. 10 ZGARDAN 1997, p. 88. 11 NISTOR 2002, p. 301-304. 12 DSL 1997 numai (1) şi (2); ZGARDAN 1997, p. 88-91. 13 Şi nu lat. cadus vas, cum indică ZGARDAN 1997, p. 89. 243

vană > 2. cadă vas mare din doage, întrebuinţat la prepararea vinului, a rachiului etc. > 3. cadă recipient mare, deschis, din lemn, din metal, din beton etc. în care se introduc lichidele folosite în diverse operaţii tehnologice ). (2) derivare semantică radială (sensurile derivate sunt toate provenite din sensul primar i. e. : lat. palmă palmă rom. 1. palmă partea dinăuntru a mâinii, de la încheietura cu antebraţul până la vârful degetelor, 2. palmă lovitură aplicată cuiva cu palma, 3. palmă veche unitate de măsură pentru lungime, având mărimea unei palme medii, 4. palmă bătător des covoare, 5. palmă obiect de cauciuc în formă de înotătoare, fixat de picior, folosit la înotul subacvatic ). (3) derivare semantică arborescentă (constă în îmbinarea primelor două tipuri). 1. 1. 2. 2. Dacă sunt avute în vedere relaţiile de sens, se poate vorbi de următoarea tipologie în cadrul polisemiei 14 : (1) polisemia coerentă, unde se identifică relaţii logice evidente între sensuri ordonate (a) polisemie de derivare concentrică (prin care sensurile acoperă în succesiunea lor toate nivelurile domeniului referenţial); (b) polisemie de complementaritate (sensurile, care vizează câte un aspect esenţial al aceluiaşi referent, se grupează în cupluri conceptuale ); (2) polisemia dezordonată, realizată prin: (a) juxtapunerea de sensuri distincte; (b) intersectarea sensurilor; (c) dispersia sensurilor. 1. 1. 2. 3. Dacă, în fine, criteriul clasificator devine relaţia dintre vocabularul general şi vocabularul specializat, polisemia terminologică îmbracă două forme 15 : (1) polisemie externă (în cazul termenilor utilizaţi atât în vocabularul general, cât şi în vocabularul specializat; unii termeni din vocabularele specializate pot să pătrundă în vocabularul general prin banalizare / determinologizare şi, invers, unele lexeme din vocabularul general dobândesc statut de termeni prin terminologizare). Identitatea de sens a termenilor aflaţi în această situaţie poate să fie: (a) totală (i. e. : categorie, circumstanţă, condiţie, consecinţă, rezultat); (b) parţială, realizată prin: (b1) restrângerea sensului (i. e. : parte jurid. persoană care participă la desfăşurarea procesului penal în legătură cu apărarea drepturilor sale legale, faţă de termenul din limba comună, cu sensul ceea ce se desprinde dintr-un tot / ansamblu / grup etc., în raport cu întregul ); (b2) extinderea sensului (i. e. : armă jurid. orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac, faţă de termenul din limba comună, cu sensul obiect / unealtă / aparat / maşină care serveşte în lupta împotriva inamicului, la vânat, în unele probe sportive etc. ); (c) figuri semantice lexicalizate / catacreze 16 (i. e. : termenul din limba comună fruct, cu sensul produs care apare şi se dezvoltă din pistilul unei flori fecundate şi care conţine seminţe, capătă în terminologia juridică accepţiunea tot ceea ce produce un lucru în mod periodic, fără ca substanţa sa să scadă; au această calitate de exemplu: recoltele, chiriile, dobânzile, prăsila animalelor etc. ; sau invers termenul juridic divorţ, cu sensul despărţire / separare / separaţie, capătă în vocabularul general sensul nepotrivire, dezacord între două lucruri, acţiuni, idei ). (2) polisemie internă (în cazul termenilor polisemantici din cadrul sistemului terminologic al aceluiaşi domeniu) 17. I. e. : familie, în terminologia juridică, are accepţiuni diferite dacă este vorba de dreptul familiei (sensul este mai larg, familie desemnează nu numai descendenţii rezultaţi din căsătorie, ci şi cei recunoscuţi, rezultaţi din afara relaţiilor de căsătorie, precum şi cei înfiaţi), de legea locativă anterioară anului 1990 ( familia formată din 14 STOICHIŢOIU 2001, p. 116. 15 Idem, p. 115-117. 16 Metafore care constau în folosirea unor cuvinte în afara sensului lor strict, metonimii sau sinecdoce. 17 Polisemia terminologică poate fi tolerată numai în cazul unităţilor care aparţin unor domenii ce exclud ambiguitatea [MARCU 1974, p. 394]. Ea este şi mai deranjantă dacă produce confuzie între categorii (polisemie categorială acelaşi termen desemnează atât acţiunea, cât şi a rezultatului ei i. e. : listare listaţie [GUŢU 1992, p. 36]. 244

soţi, copii şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia ), de legea privind construcţia şi vânzarea de locuinţe ( familia formată din soţ, soţie şi copiii minori ai acestora ). 1. 2. Faţă de lexeme, termenii ar trebui să rămână exteriori şi relaţiei de omonimie 18 considerată culme a ambiguităţii, atât în lexicul comun / vocabularul general, cât mai ales în terminologie, cu alte cuvinte, omonimia este intolerabilă în terminologie 19. Omonimia terminologică este mai rar întâlnită în cadrul unei singure discipline (omonimie verticală). Prin migrarea permanentă a termenilor dintr-un domeniu în altul, ea se manifestă foarte evident în plan interdisciplinar 20 (omonimie orizontală sau omonimie interdisciplinară). De exemplu, 80 de termeni din matematică se regăsesc şi în fizică, 46 în tehnică, 30 în economie, 28 în astronomie, 27 în logică, 26 în chimie şi în geografie, 23 în medicină, 22 în biologie etc. Este adevărat însă că, de cele mai multe ori, transferul terminologic interdisciplinar presupune fie o alterare parţială de sens (ceea ce generează polisemie), fie apariţia unor particularităţi / restricţii de uzaj (termenul în cauză este ocurent în co-texte specifice) 21. În această din urmă situaţie, în principiu, ambiguitatea produsă de omonimie este anulată prin apartenenţa fiecăruia dintre omonime la un alt domeniu, adică este afiliat altei reţele noţionale 22. Totuşi, dacă respectivele domenii sunt foarte apropiate, coliziunea omonimică poate avea efecte dintre cele mai supărătoare 23. Dacă principiul / concepţia de analiză şi de interpretare este sincronic şi monolingv, oscilaţia între tratarea termenilor din perspectiva polisemică sau omonimică conduce la dificultăţi şi inechităţi în atribuirea unei intrări sau a mai multor intrări în nomenclator sau în dicţionar pentru un singur conţinut signifiant. Dimpotrivă, această sarcină este mult uşurată în lucrările care reconsideră perspectiva diacronică şi care au în vedere diferenţele interlingvistice (unui conţinut signifiant dintr-o limbă pot să îi corespundă două sau mai multe forme signifié). 1. 2. 1. Sursele sau cauzele omonimiei din terminologie sunt multiple: (1) convergenţa fonetică a doi termeni distincţi 24 ca sens, dar de origini diferite, (2) accentuarea divergenţei semantice a sensurilor unui termen polisemantic 25, (3) derivarea, (4) standardizarea defectuoasă (un rol însemnat revenindu-le dicţionarelor bilingve / multilingve). 1. 2. 2. În vederea neutralizării seriilor terminologice omonime, sunt propuse următoarele căi, toate vizând asigurarea unei accepţiuni tehnice riguroase: (1) utilizarea termenilor obligatoriu în contexte bine determinate 26, adică diferenţierea lor contextuală, sau, 18 Relaţie de identitate fonetică (omofonie), grafică (omografie) între două sau mai multe lexeme / doi sau mai mulţi termeni între care nu există şi identitate semantică. 19 MANECA 1966, p. 360-361; MANECA 1967, p. 494; MACREA 1970, p. 33: generează greutate în fixarea terminologiei ştiinţifice. Efectele ei pot fi diminuate prin definirea termenilor care nu pot fi înlăturaţi; MARCUS 1970, p. 32-52; MARCU 1974, p. 393-394; KOCOUREK 1982, p. 161, 162: dans le système terminologique, l idéal c est l homonymie et la polysémie réduites, limitées aux nécessités par les exigences d une communication efficace. Dans les textes, toute collision homonymique et polysémique doit être évitée ou clairement signalée. ; WILLEMS 1995, p. 13; ONOFRAŞ 2000, p. 77; CIOBANU 1998, p. 60. Faţă de omonimia lexicală, cea morfologică este puţin supărătoare [MARCU 1974, p. 393-394] iar cea sintactică este complet inofensivă. De altfel, ultimele două nu se manifestă direct în interiorul terminologiilor, ci la nivelul limbajelor sectoriale, terminologiile (ca structuri organizate de termeni) fiind doar o componentă a acestora. 20 CIOBANU 1998, p. 60; KOCOUREK 1982, p. 161; NISTOR 2002, p. 303. 21 TOMA 2001, p. 70-71; TOMA. 22 PLOAE-HANGANU 1995, p. 530. 23 VINTILĂ-RĂDULESCU 1999, p. 11. 24 Incluzând aici şi termenii obţinuţi prin terminologizarea cuvintelor din vocabularul general. 25 Ut supra. Distincţia polisemie omonimie este adesea dificilă, separarea după sens neavând aplicabilitate absolută; soluţiile adoptate diferă după cum se aderă la perspectiva de interpretare sincronică sau la cea diacronică [FORĂSCU 1999, p. 19-20]. 26 STOICHIŢOIU 2001, p. 121-122. 245

într-o formulare curentă în terminologie, prin folosirea filtrelor de (sub)domeniu 27 ; (2) inserarea termenilor (deveniţi termeni-bază) în unităţi sintagmatice (în sintagme terminologice) cu semnificaţie transparentă şi clară în domeniul respectiv, adică diferenţierea lor prin determinări lexico-sintactice 28 (i. e. : funcţie > funcţie sintactică); (3) permanenta re(definire) în textul din domeniul respectiv sau în dicţionare specializate 29, ceea ce înseamnă că, în situaţia din urmă, terminologul şi terminograful trebuie să izoleze termenii omonimi (fr. dégroupement homonymique) prin clasarea acestora în arbori diferiţi, în funcţie de raportul gen specie 30 şi de restricţiile / de particularităţile de folosire. 2. În legătură cu existenţa omonimiei şi a polisemiei în limbajele specializate, reluăm câteva constatări mai generale, sub forma unor concluzii sumare: (1) Caracteristicile polisemelor şi cele ale omonimelor terminologice nu diferă foarte mult de cele ale polisemelor şi ale omonimelor din limba comună / din vocabularul general. (2) Existenţa polisemelor şi a omonimelor în cadrul terminologiei generale şi în cel al terminologiilor speciale este o realitate care trebuie acceptată ca atare. Monoreferenţialitatea univocitatea, la fel cu asinonimicitatea, acontextualitatea, aspaţialitatea şi atemporalitatea nu mai poate fi considerată decât o caracteristică ideală a oricărei terminologii. Activităţile sistematice de normalizare şi de standardizare a terminologiilor, desfăşurate de terminologi şi de lingvişti, pot să ţină într-o bună măsură sub control aceste derapaje de la norma ideală. (3) Atâta vreme cât nu produce confuzie, polisemantismul poate fi chiar acceptat / tolerat, dacă se are în vedere faptul că el răspunde uneori nevoii de supleţe şi chiar de expresivitate a comunicării ştiinţifice (înţelegând prin aceasta că tipul de comunicare în discuţie nu poate fi redus pur şi simplu doar la un instrument denotativ / informativ, comunicarea ştiinţifică trebuie în acelaşi timp să poată declanşa şi unele reacţii din partea receptorului său de acceptare, de convingere etc. ). Bibliografie: ARMĂŞELU 2000 Armăşelu, Florentina, Dicţionar de informatică, în Terminologia în România şi în Republica Moldova, Clusium, [Cluj-Napoca], 2000, p. 23-24 BIDU-VRÂNCEANU 2000 Bidu-Vrânceanu, Angela, [coordonator], Lexic comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti, [Bucureşti], 2000 CHISS FILLIOLET MAINGUENEAU 1992 Chiss, Jean-Louis, Jacques Filliolet, Dominique Maingueneau, Linguistique française. Communication, syntaxe, poétique. Initiation à la problématique structurale 2, Hachette, [Paris, 1992] CIOBANU 1998 Ciobanu, Georgeta, Elemente de terminologie, Ed. Mirton, Timişoara, 1998 COVACI RADNEV 1953 Covaci, Şt., M. Radnev, Unele probleme în legătură cu folosirea terminologiei ştiinţifice, în Contemporanul, nr. 34, 1953, p. 5 DOMINTE 1980 Dominte, Constantin, Semantica metalingvistică: cu privire la terminologia verbului românesc, SCL, XXXI, nr. 4, 1980, p. 381-384 DSL 1997 Bidu-Vrânceanu, Angela, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, EŞ, Bucureşti, 1997 FORĂSCU 1999 Forăscu, Narcisa, Categorii semantice: polisemia, LLR, XXVIII, nr. 3, 1999, p. 18-22 GAUSSIER Eric Gaussier, Le traitement automatique des langues au service de la terminologie (1), [glotin.univ-tln.fr] GUILBERT 1973 Guilbert, L., La spécificité du terme scientifique et technique, în Langue Française, nr. 17, 1973, p. 5-17 GUŢU 1992 Guţu, Slavian, Consideraţii cu privire la principiile terminologiei tehnico- 27 ARMĂŞELU 2000, p. 23. 28 MANECA 1971, p. 494; ARMĂŞELU 2000, p. 23; STOICHIŢOIU 2001, p. 121-122. 29 STOICHIŢOIU 2001, p. 121-122. 30 VAN CAMPENHOUDT 1995. 246

ştiinţifice, în Revista de Lingvistică şi Ştiinţă Literară, nr. 1, 1992, p. 31-37 KOCOUREK 1982 Kocourek, Rotislav, La langue française de la technique et de la science, Oscar Brandstetter Verlag GMBH & Co. KG, Wiesbaden, [1982] LACOSTE De la polysémie dans les sciences du Moyen Age à l usage de la métaphore dans la science contemporaine [résumé de mémoire de maîtrise de C. Lacoste www.info-metaphore.com] MACREA 1970 Macrea, D., Terminologia ştiinţifică şi tehnică în limba română contemporană, în Studii de lingistică română, EDP, Bucureşti, 1970, p. 29-37 [republicat în Probleme ale structurii şi evoluţiei limbii române, EŞE, Bucureşti, 1982, p. 72-80] MANECA 1966 Maneca, Constant, Consideraţii asupra stilurilor limbii române literare în lumina frecvenţei cuvintelor, LR, XV, nr. 4, 1966, p. 353-366 MANECA 1967 Maneca, Constant, Probleme actuale ale terminologiei ştiinţifice şi tehnice româneşti, LR, XVI, nr. 6, 1967, p. 491-498 MANECA 1971 Maneca, Constant, Problemas de terminologia linguistica rumana, RRL, XVI, nr. 1, 1971, p. 39-45 MARCU 1974 Marcu, Florin, Bazele elaborării şi însuşirii terminologiei ştiinţifice, LR, XXIII, nr. 5, 1974, p. 393-401 MARCUS 1970 Marcus, Solomon, Poetica matematică, EARSR, Bucureşti, 1970 MICLĂU 1980 Miclău, P., La dimension sémantique des langues de spécialité, în Introduction à l étude des langues de spécialité, [colectiv: P. Miclău, Al. Cuniţă, Th. Cristea, O. Gălăţanu, J. Drăghicescu, D. Rovenţa-Frumuşani], TUB, Bucureşti, 1980, p. 1-27 MUREŞAN 1985 Mureşan, Ileana, Aspecte statistice privind polisemia în limba română, LR, XXXIV, nr. 1, 1985, p. 19-27 NISTOR 2002 Nistor, Valeria, Polisemantismul termenilor de specialitate, în Comunicare instituţională şi traductologie, Conferinţă cu participare internaţională, Universitatea Politehnica din Timişoara / Facultatea de Construţii şi Arhitectură / Catedra de Limbi moderne, Ed. Politehnica, Timişoara, 2002, p. 301-306 ONOFRAŞ 2000 Onofraş, Maria, Aspecte ale terminologiei ocupaţiilor în Republica Moldova, în Terminologia în România şi în Republica Moldova, Clusium, [Cluj-Napoca], 2000, p. 77-78 PANĂ DINDELEGAN 1978 Pană Dindelegan, Gabriela, Aspecte ale raportului dintre terminologia sintactică modernă şi cea tradiţională, LL, XXIII, vol. II, 1978, p. 181-186 PAVEL RUCĂREANU 2001 Pavel, Eugeniu, Costin Rucăreanu, Introducere în terminologie. Noţiuni fundamentale, EA / Ed. AGIR, Bucureşti, 2001 PLOAE-HANGANU 1995 Ploae-Hanganu, Mariana, Specificul terminologiei ca ştiinţă în raport cu celelalte ştiinţe ale limbajului, LR, XLIV, nr. 9-12, 1995, p. 529-532 SERVIEN 1931 Servien, Pius, Le langage des sciences, Blanchard, Paris, 1931 STOICHIŢOIU-ICHIM 2001 Stoichiţoiu-Ichim, Adriana, Semiotica discursului juridic, Ed. Universităţii din Bucureşti, [Bucureşti], 2001 TOMA Toma, Cristina Alice, L interdisciplinarité et la terminologie mathématique. Les termes migrateurs [www.unilat.org] TOMA 2001 Toma, Alice, Caracteristicile terminologiei matematice în raport cu alte terminologii ştiinţifice, AUBLLR, XLXX, 2001, p. 67-99 VAN CAMPENHOUDT 1995 Van Campenhoudt, Marc, Communication aux IVes journées scientifiques du réseau L. T. T. Lyon, 25-30 septembre 1995 [www. termisti. refer. org] VENDRYES 1921 Vendryes, J., Le langage. Introduction linguistique à l histoire, Éd. La naissance du livre, Paris, 1921 VINTILĂ-RĂDULESCU 1999 Vintilă-Rădulescu, Ioana, Terminologia şi problemele ei actuale, EAR, Bucureşti, 1999 WILLEMS 1995 Willems, D., La terminologie grammaticale: de l héritage à l harmonisation, în Travaux de Linguistique, Revue internationale de linguistique française, [Service de Linguistique française de l Université de Gand, Belgique], nr. 31, 1995, p. 13-23 ZGARDAN 1997 Zgardan, Aliona, Tipologia filiaţiei sensurilor în structurile polisemantice, RLŞL, nr. 6, 1997, p. 88-92 247

Cohésion et cohérence en linguistique textuelle. Le fonctionnement du sens dans le reportage de la presse écrite Irina Antoaneta IONESCU Universitatea «Valahia» din Târgoviste Résumé : Quand nous parlons de sens dans un reportage de la presse écrite, nous référons au produit qui résulte de l interaction lecteur-scripteur par l intermédiaire de ce qu on appelle génériquement texte. Le message transmis pourrait être décelé en répondant aux questions qui?, quoi?, où?, quand?, pourquoi? et comment? et en suivant, à l intérieur du contenu sémantique et pragmatique, les éléments marquant la cohésion, respectivement la cohérence. Certes, nous ne pouvons pas oublier les traits définitoires d un reportage tels que les faits présentés, le lieu et notamment l auteur. Mots-clé : progression thématique, inférence, péritexte, anaphore, embrayeur. 1. Introduction Du point de vue de la lecture, en tant que texte produit pour être lu, l écrit a subi une certaine élaboration : le scripteur fournit des indices qu il juge utiles à une bonne transmission de ce qu il veut dire et, pour ce faire, il s appuie sur un savoir commun et fait des hypothèses quant à ce que son (ses) lecteur(s) pourra (pourront) déduire de son texte. Seule la compétence linguistique ne permet pas d expliquer le processus interactif et dialogique de la compréhension. C est ce dont parle U. Eco, à savoir que le lecteur comprend ce qui est écrit parce qu il part du principe que ce qui (lui) est dit est animé d une idée de pertinence (le texte veut dire quelque chose) et parce qu il dispose d un stock de représentations (images mentales/cognitives) supposées partagées dans lequel il puise pour retrouver les repères à partir desquels l énoncé a été formulé. Mais cela ne veut pas dire que le lecteur (re)construira exactement ce que le scripteur a produit. On peut donc considérer que le sens d un texte est une image mentale (représentations) que le récepteur se fait de la réalité telle qu elle lui est offerte par le texte. 2. Le Texte et le Discours - unités communicationnelles En parlant du sens dans les articles de la presse écrite, les questions que nous nous posons en tout premier lieu sont liées au type de matériel didactique analysé, à la stratégie (aux stratégies) mise(s) en marche pour que la compréhension fonctionne de manière pertinente et à l itinéraire didactique à suivre par le professeur en vue de conduire les étudiants à découvrir le sens ou le message d'un reportage eux-mêmes. En ce qui concerne la forme et le contenu du reportage écrit, nous allons nous axer sur les coordonnées cognitives des sujets en fonction desquelles se déroulent les processus inférentiels. Un texte, selon J.M. Adam, est constitué d une suite configurationnellement orientée d unités (propositions) séquentiellement liées et progressant vers une fin. Le texte est un produit connexe, cohésif et cohérent ; il n est pas une combinaison aléatoire de mots, phrases, propositions ou actes d énonciation. Il est nécessaire de préciser qu ici, lorsque nous parlons de propositions nous référons à la signification que les logiciens donnent au concept celle de raisonnement, jugement plutôt qu aux unités syntaxiques qui composent une proposition au niveau de la phrase. C est pourquoi nous pouvons continuer en disant qu un texte peut être également vu comme une structure hiérarchique complexe comprenant n séquences elliptiques ou complètes de même type ou de types différents. Il s agit des différents niveaux (sémantique, pragmatique, etc.) auxquels l information est concentrée et assurée par la cohésion (sémantique) et la cohérence (pragmatique). Par conséquent, le sens 248

d un texte s organise à plusieurs niveaux. Les textes oraux ou écrits sont pour le lecteur des unités de communication, plutôt que de simples enchaînements de mots ou de propositions. Cela est dû au fait que les parties d un texte se trouvent en rapport les unes avec les autres, et que cette relation conduit à la création d un sens global ; à son tour, cet ensemble dérive son sens du contexte situationnel et culturel au sein duquel il se développe. P. Ricœur appelle texte «tout discours fixé par l écriture» (1986 : 154). En ce sens, nous ajoutons à cette définition le point de vue de J.-M. Adam, selon lequel, comme nous l avons précisé cidessus, ce qu on appelle texte est une unité et non une simple suite de phrases. C est, d une part, une suite linéaire des parties (paragraphes correspondant à des périodes ou séquences) formant une structure compositionnelle donnée, d autre part, un tout de sens sémantique ou pragmatique. De plus, un texte n est pas un pur alignement de signes repliés sur eux-mêmes ; c est au contraire à partir du réseau de leurs déterminations mutuelles qu il peut se constituer. Dans le cas du reportage de la presse écrite, le fait de considérer la seule notion de texte ne suffit pas. Nous allons également prendre en considération le concept de discours. D habitude, celui-ci est vu en tant qu énoncé caractérisable par des propriétés textuelles, mais surtout comme un acte de discours accompli dans une situation déterminée (participants, institutions, lieu, temps). Le texte, en revanche, est considéré comme un objet abstrait résultant de la soustraction du contexte opérée sur l objet concret (discours). Pour une définition schématique du discours et du texte, J.M. Adam propose la formule suivante : Discours = texte + conditions de production-réception / contexte Texte = discours conditions de production-réception / contexte Le même linguiste considère que le discours ne peut pas être l objet d une approche purement linguistique et que la linguistique et la pragmatique textuelles doivent définir un champ de recherche limité, à l intérieur du domaine plus vaste du discours que d autres disciplines (sociologie, psycho-sociologie, etc.) sont probablement plus à même de décrire. En ce même sens, P. Ricœur soutient que «Le discours est la contrepartie de ce que les linguistes appellent système du code linguistique. Le discours est l événement de langage.» (1986 : 206). Seul le discours dit-il et non la langue, s adresse à quelqu un. C est là le fondement de la communication. Le sens d'un texte n'est pas dans le texte, ou sur le papier, mais assigné à un texte par les utilisateurs de langue, et comme tel représenté dans leurs esprits. La majorité des psychologues et beaucoup de linguistes acceptent ceci comme la partie de théorie standard. La question qui se pose est plutôt de savoir laquelle des représentations mentales (les modèles, les connaissances, etc.) est nécessaire pour expliquer le processus discursif, et comment un tel processus a lieu exactement. Tout discours est le produit de l interaction de deux individus socialement organisés. Le scripteur doit anticiper les réactions possibles du lecteur tout comme ce dernier interprète le message reçu en fonction des objectifs présumés qu il assigne à l auteur. C est ainsi que le lecteur déchiffre un contenu tout en essayant de deviner l intention du scripteur : il cherche en fait à retrouver ce qui avait été pensé avant le discours même. 3. Le lecteur communique avec l écrivain par l intermédiaire du texte. Le cas du reportage Parmi les éléments qui aident à reconstruire le sens d un reportage l intertextualité a un rôle considérable. C est parce qu elle permet, par l intermédiaire des relations qui s établissent grâce au lecteur entre les productions écrites portant sur un même thème, d anticiper, faire des hypothèses et vérifier celles-ci pour arriver à la fin à décoder ce que le 249

scripteur-reporter a voulu transmettre au public lisant. Cette interaction qui s établit entre le lecteur de l article de presse et le texte proprement dit suppose et conduit de manière implicite à une interaction lecteur-auteur, aux connaissances du monde partagées par ces deux acteurs du discours. On appelle article-reportage un texte dans lequel le journaliste rapporte les événements en allant sur le terrain, en se rendant sur les lieux de l'action. Il raconte alors ce qu'il a vu et ce qu'il a entendu sur place. Il devient en quelque sorte un témoin «subjectif» qui observe les faits avec sa propre sensibilité. Le journaliste y utilise un vocabulaire imagé qui traduit ce qu'il a "vécu" sur place. Et fréquemment, il cite telle ou telle phrase prononcée par l'un des acteurs ou des témoins, des phrases qu'on lui a parfois confiées en exclusivité ou qu'il a saisies au vol. L'intérêt de l'article-reportage réside finalement dans le fait qu'il dépasse la sécheresse du texte purement informatif pour raconter l'événement avec un autre regard. Le rôle du reportage est d informer, mais de manière à faire vivre le lecteur au cœur de l événement. Ce genre journalistique rapproche le lecteur de l information, il le fait assister en direct à l événement. Ainsi, le lecteur est non seulement informé, mais aussi sensibilisé ; il est même impliqué dans la situation décrite, «puisque le reportage fait appel à son affectif» (Boucher, 1995 : 14). Il a pour but ou caractéristique d apporter la surprise, l inattendu, la nouveauté, même s il s agit d une information déjà connue. L objectif du reportage est donc de faire voir, entendre, sentir, de faire vivre. Un bon reportage fait le lecteur se sentir comme participant à l événement raconté. En parlant du reporter témoin, le même auteur fait observer que «Le reportage implique le journaliste. C est lui qui voit, qui fait parler et qui raconte. C est sa manière de regarder, d écouter qu il va faire partager. Il a droit à une certaine subjectivité.» [1995 : 21] Les parties principales qui composent un reportage sont le titre, l intertitre, le chapeau, ce petit paragraphe très subtil qui à la fois résume l article et met en appétit le lecteur et qui répond généralement aux questions suivantes : qui? quoi? où? quand? comment? et pourquoi?, le texte proprement dit et la chute. La chute est la dernière phrase - également appelée conclusion qui finit sur une idée forte, une courte synthèse (sans trop de redondances) ou une interpellation du lecteur (qui pourra alors se forger sa propre conclusion quant à ce que l auteur a observé et décrit). Le reportage porte la marque d un média qui a son lectorat spécifique, son histoire, sa culture, mais aussi d un journaliste-reporter dont l écriture affirme la personnalité. Il est publié dans une région qui a, elle aussi, son identité. A. Culioli considère qu un texte n a pas de sens en dehors de l activité signifiante des énonciateurs, l ambiguïté (et le malentendu) sont no seulement explicables, mais encore partie intégrante du modèle [ ]. En d autres mots, le lecteur pourra trouver les éléments sensés au moment où il sera à même d établir des rapporte de cohésion et de cohérence entre les unités textuelles, respectivement discursives. La cohésion est exprimée par l intermédiaire des ressources langagières. Elle concerne les éléments reliant toutes les propositions dans un texte : référence, ellipse, substitution, conjonction et les items lexicaux. La cohérence renvoie à l unité du discours de sorte que les propositions ou les énoncés séparé(e)s vont ensemble et sont en relation les uns envers les autres. Toute activité de textualisation s inscrit dans le cadre d un genre discursif (déterminé pragmatiquement). Nous considérons avec J.-M. Adam que «Ce n est qu en donnant une place à la linguistique textuelle dans le champ de l analyse des discours que l on peut espérer étudier chaque texte dans on historicité de fait de parole toujours singulier.» [1990 : 81] Dans la littérature de spécialité, les linguistes considèrent la cohésion comme une propriété sémantique et la cohérence comme un composant pragmatique. La cohésion est donc exprimée par les ressources langagières (déictiques spatiaux et temporels, temps verbaux, anaphoriques et connecteurs). Elle correspond aux stratégies de bas en haut ou 250

bottom-up, où l on commence par les unités textuelles inférieures ou minimales mots, expressions, phrases paragraphes, etc. pour arriver à saisir la macrostructure sémanticopragmatique. La cohérence n est pas une propriété linguistique des énoncés, mais le produit d une activité interprétative. Elle se trouve au pôle opposé par rapport à la cohésion, en ce sens qu elle contribue à l unité du discours de sorte que les phrases (énoncés, propositions terme emprunté à la logique) individuel(le)s sont liées et se trouvent en relation les unes avec les autres. Cette unité et relation est partiellement le résultat d un modèle organisationnel pour les propositions et les idées du passage, mais elle dépend en égale mesure de la présence des procédés linguistiques qui consolident l unité globale et créent la cohérence locale. L interprétant donne du sens et signification 1 aux textes et ne formule un jugement de cohérence qu en tout dernier ressort. Du point de vue des données extralinguistiques qui viendront préciser la signification de l organisation du texte et les relations sémantiques entre les éléments pertinents du discours, l intertextualité a un rôle considérable. Au moment où le lecteur pourrait établir des rapports de sens avec d autres textes qui traitent le même thème ou un thème apparenté l étudiant pourra émettre des hypothèses de sens plus proches du message transmis par le scripteur et il économisera les moyens cognitifs dont il dispose pour arriver à faire des inférences pertinentes avec le moins d effort mental. «Il n y a pas de textes purs», affirme C. Duchet in G. Vigner [1979 : 62]. Les textes n existent qu en rapport avec d autres textes antérieurement produits, en conformité ou en opposition avec un schème textuel préexistant, en tout cas en relation avec eux. L intertextualité définit «une sorte d horizon d attente, sur lequel vient s inscrire et prendre sens le texte nouveau» [Vigner, 1979 : 63]. Tout texte, par la relation qu il établit avec les textes antérieurs ou le texte général, contient des fragments de sens déjà connus du lecteur, à savoir son expérience antérieure (à la fois les connaissances linguistiques et extra-linguistiques). Dans le cas d un reportage dont le thème est assez connu et traité par plusieurs moyens média l intertextualité est le résultat de sa mise en relation avec d autres reportages y compris les reportages télévisés. 4. Conclusion La tâche de la linguistique textuelle est aujourd hui de théoriser et de décrire les faits linguistiques propres à la mise en discours. En complétant la linguistique de la (des) langue(s), elle doit proposer des modèles adaptés à la complexité de son objet, décrire des niveaux d organisation et penser leur articulation. Lita Lundquist (Copenhague), prenant en compte l interaction qui unit discursivité et textualité, elle l a décrit comme un «mouvement circulaire ou dialectique [ ] qui va de l extratexte au texte, pour revenir à l extratexte. Le texte sera d abord vu dans son contexte pragmatique, dans l extratextuel communicatif, puis dans ses structures thématiques, où, puis dans ses structures thématiques, où le thème, le «ce dont parle le texte» se trouve à la fois dans l extratextuel et le textuel. 1 On fait la distinction entre «signification» (selon la terminologie de O. Ducrot), qui est le sens sémantique, et le sens pragmatique («sens» pour Ducrot). En d'autres mots, l'élément linguistique possède une signification première qui se modifie sous l'action du co(n)texte. Le co(n)texte joue le rôle d'un filtre qui sélectionne à travers un nombre limité de significations, le sens de l'élément linguistique. 251

Bibliographie Adam, J.-M., 2004, Linguistique textuelle. Des genres de discours aux textes, Paris, Hachette ; Boucher, J.-D, 1995, Le reportage écrit, Paris, Éditions du Centre de formation et de perfectionnement des journalistes ; Charaudeau, P., 1983, Langage et discours, Paris, Hachette ; Charolles, M., 1995, Cohésion, cohérence et pertinence du discours, in «Travaux de linguistique, n o 29, Bruxelles, Duculot ; Lundquist, L., 1980 : La cohérence textuelle - Syntaxe, Sémantique, Pragmatique, Copenhague, Nyt Nordisk Forlag ; Vigner, G., 1979, Lire : du texte au sens, Paris, CLE International. 252

Noi sinonimii în cadrul derivatelor sufixale nominale Mariana VÂRLAN Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: In this article we have proposed to demonstrate, once more, the derivative power of the actual romanian language. Through the nominative derivatives with suffixes (nouns and adjectives), the roumanian language has created not only two, but even three synonimic correspondents wich come either to fill an "empty" place or to add a new meaning to a term that has already existed in the language. Cuvinte cheie: contemporary Romanian, nominal suffixes, iinnovations, synonyms "Vocabularul este cel mai fidel barometru al unei societăţi." 1 Această afirmaţie este pe deplin îndreptăţită de faptul că toate schimbările din istoria acelei colectivităţi sunt oglindite prompt în manifestările lexicului, care devine mai bogat, mai nuanţat, mai subtil, cu fiecare zi din viaţa poporului respectiv. Orice inovaţie, orice invenţie, orice apariţie nouă trebuie să aibă un nume, un suport fonetic pentru a putea fi pusă în circulaţie şi înţeleasă de vorbitori (specialişti sau nespecialişti). În acest sens, limba română îşi îmbogăţeşte tezaurul lexical, fie prin intermediul împrumuturilor din alte limbi, unde există termenul care poate exprima conceptul nou respectiv, fie uzează de procedee binecunoscute (sufixare, prefixare, compunere) pentru creaţiile proprii. Un loc aparte în cadrul cuvintelor recente îl ocupă acei termeni care, de obicei, nu introduc o nouă noţiune, ci vin să denumească într-un alt fel, prin sinonimie 2, fie o realitate familiară (dughenistul nu este decât un vânzător într-o prăvălie mică numită 'dugheană'), fie nuanţe ale unor noţiuni cunoscute dinainte (cosmetizare nu înseamnă numai "înfrumuseţare", ci este folosit şi cu sensul figurat de "a crea o imagine favorabilă unei persoane sau unei anumite situaţii", "a înfrumuseţa artificial, fără a opera schimbări serioase; a masca",). În comunicarea de faţă ne vom îndrepta atenţia spre posibilităţile românei actuale de a da naştere la noi sinonimii prin intermediul derivării sufixale. Am considerat sinonime (în întregime sau numai prin unele sensuri ale lor) acele cuvinte cu definiţii identice sau echivalente (care pot fi reduse, printr-un procedeu neformal, la aceeaşi formulă) 3. Revoluţia din decembrie 1989 a schimbat din temelii societatea românească, deschizându-i porţile către lume şi oferind scriitorilor, ca şi publicului cititor, o deplină libertate de opinie şi expresie. După anul 1990 s-a înregistrat o sporire considerabilă a numărului scrierilor confesive, memorialistice, diaristice etc. care, alături de presă şi celelalte mijloace de comunicare (televiziunea, Internetul), au dus la îmbogăţirea vocabularului şi, implicit, a sinonimiei. Era absolut previzibil ca, pentru aceeaşi noţiune, publiciştii să întrebuinţeze, adesea, termeni diferiţi, fie din dorinţa de a impresiona cititorii, fie ca o reacţie accentuată şi uneori ostilă faţă de limbajul monocolor, şablonard numit limbă de lemn. Corpusul cuvintelor excerptate aparţine îndeosebi publicisticii postdecembriste, la care se adaugă dicţionarele de cuvinte recente, argoul, limbajul oral, familiar şi alte lucrări de specialitate. Ne vom referi în continuare la relaţiile de sinonimie ce se stabilesc, fie între cuvinte care există în limbă (prezente în dicţionarele româneşti contemporane) şi derivate cu sufixe din româna actuală, fie între derivate sufixale actuale cu aceeaşi bază, dar şi cu baze diferite. Toţi termenii din inventarul prezentat (în ordine alfabetică) contribuie la alcătuirea unui grup binar sinonimic sau la mărirea unui lanţ sinonimic. Am avut în vedere şi vocabulele cu 1 Dimitrescu, Consideraţii, p. 136. 2 Ibidem 3 Vezi Vasiliu, Asupra sinonimiei, p. 314 253

caracter efemer, deoarece acestea nu trebuie considerate fenomene periferice sau puţin semnificative, ci fapte care pun în evidenţă dinamica sistemului lingvistic actual. Nu am insistat asupra relaţiilor sinonimice stabilite între un derivat actual şi o perifrază de tipul: "afectat de sida" sidos, "adept al politicii duse de Petre Roman" romanist, "petrecut după decembrie 1989" postdecembrist, înlocuitor chimic pentru zahăr - îndulcitor etc. A. Relaţia de sinonimie se stabileşte între un cuvânt care se află în dicţionarele noastre contemporane (DEX, DLRM) şi un derivat sufixal actual (care nu se găseşte în dicţionarele deja menţionate). amărât (substantiv) amărăştean (Zafiu, Diversitate, p. 226) băutor - şpriţangiu (A. C., 19/2004, p. 14) coafeză hairstilistă (Uşurelu, Numele, p. 117) compozitoare songwriter-iţă ("Ea a colaborat ca songwriter-iţă şi solistă." Bravo, 4/2001, p. 4) cumpărătoare şopingăreasă de la "a face shopping" cu sensul de "a cumpăra pentru alţii" ("Vândutul nu mai e o activitate atât de interesantă, fiind detronat de cumpărat. Ba, mai mult, deja a devenit meserie.[ ] Cum se numeşte cea care face asta? Cumpărătoare? Sună aiurea. E şopingăreasă." J. s, nr. 7, 10 martie 2005, p. 3) de invidiat invidiabil (Zafiu, Diversitate, p. 226) gardian (femeie) body-guardă (A. C., 11/1996, p. 2) intrigă, urzeală iudalâc (DAEF) impertinent tupeist (DCR2) înfrumuseţare cosmetizare "Este adevărat că Băsescu a deschis seria de vizite destinate cosmetizării imaginii lui Voronin"("22", nr. 784, 2005, p.3) înfrumuseţat cosmetizat "Bătrâneţea nu e imaginea cosmetizată din reclamele pe care le vedem zilnic la televizor" (R. lit. 11/2005, p. 26) negustor bişniţar (R. lit. 11/2005, p. 30) petrecăreţ plezirist (A. C., 40/2005, p. 6) pretenţios fiţos "persoană care face mofturi, care are pretenţii nejustificate". "Nu vreau să par un fiţos care se dă mare cu ceasurile lui". (R. lit. 12/2004, p. 15) profitor profitangiu (Radio Minisat, Târgovişte, 11noiem. 2001) prozaic prozos (Dimitrescu, Consideraţii, p. 138) puşcăriaş celulist (MDTA, p. 28-29) ratat (referitor la oameni) ratangiu (A. C., 19/2004, p. 6) sponsor sponsoragiu sponsorache (Radio Minisat, Târgovişte, 11noiem. 2001) sforar sforac (în DEX apare cu alt sens) "cel care trage sforile, care umblă cu intrigi"(lr., nr. 5-6/1994, p. 232) toxicoman drogangiu (DALR, DAEF) vânzător buticar (vânzător într-un butic sinonim pentru magazin), snecar (vânzător într-un snack-bar). Se remarcă adaptarea celor două substantive la sistemul ortografic românesc, noile forme corespunzând necesităţii de a exprima în mod direct noţiunile respective.(mdta, p. 24-25). zvonist/zvonar zvoner (E. Z., nr. 3504, 24 sept. 2003, p.1) zvonac (Zafiu, Diversitate, p. 77) Se observă în exemplele prezentate că noile sinonime sunt obţinute prin derivare cu sufixe variate (de agent, moţionale, pentru denumiri abstracte etc.), sau prin substituţie de sufixe. Relaţia de sinonimie apare şi la nivelul sufixelor -tor/- angiu/-ar; -ic/-os; -ar/-ac etc.). 254

B. a) relaţia de sinonimie se stabileşte între derivate sufixale cu aceeaşi bază, prin substituţie de sufixe. aplaudac (A. C., 19/2004, p. 4) aplaudător "persoană care aprobă fără discernământ tot ceea ce vine din partea autorităţilor" (DAEF). Aceşti termeni depreciativi aparţin epocii lui Ceauşescu, dar nu erau folosiţi decât în limba vorbită. După decembrie 1989 cele două vocabule au fost înregistrate şi în presa scrisă. 4 bancagiu bancurist "persoană care face bancuri" (DCR2) buticar (DALR) buticist "proprietarul sau gestionarul unui butic" (Adev., 13 sept. 1991, p. 3) dughenar (MDTA) dughenist (DCR2), "vânzător într-o prăvălie mică, sărăcăcioasă (dugheană)" sau "posesor al unei dughene". europenism (Azi, 13 sept. 1991, p. 1) europenitate (Goicu, Derivarea, p. 123, R. Lit., nr. 48/2003, p. 2) fană făniţă 5 (DC, 2002) fesenist fesenar (MDTA, p. 59) "membru al FSN-ului" unde FSN - Frontul Salvării Naţionale lideră lideriţă (Avram, Anglicismele, p. 24) manageră (Uşurelu, Numele, p. 121) manageriţă "cea care conduce, gestionează o întreprindere"(a, 25 mart. 2005) moţionist (DC., 2003) moţionar "persoană care intervine cu o moţiune" (Adev., 20 noiem. 2001, p. 2) partiduleţ (R. Lit., 25/2005, p. 4) partiduţ (Azi, 13 sept. 1991, p. 5) pizzar (R. Lit., 22/2003, p. 20 ) pizzerist pizzer (Călăraşu, Dinamica, p. 217) "preparator pizza" rătuţă rătuţulică ("Am de plătit o rătuţă. Sau chiar o rătuţulică! Daţi-mi un formulăruţ! A. C., 1/2005, p. 6) şpăgar (Adev., 17 martie1999, p. 16) - şpagangiu/şpăgos (A. S., 33/2003, p. 5) şpăgălache (Prima TV, 15 oct. 2002) tarabist tarabagiu "negustor care vinde la o tarabă" (DCR2) viluţă (A., 11 febr. 2005) vilişoară (J. N., 29 oct. 2004, p. 14) zvonac - zvoner (DCR2) b) relaţia de sinonimie se stabileşte între derivate sufixale actuale cu baze diferite: adresare adresabilitate "Romanul e, însă, cu adevărat fabulos, s-ar fi vândut oricum, pentru că reuşeşte să capteze, viclean, cititori de nivele diferite, are o largă adresabilitate, ca şi romanele lui Eco, bunăoară." (R. Lit., 11/2005, p. 26) agresare agresionare (Preda, Îmbogăţirea, p. 543) butonare zapaj "operaţia de schimbare frecventă a emisiunilor de pe diversele canale (posturi) ale TV" (Dimitrescu, Drumul, p. 114-115) computerist (DC, 2002) calculatorist "specialist în domeniul calculatoarelor" (computer < engl. computer; calculator < fr. calculateur, lat. calculator). fesenist frontist (DCR2) gheretist dughenist "micii comercianţi care-şi desfăşoară activitatea în 'gherete', respectiv 'dughene'. fundamentalism (Stoichiţoiu, Vocabularul, p. 73) talibanism (Adev., 4 sept. 1998, p. 2). În contextul politic românesc aceşti termeni apar cu sensul metaforic de 4 Dimitrescu, op. cit., p. 141. 5 Nu ţinem cont în acest caz de valoarea diminutivală a sufixului, ci doar de cea moţională. 255

"fanatism", pentru a desemna în mod ironic formaţiunile politice cu atitudine rigidă şi conservatoare. zvonac (DCR2) răspândac "persoană care răspândeşte zvonuri"(mdc, p. 36) De data aceasta substituţia nu se mai realizează între sufixe (cum am văzut mai sus), ci între bazele care formează noile cuvinte sinonime (gheretă dugheană, computer calculator etc.) 6. Cele mai multe cuvinte din inventarul nostru sunt substantive (buticar, cosmetizare, europenitate, hairstilistă, iudalâc, lideriţă, zapaj etc.), altele reprezintă adjective (cosmetizat, invidiabil, prozos), iar unele dintre acestea pot fi atât substantive cât şi adjective (fiţos, pesedist, şpăgar, şpăgos, tupeist). Nu putem şti sigur care dintre termenii amintiţi în prezentul inventar vor intra în vocabularul comun, deci cu cele mai mari şanse de supravieţuire în limbă. Însă se pot face anumite previziuni. De pildă, vocabule precum fesenist/fesenar/frontist, au încetat deja de a mai fi folosite, deoarece realităţile pe care respectivele cuvinte le denumeau au dispărut din societatea românească. În acest caz, termenii au fost înlocuiţi pe rând cu pesederişti (<PSDR), pesedişti (<PSD), iar în zilele noastre cu pesedei (reprezentanţi ai aceluiaşi partid). "De altfel, între aceste două partide există o înrudire certă: o bună parte a activiştilor pesedei funcţionează după ritmul biologic al xenofobiei şi extremismului, după cum suficienţi membri ai partidului vadimiot ar fi schimbat oricând eterna povară a opoziţiei cu o guvernare alături de iliescani". (R. Lit., 11/2005, p. 2). La fel s-a întâmplat şi cu aplaudător, însă sinonimul său aplaudac îşi păstrează cu succes locul în româna actuală, denumind acele persoane care şi astăzi se supun orbeşte autorităţilor, fără a avea puţin discernământ. Unele cuvinte tind să devină permanente în limbă datorită caracterului lor, care implică ideea de necesitate, cel puţin în domeniile respective: adresabilitate, hairstilistă, plezirist, prozos, şopingăreasă, tupeist. Altele s-au instalat deja foarte bine în limba română: buticar/buticist, butonare este folosit mai des, în dauna sinonimului său zapaj, insuficient cunoscut de marea majoritate a vorbitorilor, calculatorist/computerist, cosmetizare şi cosmetizat, dughenar/dughenist, europenism concurat de sinonimul său europenitate, lideră, manageră, moţionar/moţionist, pizzar/pizzerist, răspândac, snecar, tarabist, zvoner/zvonac. O altă categorie este reprezentată de termenii specifici limbajului familiar, colocvial: amărăştean, bişniţar, body-guardă, fană/făniţă, lideriţă, manageriţă, partiduleţ/partiduţ, rătuţă/rătuţulică, şpăgar/şpăgos, viluţă/vilişoară şi de cei specifici argoului: celulist, drogangiu, fiţos, iudalâc, profitangiu, ratangiu, şpagangiu, şpriţangiu, tarabagiu. De cele mai multe ori ataşarea sufixelor nu aduce o informaţie semantică nouă, ci sugerează doar caracterul peiorativ, ironic al bazelor. Iar, în final, vom înregistra acei termeni care n-au şanse de supravieţuire în limba română: songwriter-iţă. Această formă de feminin demonstrează o semiadaptare la structura gramaticală a limbii române, deşi termenul înlocuieşte pe mai vechiul "compozitoare". Foarte puţine cuvinte din prima categorie aparţin sinonimiei totale: compozitoare songwriter-iţă, profitor profitangiu, prozaic prozos, ratat ratangiu, sforar sforac, toxicoman drogangiu. Însă majoritatea termenilor din seria B sunt sinonime totale, care exprimă exact aceeaşi noţiune, aparţin aceluiaşi stil, având aceeaşi rază de întrebuinţare şi pot fi înlocuite în orice context fără a-şi schimba sensul (singurele sinonime parţiale fiind butonare zapaj). De asemenea menţionăm faptul că derivatele în -giu/-agiu/-angiu (din ambele serii) aparţin unui limbaj mai puţin îngrijit, majoritatea având conotaţii peiorative. Acelaşi lucru putem spune despre fesenar, sponsorache, şpăgar/şpăgos. 6 Singurele excepţii sunt perechile sinonimice adresare - adresabilitate şi butonare - zapaj. În acest ultim caz bazele sunt sinonime: a butona (creat în interiorul limbii române din neologismul vechi buton) a zapa (neologism din franceză - zapper) 256

Fără a epuiza lista tuturor sinonimelor noi, obţinute prin intermediul derivatelor sufixale nominale (substantive şi adjective), putem conchide că româna actuală şi-a creat întro perioadă relativ scurtă nu două ci chiar trei corespondente sinonimice, care vin să umple un "gol" lexical sau nuanţează stilistic sensuri ale unor cuvinte deja existente în limbă. Abrevieri: A. "Antena 1" Bucureşti, post particular de televiziune, după 1989 A. C. - "Academia Caţavencu", săptămânal, Bucureşti, după 1989 Adev. "Adevărul", cotidian, Bucureşti, după 1989 A. S. "Aspirina Săracului", revistă, Bucureşti DAEF Anca Volceanov, George Volceanov, Dicţionar de argou şi expresii familiare ale limbii române, Livpress, Bucureşti, 1998 DALR Nina Croitoru Bobârniche, Dicţionar de argou al limbii române, Editura Arnina, Bucureşti, 1996 DC 2002 Maria Dumitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Botoşani, Agata, 2003 DC 2003 Maria Dumitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, Botoşani, Agata, 2003 DCR2 Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a doua, Logos, Bucureşti, 1997 DEX Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a doua, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996 DLRM Dicţionarul limbii române moderne E. Z.- "Evenimentul zilei", cotidian, Bucureşti J. N. "Jurnalul Naţional", cotidian, Bucureşti, după 1993 J. s. supliment al cotidianului "Jurnalul Naţional" LR. "Limba română", Bucureşti Mdc. Rodica Lăzărescu, Mic dicţionar al capcanelor limbii române, Editura Niculescu, Bucureşti, 2000 MDTA Dorin N. Uritescu, De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de termeni actuali, Humanitas, Bucureşti, 1993 R. Lit. "România literară", săptămânal, Bucureşti 22 săptămânal, Bucureşti, după 1990 Bibliografie Avram, Mioara, Anglicismele în limba română, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997 Călăraşu, Cristina, Dinamica numelor de profesiuni în limba română actuală, în G. P. Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 207-224 Dimitrescu, Florica, Drumul neîntrerupt al limbii române, Editura Clusium, Cluj, 2003 Idem, Consideraţii asupra unor noi sinonimii în limba română, în Analele Universităţii Ovidius, Constanţa, tom IV, 1993 Goicu, Viorica, Derivarea cu sufixe neologice, Editura Augusta, Timişoara, 2002. Preda, Irina, Îmbogăţirea lexico-semantică a limbii române actuale (Cu privire specială la perioada postdecembristă), în LR., XLI, nr. 10, 1992, p. 541-548 Uşurelu, Camelia, Numele de profesiuni în limba română actuală. Exprimarea genului şi a numărului, în G. P. Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002, p. 117-126 Vasiliu, Laura, Asupra sinonimiei derivatelor sufixale în română, în Semantică şi semiotică, Ed. Coteanu I./Wald L., Bucureşti, 1981, p. 314-332 Zafiu, Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001 257

258

Sens des termes et contexte 1 - une analyse du mot temps Maria-Cristina ALEXANDRU Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé: Dans cette étude nous nous proposons d analyser le comportement sémantique du mot temps dans différents contextes discursifs provenant de différents champs d activité scientifique. Notre hypothèse est que le sens des termes, comme le sens de tous les mots, se construit en discours. Le corpus choisi est très riche en termes et définitions terminologiques en discours. Comme nous le savons, la vulgarisation scientifique se propose de populariser des sujets scientifiques auprès d un public très hétérogène sans une formation préalable dans le domaine de la science. Alors, nous nous trouvons devant une réelle construction conceptuelle et terminologique dans l espace restreint d un article et pour un public pas forcément scientifique. Ce qui nous intéresse c est de voir comment les termes changent sémantiquement en fonction du contexte qui les construit. Mots-clés: contexte, discours, terme, vulgarisation scientifique Notre étude a pour objet l analyse du comportement sémantique du mot «temps» en fonction du domaine scientifique dans lequel il est évoqué. Nous partons de l hypothèse que le sens des mots se construit en discours et nous interrogeons notre corpus de ce point de vue ; cela peut être très productif si nous tenons compte du fait que le sujet des revues de vulgarisation scientifique est la science, une science qui se veut accessible pour un public non scientifique. Nous sommes donc devant des discours qui construisent ou évoquent des concepts scientifiques dans l espace d un article, tout en essayant de les rendre accessibles pour des lecteurs non spécialistes du domaine respectif. Dans notre cas, le concept en question est celui de «temps». Nous avons choisi comme corpus un dossier réalisé à ce sujet par la revue Science & Vie, no. 1024, janvier 2003. La première partie du dossier sur le temps est entièrement construite sous le signe de l expérience historique, du hors du commun. Le journaliste et même les chercheurs lorsqu ils sont cités usent d un langage centré sur le sensationnel ; tout a été démontré pour la «première fois», des particules qui se comportaient «mystérieusement» ont été attentivement étudiées et, finalement, «le sens commun de la causalité spatio-temporelle a été pris en défaut, sans échappatoire possible!». Nous le voyons bien, le style est journalistique, captivant par le sujet annoncé et par le sentiment de surprise qu il déclenche en annonçant «le vol en éclats» de la causalité temporelle. Temps et causalité temporelle sont pour le début de l article les sujets auxquels l auteur s attaque en posant deux mondes distincts : le nôtre et le monde quantique, où les photons semblent avoir une relation différente de la nôtre avec le temps. Le sensationnel cultivé par le journaliste provient du préjugé d après lequel les autres mondes possibles seraient construits comme le nôtre. Ce sont en fait deux notions de temps que l auteur véhicule, avec deux référents distincts : temps «dans notre monde» et temps «dans le monde quantique» ; de leur superposition l auteur tire toutes les saveurs du sensationnel journalistique. Mais commençons nos remarques par des aspects d ordre formel. Un des éléments assez naïfs de nos observations est la présence du point d exclamation dans le titre : Le temps n existe pas!, (que nous retrouvons en haut de chaque page du dossier). Il est évident que ce choix ne relève pas de la rhétorique du discours scientifique ; on ne s exclame pas quand on choisit un titre dans les articles des chercheurs Et le titre n est pas le seul élément à être présenté comme quelque chose d extraordinaire, ou comme une surprise. Procédons à un inventaire des occurrences du point d exclamation, mais aussi d autres signes graphiques qui 1 Cette étude fait partie de notre mémoire de DEA soutenu en septembre 2003 à l Université de Rouen, sous la direction de Monsieur François Gaudin. 258

se constituent par leur présence même en arguments pour une rhétorique spécifique du discours de vulgarisation. 1 «notre sens commun de la causalité spatio-temporelle a été pris en défaut, sans échappatoire possible! (p.36) 2 «En fait, la seule explication est que la corrélation s est produite sans que le temps ne s écoule!» (p.36) 3 «Oui, mais si tel est le cas, étant donné la distance qui sépare les deux événements dans l expérience d Aspect (14 m) et l incertitude sur le moment précis où ils se produisent (20 milliardièmes de seconde) un rapide calcul montre que cette hypothétique communication entre les deux photons doit avoir une vitesse supérieure à deux fois celle de la lumière!» (p.38) 4 «Une expérience historique!» (p.40) 5 «Ce qui interdit formellement la théorie de la relativité d Einstein, pour qui aucune information ne peut aller plus vite que la lumière!» (p.40) interrogation rhétorique : «Doit-on alors violer les principes d Einstein pour sauvegarder la causalité temporelle?» 6 «Laquelle lui a inspiré une idée toute simple : reproduire l expérience d Aspect, mais avec des appareils en mouvement!» (p.40) 7 «au moment de faire le choix de traverser ou réfléchir le miroir, chaque photon, dans son propre référentiel, sera alors persuadé que l autre ne l a pas encore fait!» (p.42) 8 «je pensais que l on avait une vraie chance de prendre pour la première fois en faute la mécanique quantique!» (p.42) 9 «C est tout le contraire qui va se produire!» (p.42) 10 «lorsqu il doit faire son choix, chaque photon est persuadé que son partenaire l a déjà fait et est donc censé s y conformer!» (p. 43) 11 «Or, notre expérience quotidienne nous dit le contraire!» (p. 44) interrogation rhétorique : «Comment résoudre ce paradoxe?» (p. 44) «Pourquoi, par exemple, les portes de nos maison sont-elle toujours ouvertes ou fermées, alors que les portes quantiques peuvent être dans les deux états à la fois?» (p. 45) «Comment cet irréversible a-t-il émergé? (p. 45) Est-ce par un processus comparable que le temps émerge entre les mondes classique et quantique? (p.46) Comment ces temps s articulent-ils ensemble? (p. 46) Y en a-t-il un ou plusieurs? (p. 46) Quel est le dénominateur commun à tous ces flèches? (p. 46) Quel est l arc primordial qui les tire? (p. 46) Est-ce par un processus similaire que le temps de nos horloges émerge des profondeurs quantiques?» (p. 46) «si elle [la théorie quantique] ne nous parle pas d une réalité matérielle qui existe en soi, dans l espace et dans le temps, alors de quoi nous parle-t-elle exactement?» (p. 47) «Le temps naît-il de notre incapacité à traiter une multitude d informations? (p.47) Ce sont là des indices formels dont la présence argumente pour une rhétorique propre au discours de vulgarisation. Aussi, nous considérons que la segmentation de l article en petits fragments: (300 mots par fragment, en moyenne) fait partie de la même stratégie de facilitation de la lecture. 259

Les résumés en accroche, aussi bien que les sous-titres, nous les rencontrons tels quels à l intérieur de l article. Cela donne un effet d écho et favorise la révision, la fixation des «connaissances acquises». Exemple : A la page 38, à la fin (dernières deux lignes) du fragment «Prévue par la théorie» : nous avons la phrase : «Rien ne les programme pour se réfléchir ou traverser les miroirs» ; le titre du nouveau paragraphe est : «Rien ne programme les particules à se réfléchir ou à traverser le miroir. Ces répétitions pratiquement mot à mot sont le propre de la vulgarisation; ni le style scientifique, ni le journalistique ne le connaissent. C est un souci plutôt didactique du vulgarisateur qui insiste sur les parties-clé de ses affirmations. Plusieurs expériences sont évoquées pour montrer l actualité du sujet, la dynamique de la recherche, la concurrence de différents groupes de chercheurs, les différences d opinion sur le même sujet. Le résumé de l expérience de Genève est présenté en quelques lignes, la notion de «temps quantique» semble ne pas être responsable (au sens de la causalité) du comportement absolument identique des particules de lumière Pour mieux voir que le comportement corrélé des photons est l élément qui a suscite la curiosité des savants, on nous propose d imaginer le même phénomène dans notre monde : deux personnes qui feraient absolument les mêmes gestes en même temps, seraient tout à fait bizarres. L analogie est suggestive, le langage familier de l auteur aussi («truc», «alors quoi?») ; tout est descendu dans notre univers le plus proche l expression et l expérience. La science est autour de nous et la vulgarisation a pour rôle de rapprocher le monde des scientifiques du public: «Le rôle de la vulgarisation n est pas dans ces conditions comme le prétendent les acteurs qui y sont impliques, de transmettre un savoir, mais plutôt de participer à l activité de représentation sociale de la réalité quotidienne et notamment de construire un modèle de l activité scientifique fait de spectacle et de religiosité» 2 Spectacle puisque démontrer que le temps n a pas d implications dans le monde microscopique cela tient de l extraordinaire ; religiosité aussi car le temps est un des grands mythes de l humanité. La construction de la notion de temps quantique se fait toujours en comparant les deux mondes, le nôtre et le microscopique ; en même temps, les confessions des chercheurs se retrouvent à tout moment, ce qui crée l atmosphère de «théâtre de la science» dont parle Y. Jeanneret. A partir du fragment Prévu par la théorie, nous nous trouvons devant une multitude d acceptions notionnelles du mot temps en fonction du scientifique qui l utilise. Aussi, à côté des notions de temps et causalité temporelle est introduite celle d intrication pour désigner le comportement corrélé des photons. Interpréter l intrication devient synonyme avec «trouver une explication pour la non-temporalité qui caractérise le monde quantique» ; c est pourquoi, dans ce qui suit, l objet des recherches et de notre article n est plus le temps, mais l intrication que nous devons comprendre comme simultanéité temporelle. Trois acceptions se confrontent pour le même signe, intrication, en fonction de l auteur qui la formule : A. Einstein signale en 1935 son existence et «tout le danger de cette intrication pour la causalité» ; nous avons donc une première théorie «l intrication comme danger». 2 Y. Jeanneret, (1994 : 62) 260

J. Bell, en 1964, dépasse le moment de crainte de ce phénomène qui renverserait notre manière de nous approprier le monde et admet l intrication comme «corrélation programmée» ou comme phénomène ayant une cause non-identifiée. A. Aspect en 1982, par une «expérience historique» démontre qu il n y a pas de cause commune dans le passé pour exprimer le comportement identique des photons : «Ces corrélations se sont donc forcément produites sans que le temps ne soit passé» (p.41). Nous nous trouvons devant l évolution historique de la notion d intrication qui entraîne avec elle les modifications des définitions des concepts de temps et de causalité temporelle, parce qu en admettant l existence du phénomène d intrication, nous devons reconsidérer celles de causalité temporelle (inexistante dans le monde quantique pour expliquer le comportement des photons) et avec elle celle de temps. Les significations des mots évoluent avec la science et puisque ces théories sont validées par des expériences, il ne nous reste qu à les enregistrer comme vraies, donc capables de modifier nos significations précédentes. «Toute définition est une expérience» (Bachelard, 1973 : 49, apud Gaudin, 1990 : 248) et par les nouvelles définitions nous agissons sur le monde qui dorénavant est catégorisé autrement. Ce qui doit être souligné est que les définitions ou le consensus pour l emploi d un mot avec telle ou telle signification partent d une communauté qui instaure la norme ; dans notre cas c est la communauté des physiciens. A partir de là, la nouvelle acception peut élargir son cercle de circulation ou pas ; mais la signification reste le résultat du consensus langagier d un groupe et aussi, fait très important, elle est fondée sur les significations antérieures et présentes par rapport auxquelles elle se délimite en actualisant une potentialité plutôt qu une autre. Par exemple, la notion de causalité temporelle ne peut être un préjugé que pour le groupe de physiciens qui travaillent dans la physique quantique. Pour tous les autres, la causalité est toujours liée au temps et représente infiniment plus qu un préjugé, un principe de base qui explique l évolution de notre monde. Le sens de temps qui «ne peut être utilisé pour repérer la façon dont les choses se passent dans le monde microscopique» ne trouve sa pertinence que par rapport à la notion «classique» de temps, celle que la plupart de gens véhiculent. Avant de passer à l analyse de la deuxième, partie nous voulons souligner à l aide des exemples quelques caractéristiques définitoires de la vulgarisation que nous avons identifiées au chapitre premier de notre travail. 1. La vulgarisation est une science racontée, démystifiée, où les chercheurs avouent les «péripéties» rencontrées pour arriver au résultat désiré. Nous citons à titre d exemple la confession d Antoine Suarez, un des expérimentateurs de l intrication : «Le matin du 22 juin 2001, [ ] les premiers résultats sont tombés. J ai eu le sentiment d assister à mon enterrement : l intrication quantique n avait pas disparu ce qui confirmait la théorie quantique et invalidait ma théorie de la multisimultaneité. Mais un peu plus tard, quand j ai compris que cela invalidait la causalité temporelle, j ai éprouvé une grande satisfaction. Finalement, la mécanique quantique nous avait parlé.» (p.42) La science parle aux chercheurs, ceux-ci vivent des moments de joie et de découragement, les objets avec lesquels l expérience est réalisée sont personnifiés «dans son propre référentiel, chaque appareil est persuadé d être le premier à détecter sa particule» ; il y a aussi des solutions du dernier moment «Hugo Zbinden a eu l idée des ondes acoustiques. L idée est excellente.» tout est corroboré pour laisser une image de récit de la science où tout le monde s implique, où il y a du non-prévu, de la joie et de la tristesse. C est une manière d intégrer le lecteur, de lui faire voir que la science et ses acteurs (les chercheurs 261

et l objet de la recherche) peuvent lui être un univers familier, à côté de lui et non un monde au-dessus de tout, intangible. 2. Les enjeux économiques et publicitaires, n y manquent pas, au contraire, ils présentent plusieurs aspects : a) à la page 42, nous apprenons que l expérience de A. Suarez a été possible grâce au financement de Marcel Odier, «banquier genevois intéressé par les implications métaphysiques de la théorie quantique» Il offre au groupe des chercheurs 300.000 euros pour réaliser l expérience. L article peut donc très bien être une forme de publicité pour de telles entreprises généreuses b) De la publicité mais pas seulement pour les autres : trois fois l article renvoie à d autres numéros de Science & Vie p.40 : «voir Science &Vie, n o 1019, p.58) et montre ainsi la préoccupation constante de la revue à ce sujet d actualité. Cette citation de ses numéros est un argument aussi pour l idée conformément à laquelle, dès qu il existe en tant que document écrit, une théorie (article de vulgarisation ou autre) est entrée dans la circulation des textes, donc dans l Encyclopédie Universelle, car elle sera citée, critiquée, constituée en argument pour ou contre par d autres textes. La définition du temps «qui ne passe pas» existe donc dores et déjà dans le savoir encyclopédique et attend à élargir son circulation. c) Nous anticipons, en nous déplaçant dans la troisième partie de notre article, pour identifier encore un moment de publicité cachée. Il s agit de l annonce d un livre qui traite justement du temps, un livre écrit par le physicien interviewé à la fin du dossier. Laissons le texte parler pour voir comment la vulgarisation se charge aussi des moyens prêtés au marketing publicitaire pour nous tenir au courant de l actualité scientifique et de ceux qui y sont pleinement impliqués: un nom de chercheur, une grande école, un nom de maison d édition: «Etienne Klein enseigne la physique quantique à l Ecole centrale de Paris, mais depuis plusieurs années, il consacre une partie de son temps à la philosophie des sciences, avec le temps pour sujet de prédilection. Il publie ainsi à la fin de ce mois de janvier Les Tactiques de Chronos aux éditions Flammarion» (p.48) 3. Une certaine incohérence est à signaler surtout dans la première partie du dossier, due au fait que l on essaye trop de montrer la pluralité des points de vue et des expériences différentes au même sujet ; il y a trop de groupes distincts de chercheurs qui y sont présentés, ce qui rend difficile à saisir chaque piste de recherche ; en essayant d être exhaustif l article perd de son éloquence et l information est difficile à cerner lors d une première lecture du texte. Essayons de délimiter correctement les groupes des chercheurs et la théorie de chacun : a) l expérience de l Université de Genève : - des photons appariés ont un comportement identique, sans en avoir une cause commune ; - le groupe de l Université de Genève : Nicolas Gisin, Hugo Zbinden, Valerio Scarani, Andre Stefanov ; - à la même expérience participe aussi Antoine Suarez du centre de philosophie quantique de Zurich ; C est ce que nous avons détaillé en parlant des caractéristiques définitoires du discours de vulgarisation : il ne respecte pas l enchaînement argumentatif fort qui va de l hypothèse de départ à la conclusion finale. Dans notre cas, l article ne favorise non plus la succession chronologique, s éparpille dans des détails de polémique et dans la description de plusieurs expériences réussies ou pas. 262

b) 1935 : Albert Einstein = le danger de l intrication pour la causalité ; c) 1964 : John Bell élabore une inégalité qui permet de distinguer l existence ou non de cause commune dans ce phénomène ; d) 1982 : Alain Aspect à l Institut d Optique d Orsay : - «la corrélation des photons face au miroir ne peut être expliquée par une cause commune dans le passé» ; - «mais l expérience d Alain Aspect laissait encore une chance à notre sens de la causalité spatio-temporelle de s en sortir: sans être programmé, le comportement des particules intriquées pouvait en effet être téléphoné» (p.38) ; e) 1988 : deuxième expérience réalisée à Genève par l équipe de Pr. Gisin ; f) (une information que nous trouvons dans le texte sans indication chronologique) : A. Aspect reproduit l expérience de Suarez la première expérience de Genève, mais avec des appareils en mouvement ; g) A.Suarez la théorie de la multisimultaneité (conforme à la mécanique quantique, mais elle respecte la causalité temporelle) est infirmée en 1992 à l occasion de l expérience financée par le banquier genevois Marcel Odier ; h) L équipe de Pr Gisin, à Genève, essayait la même expérimentation que celle de A. Suarez. Ils collaborent. i) 1997 : Hugo Zbinden et Wolgang avaient réalisé la même expérience ; l intrication n avait pas disparu ; j) juin 2001 : la validation de la non-causalité temporelle par A. Suarez et le groupe de Genève. La boucle est fermée, l article revient à l expérience historique évoquée au début. Nous avons présenté les équipes de chercheurs et leurs théories telles qu elles se succèdent, pas toujours dans un ordre chronologique, mais plutôt suivant les polémiques entre les groupes. Le fait de présenter tous les essais de tous les chercheurs impliqués dans cette recherche contribue à créer une ambiguïté au niveau de la compréhension du texte. Les mutations des définitions, le changement de signification des concepts comme temps, causalité temporelle ou intrication sont beaucoup plus évidentes au niveau des titres et des petits résumés en accroche qu en parcourant le contenu proprement dit de l article. Aussi, si nous regardons le début et la fin de cette première partie nous identifions les mêmes procédés rhétoriques du spectaculaire dont le seul but est d argumenter pour une nouvelle définition du mot temps : «qui ne passe pas». Citons la fin de cette argumentation qui est par elle-même une preuve pour la stylistique journalistique et littéraire dont use la vulgarisation pour la socialisation des théories scientifiques : «Plus qu une expérience de physique, c est aussi une expérience métaphysique qui s est déroulée à Genève : dans la ville de l horlogerie, le temps, pendant un instant, s est arrêté» (p.49). La deuxième partie de l article commence avec un titre qui rappelle la célèbre phrase de Galilée «E pur si muove», devenue à propos du temps Et pourtant il s écoule. C est une des manières assez courantes de la vulgarisation d intégrer des dictons et des théories célèbres par l intermédiaire de la paraphrase. Les quatre pages accordées à cette partie (dont une bonne moitié occupée par des images) sont partagées en quatre fragments : Un temps sans horloge ; Comment l irréversible 263

a-t-il émergé?; Une absence de définition ; Le temps naît-il de notre incapacité à traiter une multitude d informations? L idée principale, développée d ailleurs dans la dernière partie, est que le temps, malgré la multitude des approches (physique, astronomie, histoire, philosophie, biologie etc.) ne jouit pas d une définition précise ; l explication de ce fait est synthétisée par le titre du dernier fragment qui souligne notre incapacité à traiter une multitude d informations. Du point de vue de la cohérence dans la présentation du sujet, une fois de plus le paratexte nous aide beaucoup En fait, en essayant d être exhaustif, le texte utilise encore une fois trop de points de vue et trop de théories dans un espace assez limité. Détaillons un peu : de Galilée à nos jours sont cités quatorze noms de physiciens et leurs théories en les faisant contraster ou tout simplement en succession chronologique. Ce qui est évident c est que l effet de confusion n est pas loin ; un lecteur vraiment intéressé par l évolution de la théorie passera quelque temps à délimiter qui dit quoi et quand, quelle serait la continuité d une acception et où elle commence à se délimiter des autres Nous avons identifié vingt-deux occurrences du mot temps. Il y a des cas où l on délimite clairement entre l emploi d après les «schémas classiques» et «le temps dans le monde quantique». Mais il y en a aussi des exemples où, à propos du monde quantique, on parle de «cette causalité temporelle» (c est à dire du monde réel) qui «n est justement pas respectée. Le temps introduit par Bohm ne correspond donc à aucune horloge. On l appelle temps mais c est juste une façon de parler» (p.44) Des mots référant à notre monde sont utilisés pour catégoriser une réalité différente. Nous sommes devant un mélange des univers de référence distincts, ce qui provoque un mélange des univers langagiers ; le langage commun est mis en face d une nécessite terminologique. La troisième partie d dossier sur le temps vient justement pour régler la confusion apparemment instaurée dans la définition de ce mot. L article commence par un petit inventaire des constructions possibles de ce vocable, en fait l énumération de quelques-unes de ses propriétés : le temps «peut être pensé» mais «ne peut pas être compris» ; «temps perdu», «temps gagné», «temps qui nous échappe», temps qui «passe, avance, s écoule» etc. ; l idée centrale est que même si tout le monde utilise ce mot, «le temps reste une confuse énigme». Et tout ce qui est proche de nous et qui en plus c est une énigme, est par définition l objet favori des revues de vulgarisation. Faisons le point avant de commencer : la première partie a avancé une définition spectaculaire du temps : «qui n existe pas» ou «qui peut être arrêté». Après, sous le signe de «Et pourtant il s écoule» le deuxième fragment a conclu pour une «absence de définition» due premièrement à notre incapacité de concevoir l émergence du temps dans notre monde, une fois prouvé qu il n existe pas dans l infiniment petit. Cette troisième partie, différente par sa nature même (on est devant une interview), annonce délibérément un autre point de vue sur le temps, cette fois-ci appartenant à un physicien philosophe:«c est une autre vision du temps qu il propose» (p. 48) évidemment à la fois physique et métaphysique. La première remarque d Etienne Klein sur l expérience de Genève («Une expérience historique!») est qu elle ne doit pas surprendre car «ces résultats sont parfaitement conformes aux prédictions de la physique quantique» (p.48). Cette affirmation est un argument de plus pour soutenir qu en fait, le spectaculaire du titre et les éléments de surprise, la présence massive des phrases exclamatives, tout cela n est que le résultat de l ambiguïté référentielle pratiquée par l auteur dans le fragment L expérience qui a tué le temps : temps dans notre monde et temps dans le monde quantique, dont le comportement particulier était «Prévu par la théorie» (p.36) donc non-surprenant, se superposent. Le procédé et l effet et sont bien sûr journalistiques. 264

Deuxième remarque du chercheur : «Tout dépend justement du «sens» qu on donne ici au mot temps. Il existe bien évidement un temps en physique quantique. [ ] Il y a toujours un avant et un après l expérience. La corrélation des particules se produit sans que le temps s écoule, mais elle s inscrit dans le temps, à un moment donné» (p.49) La différence, d après nous, entre les deux premières parties et la troisième est que si cette affirmation se trouvait dans un des deux premiers fragments, sans aucun doute qu elle aurait fini par un point d exclamation. Ici non. Bien que paradoxal si l on ne fasse pas la part des mots (deux notions de temps complètement différentes dans une même phrase), pour le physicien français, la question de l absence d explication concernant l émergence du temps dans notre univers n existe pas. Récapitulons : 1. «Le temps qui n existe pas» en fait pour lui existe («Il existe bien évidemment un temps en physique quantique»), mais ne s écoule pas («La corrélation des particules se produit sans que le temps s écoule») ; 2. En plus il s inscrit dans le macro-temps, dans notre temps sans que l on se demande «comment le temps peut-il émerger à notre échelle s il n est pas à l œuvre dans les échelles inférieures?» (p.45) A la première définition, il enlève le spectaculaire puisque ces résultats sont «parfaitement conformes aux prédictions de la physique quantique» et à la deuxième son caractère "problématique". En même temps, Etienne Klein construit son discours en vrai sémanticien (plutôt que physicien ou philosophe) conscient que son point de vue attaque les sens développés pour le mot temps dans les fragments précédents. «Il y a un gros travail à faire sur le sens des mots. Le mot temps permet de dire tout à la fois le changement, l évolution, le devenir, l usure, le vieillissement, etc. Cette confusion vient de ce que nous attribuons au temps les propriétés de tous les processus dont il permet le déploiement. La question est finalement : quelles sont les propriétés essentielles du temps, celles qu il a en propre, qu on ne pourrait pas lui retirer sans jeter le bébé avec l eau du bain?» (p.49) A la fin, l interviewé propose une distinction que les parties précédentes n ont pas avancée : temps et phénomènes temporels, mais on ne nous dit pas quels serait les éléments distinctifs, ni les définitions claires et nettes de chaque mot Le chercheur choisit plutôt une définition philosophique (de l Encyclopédie : «Le temps est un être abstrait») tout en critiquant la vision de la mythologie grecque sur le temps comme devenir ou le temps comme mouvement, tel qu on le perçoit à l aide de nos horloges. La définition qu Etienne Klein propose a pour base le principe de causalité ; plusieurs distinctions sémantiques sont proposées, entre lesquelles flèche du temps qui serait la caractéristique de phénomènes temporels d être irréversibles, et cours du temps qui désignerait le fait que le temps passe en produisant une durée Bref, c est une partie dédiée au sens des mots, mais qui à son tour laisse une porte ouverte à l extraordinaire par l introduction d une nouvelle notion, celle de temps discret, c est-à-dire qui ne passerait que de temps en temps! Notre analyse a montré que la référence est un processus conventionnel, où les institutions sociales jouent un rôle fondamental ; nous avons vu que la signification des mots, en l occurrence du mot «temps», est construite en discours, négociée entre différents groupes de chercheurs, chacun argumentant pour son acception. Nous avons délimité plusieurs acceptions pour le même mot, qui peuvent renvoyer vers des référents distincts en fonction de l univers auquel on se rapporte, des chercheurs qui argumentent ou de l époque considérée : a. temps dans notre univers, qui s écoule b. temps dans l univers quantique qui n existe pas (exp. de Genève) 265

c. temps qui manque de définition d. temps quantique intégré dans un temps de notre univers (E.Klein) e. temps quantique - qui ne court pas, mais qui existe (expérience de Genève) f. temps discret - qui coule de temps en temps Bibliographie 1. Denhiere, G. et Baudet, S., 1992, Lecture, compréhension de texte et science cognitive, PUF 2. Eco, U., 1985, Lector in fabula, Editions Bernard Grasset 3. Gaudin, F., 1990, Terminologie : des problèmes sémantiques aux pratiques institutionnelles, Thèse de Doctorat Nouveau Régime, Université de Rouen, septembre, 1990 4. Gaudin, F., 2003, Socioterminologie, De Boeck. Duculot 5. Gaudin, F., Pour une socioterminologie, Publications de l Université de Rouen No. 182 6. Jacobi, D. et Schiele, B., 1988, Vulgariser la science. Le procès de l ignorance, Editions Champ Vallon 7. Jacobi, D., 1984, «Du discours scientifique, de sa reformulation et de quelques usages sociaux de la science», dans Langue française, No. 64 8. Jacobi, D., 1990, «Les séries superordonnées dans le discours de vulgarisation scientifique» dans Langages, No. 98 9. Jacobi, D., 1999, La communication scientifique. Discours, figures, modèles, Presses Universitaires de Grenoble 10. Jeanneret, Y., 1994, Ecrire la science. Formes et enjeux de la vulgarisation, PUF 11. Laszlo, P., 1993, La vulgarisation scientifique, PUF, «Que sais-je?», No. 2722 12. Putnam, H., 1990, Représentation et réalité, Editions Gallimard 13. Putnam, H., 1992, Définitions. Pourquoi ne peut-on pas «naturaliser» la raison?, Editions de l Ecalat 14. Corpus 15. Science & Vie, No.1024/ janvier 2003 16. La Recherche, hors série N 0 5 avril 2001 266

À la recherche du sens Anca MATEI Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : Avec Saussure, rien n existe en langue sans avoir existé avant dans la réalité. La réalité est unique mais elle se présente en deux états : un état palpable, tangible et un autre non-tangible, inéfable. La pensée en est un des exemples possibles. Le palpable et l inéfable forment ensemble une unité, la totalité qui comprend le sens. Le sens est découvert par la compréhension et toute compréhension fonctionne à base des signes. L homme a crée les signes linguistiques, les mots. À chaque particule, à chaque morceau de réalité correspond un signe linguistique pour l identifier (nommer) et l exprimer. L expression est une forme de manifestation. Le sens résulte des deux états de réalité considérés obligatoirement ensemble, et du système de correspondances finalisées par des mots. Les mots sont un clé de l univers. L expression de l état palpable de la réalité ne pose pas de problèmes mais, pour l état inéfable, on a besoin des mots esthétiquement marqués. Cela implique une tension, une modulation. Par le langage esthétiquement marqué dont elle se sert, l art littéraire utilise la potentialité corrélative de la langue et met en évidence, avant la linguistique, la qualité de plaque tournante du mot entre le plan matériel et le plan inéfable, spirituel. La relation ontologique entre l homme et l univers est influencée par le mot. La recherche du sens ne peut pas être séparée de la recherche des mots. Mots clé: sens, états de réalité, signe (linguistique), mot, mot esthétiquement marqué, potentialité corrélative de la langue, relation ontologique, rôle de plaque tournante, générateur et modeleur de la réalité. Le mot sens vient du latin. Sensus signifiait l organe d un sens, sens, idée, avis, jugement, argument, sens. Les légions romaines l ont emporté par la poussière de l Europe et même plus loin. La philosophie a fait de lui la question fondamentale de sa réflexion. De nos jours, le vocable sens et tout son champ sémantique ont envahi notre discours et notre pensée. C est, probablement, le réflexe du fait que l homme moderne, pris dans le tumulte déroutant de la civilisation, accuse souvent l obscurcissement ou la perte du sens de l existence. La spiritualité de l époque s en ressent. La littérature et l art, en général, ont illustré dans leurs formes spécifiques cette situation. Il est intéressant à remarquer qu à mesure qu on approche de la période contemporaine, les rythmes des évolutions deviennent plus rapides, les étapes de plus en plus courtes ; les événements ont une force d irradiation supérieure et un impact plus fort sur tout le monde. Il semble que le temps se dépêche, que les rythmes de la planète ne s harmonisent plus aux rythmes ancestraux de l univers. C est ce qu on pourrait appeler une crise d un type nouveau qui se fait jour dans l Europe moderne et se généralise dans la période postmoderne et contemporaine comme un paradoxe aux immenses facilités apportées par la technique la plus avancée du temps. Le paradoxe se multiplie et devient une marque de nos jours. Sans avoir une position pessimiste, nous pouvons dire qu à partir du XX-ème siècle, la crise de la société européenne a une dimension spirituelle surtout et un raffinement peu connus auparavant ; elle met en évidence des aspects nouveaux tels : le poids absolument spécial de la politique qui s est programmatiquement mondialisée et tend à globaliser la vie et l existence ; l évolution paradoxale de la science et de la technique qui, d un instrument subordonné tend à atomiser et à limiter l homme, en lui offrant le maximum de confort possible au prix de la destruction de l environnement ; la pression extraordinaire du temps et de la fluctuation dimensionnel structurelle de l espace. Parfois, il semble que l espace surchargé d objets, de gens et d idées devient trop petit et trop plein ; d autres fois, par contre, il se dilate anormalement et tend vers nulle part, vers rien, vers le vide. Entre les phénomènes et la perception, s insinuent la déroute 267

et l excès de relativité. Parmi des multiplications en série et des métamorphoses troubles, le sens et la cohérence s estompent et se perdent. Tous ces nouveaux traits de la réalité amènent une réaction sur mesure, une sensibilité nouvelle qui a ses formes d expression et des modalités adéquates pour refléter le monde et essayer de comprendre la vie. La recherche du sens qui se refuse à la conscience, devient plus ample et ses formes sont des plus diverses. On cherche des réponses, des solutions mais elles ne sont pas à trouver dans la réalité palpable et immédiate. Mais l art, celle qui permet à la virtualité de prolonger la réalité et la faire plus accessible à la compréhension, offre une alternative, opère une nouvelle ouverture. L art littéraire a donné lieu à des débats de plus en plus avancés sur le mot. La critique et la linguistique ont fait de lui et de ses relations un centre d intérêt. À partir d ici, l on a réussi à formuler, à propos de la littérature et de la langue, des problèmes d une grande abstraction et importance pour la connaissance humaine. Dans cette perspective, le langage humain est considéré une forme particulière d existence et un lieu d objectivisation de l esprit, une interface, un niveau de rencontre et plaque tournante entre le matériel et l immatériel, entre le réel et le virtuel. Écrivains, critiques littéraires et théoriciens de la langue tâtonnent autour de la parole envisagée justement dans cette perspective. Ils sont partis du désir d expliciter les mécanismes qui rendent possible la métamorphose des valeurs non-artistiques en des images littéraires et les enchaînements arbitraires de sons en signes. Littérature, critique littéraire, linguistique, sont autant de démarches spécifiques qui réunissent leurs efforts pour la connaissance et la domination des ressources cachées dans le mot. Certains auteurs ont entrevu en cela une possible transformation et domination spirituelle du monde. Ce courent de pensée, nouveau par la profondeur de sa vision et la portée de ses objectifs, a inauguré sa germination vers la fin du XIX-ème siècle et e été lancé au XX-ème siècle en Europe. Mais ses racines, les plus profondes, remontent loin dans le passé : Au commencement était le Verbe /... et le Verbe était Dieu / Tout fut par lui, / et rien de ce qui fut, un fut sans lui. / En lui était la vie /... Le Verbe était la vraie lumière. Quelqu un (un saint) a dit : Changez les gens et vous changerez les royaumes. Mais comment changer les gens? Par contrainte? Par la force brute? Non, celles-ci mènent seulement à la dissimulation. C est la parole qui amène le changement par la force de la persuasion et de l attraction. Ce sont les mots qui se trouvent derrière toute action raisonnée et qui nous permettent à découvrir le sens. Bon nombre d écrivains et de chercheurs de la langue ont fait de leur travail un expériment et une investigation ardue pour découvrir les forces cachées dans le mot. Quelques uns de ces véritables explorateurs du mot ont dédié toute leur vie à ce but. On pourrait mentionner ici, pour n en donner qu un seul exemple, le cas de Robert Musil, un écrivain autrichien de la deuxième moitié du XX-ème siècle. L œuvre de sa vie, le roman Der Mann ohne Eigenschaften (L homme sans caractéristiques), est restée inachevée. Et ce n est pas, par hasard. Ce qu il rêvait et poursuivait avec obstination par son esthétique, était, probablement, impossible : toucher à l absolu par l art de la parole. Le problème du sens, envisagé comme une valeur absolue et impliquant une teinte métaphysique, revient comme un leitmotiv dans son ouvrage. En déclarant, dans une interview accordée au publiciste Oskarus Maums, que par ce roman il voulait apporter des contributions à la domination spirituelle du monde, il formulait brièvement son credo artistique et surprenait le dernier sens de l art et de la science de la parole. Même s il n a pas été exprimé toujours de cette manière, ce sens a existé depuis toujours, caché derrière tout mot esthétiquement investi. C est une réalité qu on peut constater 268

dès les premières manifestations culturelles de l homme : les mythes crées par les ancêtres de l humanité à l aube de la civilisation. Au XVIII-ème et au XIX-ème siècle, l esthétique classique allemande a apporté dans la culture européenne une grande contribution à la découverte d ensemble de la spécificité des phénomènes esthétiques. Au XX-ème siècle, les recherches sur cette spécificité deviennent toujours plus amples et plus détaillées à la suite de l attention exceptionnelle qu on accorde à l art et à sa diversité, surtout à l art littéraire. On souhaite à dépasser les appréciations trop générales en cherchant des termes adéquats pour identifier et exprimer la multitude des relations qui se manifestent dans l univers de l art littéraire conçu non seulement comme un reflet de la réalité mais aussi comme un révélateur de virtualités. Parmi les fonctions d une œuvre littéraire, la fonction esthétique est la plus importante. Pour l écrivain, l esthétique représente le moyen par lequel il peut provoquer, d une manière qui lui appartient, le déclenchement d une énergie latente, d une force qui réside dans les mots. En vertu de son caractère dominant, la fonction esthétique est impliquée dans un compliqué engrenage d idéation qui met en jeu les interdépendances valoriques. C est comme un miracle que seulement l écrivain peut réaliser. Les sciences de la langue n y peuvent qu à offrir des explications pour la compréhension du phénomène, mais leur rôle n est pas petit. L opposition écrivain-théoricien est artificielle, puisque les auteurs du roman autoréflexif ont eux-mêmes des préoccupations de théorie littéraire qu ils appliquent dans leurs ouvrages. Dans leur investigation sur les possibilités d exploiter la relation qui existe entre la réalité et l art littéraire ils préfèrent de commencer par la langue pour arriver à la réalité. Pour eux la langue n est pas seulement un moyen de communication mais aussi un moyen de réfléchir la réalité et d ouverture vers la virtualité. Les recherches littéraires ont conduit à un échange d idées qui ont permis de concevoir la littérature comme un art qui, en utilisant dans un langage expressif, esthétiquement marqué, la potentialité corrélative de la langue, met en évidence, avant la linguistique, le mot comme plaque tournante entre le plan spirituel et le plan matériel. La spécificité de la littérature est approfondie à mesure que l on montre comment un mot, esthétiquement marqué, peut changer sa qualité et, d un moyen d expression, il peut devenir un générateur et un modeleur de la réalité. La liste de ceux qui ont contribué à ces recherches est trop longue pour les dimensions de cet exposé. Nous voudrions faire remarquer une citation de Paul Valéry : L art littéraire, dérivée du langage qui à son tour en ressent les influences, est parmi les arts, celui où la convention joue le plus grand rôle ; celui où la mémoire intervient à chaque instant, par chaque mot. Voilà l insistance sur le mot. Ensuite, Valéry montre que, grâce à la langue, la littérature engage et utilise le plus grand nombre de parties indépendantes (sons, sens, formes syntaxiques, notions, images,...). Bien qu il ne fût un structuraliste, Valéry ne pouvait refuser la vision de la langue comme un système de signes et les concepts de structure, signifiant et signifié, car ceux-ci permettent la rigueur de l analyse et ouvrent des perspectives théoriques pour les sciences de la langue, pour une nouvelle méthode d aborder l étude des textes. Les sciences de la langue, appliquées dans l exégèse de l œuvre littéraire nous permettent de mieux comprendre comment fonctionnent les mots dans un texte, comment les textes tendent toujours vers un sens. Même ceux qui apparemment se refusent à tout sens. Avec les formalistes russes, le langage poétique peut être étudié comme un langage spécial, au sens d une déformation de la parole ordinaire ; la dichotomie contenu-forme est abordée à travers des processus artistiques compliqués. Malgré les exagérations de cette école, 269

V. Sklovski et surtout R. Jokobson ont le mérite d avoir mis en évidence les aspects corrélatives de la langue. Par toutes ces démarches, les secrets de la langue et du langage poétique deviennent accessibles. La spécificité de la littérature et l expressivité de la langue peuvent être directement examinées. Avec l accumulation des dates, les chercheurs surprennent des analogies fonctionnelles. Nous donnons, en ce sens, une citation de Jan Mukarovsky : La découverte de la dynamique sémantique et de sa position antinomique vis-à-vis la statique sémantique réalise un rapport prochement serré entre la signification et l activité psychique. Les diverses valeurs qui existent dans l œuvre littéraire ne doivent pas être séparées, puisque c est seulement l actualisation de l entier, par et dans le langage qui confère à la langue littéraire son expressivité. Le fait que l expressivité de la langue révèle l entier, a des implications qui dépassent au fond les limites d un simple contact avec l œuvre en cause. Voilà comment Mukarovsky a développé cette idée :... ce serait le cas de réfléchir à l influence que la littérature exercite, par l intermédiaire de sa langue, sur la relation ontologique entre l homme et l univers : un élément linguistique qui est passé par une certaine œuvre, a paru dans une certaine structure intonatoire ou propositionnelle, cesse d être un simple phénomène linguistique et, en devenant un postulat ontologique, il oblige à modifier la relation établie entre le sujet parlant et la réalité. Cette modification se fait dans le même sens où s est situé, par rapport à la réalité, la structure poétique dans laquelle a paru l élément respectif. Ainsi l esthétique qui, par sa construction interne, serre l œuvre poétique dans une unité, devient pour le lecteur un catalisateur des valeurs extraesthétiques par l intermédiaire de la langue, donc, non seulement par l intermédiaire du contenu de l œuvre littéraire. Par conséquent en un certain sens, une langue littéraire dépasse fonctionnellement sa propre hypostase linguistique par son investissement dans le postulat ontologique d où elle contribue à la modification de la relation existante entre le sujet parlant et l univers. Cette relation est, évidemment, fondée sur le mot. Voilà, nous revenons toujours au mot et par lui au sens. Ce sens-là que cherchent tous : menu-peuple, philosophes et écrivains. Le sens total, épuré de toute relativité. Il se trouve dispersé dans la multitude de nos mots qui expriment et décomposent la réalité en morceaux. Une multitude de morceaux de réalité dans une multitude de langues. Serait-il possible de réunir cette multitude de morceaux, de retrouver leur cohérence, le sens de la vie et de l univers? Peut-être. Mais pour cela il faudrait partir d une recherche interdisciplinaire, fondée sur l idée que le mot est une plaque tournante entre le plan spirituel et le plan matériel, qu il est le porteur d une énergie spéciale, intimement liée à la conscience, ayant le pouvoir de générer et modeler la réalité. 270

Schimbările de sens Ileana TĂNASE Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé : Les changements de sens par métonymie (impliquant un glissement de la référence) et par métaphore (qui consistent dans l application à une chose d un nom qui appartient à une autre chose, toutes les deux unies par une relation de similarité) recouvrent le glissement sémantique le plus fréquent des lexèmes, celui du concret à l abstrait. Ce glissement se réalise généralement «d une manière inconsciente» (Picoche, 1968, 63), ce qui fait que la signification concrète s efface au point que l expression abstraite aboutit à se suffire à elle-même, ne rappelant plus celle concrète. Le transfert de sens (qu il s agisse de métaphores ou de métonymies) s explique également par le rôle que joue la discontinuité dans la transmission des acceptions d un / des lexème(s), condition sine qua non du changement même, assurant à la fois la continuité du système linguistique. Mots clé: changement par métonymie / par métaphore; glissement de la référence, rapport d analogie ; «association d idées», «perception des similitudes» ; mouvement du concret vers l abstrait ; discontinuité vs continuité linguistique Figurile îşi au ele locul în explicarea schimbărilor semantice sau prezintă numai un interes descriptiv? Răspunsurile la această întrebare permit schiţarea unor ipoteze care nu se sprijină pe alte informaţii decât pe evoluţia dinspre sensul iniţial spre cel final al lexemului considerat. Cauzele aşa-zis «exterioare» ar fi neputincioase în a provoca, singure, o evoluţie semantică şi lor li se adaugă condiţiile «interne», calificate drept condiţii psihice, cognitive sau psiholingvistice. Dacă este adevărat că restrângerile şi extinderile de sens pot fi explicate aproape mecanic în termeni de contacte între grupuri lingvistice sau de «împrumuturi sociale», în schimb multe evoluţii au la bază transferuri metonimice sau metaforice care nu sunt înţelese altfel decât prin resursele minţii şi ale imaginaţiei de a opera asocieri de idei. Michel Bréal, marele pionier al semanticii moderne, care se fereşte să dea schimbărilor de sens un conţinut «tropologic», încercând să le explice aproape integral prin situarea în contextul istoric, s-a văzut totuşi obligat să recunoască faptul că unele evoluţii semantice se datorează asemănărilor percepute de mintea omenească; el invocă în acest sens exemplul metaforei: «... la métaphore change instantanément le sens des mots, crée des expressions nouvelles d une façon subite. La vue d une similitude entre deux objets, deux actes, la fait naître.» (Bréal, 1890, 124) Chiar dacă mulţi dintre lingviştii care, împărtăşind punctul de vedere al lui Bréal, sunt de părere că ceea ce determină schimbările semantice sunt cauzele exterioare, ei nu pot să nu recunoască rolul pe care îl au în aceste schimbări asocierile de idei. Cauzelor exterioare li se adaugă inevitabil asocierile de idei care intervin din planul psihologiei individuale în cel al psihologiei colective şi de acolo în limbă: se presupune că orice schimbare de sens se explică prin asocierile de idei care se fac în mintea celui ce operează pentru prima dată un anumit transfer şi că în acelaşi timp aceste asocieri există şi în stare latentă în conştiinţa a mulţi alţi locutori care asigură adoptarea şi difuzarea inovaţiei, făcându-i astfel posibilă intrarea în circuitul general al limbii. Că între sensul vechi şi cel nou al unui cuvânt se creează inevitabil legături, asocieri de idei care ulterior pot fi uitate, este şi punctul de vedere al teoriei prezentate de Ullmann în Semantica sa (1969, 211): «Quelles que soient les causes qui provoquent le changement, il y a nécessairement un lien, une association entre le sens ancien et le sens nouveau. Dans certains cas 271

l association sera suffisamment forte pour modifier par elle-même la signification; dans d autres elle fournira seulement le support d un changement déterminé par d autres causes; mais sous une forme ou une autre, un certain type d association soustendra toujours le processus. En ce sens, l association peut être considérée comme une condition sine qua non du changement sémantique.» Aceeaşi idee este reluată de cognitivistul George Lakoff, a cărui teorie despre «baza cognitivă» reprezintă prelungirea modelului tradiţional al asocierilor de idei, concepută în termeni foarte apropiaţi: «Quand des catégories se trouvent étendues au cours de l Histoire (c est-à-dire quand se produisent des changements de sens), il y a nécessairement une certaine base cognitive à cette extension.» Ceea ce George Lakoff numeşte «baza cognitivă», care se sprijină pe «perceperea similitudinilor», joacă strict acelaşi rol al asocierilor de idei din teoria lui Ullmann. Modelul tradiţional îşi găseşte astfel prelungirea în modelele actuale ale semanticii cognitive care trec aproape cu totul sub tăcere condiţiile istorice, formale şi socio-culturale ale schimbărilor de sens, punând accentul pe noţiuni generale care vizează cogniţia şi constantele experienţei umane. În plus, evoluţia dinspre un sens spre altul scoate în relief alunecarea semantică cea mai frecventă pe care o cunosc majoritatea lexemelor ce îşi schimbă sensul, aceea dinspre concret spre abstract. Transferul de sens se explică la nivelul comunicării logice prin suprimarea sau prin punerea între paranteze a trăsăturilor semantice care ţin de concret şi care lasă locul trăsăturilor ce trimit la realităţi extralingvistice mai puţin concrete. Cum în majoritatea semantismelor lexemelor mişcarea dinspre concret spre abstract se realizează «într-un mod inconştient» (Picoche, 1968, 63), aceasta explică şi faptul că semnificaţia concretă se şterge în aşa fel încât expresia abstractă ajunge să n-o mai amintească pe cea concretă. Ar mai fi o explicaţie în acest sens şi anume că omul are deseori nevoie de medierea concretului pentru a-şi construi abstracţiile (fie că este vorba de transferuri metaforice sau metonimice), aceasta constituind de fapt modalitatea prin care este înţeles mental un anumit tip de lucruri în termenii unui alt tip de lucruri. Din această perspectivă tratează şi cognitiviştii G. Lakoff şi M. Johnson problema necesităţii de a introduce în explicarea abstracţiilor medierea cuvintelor concrete, fondate pe experienţa senzorială, ceea ce face uneori posibilă înţelegerea conceptelor mai puţin clar delimitate şi mai puţin concrete în termenii unor concepte mai clar delimitate şi mai concrete, referitoare la interacţiunile cu lumea fizică şi la proiecţiile pe care orice subiect de conştiinţă le efectuează asupra ei. Chintesenţa acestei teorii, cei doi semanticieni o expun în cartea Les métaphores dans la vie quotidienne (1986): «Parce que beaucoup des concepts qui sont pour nous importants sont soit abstraits, soit non clairement définis dans notre expérience (les émotions, les idées, le temps, etc.), nous devons les saisir au moyen d autres concepts que nous comprenons en termes plus clairs (les orientations spatiales, les objets, etc.).» Însă, pentru a explica abstracţiile prin intermediul cuvintelor concrete, sunt necesare asocierile de idei şi / sau baza cognitivă care pun laolaltă sfera concretă şi pe cea abstractă tocmai pe baza similitudinilor existente între ele. Nu trebuie însă ignorat faptul că deseori în transmiterea noii semnificaţii, ruptura dintre cele două sfere (concretă şi abstractă) este totală, iar aceasta explică importanţa capitală pe care o are discontinuitatea în schimbarea semantică. Antoine Meillet se referea încă din 1906, în celebrul său articol, Comment les mots changent de sens, la acest aspect: 272

«Cette discontinuité de la transmission du langage ne suffirait à elle seule à rien expliquer, mais sans elle, toutes les causes du changement auraient sans doute été impuissantes à transformer le sens des mots aussi radicalement qu il l a été dans un grand nombre de cas: d une manière générale d ailleurs, la discontinuité de la transmission est la condition première qui détermine la possibilité et les modalités de tous les changements linguistiques; un théoricien est même allé jusqu à vouloir expliquer par la discontinuité tous les changements linguistiques.» Discontinuitatea pe care o presupune schimbarea semantică reprezintă în acelaşi timp elementul esenţial care - paradoxal - asigură continuitatea lingvistică. Humboldt a făcut pentru prima dată distincţia între cele două aspecte fundamentale ale limbajului care nu este numai ergon, «produs», ci şi - înainte de toate energeía, adică «devenire», creare continuă de acte lingvistice prin care individul creator îşi desăvârşeşte finalitatea cognitivă şi prin aceasta propria-i libertate. Exploatând teoria humboldtiană, E. Coseriu conchide că orice schimbare începe prin actul creator individual, ca inovaţie, dar că pentru a intra în limbă are nevoie să fie adoptată şi răspândită de mulţi alţi locutori, sfârşind astfel prin a se transforma în ceva comun, interpersonal; de aceea schimbarea lingvistică nici nu ar putea fi considerată ca un fapt punctual. Discontinuitatea acoperă de regulă ruptura dintre un sens şi altul, dând în acelaşi timp măsura deplasării 1) a referentului (specifică transferului metonimic realizat pe baza raportului de contiguitate sau de dependenţă logică) şi 2) a numelui dinspre un lucru spre altul, pe baza raportului de analogie, propriu transferului metaforic. Locutorul obişnuit nu este conştient de transformările care au afectat cuvintele pe care le foloseşte şi numai recurgerea la istoria lor îi dezvăluie sensurile folosirii iniţiale. Studiul istoriei cuvintelor pune în lumină transferurile metaforice şi / sau metonimice precum şi lexicalizarea tropilor respectivi, a căror cunoaştere atrage după sine o alta, cea a istoriei mentalităţilor şi, mai pe larg, a culturii înseşi care, şi pe această cale, se poate dezvălui. Bibliografie: 1. Bréal, M. (1890/1976), Essai de sémantique: science des significations, Paris / Geneva, Ed. Slaktine. 2. Lakoff G., Johnson M. (1986), Les métaphores dans la vie quotidienne, trad. de l américain par M. de Fornel, Paris, Éd. de Minuit (Metaphors We Live By (1980), Chicago, The University of Chicago Press). 3. Nyckees, V. (1998), La sémantique, Paris, Belin. 4. Picoche J. (1968), Structures sémantiques du lexique français, Paris, Nathan. 5. Ullmann S. (1969), Précis de sémantique française (1 re édition 1952), Berne, Francke. 273

Cligès, le roman grec de Chrétien de Troyes Tatiana-Ana FLUIERARU Universitatea Valahia din Târgovişte Résumé: Difficile de faire mieux dans le domaine du romanesque : personnages beaux, vaillants, nobles, confrontés aux vilains, déplacement dans un espace symbolique, amour et désespoir et même une fausse morte. Le monde médiéval s y découvre dans sa complexité, dans son symbolisme. Mots-clés : Cligès - Chrétien de Troyes ; moyen âge. Chrétien de Troyes reste un professionnel de la littérature. Alors que d autres auteurs peuvent changer facilement de discours 1, Chrétien de Troyes n aurait écrit que des œuvres littéraires, en un premier temps des poèmes pour se dédier ensuite au roman (en vers, la seule formule connue à l époque). Comme pour le réduire à son essence, les seuls détails certains sur sa vie sont fournis par son œuvre : son nom, celui de ses protecteurs, les titres de ses œuvres et leur chronologie, ses réflexions sur le faire en matière de littérature. Même si l auteur médiéval se doit d être modeste, Chrétien aime signer ses œuvres. Il le fait aussi dans Cligès, où son nom apparaît trois fois, deux fois dans le prologue et une fois dans l explicit : De la fu cist contes estrez Dont cest romanz fist Crestiens. (C, vv 22-23) Crestiens comence son conte (C, v 45) Ci fenist l uevre Crestien (C, v 6702) Selon ses dires, Chrétien part toujours d un hypotexte : Érec et Énide est le développement d un conte d aventure 2, Cligès est tiré d un livre de l aumaire/mon seignor saint Pere a Beauvez/ De la fu cist contes estrez/dont cest romanz fist Crestiens (C, vv 20-24) 3, Perceval est arimé d après un livre donné par Philippe de Flandre 4. Pour ce qui est de Lancelot et d Yvain, Chrétien est moins explicite : le prologue de Lancelot parle du commandemanz de la comtesse qui aurait fourni la trame du roman, l auteur y mettant son travail et son application 5, le prologue d Yvain fait allusion aux romans arthuriens 6 et renvoie explicitement au Roman de Brut de Wace 7. Or nous savons très bien que Lancelot et Yvain ont été élaborés simultanément ; on peut donc supposer que les informations fournies pas un des roman renvoient en fait aux deux. Les autres œuvres de Chrétien, mentionnées dans le prologue de Cligès, ont eux aussi toute l apparence d hypertextes : un Marc et Iseut la Blonde et des adaptations d Ovide (le mors de l espaule, l histoire de Pélops tirée des Métamorphoses ; de la hupe et de l aronde/et dou rousignol la muance désigneraient Philomena, le seul texte conservé de ce groupe d écrits, conservé dans le recueil datant du début du XIVe siècle, Ovide moralisé 8 ). 1 C est pour avoir aimé Le Roman de Troie que le roi Henri commande à Benoît de Sainte-Maure de finir La Chronique des ducs de Normandie (v. 1170). 2 Et trait [d ]un conte d aventure/une mout bele conjunture - Erec, vv 13-14. 3 Plus loin Chrétien affirme sa fidélité au manuscrit : Si com tesmoigne li escriz - v 5736. 4 Crestïens qui entant et pointe/par lo commandemant lo comte/a arimer lo meillor conte/qui soit contez en cort reial./ce est li contes do greal/don li cuens li bailla lo livre - Perceval, vv 60-65. 5 Del Chevalier de la charrete/ Comance Crestïens son livre,/matiere et san li done et livre/la contesse et il s antremet/de panser, que gueres n i met/ Fors sa painne et s antancïon - Lancelot, vv 24-29. 6 Li boins roys Artus de Bretaigne/La qui proeche nous ensegne/que nous soions preus et courois -Yvain, vv 1-3. 7 Si m acort tant ad Bretons [au Roman de Brut]/Que tous jours mais dura ses nons [le nom d Arthur]/Et par lui sont ramenteü/li boin chevalier esleü/qui en amor se traveillierent - Yvain, vv 37-41. 8 Dans le prologue de Cligès, Chrétien énumère parmi ses œuvres les comandemenz, c est-à-dire Remedia amors, et l art d amors, qui serait Ars amatoria. Il distingue entre d une part les comandemenz et l art d amors, qu il dit avoir traduit en français (an romanz mist), et d autre part le mors de l espaule et de la hupe et de l aronde/et dou rousignol la muance qui seraient des adaptations du même auteur (qu il fist). Étrangement ces deux adaptations traitent d un enfant coupé en morceaux et servi en repas. 274

En outre le rapport à l hypertexte est affirmé par les verbes employés par Chrétien : trait ( tirer dans Érec), fu estrez ( fut extrait dans Cligès) ; en ce qui concerne Perceval, l auteur emploie le verbe arimer ; il s agirait donc d une simple versification, mais la valeur du conte vient de ce pari assumé. * Cligès est un roman double, formé de deux histoires dont la première aurait très bien pu être réduite à quelques phrases servant de préambule à la seconde. En dépit du déplacement d une grande partie de son action en Grèce, Cligès est redevable à la matière de Bretagne, à commencer par l origine du héros, comme le prologue nous le fait savoir : Cil qui fist d Erec et d Enide [ ].I. novel conte recomence D un valet qui en Grece fu Dou lignage le roi Artu. (C, vv 8-10) L origine grecque du protagoniste pourrait cacher une intention plus subtile. En effet, dans le prologue d Yvain 9, l auteur déplore la disparition des boin chevalier esleü/qui en amor se traveillierent (Y, vv 40-41). En plaçant son histoire à Constantinople il a l occasion de réunir deux traditions, de faire coïncider deux héritages, celui grec et celui breton, étroitement liés d ailleurs, car : Par les livres que nous avons Les faiz anciens savons Et dou sicle qui fu jadis. Ce nos ont nostre livre apris Que Grece ot de chevalerie Le premier los et de clergie Puis vint chevalerie a Rome Et de la clergie (savoir, science) la somme, Qui or est en France venue. (C, vv 27-35) Cligès est un roman bâti sur des symétries subtiles, externes et internes, sur des allusions et des échos au niveau de la macrostructure, et qui, descendant jusqu aux détails, enveloppent comme dans une toile hautement significative l ensemble du roman. En ce qui concerne les symétries externes, elles rattachent Cligès à l ensemble des romans arthuriens. Le rapport le plus important, même s il est difficile à déceler dans sa véritable signification, est celui avec le mythe de Tristan et Iseut. La difficulté vient du polymorphisme du mythe. En effet, Chrétien s est inspiré aussi de cette matière pour écrire un roman intitulé Marc et Iseut la Blonde, qui ne s est malheureusement pas conservé. Pour reprendre les termes mêmes de Chrétien, la matière nous est connue, mais le san de cette conjunture nous échappe ; nous pouvons tout au plus détacher de son titre un san original, une interprétation de la matière qui prend en compte le mari plus que l amant. Or, la deuxième partie de Cligès se lit en termes antagoniques par rapport au mythe de Tristan, Iseut et Marc. C est la nouvelle Iseut qui refuse d accepter comme une fatalité l expérience douloureuse du trio selon un credo repris en écho : Qui a le cuer, cil ait le cors (v. 3117). Sa position médiane - entre les deux hommes, liés en outre entre eux par des liens de parenté - en fait la pièce maîtresse de l intrigue. Avant même de connaître les sentiments de Cligès, elle reconnaît l environnement mythique, le piège dans lequel ils peuvent donner, et cette fois une femme avertie en vaut deux : elle offre au mari le pur néant (vv 3312-3317). Mais le premier clin d œil appartient au narrateur qui entreprend la description du jeune Cligès en pointant cette similitude oncle-neveu-femme à l aide d une comparaison apparemment anodine : Cist [Cligès] sot plus d escremie et d arc/que Tristanz li niés le roi 9 S en est Amours mout abaissie/car chil qui soloient amer/se faisoient courtois clamer/et preu et largue et honnorable - Yvain, vv 20-23. 275

Marc (vv 2743-2744). C est le seul endroit où les deux, Tristan et Marc, sont mentionnés nommément. Dès que Cligès fait irruption dans sa vie, Fenice expose sa théorie d un amour nonperverti, raisnable, véritable, qui exige qu elle conserve sa virginité : Einz vodraie estre desmembree Que de nos.ii. fust remembree L amor d Iseut et de Tristen, Dont tantes folies dist l en Que hontes m est a raconter. Je ne me porroie acorder A la vie qu Ysez mena. Amor en lui trop vilena, Car li cors fu a dos rentiers Et li cuer iere a un entiers. (vv 3099-3108). Ce n est que plus tard, lorsqu elle est fixée sur l amour de Cligès, qu il lui en expose les principes : Se je vos aim et vos m amez, Ja n en serez Tristanz clamez Ne je ne serai ja Yseuz Car puis ne seroit l amor preuz Qu il i avroit blasme ne vice. (C, vv 5195-5919). Le mythe de Tristan et d Iseut est tellement connu que toute histoire lui ressemblant passerait pour identique ; voilà pourquoi Fénice repousse la proposition de Cligès de se réfugier auprès du roi Arthur : Ja ovec vos ensi n irai, Car lors seroit par tot le monde Autresi com d Yseut la blonde Et de Tristen de nos parlé. Quant nos en seion alé, Et ci et la totes et tuit Blasmeroient nostre deduit. (C, vv 5244-5251) Le couple que découvre Bertrand, le chevalier de Thrace parti à la chasse, rappelle le couple découvert par le roi Marc : Soz l ente voit dormir a masse/fenice et Cligés nu a nu (vv 6368-6369). Les relations, les situations, les fonctions présentes dans l hypotexte peuvent être reprises dans l hypertexte de manière directe, mais aussi inversée. Par exemple dans le roman de Chrétien c est Alis qui boit le filtre : il n y a donc pas d erreur sur le destinataire de la boisson, sauf que ce breuvage est censé annuler l amour au lieu de le provoquer. Un autre désastre est contourné grâce à la connaissance d un autre mythe : Alis passe un accord avec son frère Alexandre pour éviter la destinée tragique des frères ennemis Étéocle et Polynice (vv 2494). Il faut compter au nombre des symétries externes, moins importantes au niveau romanesque, les personnages reparaissants comme le roi Arthur, Gauvain, Lancelot, Perceval ; de la sorte, les deux romans - celui d Alexandre et celui de Cligès -, grâce à un trompe-l œil, au lieu d être simplement juxtaposés, semblent emboîtés. Les noms de certains personnages orientent la lecture : Soredamor, dont le nom signifie sororee d Amors, v 976, surdorée d Amour, est destinée à un amour parfait 10 ; le nom de Fénice anticipe lui aussi sur l évolution de l intrigue : comparée dans le texte à 10 Doreüre d or n est si fine/come cele qui m enlumine,/et je metrai a ce ma cure/que de lui soie doreüre,/ne ja mais ne m en clamerai vv 979-983. 276

l oiseau Phénix en raison de sa beauté sans égal, Fénice lui ressemble surtout par sa mort suivie d une ressuscitation. La ruse de Fénice est mise en relation avec les agissements de la femme de Salomon qui l avait trompé en jouant la morte - peut-être un autre hypotexte que nous ignorons (vv 5796-5799). * La symétrie interne la plus importante ménage la réunion de deux romans en un seul. Car presque la moitié du roman (vv 45-2582 sur 6702 vers au total) a pour héros Alexandre, le père de Cligès. Chrétien de Troyes fait de la quête double, dans ce cas décalée, un procédé romanesque extrêmement efficace. Deux romans s emboîtent, l intrigue du premier se prolongeant dans l autre, avec des ressemblances et des dissemblances. L intrigue se développe à deux niveaux : l histoire d amour et les prouesses chevaleresques. La première aventure, celle d Alexandre et de Soredamor, fournit une réflexion approfondie sur l amour et semble jeter de la lumière sur la décision que Fénice prend avant même de demander à Cligès s il l aime. En effet, Soredamor s était déjà posé la question : Aimerai le s il ne m aime? (v. 493). Seul l amour partagé est véritable. Le roman d amour d Alexandre et de Soredamor est fait de longues hésitations, de peines et souffrances causées justement par cette crainte d un amour non partagé. Celui qui se déclare craint d essuyer un refus (3777-3782). Il est victime d un rapt, son cœur se séparant de lui. En dépit de la description de la femme en tant que flèche (767-788), du fétichisme (la chemise cousue avec un cheveu de Soredamor) ou du regard indiscret 11, l amour d Alexandre et de Soredamor apparaît comme très pur, très raffiné. Leurs longs monologues (ou dialogue entre le cœur et l esprit, vv 686-706) portent sur les rapports yeux/cœur : c est par le regard que naît l amour, c est le regard qui le nourrit et semble le rassasier, à tort, car la passion entretenue par le regard n arrive pas à son terme. Près l un de l autre, les amants se sentent accablés et ne peuvent plus se regarder. Mais les accident d amors (dont les muances des colors, v. 1587) rendent visible leur passion. Ces spéculations sur l amour se poursuivront dans le roman de Fénice et le narrateur se livre à des discours raffinés sur le cœur, siège de la passion, faisant intervenir dans l équation complexe de l amour une nouvelle notion (nouvelle par rapport aux interrogations de Soredamor et Alexandre), la volonté qui réunit deux cœurs, telles les voix qui s unissent si que tout une chose semblent (vv 2774-2808). Plus déterminée que feu sa future belle-mère, Fénice ajoute une réflexion tragique au débat amoureux qui déchire son cœur (Mais Fenice est sor touz pensive./cele ne trueve fonz ne rive/le penser dom ele est emplie/tant li habonde et monteplie, vv 4281-4284). Comme les lois de l Amour ne peuvent être contournées, il faut au moins les soumettre aux recommandations de l Église : Mes le comandement saint Pol Fait bon garder et retenir: Qui chastes ne se velt tenir, Saint Pol a faire li enseugne Si sagement que il n en preigne Ne cri ne blasme ne reproiche. (vv 5258-5263) L autre volet de ce double roman, les prouesses chevaleresques, présente lui aussi des symétries intéressantes. La plus significative est celle du déguisement. Afin de pénétrer dans le château occupé par les rebelles, Alexandre et ses compagnons s emparent des écus de leurs rivaux (qui De colors teintes par devises, v. 1310) ; ils feignent l affliction pour mieux abuser les gardiens 12 (vv. 1822-1840). Ils parviennent à les défaire, mais leurs compagnons, trouvant 11 Tant comme il a des la chevece/jusqu au fermail d entroverture/vi dou piz nu sanz coverture/plus blanc que n est la noif negiee./bien fust ma doulors alegiee/se tout le dard veü eüsse, vv 838-843. 12 Tel semblant de doulor fesant/ Qu après els lor lances traïnent/ Et desouz les escuz s enclinent/si qu il semble que molt se dueellent, vv. 1836-1839. 277

leurs écus sur le champ de bataille, les croient morts 13. Tout est bien qui finit bien, car : Qu a joie retornera tost/ Li plus granz dels de toute l ost (vv. 2106-2108) Dans le roman de Cligès, où l apparence est plus forte que la réalité (Fénice ne se donne pas à Alis, Fénice passe pour morte, etc.), le travesti et le déguisement sont employés à deux reprises. Comme son père, Cligès s empare des enseignes d un ennemi : il revêt les armes et monte le cheval du neveu du duc, son rival. Mieux encore, travesti en Saxon, Cligès oblige les Grecs, abusés par son apparence, d engager la bataille avec leurs ennemis. Jusqu à la fin du combat il s arrange de prendre aussi le destrier d Arabie du duc. C est grâce à ce cheval et à une nouvelle confusion, car il est pris pour le duc, qu il parvient à sauver Fénice, enlevée par les Saxons ; elle-même ne le reconnaît pas et craint tour à tour sa mort ou son déshonneur 14. Et bien entendu encore une fois le deuil se change en joie. Cligès usera encore une fois du déguisement lorsqu il engagera le tournoi, successivement, avec Sagremor l Impétueux (v 4596), Lancelot du Lac (v 4701), Perceval le Gallois (v 4764) et finalement avec Gauvain le preux, le renommé (v 4853). Chaque fois il se présente portant des armes de couleurs différentes (noires, vermeilles, vertes, blanches), montant un cheval différent à chaque fois (un Maure, un cheval fauve, un alezan d Espagne, un arabe blanc pour la quatrième mue, selon la formule pleine d humour du narrateur). * Malgré les nombreux anachronismes et anatopismes rencontrés dans le roman, à commencer par la plupart des noms des personnages, Cligès en tant que roman grec s applique à expliquer pourquoi les empereurs grecs redoutent la ruse de leurs femmes - c est à cause de Fénice, l impératrice qui avait abusé son mari. C est pour éviter de telles trahisons causées par Amour que les Grecs auraient inventé le gynécée et sa garde formée d eunuques. 13 Mes aussi come cil qui songe/qui por verité dit mençonge,/les fesoient li escu croirre/que ceste meçonge futst vroie. - vv 2065-2068. 14 Fenice qui l esgarde et voit/ne set pas que ce Cligés soit./ele vodraoit que ce fust il,/mais por ce qu il i a peril/dist que ele nel voldroit mie./d andeus parz li est boenne amie,/car sa mort crient et s ennor velt. - vv 3737-3743. 278

Avatarurile documentării istorice în secolul al XVII-lea: Izvoarele lui Simion Dascălul Dr. Nadia Manea Banca Naţională a României Résumé : Pendant presque trois siècles et demi l œuvre de Simion Dascălu a été versée presque unanimement dans la «trilogie des mythomanes» (dont faisaient partie aussi l œuvre de Eustatie Logofatul et Misail Calugarul) à cause de la dévalorisation du personnage opérée par Miron Costin ; on lui reprochait notamment le dénigrement des Roumains à une époque où les humanistes affirmaient justement leur origine noble. Grâce aux appels en faveur d une interprétation équilibrée de l œuvre lancés pendant la période de l entre-deux-guerres, renouvelés après 1990 par N.A. Ursu et ses disciples cette perspective est considérée d un autre point de vue. Autrement dit, le discours historique de Simion Dascălu passe plutôt pour «impropre» au XVIIe siècle et non pas pour «mal intentionné». Dans son désir d atteindre la perfection, selon le canon médiéval qu il pratiquait, Simion Dascălu a voulu consigner dans sa chronique tout ce qu il savait, tous les renseignements écrits sur l histoire médiévale. Mais parmi ses sources il y avait aussi des informations diffamatoires sur l origine des Roumains que son esprit critique n a pas su traiter en accord avec le programme idéologique de l élite intellectuelle de l époque. Mots-clés: trilogie des mythomanes ; source; humanisme; chronique en Moldavie et en Hongrie Timp de trei secole şi jumătate, Simion Dascălul a fost perceput pe urmele schemei devalorizante produsă de Miron Costin, aproape unanim, ca cel mai incriminant element al trilogiei de băsnuitori (împreună cu Eustratie Berindei Logofătul şi Misail Călugărul), care a emis opinii negative despre români, chiar în secolul când umaniştii autohtoni afirmau pentru prima dată explicit originea lor nobilă. Apelul la tonul echilibrat, utilizat în perioada interbelică de C. Giurescu şi I. Minea şi reluat, după 1990, în paginile scrise de N. A. Ursu şi discipolii săi, permite retrasarea coordonatelor efortului cărturăresc al lui Simion Dascălul. Aşa cum precizam în altă parte 1, Simion Dascălul este singurul cititor despre care astăzi putem spune în mod sigur că a avut acces direct la manuscrisul cronicii lui Grigore Ureche. Acest personaj rămas încă atât de enigmatic a copiat şi adnotat textul lui Ureche, potrivit celor mai multe opinii ale specialiştilor, sau, mai degrabă, aşa cum susţin recente puncte de vedere avizate, a copiat şi completat în intenţia lui de a scrie un letopiseţ disăvârşit, după cum declară în propria predoslovie. Expresie sud est europeană târzie a compilatorilor medievali, Simion Dascălul a manifestat o atitudine ce anunţă timpurile moderne 2, căci îşi precizează intenţiile, oferind indicii asupra metodei utilizate, îşi indică sursele şi îşi asumă paternitatea textului. Pentru că o parte din aprecierile preluate din izvoarele consultate s-a ciocnit cu programul ideologic al elitei politice moldoveneşti contemporane lui (marele vistier Toderaşcu Cantacuzino, ale cărei opinii sunt menţionate într-o notiţă anonimă, şi Nicolae Buhuşi, de la care Miron Costin a luat informaţiile, sunt reprezentanţii acesteia) 3 şi al cărturarilor ce i-au urmat, Simion Dascălul a devenit un autor imoral a cărui contestare s-a transformat în obligaţie pentru toţi cei care împărtăşeau modelul inaugurat de autoritatea costiniană. *** 1 Nadia Manea, Letopiseţul moldovenesc prima cronică moldovenească în limba română, în Lucrările Primului Simpozion Internaţional Limbi, culturi şi civilizaţii europene în contact. Perspective istorice şi contemporane, Târgovişte, 12-13 noiembrie 2004, Târgovişte University Press, 2004, p. 392. 2 Ovidiu Pecican, Lumea lui Simion Dascălul, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 1998, p. 124. 3 Ibidem, p. 60, 76; cf. Miron Costin, Opere, p.242-243. 279

Pe acest fundament, în istoriografia secolului al XX-lea, discuţia în jurul lui Simion Dascălul a inclus şi acuzaţia, potrivit căreia, acesta ar fi inventat izvoare, unicul scop fiind acela de a-i defăima pe români, proiectându-le o origine tâlhărească. Referitor la izvoarele interne, C. Giurescu opina că Simion Dascălul citează două cronici: Letopiseţul nostru, care atingea domnia lui Vasile Lupu, şi Letopiseţul cel letenesc, despre a cărui întindere nu dă nici o lămurire. În privinţa documentării din izvoare străine, acelaşi istoric indică sursele pe care Simion Dascălul spune explicit că le-a folosit: Letopiseţul cel unguresc, cronica lui Paszkowski şi cronica lui Bielski. 4 Deşi nu explicit, C. Giurescu aducea, totuşi, în discuţie un aspect extrem de important: câte izvoare sunt folosite direct de Simion Dascălul şi câte sunt citate, pentru că, de fapt, le folosise Ureche? N. Iorga credea că documentarea lui Simion Dascălul a fost extrem de limitată, pentru că, apucându-se să copieze cronica lui Ureche, el a găsit-o insuficientă în anumite locuri, fără însă să aibă la îndemână un capital ştiinţific foarte generos. În afara cronicii lui Ureche, pe care o crede a fi fost scrisă în limba slavonă, N. Iorga mai aşeza între sursele lui Simion Dascălul un text istoric, despre care nu spune decât că ducea cronica lui Ureche până la Vasile Lupu, şi cronica polonă a lui Paszkowski, de fapt, traducerea realizată de acesta din Guagnini, ignorat de vornicul cronicar. 5 Izvoarele indicate de N. Iorga au fost identificate şi acceptate şi de Ilie Minea, atât referitor la documentarea din surse externe, cât şi în ceea ce priveşte textele istorice mai vechi produse în Moldova. 6 P. P. Panaitescu îi acordă lui Simion Dascălul numai posibilitatea de a fi interpolator şi socoteşte că el a folosit drept izvoare numai două cronici necunoscute lui Ureche, mai precis scrierea lui Paszkowski - Guagnini şi letopiseţul unguresc, al cărui text, astăzi, este necunoscut. Pentru acelaşi istoric, Letopiseţul latinesc n-a existat, iar Bielski şi Letopiseţul moldovenesc nu au fost valorificate, afară de legenda lui Iaţco prisăcarul, lăsată la o parte de Ureche din cauza caracterului ei prea legendar. Argumentul lipsei de interes a lui Simion Dascălul pentru aceste două texte stă în aceea că el nu a adăugat pasajele incriminate de Ureche, deşi nu putea avea aceleaşi scrupule boiereşti, nici patriotice, ca acesta din urmă. 7 Dacă, în privinţa utilizării lui Bielski de către Simion Dascălul, nici un specialist nu a adus vreun argument, în ceea ce priveşte letopiseţul moldovenesc, cunoscutul slavist se contrazice, căci, dacă un singur episod a ajuns în compilaţia lui Simion înseamnă că sursa, în întregime sau măcar parţial, s-a aflat în mâinile compilatorului la un moment dat. Unul din punctele de vedere care desfigurează masiv percepţia lui Simion Dascălul este acela exprimat de I. C. Chiţimia, în 1964, şi dezvoltat, în 1972, fiind urmat îndeaproape de interpretarea lui D. Velciu. Pentru I. C. Chiţimia, Simion Dascălul se laudă şi mistifică. El afirmă că a scos basna cu ijderania românilor din răufăcătorii de la Roma dintr-un letopiseţ unguresc. Un asemenea letopiseţ este convins istoricul literar - nu există, el este o invenţie construită de Simion Dascălul, plecând de la datele de istorie ungară pe care le conţine legenda. 8 Surprinde aici faptul că I. C. Chiţimia, care nu îi recunoaşte lui Simion Dascălul nici o calitate intelectuală, îi pune, totuşi, în seamă o construcţie ideatică imposibilă în afara unui anume orizont de cunoaştere. Pe urmele originilor legendei defăimătoare, I. C. Chiţimia constata existenţa a două variante: una orientală şi ortodoxă, cu rădăcini bulgaro-bizantine, şi alta, de sorginte apuseană şi umanistă. A doua variantă s-a dezvoltat în atmosfera intelectuală 4 Constantin Giurescu, Noi contribuţiuni la studiul cronicilor moldovene, în Studii de istorie, Antologie, îngrijire de ediţie şi introducere de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1993, p. 222, 221. 5 Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. I, ediţia a II-a revăzută şi larg întregită, Bucureşti, Editura Librăriei Pavel Suru, 1925, I, p. 301-302. 6 I. Minea, Locul cronicii lui Ureche, în Din istoria culturii româneşti, Iaşi, 1935. p. 51, 58. 7 P. P. Panaitescu, Introducere, în Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Ediţia a II-a revăzută, Bucureşti, ESPLA, 1958.p. 45, 46, 50. 8 I. C. Chiţimia, Marii cronicari moldoveni, în Istoria literaturii române, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei, 1964, p. 379-414. p. 389. 280

polonă, în legătură cu exilarea lui Ovidiu. Nici unul dintre iluştrii clasici latini nu s-a bucurat în Polonia de faima şi tradiţia vie a lui Ovidiu, alunecată chiar pe drumuri curioase. Tradiţia a mers atât de departe încât Ovidiu a ajuns în Polonia, a trăit aici şi a scris versuri în limba polonă, a murit şi a fost îngropat pe pământul polon, descoperindu-se chiar mormântul şi epitaful său. Prin urmare conchidea I. C. Chiţimia -, nu e de mirare că umaniştii poloni au cultivat tradiţia poetului şi au pus originea neamului românesc în legătură cu el. Se stinsese în părţile noastre, locul unde erau trimişi condamnaţii Romei. I. C. Chiţimia, însuşi, arată că Martin Bielski ştie de exilarea lui Ovidiu şi pune în legătură cu ea originea noastră, ca şi limba noastră. Relatarea lui Bielski este reprodusă de Al. Guagnini şi se regăseşte atât la Barsi da Lucca, în 1633, cât şi la Bandini, în 1646. 9 De ce pune Simion Dascălul legenda pe seama unui letopiseţ unguresc? Pentru că spune I. C. Chiţimia în cronică este vorba de Laslău, craiul Ungariei, Grigore Ureche a crezut, pe baza a ceea ce auzise în Polonia, şi a relatat în Moldova, dar numai oral, că basna respectivă îşi are baza de plecare într-un letopiseţ unguresc. Mai târziu, prietenul lui Ureche, Eustratie Logofătul, l-a fătat cu această basnă pe Simion Dascălul, care, naiv, a luat-o de bună şi i-a asigurat şi izvorul, fără să stea mult pe gânduri. Aşa a putut lua naştere Letopiseţul unguresc în mintea lui Simion Dascălul. Concluzia lui I. C. Chiţimia nu lasă nici o şansă de documentare lui Simion: Letopiseţul unguresc este o deducţie nefondată, iar citarea celorlalte două letopiseţe «leşesc» şi «moldovenesc», arată, încă o dată, că el nu a cunoscut nici aceste izvoare. 10 Un scenariu fantezist, fără nici o îndoială, am spune chiar că numai un Simion Dascălul, aşa cum este văzut de acest autor, ar putea intra în competiţie în cazul de faţă. De altfel, în continuarea aceluiaşi raţionament, autorul nu crede că letopiseţul intern, până la domnia lui Vasile Lupu, a putut fi folosit de Simion Dascălul, căci, după domnia lui Petru Şchiopul, cronica lui Ureche povesteşte fapte după amintiri şi tradiţie, nu după izvoare scrise, care n-au existat ; cât despre letopiseţul unguresc este o născocire a lui Simion Dascălul, ca şi punerea legendei lui Dragoş, relatată de Ureche, pe seama unui letopiseţ leşesc. 11 *** Dar, atât cât este posibil, să-l ascultăm şi pe Simion Dascălul. Din Predoslovia lui aflăm că a consultat mai multe izvoare ( şi citind izvoade pre rând ), dintre care primul menţionat este cronica lui Ureche ( aflat-am şi acest izvod, carele l-au scris Ureche vornicul ). Se poate presupune, după expresia acest izvod că îl avea pe masa de lucru în momentul redactării. Mai avea cunoştinţă de un izvor intern, letopiseţul nostru, numit mai jos letopiseţul moldovenesc, considerat izvod denceput, cam pre scurtă vreme şi toate pre rând însămnând până la domnia lui Vasile vodă. 12 În finalul aceleiaşi Prefeţe, Simion Dascălul menţionează letopiseţul cel leşesc, care este plasat în opoziţie cu ale noastre, deci este un izvor extern, care are două limite: îi lipsesc atât poveştile, cât şi cursul anilor. Pentru De izvodirea moldovenilor, de unde au venit într-aceste locuri, Simion Dascălul s-a documentat din letopiseţul cel unguresc, căci această poveste a lui Laslău crai ce spune că au gonit pre aceşti tătari nu a-o scos Ureche vornicul din letopiseţul cel leşescu, ci eu Simion Dascălul o am amu izvodit din letopiseţul cel unguresc. 13 Înainte de prezentarea legendei lui Iaţco, N.A. Ursu semnalează un pasaj necunoscut ediţiei Panaitescu, dar prezent în manuscrisul Cardaş, sigur datorat lui Simion: Descălecarea Ţărâei Mulduveei al doile rând, 9 Idem, Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 255, 256-257; cf. şi Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la 1830, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 92. 10 I. C. Chiţimia, Probleme de bază, p. 259-260, Idem, Marii cronicari, p. 389. 11 Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 216. 12 Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 65. 13 Ibidem, p. 68-69. 281

în ce chip s-a adşezat. Această poveste ce-i de-aice în gios, carea spune de înnoirea ţărâei, este izvodită de Ureche vornicul din letopiseţul cel leşesc, care poveste o am socotit că să tocmeşte întru tot cu predosloviea letopiseţului cestui mulduvenesc, însă-i mai pre scurt, iar predoslovia Mulduveii mai tinde povestea mai deschis şi de-ajuns. 14 Bănuim că acest pasaj era introducerea la capitolul intitulat, în ediţia Panaitescu, Pentru discălecatul ţării al doilea rând, pasaj care, se vede, a fost eliminat. Prin urmare, avem o situaţie nouă: există dovada că s-a intervenit şi în textul lui Simion, nu numai în forma de ansamblu dată de acesta întregului letopiseţ, ci şi asupra comentariilor sale. Dacă am introduce pasajul semnalat în textul ediţiei Panaitescu, observăm că unitatea acestuia nu este afectată. Dimpotrivă, avem o delimitare clară a contribuţiei lui Ureche cu Pentru discălecatul ţării al doilea rând, şi a celei a lui Simion Dascălul, cu Predoslovie a letopiseţului moldovenescu ce într-însa spune că ieste făcută ţara den doao limbi. Aici, Simion Dascălul introduce legenda lui Eţco prisăcarul, pe care declară că a luat-o din letopiseţul cel moldovenescu, la predoslovie ca, de altfel, şi legenda întemeierii târgului Baia, după cum lasă să se înţeleagă cuvintele de la începutul paragrafului: Aşijderea şi târgul Baia scrie. 15 Pentru domnia lui Despot vodă, Simion Dascălul face un suplimentar efort de documentare: am cercat şi eu la cronicul leşescu şi am aflatu izvodul carile ieste chizmitu mai denainte vreme de Alixandru Gvagnin pre limba latinească şi decii de pre acela izvod l-au izvodit Marţin Paşcovschii, din limba latinească pre limba leşească, de acolo şi eu am silit cu nevoinţă de am izvodit. În decursul naraţiunii consacrată domniei lui Despot, Simion Dascălul menţionează, mai întâi, că răposatul Ureche vornicul au cetit la cronicul leşescu, carile ieste izvodit de cronicariul Bielschii 16, după care compară, pentru acelaşi subiect, pe Marţin Paşcovschii cu letopiseţul moldovenesc, dar şi cu Bielschii cronicariul leşesc. Din maniera de citare a surselor se poate înţelege, la prima vedere, că Simion a avut la îndemână şi cronica lui Bielski. Cum, însă, Grigore Ureche nu mai este deloc menţionat, foarte probabil că Bielski a fost utilizat din prelucrarea realizată de vornicul cronicar, fără ca acesta din urmă să mai apară în text. Referitor la acest aspect, N. A. Ursu construia un sistem destul de complicat prin care definea procedeul folosit de Simion Dascălul pentru a-şi cita sursele. Astfel, acesta ar fi apelat la expresia letopiseţul latinesc (sau leşesc) pentru a desemna informaţiile din Bielski şi Kromer pe care le aflase şi utilizase din cronica lui Ureche. Acelaşi autor sesiza, însă, că, dacă a împărtăşit cu adevărat această manieră de lucru, atunci Simion Dascălul nu a fost consecvent pentru că există câteva locuri în care, folosind aceleaşi expresii, el face referire în mod direct la sursele externe. 17 Întâmplările care au dus la încheierea domniei lui Despot vodă au fost redate de Simion Dascălul din Marţin Paşcovschie, care relata instalarea noului domn, Ştefan vodă Tomşa, dar nu scria nimic despre conflictul aceluiaşi domn cu Mircea vodă, domnul muntenescu, informaţie oferită de izvodul intern. În schimb, referitor la Ion vodă, ce-i zic Armeanul, Marţin Paşcovschii cronicariul leşescu scrie că au fost acest Ion vodă din Mazoviia, din Ţara Leşească. Domnia lui Petru Cazacul este reconstituită pe baza a ceea ce scrie letopiseţul cestu moldovenescu, având în vedere că la cronicariul cel leşescu de această poveste nimica nu scrie. 18 *** După inventarierea declaraţiilor autorului avut aici în vedere şi a opiniilor moderne exprimate în legătură cu documentarea la care ar fi putut avea acces, credem că se poate 14 N. A. Ursu, Letopiseţul Tării Moldovei până la Aron vodă. Opera lui Simion Dascălul, I, în AIIAI, XXVI, 1989, 1, p. 375. 15 Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 70, 71. 16 Ibidem, p. 176, 175. 17 N. A. Ursu, op. cit., I, p. 373. 18 Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 187-189, 195, 224. 282

propune următoarea listă de surse a căror lectură i-au permis lui Simion Dascălul să redacteze propria variantă a Letopiseţului Ţării Moldovei: izvoare interne: cronica lui Grigore Ureche şi Letopiseţul moldovenesc; izvoare externe: Sarmatiae Europae Descriptio a lui Alexandru Guagnini, în varianta prelucrată de Martin Paszkowski, şi Letopiseţul unguresc. Faptul că scheletul scrierii lui Simion Dascălul îl constituie cronica lui Ureche reprezintă singurul aspect care a întrunit acordul tuturor specialiştilor. Chiar şi N. A. Ursu consideră că nu ne putem îndoi de afirmaţia lui că şi-a întocmit lucrarea pe scheletul cronicii lui Ureche, deşi, în ansamblu, interpretarea specialistului se îndreaptă oarecum într-o altă direcţie, aceea care evidenţiază îmbogăţirea Letopiseţului Ţării Moldovei de către Simion Dascălul cu informaţii extrase din letopiseţul nostru sau letopiseţul cest moldovenesc. Având în vedere similitudinea dintre maniera în care Simion Dascălul citează sursele în pasajele care, în mod indiscutabil, îi aparţin şi restul cronicii, N. A. Ursu contesta validitatea argumentului reprezentat de prezenţa autorilor externi în redacţia păstrată a cronicii, ca dovadă a paternităţii integrale a lui Ureche. Dimpotrivă, situându-se pe o poziţie de respingere a ediţiei Panaitescu, specialistul menţionat întărea concluzia sa cu privire la atribuirea întregii cronici, în forma de care avem ştiinţă, lui Simion Dascălul, deoarece informaţia extrasă din sursele străine a putut trece (şi a trecut) integral din cronica lui Ureche în lucrarea alcătuită de Simion Dascălul. 19 Semnificativ pentru interpretările divergente construite pe aceeaşi observaţie este aspectul unităţii lingvistice şi stilistice. Astfel, în timp ce Şt. Ciobanu încheia că prea unitară este ca idei, cugetare şi ca stil această cronică, ca să ajungem la concluzia că Simion Dascălul, cu pregătirea lui inferioară lui Grigore Ureche, putea să introducă interpolări care nu ar fi ştirbit această unitate 20, N. A. Ursu arata că unitatea lingvistică şi stilistică a tuturor comentariilor referitoare la izvoarele letopiseţului, precum şi faptul că unele afirmaţii din cuprinsul lor sunt identice cu cele făcute de Simion Dascălul în prefaţă demonstrează că, în forma pe care o cunoaştem, letopiseţul a fost alcătuit de Simion. 21 Prin urmare, după ce reconstituirile lui P. P. Panaitescu au fost contestate, ca şi atribuirea exclusivă lui Ureche sau lui Simion Dascălul, constatăm că, în forma cunoscută, Letopiseţul Ţării Moldovei este rezultatul demersului lui Simion Dascălul, fără să se poată spune, în afara Prefeţei şi a adaosurilor clar precizate, în ce măsură Simion Dascălul a prelucrat textul urechian. Opinia noastră este că Simion Dascălul nu a procedat la prelucrări masive, ci, preluând textul românesc al lui Ureche, el a fost obligat de etapa austeră a decantării terminologice să utilizeze aceleaşi clişee şi aceleaşi elemente sintactice şi lexicale. În privinţa celui de-al doilea izvor intern aflat pe masa de lucru a lui Simion Dascălul, credem că este vorba de varianta mai nouă a Letopiseţului moldovenesc, respectiv Letopiseţul moldovenesc (1634-1653), aşa cum l-a identificat Pavel Chihaia 22, punct de vedere pe care l- am analizat şi cu care ne-am arătat acordul în altă parte 23. Reluăm aici doar acele precizări necesare demersului de faţă. Redacţia mai nouă a letopiseţului moldovenesc, Letopiseţul moldovenesc (1634-1653) a fost întocmită, probabil, la cererea lui Vasile Lupu. Această variantă era mai rezumativă decât prima, pentru că partea care reda istoria Moldovei de la începuturi trebuia să fie doar un preambul al domniei lui Vasile Lupu şi se oprea undeva la începutul domniei comanditarului. Lucrarea a fost întocmită după moartea lui Grigore Ureche, căruia i-a rămas necunoscută, în 19 N. A. Ursu, op. cit., I, p. 379. 20 Şt. Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Chişinău, Editura Hyperion, 1992, p. 388. 21 N. A. Ursu, op. cit., I, p. 379. 22 Pavel Chihaia, Artă medievală, vol. II, Învăţături şi mituri în Ţara Românească, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 179-203. 23 Nadia Manea, op. cit., p. 400-401. 283

perioada tulburată de conflictele ce au dus la prăbuşirea lui Vasile Lupu de pe tronul Moldovei. Din Letopiseţul moldovenesc (1634-1653) reprodus de Simion Dascălul a ajuns până la noi doar pasajul descălecării ce include legenda lui Iaţco (Eţco) prisăcarul, despre care Simion Dascălul spune că nu se află însămnată de Ureche, ci a fost aflată de el la letopiseţul moldovenesc, la predoslovie 24 ; paragraful din 1592 (De domnia lui Pătru vodă Cazacul) şi o comparaţie pe care o face Simion Dascălul între redacţia acestuia şi aceea a lui Ureche (care adaugă ştiri din Ioachim Bielski). Tocmai pentru că Letopiseţul moldovenesc (1634-1653) a preluat, în mare parte, Letopiseţul moldovenesc (1600-1635), sursele sale sunt atât de vagi şi, cu toată conştiinciozitatea sa, Simion Dascălul nu a putut cita mai mult din această lucrare. Sărăcia datelor din Letopiseţul moldovenesc (1634-1653) a îndemnat pe Simion Dascălul (al cărui model polon, Martin Paszkowski, se oprea, de asemenea, la anul 1573) să părăsească cronica sa acolo unde o lăsase Ureche, deşi, iniţial, îşi propusese să o aducă până la zi. Scrierea lui Alexandru Guagnini, Sarmatiae Europae Descriptio, tipărită la Cracovia, în 1578, cuprindea istoria Poloniei (Sarmaţia - Polonia) până la 1572. În limba polonă, titlul era Kronika Sarmacyey Europeyskiey, fiind tipărită tot la Cracovia în 1611. 25 Traducerea lui Martin Paszkowski avea şi adaosuri, ca istoria regilor, care nu se află în ediţia întâi, precum şi a regatelor, statelor, insulelor, ţărilor şi provinciilor legate de această Sarmaţie, precum Grecia, ţările slavone şi Moldova. Se ştie că opera lui Paszkowski a circulat în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. 26 În introducerea la lucrarea sa, Guagnini menţiona că a luat parte la expediţia din Moldova, desigur crede P. P. Panaitescu în oastea lui Albert Laski, care a sprijinit, apoi a atacat pe Despot-vodă 27 Ilie Minea a analizat în detaliu fragmentele pe care Simion Dascălul precizează clar că le-a luat din Paszkowski. Din această analiză constatăm că, atât la Simion Dascălul, cât şi la Paszkowski, se găsesc următoarele informaţii ce concordă: venirea lui Despot în Moldova; dialogul lui Despot cu soţia lui Alexandru Lăpuşneanul; otrăvirea lui Despot, din ordinul lui Alexandru Lăpuşneanul; drumul lui Despot, însoţit de Laski şi de 4000 de oameni la marginea Moldovei, unde nu l-au putut surprinde pe domnul moldovean. Numai Simion Dascălul consemnează că: nepotul lui Despot cel Bătrân murise într-un război; Ruxanda Lăpuşneanul era soră cu Despot, ca şi despre simularea morţii lui Despot ( şi au smolit sicriiul bine, cum ar fi mortu într-însul, iar pe urmă, aducându preoţi mulţi cu toate gloatile sale şi cu multă jale au făcut îngroparea ). Pe baza acestor observaţii, Ilie Minea concluziona că, împrumutând din Paszkowski, Simion interpretează expunerea acestuia şi îi atribuie afirmaţii pe care în zadar le căutăm în cronica polonă. În ceea ce ne priveşte, credem că opinia poate fi amendată, în sensul că unele neconcordanţe pot fi greşeli sau dificultăţi de traducere. Aşa cum sesiza şi I. Minea, la sfârşitul fragmentului care prezintă conflictul lui Ion vodă cel Viteaz cu Bogdan Lăpuşneanul, Simion Dascălul precizează: Această poveste ce scrie mai sus scrie mai deşchis şi de ajunsu Marţin Paşcovschii cronicariul leşăscu, însă noi n-am vrut să însemnăm aicea, iară cui va trebui să ştie mai cu adevărat, acolo să citească şi va afla. 28. Acest aspect ne face să acceptăm fie că pasajul era dificil de tradus, fie că Simion, din varii motive, se grăbea să termine cronica. În plus, o parte din adăugiri poate proveni din Letopiseţul moldovenesc sau, de ce nu, din însemnări disparate pe cărţi sau manuscrise religioase, practică atât de răspândită în vremurile de care ne ocupăm. Aşa s-ar explica de ce 24 Grigore Ureche, Letopiseţul, p. 70. 25 P. P. Panaitescu, Introducere, p. 45. 26 I. Minea, Locul cronicii, p. 102. 27 P. P. Panaitescu, Introducere, p. 45. 28 I. Minea, Locul cronicii, p. 102-103, 106, 197. 284

unele informaţii se contrazic. Nu credem, în consecinţă, că aprecierile lui P. P. Panaitescu 29 sau Şt. Ciobanu 30 mai pot fi acceptate. Am văzut mai sus două puncte de vedere care acceptă existenţa letopiseţului unguresc doar în mintea lui Simion Dascălul, deşi unul dintre specialişti demonstrează existenţa ideilor legendei, atât în mediile orientale, cât şi în cel polonez. De aceea, considerăm că punctele de vedere mai vechi exprimate de I. Minea şi P. P. Panaitescu dovedesc mai mult echilibru. Întrebându-se dacă letopiseţul numit unguresc de către Simion Dascălul era scris ungureşte sau trata numai evenimente de istorie ungurească, primul istoric avansa ipoteza că sursa în discuţie era legenda Sf. Ladislau, numită de Simion Dascălul letopiseţ unguresc, pentru că fusese scrisă în ungureşte pentru ungurii din Moldova, unde circula fără nume de autor. Această lucrare zisă greşit letopiseţ nu conţine alte ştiri de istorie moldovenească. De aceea n- a găsit în ea Simion şi alte ştiri să ia. 31 P. P. Panaitescu îi reproşa lui Simion lipsa prudenţei şi vedea în letopiseţul unguresc un manuscris unguresc. 32 La rândul său, Al. Piru avansa ideea că letopiseţul indicat de Simion Dascălul ar proveni dintr-o traducere maghiară deformată a istoriei lui Bonfinus, care prezintă lupta lui Laslău cu hunii (nume pentru tătari) şi menţionează pe captivii eliberaţi, vorbitori ai limbii romanilor. 33 Această ipoteză a traducerii maghiare deformate ridică problema explicării resorturilor care au provocat deformarea, a contextului istoric şi, de ce nu, a autorului proiectului. Tot o traducere avusese în vedere şi C. Giurescu, care atribuia unui călugăr ungur dintr-o mănăstire moldovenească iniţiativa traducerii unei cronici autohtone slavoneşti. 34 Un studiu relativ recent a avansat o ipoteză nouă, rezultat al coroborării evenimentelor petrecute în spaţii de convergenţă diferite cu indiciile păstrate în textele istorice din secolele XVI-XVII. Rezumăm, în continuare, principalele argumente identificate şi valorificate de O. Pecican, pentru a stabili aria de produse legendar-istorice în care ar putea fi plasat letopiseţul unguresc. Simion Dascălul transcria, în compilaţia sa, dintr-o sursă numită Letopiseţul unguresc, un text care conţine indicii că fusese transpus dintr-un prototip maghiar. Letopiseţul unguresc poate fi considerat un produs cultural maghiar, pentru că Simion redă cuvinte calchiate indubitabil după maghiară ori invocând instituţii feudale maghiare ( a nemeşi, slugi crăeşti ), iar conţinutul său înglobează mai multe legende din ciclul dedicat Sf. Ladislau. Este vorba de patru legende, care aveau ca subiecte: victoria regelui Ladislau asupra tătarilor, marcajele de pe drumul Rodnei, botezul Siretului şi instituirea postului din ziua de marţi la maghiari. Aceste subiecte l-au făcut pe O. Pecican să afirme că legendele sunt maghiare, catolice şi ardeleneşti. 35 Încercând să rescrie istoria izvorului maghiar pierdut al lui Simion Dascălul, istoricul clujean pleca de la constatarea că în Cronica moldo-rusă 36 sunt adiţionate destul de superficial două scrieri independente: Gesta lui Roman şi Vlahata şi Legenda lui Dragoş. Analiza conţinutului Gestei şi completarea acestuia cu informaţiile culese de Simion Dascălul din Letopiseţul unguresc au permis autorului să stabilească patru aspecte acceptate în ambele scrieri: 1. faptele sunt plasate în vremea regelui maghiar Ladislau; 2. românii au luptat cu curaj împotriva tătarilor, drept care regele a trebuit să îi recompenseze; 3. originea neindigenă a românilor; 4. aşezarea românilor în Maramureş de către suveranul 29 Avem a face cu un compilator neinteligent şi confuz (P. P. Panaitescu, Introducere, p. 46). 30 Amplificatorul nu ţine seama nici de ordinea în care se redau faptele, nici de sensul textului, în care, adeseori, introduce lucruri fanteziste, care nu se găsesc la Guagnin (Şt. Ciobanu, op. cit., p. 399). 31 Ibidem, p. 53, 133. 32 P. P. Panaitescu, Introducere, p. 47. 33 Al. Piru, op. cit., p. 92. 34 Aurel Iordănescu, Opera istorică a lui Constantin Giurescu, în În amintirea lui Constantin Giurescu la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui (1875-1918), Bucureşti, 1944, p. 40. 35 O. Pecican, op.cit., p. 182-203. 36 Capitolul al XIII-lea din compilaţia de letopiseţe ruseşti din secolului al XVI-lea, Voskresenskaia leatopis. 285

maghiar. 37 Fiind evident că aceste informaţii comune au provenit din aceeaşi sursă, O. Pecican a adunat informaţiile pozitive despre români şi a concluzionat că izvorul în cauză este de provenienţă românească şi poate fi numit Legendele originii maramureşenilor, concepută ca o armă diplomatică şi propagandistică, menită să susţină lupta lui Bogdan de Cuhea şi a partizanilor săi pentru păstrarea neştirbită a drepturilor. În privinţa contextului şi a motivaţiilor scrierii Letopiseţului unguresc, istoricul menţionat avansa următorul scenariu: Letopiseţul unguresc a fost alcătuit într-o vreme când atitudinea românilor maramureşeni stârnea mari temeri pentru regalitate. Desemnarea lor consecventă în acest text ca urmaşi ai tâlharilor, ca «oameni răi», ca «oameni răi şi ucigaşi», precum şi bănuială că «de se vor plodi şi să vor înmulţi, ei să vor întări şi cândai să nu le fie a piierde şi crăiia» vorbesc destul de expresiv despre îngrijorarea care domnea în cercurile înalte maghiare la adresa românilor. Atitudinea radical antiromânească a autorului pare că trebuie pusă în legătură cu un moment de criză survenit între suveranul angevin şi românii maramureşeni. Prilejul a fost, fără îndoială, opoziţia făţişă a fostului voievod al Maramureşului, Bogdan de Cuhea, iniţiată în iarna dinspre 1342 spre 1343, continuată apoi şi radicalizată până la trecerea sa definitivă în Moldova şi sustragerea acesteia din sfera suzeranităţii maghiare. Letopiseţul unguresc a fost scris între 1343-1360. Referitor la posibilul autor al Letopiseţului unguresc, O. Pecican crede că este vorba de un cleric catolic anonim, poate unul dintre familiarii reprezentanţilor maramureşeni ai puterii centrale din acea perioadă. 38 Dincolo de atractivitatea acestui scenariu, constatăm că el se întemeiază pe un eşafodaj de ipoteze, nu neapărat imposibile, dar deocamdată greu de demonstrat, având în vedere că reflexele umaniste încă nu pătrunseseră în această zonă, cunoscută fiind preocuparea istoricilor umanişti pentru problema originii popoarelor. Mai mult, ideile din letopiseţul unguresc consună mai plauzibil cu un curent de opinie identificat de Adolf Armbruster 39 în istoriografia umanistă poloneză. Istoricii poloni ai epocii de aur (domniile lui Sigismund August 1548-1572- şi Ştefan Bathory 1575-1586) au acordat o atenţie deosebită ţărilor române, din cele puţin două motive: era un bun prilej de construcţii savante pe tema definitorie a umanismului antichitatea; Polonia a avut strânse relaţii cu ţările române, mai ales cu Moldova, nelipsită din prevederile tratatelor polono-otomane. În acelaşi timp cu scrierile latineşti ale lui Stanislaw Orzechowski şi Martin Kromer, în care originea românilor este tratată fără resentimente, s-a născut şi s-a propagat un curent care afirma romanitatea românilor într-o manieră tendenţioasă. Martin Bielschi, în Cronica lumii întregi, a pus în circulaţie noua teorie, preluată şi de Maciej Striykowski şi Krzystoff Warszewiecki. Aşa cum observa şi I. C. Chiţimia, această teorie accepta colonizarea Daciei de către romani, dar exilul lui Ovidiu se constituia într-o cheie de interpretare tocmai potrivită pentru o pagină de aversiune naţional-medievală, mai ales într-un moment de încordare în relaţiile moldo-polone. Măsura de asanare morală impusă de Augustus familiei imperiale a fost un argument hotărâtor pentru Bielschi şi discipolii săi în demonstrarea faptului că Dacia a fost colonizată ca urmare a măsurilor disciplinare adoptate de guvernul imperial. A. Armbruster atrăgea atenţia asupra practicilor medievale de apune în evidenţă, exagerând, defectele popoarelor vecine, pentru a putea evidenţia calităţile propriului popor, şi constata că teoria vădit duşmănoasă apare la autori care au scris în limba polonă. De asemenea, geneza acestui curent ostil de opinie al cercurilor umaniste poloneze trebuie legată de evoluţia relaţiilor moldo-polone la sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea. Mediul maghiar a reprezentat un excelent aspirator al acestei gândiri politice care împăca realitatea istorică a originii romane a românilor cu pretenţiile politice ale regalităţii maghiare în spaţiul românesc. Prin 37 O. Pecican, op.cit., p. 185. 38 Ibidem, p.186-187, 190, 191. 39 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p.117-121. 286

urmare, letopiseţul unguresc putea să fie tocmai expresia acestei influenţe şi să fie redactat în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când principele Transilvaniei a devenit regele Poloniei, ceea ce a multiplicat legăturile dintre cele două spaţii. Posibil, chiar un personaj ce l-a însoţit pe Ştefan Bathory în Polonia să fi adaptat teoria poloneză derivată despre originea românilor, îmbogăţind-o cu dovezi noi, pentru a răspunde mai bine intenţiilor elitei maghiare care, în complicata situaţie de după instaurarea suzeranităţii otomane, vedea în Transilvania continuatoarea tradiţiilor statale ale regatului maghiar. Dacă originea ardeleană a lui Simion se confirmă, atunci este posibil ca acesta să fi citit letopiseţul unguresc, undeva, în Transilvania, poate chiar să-l fi adus cu el în Moldova. *** Identificarea surselor utilizate de Simion Dascălul pune în lumină faptul că acest autor a fost dependent de sursele sale, datorită spiritului său critic atenuat, necultivat, probabil, în vreuna din înaltele şcoli ale vremii. În acelaşi timp, îl absolvă de acuzaţia de a fi fost rău intenţionat. Mai degrabă, discursul său istoric a fost inadecvat secolului al XVII-lea, decât rău intenţionat. Din dorinţa perfecţiunii, însuşită după canonul medieval, Simion Dascălul şi-a propus să adune în cronica sa tot ceea ce ştia el că s-a scris despre istoria Moldovei. Şi în sursele sale s-au aflat şi informaţiile defăimătoare la adresa originii românilor, pe care în absenţa unei culturi solide, nu le-a tratat în acord cu elita politică şi cărturărească contemporană. 287

L espace de la courtoisie en France et au Portugal ~ décalage de temps et de moeurs Rodica STANCIU-CAPOTǍ Academia de Studii Economice Bucureşti Résumé : La courtoisie est une notion complexe dont le sens essentiel se rattache à un ensemble de qualités physiques, spirituelles, morales telles la générosité, l élégance, la politesse, l art de parler. Etroitement liée à la conception de l amour des troubadours qui considéraient l amour comme la source de toutes les vertues, de toutes les qualités humaines, la courtoisie est au fond un pur raffinement intellectuel, un effort de perfectionnement spirituel. Connue aujourd hui surtout grâce à la poésie occitane, la courtoisie se compose de différents éléments qui deviennent/agissent parfois d une manière indépendante: la joie (JOY) ou l exaltation amoureuse, la mesure (MEZURA), le courage physique et moral (VALOR), le mérite personnel (PRETZ), la sagesse. Mots-clés : courtoisie ; joy ; mesure ; valor ; pretz ; sagesse. A regarder de très près le Moyen Age occidental on peut aisément constater que, à partir de la fin du XI-ème siècle, on peut parler d une floraison de la civilisation surtout méridionale. Evidemment, les changements qui se produisent à ce moment-là, les croisades, les échanges de toute sorte avec l Orient, ont facilité l accès des Européens à une civilisation qui accordait au monde terrestre une plus grande importance. En ce qui concerne la France, les contacts avec l Italie et l Espagne, avec le monde arabe, ont élargi son horizon culturel. Les valeurs spirituelles empruntées aux penseurs de l Islame, à la philosophie grecque à laquelle s étaient ajoutées les traditions de la culture indienne, persane et byzantine, ont contribué à l apparition dans le Midi d un mouvement humaniste. Entre l Espagne et l Italie se constitue à cette époque un pays riche, civilisé, tendant pas seulement à l autonomie politique, mais aussi a celle culturelle et religieuse. C est à cette époque-là que l intérêt pour une vie matérielle plus aisée, plus vouée à l amour et à la gloire, pour une vie de luxe et de fête, devient le centre des préoccupations de la société riche du Midi. La re-découverte d une morale profane, de la joie de vivre s oppose nettement à la morale chrétienne et l influence de l Eglise connaîtra un grand déclin dans cette zone, surtout au XII-ième et XIII-ième siècles. Dans ce contexte, la courtoisie apparue premièrement dans le sud de la France, représentait un art de vivre, un idéal chevaleresque de vie impliquant loyauté, élégance morale, discretion et culminant avec l déalisation de la femme, manifestée par l amour stylisé, la fin amor. La courtoisie est une notion complexe dont le sens essentiel se rattache à un ensemble de qualités physiques, spirituelles, morales telles la générosité, l élégance, la politesse, l art de parler. Etroitement liée à la conception de l amour des troubadours qui considéraient l amour comme la source de toutes les vertues, de toutes les qualités humaines, la courtoisie est au fond un pur raffinement intellectuel, un effort de perfectionnement spirituel. Connue aujourd hui surtout grâce à la poésie occitane, la courtoisie se compose de différents éléments qui deviennent/agissent parfois d une manière indépendante: la joie (JOY) ou l exaltation amoureuse, la mesure (MEZURA), le courage physique et moral (VALOR), le mérite personnel (PRETZ), la sagesse. Le critère majeur d un tel raffinement est la place croissante qu occupe dans ce milieu la femme, sa délicatesse, l honneur avec laquelle elle est entourée, phénomène tout nouveau qui va permettre l épanouissement de ce type de relations intersexuelles qu on appelle amour courtois. L amour est, en effet, avec le goût des choses de l esprit qui caractérise l art des troubadours, la manifestation la plus originale de cette révolution des moeurs. Cette révolution s est accomplie d abord dans le Midi de la France. Pourquoi le Midi? Difficile à 288

dire. Pour le moment contentons-nous de répondre comme Henri-Irénéé Marou dans ses Troubadours : l esprit souffle où il veut... La poésie à travers laquelle nous envisageons à ce moment la société courtoise et qui a circulé au Moyen Age, a dépassé les frontières occitanes et s est répandue en Allemagne (où les minnasingers ont adapté les structures occitanes à l esprit allemand), en Italie (le nord de l Italie étant un espace hospitalier pour les troubadours et la ressemblance des deux langues favorisant beaucoup les poètes), en Espagne (bien que les poètes catalans eussent déjà écrit soit en provençal, soit en portugais) et finalement au Portugal. Bien qu arrivé très tard, au XIV-ième siècle, le modèle provençal est fondamental pour la poésie médiévale portugaise. Et à Dom Dinis de dire Quer eu em maneira proençal fazer agoras um cantar d amor. (Je veux en manière provençale / Faire maintenant un chant d'amour). Les Provençaux ont été les maîtres et les initiateurs de la poésie européenne moderne, sans laquelle on ne peut comprendre ni Dante, ni Petrarque. Les jongleurs occitans ont "transporté" leur art à toutes les cours royales de l'europe. Divers documents ont attesté leurs séjours dans la Péninsule Ibérique aussi, et surtout à la cour de Dom Alphonse X, le Sage, cour qui a été un des refuges des troubadours dispersés après le massacre des Albigeois. Il y avait d'ailleurs entre les cours d'au-delà des Pyrénées et le nouveau royaume de la Péninsule Ibérique des relations très étroites qui facilitaient les influences: Dom Dinis avait apporté de nombreux seigneurs français; l'influence de l'eglise grâce aux réformes monachales de Cluny et de Cister; les relations dynastiques; les pélerinages des Portugais à Santa Maria de Rocamador (sud de la France) et des Français à Santiago de Compostela. Les grandes dames de Bourbon, d'aragon, arrivées au Portugal ont apporté elles aussi le modèle courtois. Mais l'idéal courtois, la courtoisie occitane, l'aspiration à un objet intangible, l'état de tension, le désir jamais accompli des troubadours occitans, rencontrera au Portugal un idyllisme rudimentaire. Au raffinement relatif des courtisans occitans, la cour portugaise oppose un primitivisme folklorique, simpliste. La cour portugaise devient un centre culturel raffiné seulement au XIII-ème siècle, au moment où Alphonse III fixe la capitale à Lisbonne et emmène des maîtres français auxquels il confie l'éducation de son fils Dom Dinis (poète et mécène des troubadours). Le décalage de temps et de moeurs ne nuit pas à la courtoisie portugaise. La comparaison ne peut se faire qu'en considérant avec une grande attention les données historiques premièrement et poétiques deuxièmement. Laissons aux historiens le délice des découvertes archivistiques et regardons un peu ce que nous offre la poésie. Au début on constate avec stupeur qu'à la cour portugaise les lois courtoises étaient beaucoup moins rigides qu'à la cour provençale (on maintenait aussi, il est vrai, le secret de l'identité de la "donna", de la muse inspiratrice). A la cour portugaise on conaissait plus le rituel décoratif que les sentiments profonds. Mais parfois on peut lire chez le roi-troubadour Dom Dinis, qui se croyait plus sincère que ses émules provençaux: "Proençaes soem mui bem trobar e dizem eles que é com amor; mais os que trobem no tempo da frol e nom em outro, sei eu bem que nom am tam gran coita no seu coraçom qual m'en por mia senhor vejo levar." ( Les Provençaux savent bien chanter/et disent qu'ils aiment/mais ceux qui chantent au mois des fleurs/et pas un autre mois, je sais bien/qu'ils n'ont pas tant d'chagrin aux âmes/que moi qui aime tant ma dame ). La poésie des "cancioneiros" (recueils de poésies médiévales portugaises) est directe et 289

simple. Il n'y a pas de transpositions imaginaires ou d' images intentionnelles. Le poète parle généralement d'une manière directe de ses sentiments et de ses préoccupations décrivant "a frol" (la fleur), "as avelaneyras frolidas" (les amandiers fleuris), "as ervas vertes" (les herbes vertes), " a fria fontana" (la fontaine fraîche) et non pas comme ses maîtres provençaux, de la "joy", de "dezirier", de "lonh", de "pretz". Il est vrai cependant, que la courtoisie portugaise n'a pas abouti au raffinement provençal dû à une expérience/existence plus longue. Il n'y a pas de "trobar clus" au Portugal. Ici tout est simple, clair, limpide même. Cela ne veut pas dire que la société portugaise est simple ou simpliste. Loin de nous de le croire. Mais une poésie populaire plus prolongée dans le temps a influencé davantage la poésie médiévale. Les poètes de la cour de Lisbonne avaient chanté longtemps la nature, la vie simple des "camponeses" (paysans), l'influence occitane se greffant sur un sous-texte déjà plus profond et plus traditionnel qu'en France. Cette influence est accablante selon José Saraiva, le grand historien de la littérature portugaise. Même le langage des poètes est influencé par les "provençalismes" (sen à la place de siso, cor pour coraçom, pres pour preço). Avec ces mots on a formé un registre d'expressions, qui diffèrent de la langue des poésies d'inspiration folklorique et qui donnent à la langue poétique un cachet particulier. En conclusion, il faut observer quel important pour les troubadours provençaux et portugais, à part l expression de leurs sentiments les plus profonds, a été, malgré le décallage de temps, de dire tout comme le "maestre dels trobadors", Guiraud de Borneuil: "Qu'eu cuid qu'atretan gran sens es, qui sap razo gardar, com los motz entrebeschar! (Pour moi, j'estime qu'il faut autant de sens/pour raison garder/et les mots mélanger ). 290

Cărtile populare - dovadă a legăturilor culturale europene Oana-Mădălina TOMA Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: People s books are the certain part of literature that contains the very soul of that people. Its own books or imported from other people, they go together with men s history, thought and spirit in the most intimate way. Middle Age s literature finds its inspiration both in history and in religious life. There is a shared European nucleus: Alexander the Great, Esopus, the Troian War, Abraham, Saint Paul, The Holy Mother of God, heaven and hell, saints lives, the after life, the relationships between people, are subjects that travel from one country to another, from one people to another, without any borders. So, the Romanians translate Greek and Slavonic books, but their subject is dressed up in our own spirituality, changed after our own needs, and the new born literature will have a great influence in the Romanian culture, together with the desire for freedom and independence of the people from the three Romanian countries, united by the same language, faith and ideals. In the people s books, history and fantasy, divine and human, go together with people s hopes and dreams, historic heroes become part of fairy tales, one man s book becomes one people s book and the whole Europe becomes one single people, sharing the same hopes and ideals. Key words: European Culture, Middle Ages, Middle Ages Literature, Alexander the Great, Aesop, Trojan War, Abraham, Saint Paul, Holy Mother of God, Romanian Countries O definiţie a literaturii populare spune că aceasta reprezintă totalitatea producerilor literare cunoscute in masa poporului, fie că sunt ale lui proprii, fie că sunt introduse pe calea scrierii şi devenite poporane 1. Creaţie individuală la origine, literatura populară este transmisă mai întâi pe cale orală, din generaţie în generaţie, contribuţia fiecăreia sporind-o şi transformând-o într-o creaţie colectivă. Parte integrantă a literaturii române, aceasta reprezintă o bază şi o sursă de inspiraţie pentru literatura cultă de mai târziu, ea surprinzând chiar sufletul românului, cu credinţa, datinile, obiceiurile, bucuriile şi necazurile vieţii sale 2. Lucrarea de faţă se ocupă doar de literatura populară scrisă, nu şi de cea orală, de care cea dintâi diferă. Literatura populară scrisă este o operă individuală, fixată prin scriere in momentul naşterii 3, al cărei autor rămâne de cele mai multe ori necunoscut şi ale cărei subiecte sunt, în mare parte, împrumutate de la un alt popor 4. În linii mari, se poate spune că literatura populară scrisă se împarte în trei categorii, în funcţie de subiectele abordate şi de scopul scrierii: literatura religioasă, literatura eroică şi literatura etică. Fiecare categorie cuprinde un număr de opere - cărţi - ale căror subiecte sunt luate fie din legende hagiografice, vieţi de sfinţi, povestiri eroice sau fapte istorice, fie cuprind învăţături şi sfaturi care vin să răspundă atât nevoilor omului simplu, din popor, cât şi dorinţelor învăţatului. Evul Mediu românesc, timp în care circulă cărţile populare ( în special în secolele XVII - XVIII ) este parte din lumea magică în care trăiesc popoarele din răsăritul şi sudul Europei 5, pătrunsă de prezenţa divinului, creând o cultură supusă atât divinului, cât şi umanului: legată de Biserică, dar şi de arta războiului 6 ; cărturarii români sunt instruiţi în Polonia, la Constantinopol sau Padova, sunt cunoscători ai limbilor clasice, în care şi scriu sau din care traduc; umanismul român este expresia năzuinţelor de libertate, independenţă şi 1 Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, Editura Librăriei Leon Alcaly, Bucureşti, 1921, pag. 62 2 Aron Densuşianu, Istoria limbei şi literaturei române, Tipografia Naţională Iaşi, 1885, pag. 116 3 Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, pag. 62 4 Aron Densuşianu, Istoria limbei şi literaturei române, pag. 123 5 Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag. 168 6 Petre P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, pag. 324 291

eliberare spirituală 7. Cultura antichităţii este sursă de cunoaştere şi obiect de studiu, dar românul este orientat spre viitor şi deschis lumii în care trăieşte şi împreună cu care va progresa. Viaţa îi este marcată de coordonata verticală raportarea sa la divinitate, care îi dă scopul prim al existenţei: comuniunea întru viaţa veşnică - şi de cea orizontală: relaţia cu semenii; el caută sensul existenţei sale, este dornic de cunoaştere şi deschis relaţiilor cu cei din jur. Naţiile cu care intră în contact îi dau ocazia să-şi lărgească orizonturile şi să găsească răspunsuri la întrebările care îl frământă. Astfel, scrieri care circulă în întreaga Europă ajung şi în ţara noastră, unde sunt traduse şi modificate după necesităţile, aspiraţiile sau dorinţele românilor. Dintre cărţile populare de factură religioasă, una dintre apocrifele cele mai răspândite la popoarele europene este Apocalipsul Apostolului Pavel. În Evul Mediu occidental a fost tradus şi prelucrat în toate limbile romanice şi germanice, iar cercetătorii scrierilor lui Dante îl consideră una dintre sursele Divinei Comedii. Apocalipsul Apostolului Pavel a fost plăsmuit în secolul al IV-lea, din dorinţa de a explica un pasaj al Epistolei a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, în care se vorbeşte despre viziunea din valea Damascului care l-a convertit pe Saul. Povestea este menţionată de scrierile patristice din secolul al V-lea, într-o omilie a Fericitului Augustin din anul 416. La noi, a fost preluată din redacţii siriene, copte, arabe, slave şi latine 8, găsindu-se printre cărţile populare adunate în Codex Sturdzanus şi copiate de popa Grigore din Măhaci, pe la 1580 9.Se cunosc două redacţii româneşti: cea publicată de Bogdan Petriceicu Haşdeu în Cuvente den bătrâni (varianta scurtă, numită Cuvântul Svântului Pavel Apostol de eşirea sufletelor) şi cea a lui Moses Gaster (varianta lungă) 10. Aopocalipsul Maicii Domnului este una dintre cele mai răspândite cărţi populare româneşti, alcătuită, în cele mai multe redacţii, din trei părţi: Călătoria Maicii Domnului la iad, Visul Maicii Domnului şi Epistolia lui Hristos, care, însă, se găsesc tipărite şi separat. Iniţial a fost tradusă dintr-o redacţie slavă şi publicată în secolul al XVI-lea. Titlul original îl găsim la B. P. Haşdeu: Cuvântu de îmblare pe la munci: Sfânta Maria vrea să vadză cum se muncescu rodulu creştinescu 11. Cartea populară care a cunoscut cea mai largă răspândire la noi a fost Alexăndria- Istoriia a Alexandrului celui Mare din Machedonia şi a lui Darie din Persida împăraţilor. Aceasta a fost tradusă din slavă în secolul al XVI-lea, iar copia cea mai veche existentă este cea a popii Ion Românul din Sâmpietrul Hunedoarei (1619-1620), deşi se presupune că ar mai fi existat o traducere anterioară. Originar din Egiptul elenistic, romanul se găsea în peste douăzeci de manuscrise bizantine în bibliotecile din Europa; în Apus a circulat tradus în limba latină, cea mai veche copie datând din anul 340 iar o variantă care circula în Italia la sfârşitul mileniului I a fost tradusă în franceză şi stă la baza unui chanson de geste din secolul al XIIlea. Călătoria romanului a început în Egipt, de unde a trecut în Bizanţ, apoi a mers spre Răsărit, către popoarele care făcuseră parte din imperiul lui Alexandru Macedon, spre popoarele slave şi spre noi 12. 7 Doina Curticăpeanu, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1420-1743), Editura Minerva, Bucureşti, 1975, pag. 16 8 Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1974, pag. 83 9 Ion Rotaru, Literatura română veche, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 353 10 Gheorghe Adamescu, op. cit. pag. 76 11 Idem, op. cit. 12 Nicolae Cartojan, Alexăndria în literatura românească, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1910, pag. 4 292

Variante ale Alexăndriei au circulat în Italia, Franţa, Anglia, Germania, Spania, Bulgaria, Rusia (dar şi în lumea arabă, Siria, Armenia, Persia) unde, ca şi în cazul ţării noastre, nu este vorba de o singură operă, ci, mai degrabă, de un singur subiect, adoptat de popoare străine lui, care i-au adăugat fapte şi întâmplări ce se potriveau mai bine spiritualităţii naţiei respective. Versiunea slavonă care a fost tradusă la noi provenea din contaminarea versiunii latine cu una bizantină din mediile sârbo-croate ale secolului al XIII-lea, ale cărei copii manuscrise circulă şi în secolul al XV-lea 13.Cel mai vechi manuscris slav de la noi vine din anul 1562; acesta a fost scris la Mânăstirea Neamţului, drept poruncă a Mitropolitului Grigorie al Sucevei 14. Cea mai veche tipăritură a Alexăndriei se pare că a fost făcută în anul 1713, dar astăzi nu se mai găseşte nici un exemplar al acesteia. După ea a urmat o altă ediţie în 1794, apoi ediţiile s-au înmulţit - fără să fie, însă, retipăriri ale aceleiaşi cărţi, ci redacţii diferite 15. Alături de Alexăndria rămasă de la popa Ion Românul în colecţia Codex Neagoeanus, găsim şi Albinuşa, care aparţine literaturii populare etice. Aceasta este traducerea prin intermediar sârbesc, probabil, a cărţii călugărului italian Tommasso Gozzadini Fiore de virtu din secolul al XIII-lea. Cea mai răspândită versiune românească este cea tradusă de ieromonahul Filothei de la Muntele Athos, tiparită de Antim Ivireanu la 1700 sub numele Floarea darurilor, carte foarte frumoasă şi de folos fiecăruia creştin carele va vrea să se împodobească prin sine cu bunătăţi 16. Varlaam şi Ioasaf, roman foarte răspândit la noi, datorită parabolelor pe care le conţine, are la origine o poveste atribuită Sfântului Ioan Damaschinul, scrisă în secolul VIII, în limba siriacă. A fost tradus în greacă, apoi în slavonă, de unde a trecut in literatura română. Cea mai veche redacţie şi prima traducere este cea a lui Udrişte Năsturel, din secolul XVII (1648) 17. În secolul XVIII a mai circulat o variantă provenita, se pare, dintr-un izvor bielorus, dar cel mai vechi manuscris slavon păstrat la noi vine din secolul al XV-lea 18. Tot literaturii populare eroice îi aparţine şi cartea Istoria Sindipii filozofului sau Sindipa. Originară din literatura indică, aceasta trece în Siria, apoi in literatura bizantina (în secolul IX) de unde ajunge în cea slavă şi în cea română. Versiunea românească de la sfârşitul secolului al XVII-lea face parte din familia versiunilor orientale, foarte apropiată de versiunea grecească, de cea siriană, spaniolă şi persană. La noi, cărţii i se dă o notă creştină, care îi conferă o mai largă circulaţie şi în lumea ecleziastică şi în cea mireană 19. Halima este o colecţie de poveşti populare, de origine arabă, la care s-au adăugat în decursul timpului anecdote provenite din alte izvoare. În Europa, apare la începutul secolului al XVIII-lea (1704). La noi, ajunge pe două căi: dintr-un izvor grecesc, alcătuit din două colecţii vechi arabe (1001 de nopti şi 1001 de zile), traduse de Ioa Gherasim Gorjean (1835-1838) şi printr-o traducere germană, prelucrată de Ioan Barac (1836) 20. O lucrare de mare importanţă pentru literatura universală este Viaţa şi pildele preaînţeleptului Esop sau Isopia culegere de pilde versificate, care mai târziu, în literatura 13 Ion Rotaru, Literatura română veche, pag. 355 14 Nicolae Cartojan, Alexăndria în literatura românească, pag. 11 15 Gheorghe Adamescu, op. cit., pag. 66 16 Ion Rotaru, op. cit., pag. 356 17 Gheorghe Adamescu, op. cit., pag. 67 18 Crestomaţie de literatură română veche, Institutul de istorie şi teorie literara George Călinescu, coordonatori I. Chiţimia şi Stela Toma, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984,pag.173 19 Crestomaţie de literatură română veche, Institutul de istorie şi teorie literara George Călinescu pag. 143 20 Gheorghe Adamescu, op. cit., p.68 293

cultă, se vor numi fabule, avându-l drept autor pe înţeleptul Esop. Aceasta a circulat în versuri sau în proză, în copii sau prelucrări, din antichitate, în Evul Mediu şi până în timpurile moderne. Culegerii de pilde i s-a adăugat şi Viaţa lui Esop, carte care a luat naştere prin secolul al IV-lea şi amândouă au circulat în continuare împreună 21. La noi, Isopia pătrunde pe la sfârşitul secolului al XVII-lea, tradusă după o versiune bizantină şi una neogreacă. La sfârşitul secolului al XVIII-lea a fost tipărită şi o transpunere a unei variante latine, iar la mijlocul secolului XIX s-a realizat o nouă traducere din limba greacă 22. S-au făcut traduceri şi din limba rusă, ca cea a lui Petru Bart de la Sibii, în 1795, care a constituit baza traducerilor următoare: de la cea a lui Ioan Bart de la Sibii, din 1802 şi până la prelucrarea lui Mihail Sadoveanu, de la Fălticeni, din 1909 23. Aparţinând segmentului literaturii populare etice, Istoria lui Skinder (cu titlul complet: Istoriia lui Skinderiu împăratu carii istorii s-au tălmăcit di pri limba turcească pri limba românească) s-a bucurat de o largă circulaţie în secolul XVIII, fiind copiat în numeroase manuscrise. La noi, romanul a fost tradus din limba turcă şi a cunoscut mai multe variante, până în secolul XIX. Baza cărţii o constituie povestirile orientale, de tip Sindipa, la care s-au adăugat şi unele motive din basmele populare româneşti 24. Un aspect aparte al literaturii populare române îl reprezintă apariţia romanelor curtois, care au luat naştere în literatura franceză a secolului al XII-lea, influenţate de vechile chansons de gestes 25 şi reprezentate, la noi, de Roman de Troie. Una dintre cronicile franceze ale secolului XIII, ocazionate de lupta de la Adrianopole, aminteşte un dialog purtat de Ioan Caloian, însoţit de boieri vlahi cu cavalerul Pierre de Bracieux, înconjurat de cavaleri francezi, în care este amintit Romanul Troiei 26. Concluzia care se impune este că tuturor participanţilor la discuţie le era cunoscută cartea o dovadă în plus a legăturilor culturale existente între popoarele Europei chiar din acea vreme, legături care nu excludeau ţările române. Din cele expuse anterior rezultă clar că toate cărţile populare aflate în circulaţie în ţările române se înscriu în noţiunea largă de literatură populară indo-europeană. Ele au fost creaţia oamenilor de rând, menite să răspundă nevoilor acestora fie că au avut ca scop lămurirea unor probleme de ordin religios, răspândirea ideilor de libertate şi independenţă sau pura destindere. Neîndoielnic, în prima fază, ele au fost creaţii orale, pe care astăzi nu le mai putem cunoaşte în profunzime la noi, au ajuns transcrierile literare. De multe ori, acestea au fost corupte de gustul autorilor culţi (de exemplu, Chretien de Troyes, care a folosit literatura populară pentru a crea multe din ale sale chansons de geste. Important este că, în perioada de apariţie a Renaşterii româneşti, au circulat intens toate aceste cărţi populare, făcând dovada unei dorinţe de cultivare a întregului popor român spunem aceasta, deoarece aceste cărţi au circulat în întreg poporul român, slujind, purtând şi transmiţând mai departe nazuinţele, aspiraţiile şi idealurile acestuia. 21 Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, pag. 113 22 Crestomaţie de literatură română veche, pag. 142 23 Nicolae Cartojan, op. cit., pag.114 24 idem, op. cit., pag. 325 25 idem, ibidem, pag. 321 26 Radu Ştefan Vergatti, Nouvelles etudes d histoire, publiees a l occazion du XVIe Congres international des sciences historiques, Stuttgart, 1985, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985 294

Bibliografie 1. Adamescu, Gheorge, Istoria literaturii române, Editura Librăriei Leon Alcaly, Bucureşti, 1921 2. Cartojan, Nicolae, Cărţile populare în literatura românească, Editura Enciclopedică română, Bucureşti, 1974 3. Cartojan, Nicolae, Alexăndria în literatura românească, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, Bucureşti, 1910 4. Crestomaţie de literatură română veche, Institutul de istorie şi teorie literara George Călinescu, coordonatori I. Chiţimia şi Stela Toma 5. Curticăpeanu, Doina, Orizonturile vieţii în literatura veche românească (1420-1743), Editura Minerva, Bucureşti, 1975 6. Densuşianu, Aron, Istoria limbei şi literaturei române, Tipografia Naţională Iaşi, 1885 7. Panaitescu, Petre P., Introducere la istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 8. Rotaru, Ion, Literatura română veche, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981 9. Vergatti, Radu Ştefan, Nouvelles etudes d histoire, publiees a l occazion du XVIe Congres international des sciences historiques, Stuttgart, 1985, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1985 295

Book and Printing in Romanian and South-East European Society Erich AGNES Universitatea Valahia din Targoviste Abstact: The Old Romanian book is a precious testimony of the Romanian people s culture. The first book was printed in 1508, in full swing of the European post incunabular era. Romania is one of the first countries who introduced printing immediately after 1500. After the fall of Montenegro, Serbian printing was forced to search for external sanctuary and support. The mission of printing Orthodox books was first continued in the dukedoms of Romania, primarily in Walachia. Starting in 1507 there, the printer Macarie, most likely the same one, who was at Cetinje, printed church books in the Bulgarian variant of Church Slavonic. These books were a great influence not only in Romanian, but also in later Serbian printing. Key words: printing, prints, printer, printing house, publishing house, ornamental art, book s spread, Transylvania, Moldavia, Walachia. The greater part of the history of Romanian printing is in fact the story of the struggle of culture against various difficulties in the history of the nation. Favoring progress, Romanian culture adopted printing years before other cultures in the European neighborhood did. In this respect, evidence is provided by the fact that after only 50 years since the appearance of printing, invented by Gutenberg in the middle of the 15 th century, the first book was already being printed in the Romanian territory. Once introduced in the Romanian space, printing could not remove the manuscript book, often illustrated with highly artistic miniatures, the art of miniature-painting enjoying a long life here, up to the modern times. The emergence of printing is connected to the main cultural centres and if, for different reasons, especially political, one of the centres had ceased its fervent activity of book issuing and distribution, another one would have taken its place, another printing establishment would have flourished through the passionate work of its masters, so that the continuity of the Romanian printing was never interrupted. The Old Romanian book is a precious testimony of the Romanian people s culture. The first book was printed in 1508, in full swing of the European postincunabular era. Romania is one of the first countries who introduced printing immediately after 1500. After the fall of Montenegro, Serbian printing was forced to search for external sanctuary and support. The mission of printing Orthodox books was first continued in the dukedoms of Romania, primarily in Wallachia. Starting in 1507 there, the printer Macarie, most likely the same one, who was at Cetinje, printed church books in the Bulgarian variant of Church Slavonic. These books were a great influence not only in Romanian, but also in later Serbian printing. Macarie learned the art of printing in Venice and started his activity at Târgovi[te, the capital of Wallachia, with support from Prince Radu the Great. The first print was The Missal - issued in 1508; then followed The Oktoih in 1510 and The Gospels, in 1512. The three writings printed by Macarie spread not only in the Romanian regions, but also in some of the Balkan monasteries. The imprints are harmoniously worked: text in two colors, initials and frontispieces adorned with geometrical and floral motifs reminding of the Romanian miniature-painted manuscripts. Dimitrie Liubavici and Moisi, who printed five more religious books between 1545-1551, carried on this craft: Prayer Book, Apostle - 2 editions, Daily Missal, Four Gospels. In the same period, Filip from Moldavia was printing The Romanian Catechism, The Slavonic Four Gospels and The Slavonic-Romanian Four Gospels at Sibiu, Transylvania. Towards the end of the century, Bucharest, another printing center, is being developed. Craftsman Lavrentie worked out a Slavonic Four Gospels, here, in 1582. 296

Between 1557-1582, deacon Coresi increased the number of the cultural testimonies written in Romanian, turning Bra[ov into a powerful publishing center. Here, Coresi and his apprentices printed around 40 volumes. He played an important role in promoting the Romanian language in cult books, in framing the literary language. Coresi s work is part of the whole humanistic publishing and printing activity taken up by the Europe of his age, setting a most prominent example to the European mind. In the same century in Alba Iulia was printing Lorint, Coresi s apprentice, a Gospel (1579). In Bra[ov Joannes Honterus set up the third printing house being in the same time printer and publisher. Old chronicles would describe Matei Basarab (1632-1654) as a kind, just, wise brave and ardent Christian whose subjects were very fond of. His rule was a period of quiet, stability and prosperity for Wallachia. His foreign policy was marked by alliances with Transylvanian princes Ráckózi I and II, by good relations with Poland, Venice and Rome, and by a constant opposition to the Ottomans interference into Wallachia s internal affairs. He thwarted the Turks plans to sow discord between him and Vasile Lupu (who ruled Moldavia by that time, and who had tried, encouraged by the Turks, to take over Wallachia too). Though not a scholar himself, like his forefather Neagoe Basarab, Matei Basarab encouraged and assisted the learned men of his time. One of them was Udriste Nasturel, who fostered a Romanian humanism in the Slavonic language, which, in his opinion could express, just like the Latin, beside the values of classical antiquity, Orthodox solidarity of peoples living in South Eastern Europe. Udriste Nasturel played also an important part in the copying and printing activities of the time. After 1641, the Romanian language both in divine service and in religious literature gradually replaced Church Slavonic, as the Romanian was the people s living language. Matei Basarab through Petru Movil\, Metropolitan of Kiev, provided two printing presses. One of them was placed at Câmpulung Monastery, the other at Govora Monastery. Most printed works were religious. Among them, the Govora Code of Laws and the Psalm Book, written in the Slavonic language, which were also widely circulated to Moldavia, Transylvania and to the Orthodox Christians, living south of Danube. The Law Reform printed in the Romanian language had a marked secular character, and expressed legislative strengthening of the state, and of the princely rule. A first history of Wallachia was written at the court of Matei Basarab and later on printed as the Cantacuzins Chronicle. Due to the rapid spread of printing, the minor arts of calligraphy and miniature record their last years of vogue in Matei Basarab s Wallachia. Constantin Brâncoveanu s rule (1688-1714) was marked by the spread of the Counter- Reformation s ideas, by the Habsburgic Empire s expansion, by the tensions, plots and corruption of the Ottoman Empire, by Poland s gradual loss of power with repercussions for South Eastern Europe, by the rapid emergence of Peter the Great s Russia For 26 years, the Prince of Gold, as he was called by the Turks, used a bribing policy that ensured his country s autonomy and his own maintenance to the throne. His political and administrative capabilities brought to the country a period of stability, economic prosperity, demographic growth, and cultural boom. The civic humanism fostered by the artists and scholars drawn around Brâncoveanu s princely court brought about a new model of humanity, based on the study of Antiquity, of Latin and Greek, of Aristotle s and Cicero s writings. Printing knew a remarkable progress in Brâncoveanu s time. Books were issued in Romanian, but also in Slavonic and Greek, thus becoming accessible to the Slavs south of Danube, to Greeks and Arabians. The printing houses set up in Bucharest, Snagov, Buz\u, Râmnicu Vâlcea or Târgovi[te joined together many translators, proof readers, engravers, who, alongside consecrated writers like metropolitans Antim Ivireanul, Mitrofan, Teodosie or 297

Greceanu brothers, created an important intellectual movement. In neighboring Moldavia of the same period propitious conditions would allow the issue of masterpieces of old Romanian literature, philosophy, and history written by Dimitrie Cantemir, a most outstanding representative of the Romanian early Enlightenment, and the first Romanian elected member of the Academy in Berlin. Also, in Moldavia Metropolitan Dosoftei and Varlaam had a great role in developing this noble art. Major books of the Romanian culture were issued during Brâncoveanu s time: Serban Cantacuzino s Bible (1688) accomplished by two brother scholars of modest origin, Radu and Serban Greceanu; a popular book called The Flower of the Gifts (1700), printed by Metropolitan Antim Ivireanul; The Sermons (1708) written by Antim Ivireanul against the boyars abuses. Also, many religious books offered to the Christian crowd for free, in order to protect them from Habsburgic and Ottoman proselytism; history books, works of aphorisms, of rhetoric (mainly developed by Brâncoveanu s sons, Antim Ivireanul and Sevastos Kymenites). Brâncoveanu supported with money, gifts and printed literature the Orthodox communities in Transylvania, Bulgaria, Istanbul (where he had several residence houses) at Mount Athos, in the Greek Archipelago, in Minor Asia etc. In the 17 th century was printed The New Testament from B\lgrad (1648), a language monument and a message book complying with the reality of the unity of the Romnian literary language. The 18 th century provided the Romanian graphic culture with the ideas specific of the Enlightenment philosophy with the wide-spreading and diversification of the Romanian writings. Beside the content of those books and their design are presented other aspects (the bind of the book is an artistic work). The end and beginning of a new century brought about momentous changes in the development of Romanian writing, all over the world, that did away with the religious and princely dependence. A number of new private printing houses opened, the issues thickened in number and diversified, which responded to the social climate evolved by the movements of historic and cultural purport. This is the time when appear the pioneers of the modrn secular printing- Ion Heliade R\dulescu in Wallachia, Gheorghe Asachi and Mihail Kog\lniceanu in Moldavia. The next chapter presents the ornamental art Wallachia, Transylvania and Moldavia, being analyzed the presence of Venetian ornamental elements in the Romanian printing from the 16 th century and the influence of the Macarie s printing from Wallachia in the South-Slav printing from the same century. The spread of the printings is the subject of the fifth chapter where is analyzed also the notes from the books which demonstrates that the book was very appreciated not only the high class but also the poor people. Not only the reforming ideas were spread by means of printing, here. The book always represented the noble vehicle of all generous ideas, of progress, but at the same time it was a flame and a fighting device for the assertion of our national consciousness and of our unity and Latin origin. Despite any obstacles, the uninterrupted spread of the Romanian book, both older and recent, in all the Romanian territories, kept the national consciousness alive. The temporary and arbitrary borders separating those of the same blood could not stop the flow of ideas carried by the Romanian books. The spiritual unity of our people, its specificity remained untouched due to the book s permanent spread. We can affirm most assuredly, that the printing craft played an important role in the development of the Romanian society. Unfortunately, due to historical vicissitudes and human negligence, many values were lost or perished. Therefore, to say that now, at the last 298

stroke, our concern is not only to preserve and restore all the surviving copies, but also to elaborate a clear record keeping, represents a beneficial statement. As a conclusion we can quote from The History of the Romanian Book written by Mircea Tomescu: "First of all, the book is a fruit born by the human mind. It holds within an entire universe of ideas and feelings, mediators through which we know, study and live the past and the present and through which we can foresee the human society s future" (Bucharest, 1968). 299

Catehismul cel mare (Blaj, 1783) al lui Gheorhe Şincai - operă importantă pentru evoluţia limbii române literare (Particularităţi fonetice) Dr. Florica Elisabeta Nuţiu Biblioteca Centrală a U.M.F, Târgu-Mureş Abstract: Gheorghe Sincai had a special contribution to the development of Romanian literary language. In The Great Catechism s foreword (Blaj, 1783), Gheorghe Sincai confesses about the effort that he undertook when selecting some suitable terms to express notions. The criteria of such a selection are, in Sincai s point of view, the Latin origin of words and their expressiveness in different regions inhabited by Romanians. Gheorghe Sincai considers that the Romanian language has to be improved and developed, according to a standard norm. An important idea maintained by Sincai is that the norm, is in close relation with the Romanian spoken language. Gheorghe Sincai will always be remembered as a great personality in the Romanian culture and spirituality, helping the elites from 1848 to follow their way, and giving hopes to all those who were speaking and feeling in the Romanian way. Key-words: Romanian language, the Great Catechism, Gheorghe Sincai Istoriografia românească a fost constant preocupată de subiectul Şcolii Ardelene, ca moment de referinţă în afirmarea culturii naţionale. Marile figuri ardelene ca Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior sau Ioan Budai-Deleanu au făcut obiectul unor serioase lucrări istoriografice care au urmărit fie o radiografiere biografică, fie identificarea în profilul lor intelectual a elementelor care îi ancorează în gândirea europeană a epocii luminilor. Istoric şi filolog, om al şcoalelor şi propagator de cunoştinţe ştiinţifice, cărturar iluminist multilateral, Gheorghe Şincai (1754-1816) a fost o personalitate proeminentă a Şcolii Ardelene, un deschizător de drumuri în ştiinţa şi cultura românească, cu o contribuţie remarcabilă la fundamentarea ideologiei naţionale româneşti moderne. 1 Adept fervent al politicii iosefiniste, Gheorghe Şincai s-a remarcat, mai întâi, prin activitatea sa pe tărâmul învăţământului, ca director şi ctitor a peste trei sute de şcoli, autor şi traducător de manuale, între primele din literatura didactică românească. Învăţatul transilvănean a tradus, de asemenea, şi a prelucrat lucrări de popularizare a cunoştinţelor ştiinţifice, cea mai reprezentativă scriere a gânditorului iluminist şi una din cele mai caracteristice pentru iluminismul românesc constituind-o Învăţătura firească spre surparea superstiţiei norodului. Gheorghe Şincai a dobândit notorietate, în rândul învăţaţilor români şi străini, ca şi (co)autor al lucrării Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780, 1805), prima gramatică tipărită a limbii române, manifestul filologic şi istoric al Şcolii Ardelene, în care era exprimat crezul privind latinitatea limbii române, romanitatea şi continuitatea poporului 1 Vezi cu privire la biografia, activitatea, ideile şi posteritatea învăţatului transilvănean, Mircea Tomuş, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Editura pentru Literatură, 1965; Lucian Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, (ediţie îngrijită de George Ivaşcu), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966; Iosif Pervain, Gheorghe Şincai, în Studii de literatură română, Editura Dacia, Cluj, 1971, p. 3-112; D. Popovici, Studii literare, I, Literatura română în epoca,,luminilor, (ediţie îngrijită de I. Em. Petrescu), Editura Dacia, Cluj, 1972; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Fragmentarium iluminist, Editura Dacia, Cluj, 1972, p. 100-178; Constantin Teodorovici, Şincai Gheorghe, în Dicţionarul Literaturii Române de la origini până în 1900, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979, p. 829-832; Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983; David Prodan, Gheorghe Şincai, în Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 314-325; Daniel Dumitran, Atitudini laicizante în mediul ecleziastic greco-catolic. Raporturile lui Gheorghe Şincai cu episcopul Ioan Bob, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane,,Gheorghe Şincai, V-VI, Târgu-Mureş, 2002-2003, p. 131-148, etc. 300

român în Dacia. Lucrarea, cu toate erorile ei, a avut o influenţă hotărâtoare, timp de un secol, în studiul gramaticii limbii române. Pe plan european, a oferit argumente părintelui filologiei romanice Friedrich Diez, pentru includerea limbii române între limbile romanice. 2 În conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii, Gheorghe Şincai s-a impus, mai ales, ca istoric, datorită Hronicii românilor şi a mai multor neamuri. Publicarea acestei opere a fost interzisă, fiind considerată subversivă, textul integral al lucrării devenind cunoscut public abia la jumătatea secolului al XIX-lea. Autor al unei opere profund angajate, militante, Gheorghe Şincai a fost şi un luptător politic, oferind prin ideile care-i străbat scrierile temeiurile susţinerii drepturilor poporului român şi contribuind la elaborarea memoriului Supplex Libellus Valachorum (1791), numărându-se şi între îndârjiţii apărători ai acestuia. 3 Un indiciu cert al valorii şi preţuirii lucrărilor lui Gheorghe Şincai îl constituie răspândirea acestora. Opera tipărită a învăţatului iluminist a cunoscut o largă diseminare, în toate provinciile locuite de români, începând cu Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (Viena, 1780), semnată alături de Samuil Micu şi publicată în ediţia de la Buda, din 1805, doar sub numele său,,,ale cărei exemplare au fost aşa de mult vândute după cum afirma însuşi Şincai încât nu se mai află nici unul de vânzare. 4 Numai directorul şcolar de la Oradea şi prietenul său, Ioan Corneli, a primit de la autor din această ediţie şi a difuzat 100 de exemplare, în zona Oradei. 5 Manualele elaborate de învăţatul iluminist,,pentru folosul şi procopseala şcolilor româneşti, au avut, de asemenea, o largă răspândire şi au fost utilizate decenii de-a rândul. Din manualul de gramatică latină Prima principia latinae grammatices ad usum scholarum valachico-nationalium (Blaj, 1783), important şi pentru încercarea autorului de a pune bazele terminologiei gramaticale româneşti,,,şi io am învăţat, mărturiseşte Timotei Cipariu, 2 Dimitrie Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 17-18; Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, (studiu introductiv, traducere, texte şi note de Mircea Zdrenghea), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980 şi Istoria lingvisticii româneşti, (coordonator academician Iorgu Iordan), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 19. 3 David Prodan, op. cit., p. 317. 4 Prefaţă către cititor, la ediţia din 1805. Vezi Samuil Micu Gheorghe Şincai, Elementa linguae dacoromanae sive valachicae, (Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 117; Alexandru Papiu Ilarian, Viaţa, operele şi ideile lui George Şincai din Şinca, Bucureşti, 1869, p. 86; Grigore Ploeşteanu, Vasile Dobrescu, Personalitatea şi opera lui Samuil Micu în conştiinţa posterităţii (până la unirea din 1918), în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Historia, 1983, p. 48-49; Constantin Mălinaş, Catalog de carte românească veche, 1643-1830, Editura,,Mihai Eminescu, Oradea, 1993, p. 72. 5 Constantin Mălinaş, Contribuţii la istoria iluminismului românesc din Transilvania, Ioan Corneli 1772-1848, Oradea, 2003, p. 56; Samuil Vulcan, Petru Maior, dr. Vasile Pop, V. A. Urechea, Simion Mangiuca, un învăţător necunoscut din Bara de lângă Lugoj, Biblioteca Naţională de la Colegiul,,Sf. Sava din Bucureşti, dar şi bibliotecile Teleki din Târgu-Mureş şi Brukenthal de la Sibiu, sunt doar câţiva dintre posesorii celebrei gramatici; Florian Dudaş, Cărţile româneşti din Biblioteca lui Samuil Vulcan (Catalogul din 1829-1830), în Crisia, IX, Oradea, 1979, p. 401; Petru Maior, Scripta minora, p. 355; Eva Mârza, Iacob Mârza, Iluminism şi romantism la Vasilie Popp (O listă de cărţi din 1842), în Cultură şi societate în epoca modernă, (volum îngrijit de Nicolae Bocşan, Nicolae Edroiu, Aurel Răduţiu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 226; G. Hâncu, Cartea românească veche în Biblioteca V. A. Urechea, Galaţi, 1965, p. 74; Consignaţiune despre cărţile aflătoare în Biblioteca S. Mangiuca donată Asociaţiunei Transilvane pentru literatura şi cultura poporului român, la Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Sibiu, Fond Astra, nr. 290/891, f. 13-16; Augustin Z. N. Pop, Bibliografia românească veche, operă de colaborare naţională, în Studii şi cercetări de bibliologie, III, 1960, p. 241; Iacob Radu, Pagini de istorie. Episcopul Samoil Vulcan şi biserica neunită (II), în Cultura creştină, X, nr. 12, decembrie 1921, p. 342; Bibliothecae Samuelis com. Teleki de Szék, Pars Quinta (curam gerebat Anikó Deé Nagy), Budapestini-Novi Fori Siculorum, MMII, p. 77; Constantin Pascu, Cartea românească veche în Biblioteca Brukenthal, Sibiu, 1976, p. 69. 301

referindu-se la anii 1814-1815. 6 O largă întrebuinţare au avut abecedarele A.B.C. sau Alphavit pentru folosul şi procopseala şcoalelor celor normăleşti a neamului românesc (Blaj, 1783) şi A. B. C. sau Bucoavnă spre folosul şcoalelor neamului românesc (Sibiu, 1783), care vor fi reeditate 7, iar Povăţuire către economia de câmp (Buda, 1806), tradusă pentru folosul,,tuturor românilor, a răspuns unor reale necesităţi, legate de o exploatare agricolă modernă. Despre Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri (Blaj, 1783), profesorul blăjean, Vasile Pop, afirma în 1866 că şi,,până acum a rămas în şcoale 8. Destinat la început doar,,şcoalelor normăleşti ale neamului românesc, Catehismul lui Şincai a ajuns în câţiva ani o carte căutată şi de clerici şi de dascăli. În prefaţa la Catehismul cel mare, Gheorghe Şincai mărturiseşte efortul pe care l-a depus pentru alegerea de termeni adecvaţi în vederea exprimării unui anumit conţinut:,,în carea muncă a mea m-am sârguit cât am putut ca de la cuvintele şi vorbele cele tocma româneşti nicicum se nu me abat şi depărtez, ci se aleg, după cum pre unele locuri mai bine vorbesc româneşte decât pre altele, precum am şi făcut, nu pentru altă ceva, fără numai ca prin normă, prin carea după înalta voie a chesaro-crăiescului maiestat trăbuie se se îndrepte toţi oamenii, se se îndrepte şi se se sporească şi limba noastră, precum şi a altor neamuri. 9 Acest citat relevă faptul că autorul lucrării a încercat să găsească un principiu de selectare a termenilor care urmează să fie asimilaţi în lexicul limbii române. Criteriile unei astfel de selecţii sunt, în viziunea lui Şincai, originea latină a cuvintelor şi expresivitatea lor în cadrul diferitelor regiuni locuite de români. Gheorghe Şincai consideră, astfel, că limba română trebuie,,se se îndrepte şi se se sporească, conform exigenţelor unei,,norme stabile. O idee importantă enunţată de Şincai este aceea că,,norma este strâns legată de limba,,tocma românească, adică de graiul poporului. Studiind Catehismul cel mare al lui Gheorghe Şincai, am remarcat următoarele particularităţi fonetice: [ă] provenit din [a] latin neaccentuat este înregistrat în exemplele: rădicat (1); rădicăm (114); rădice (1). [ă] provenit din [a] slav neaccentuat este păstrat în cuvântul nădejde < (v.sl. nadežda), de exemplu: nădejdei (47, 11); nădejduiesc (163). De remarcat faptul că în lucrarea lui Gheorghe Şincai, fonetismul [â] se menţine în exemplele: jârtva (80); jârtvă (79); jârtveaşte (80); jârtvi (82); jârtvirei (81). [ă] aton este păstrat în: lăcui (< magh. lakni). Exemple: lăcuiaşte (45); lăcuiesc (92). 6 Timotei Cipariu, Principia de limba şi de scriptura, Blaj, 1866, p. 316. Exemplare ale acestei lucrări s-au aflat în posesia episcopului Samuil Vulcan, a canonicului Ioan Corneli, a unui anume Michael Dants (în anul 1820), (sau cel puţin l-a citit), ulterior, trecând în proprietatea lui Onisifor Ghibu, a lui Ioan Micu Moldovan, având semnătura posesorului în anul 1848, pentru că în 1797 aparţinuse lui Körösi, a Bibliotecii Colegiului unitarian din Cluj, etc. Florian Dudaş, st. cit., p. 401; Constantin Mălinaş, op. cit., p. 307; Milda Burcin, Cărţi pedagogice de patrimoniu din fondul Onisifor Ghibu al Bibliotecii Centrale Pedagogice, în Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Cercetare şi valorificare, Bucureşti, 1983, p. 118; T. Furdui, Tipărituri româneşti vechi blăjene, aflate în fondul colecţiilor speciale ale Bibliotecii Academiei, Filiala Cluj-Napoca, în Apulum, XVII, 1979, p. 378-380. 7 Vezi despre acestea, Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti, (ediţie îngrijită de Octav Păun), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 60-62; vezi şi Nicolae Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 263. 8 Manualul i-a fost cunoscut lui Vasile Pop, care îl menţionează împreună cu Îndreptare către arithmetică, în Disertaţie despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până la vremile noastre, Sibiu, 1838, p. 132. Exemplare ale cărţii au posedat Timotei Cipariu (două), unul procurat de la Dumitru Păcurariu din Cheţani (judeţul Mureş), al doilea de la canonicul Ştefan Boer, Ioan Vancea, Biblioteca Centrală arhidiecezană de la Blaj, de unde a ajuns în Biblioteca Academiei, Filiala Cluj-Napoca. 9 Gheorghe Şincai, Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopsala tuturor Şcoalelor Normăleşti a neamului românesc, în Blaj, cu tipariul Seminaruiului, 1783. 302

[ă] s-a menţinut, neevoluând la [a] în: păhar (< magh. pohár). Exemple: păhar (80); păharul (81). În cuvântul pahar, [ă] protonic a trecut la [a], ca urmare a acţiunii asimilatoare a lui a accentuat. Inovaţia cu [a] s-a produs numai în Muntenia şi, sporadic, în Moldova (ALR, II, SN, vol. III, h. 854). În Muntenia, inovaţia datează de la începutul secolului al XVII-lea 10. [ă] din forma etimologică mulţi ani se menţine ca formă apropiată de etimon în: mulţămească (82); mulţămită (37). [ă] final s-a păstrat în cătră, fonetism întâlnit de 31 ori în textul studiat. [e] medial neaccentuat se păstrează în: fecioara (53); fecioară (51, 52); fecioarei (77); numele (57, 64, 100). [e] medial accentuat este consemnat în numeroase exemple: Dumnezeu (101); Dumnezeule (102); Dumnezeului (104); dumnezeiesc (127, 171); dumnezeieştile (55). [e] apare conservat în strein (< lat.*exterrinus sau exterrenu 11 ), strein (71); streinat (71); streine (1); streini (173) şi în derivatul înstreinarea (71). Forma actuală străin nu este înregistrată în textul cercetat. [e] apare sincopat în: dreptate (170); dreptatea (71, 166); îndrepta (173); îndreptare (1); îndreptarea (169); nedreptatea (173); [e] apare nesincopat în: îndereptarea (7); îndereptărei (160). [e] neaccentuat este consemnat în exemplul: ceteaşte (1, 84). [i] accentuat, precedat de [z] apare în exemplele: păzit (137); zile (21); zioa (11, 38); zis (80, 135). [î] se menţine, netrecut la [i], în: a întra (32) (< lat. intrare); întră (45, 51, 52); întrarea (6). Hiatul [ă] - [u] este consemnat în exemplele: căuta (20); căutară (23); căutarea (61); căutăm (169). Diftongul [eá], provenit dintr-un [e] latin accentuat [é], în poziţia metafoniei, apare consecvent redat prin [ea] sau [ia] în exemplele atestate în textul cercetat: bisearica (26); leagea (23, 60, 64, 72); putearea (82). Diftongul [ea] a fost redus la [a], după consoanele [ş], -[j] rostite dur: înşăla (3); înşălăciunea (155); înşălători (102); înşălătoriu (25); slujască (15). [ea] neaccentuat din prefixul prea- se menţine în formele: preacurata (62); preacurvesc (70); preacurvia (70); preasfânt (46); preasfânta (13). [iá], în poziţie accentuată, se menţine în: diiaconii (109); diiavoli (15); înviiarea (10); înviiat (26); viiaţă (26). [ia], în poziţie neaccentuată, se menţine în: împărăţiia (47); prunciia (21); tăriia (31). Consoana [t] se păstrează în forma supt (8, 24, 112). Această formă, înregistrată de 8 ori, în textul lui Gheorghe Şincai, alternează cu forma subt, consemnată de 21 ori. [m] este moale atât în forma scurtă (neaccentuată) a pronumelui reflexiv: me abat (1); me făgăduiesc (128); me leapăd (101); me mărturisesc (134); me scârbesc (125), cât şi în forma scurtă (neaccentuată) a pronumelui personal: nu me judeca (1). [n] a fost propagat în: genunchi (114); îngenunche (84); îngenunchem (134). În cuvântul deschide (< lat. discludere) şi derivatele, [s] a trecut la [ş], prin acomodare consonantică, încă în perioada când [cl ] nu evoluase la [k ] 12. Din deşchide, care a fost general dacoromânesc, s-a ajuns, prin diferenţiere consonantică, la deschide. În textul studiat înregistrăm fonetismul cu [ş] în exemplul: deşchidem (114). 10 Vezi Ion Gheţie, Baza dialectală a românei literare, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1975, p. 98. 11 Vezi cu privire la etimologiile propuse pentru acest cuvânt, I. Gheţie, În legătură cu etimologia lui străin, în SCL, 1975, (XXVI) nr. 2, p. 175-182. 12 Vezi G. Ivănescu,,,Buletinul Institutului de filologie română A. Philippide, 1944-1945 (XI-XII), p.423-424. 303

[r] este rostit moale, de câte ori precedă un [e] neaccentuat: remas (175); remăşiţe (63); remăşiţele (63); remân (178); remâne (105); resăritului (1); rescumpărat (101); resipire (84); resipirea (89); respica (43); resplăti (176); resplătitoriu(162); respletire(171); respunsuri(1); respunsurile(21); reutate(150); reutatea (150); reutăţile (67). [r] este rostit dur când precedă un [i] etimologic accentuat: strâng (<lat. stringere): strângând(14); strâns (1). [r] dur este notat şi în exemplele: răscumpărare (5); răspicat (70); răsplăteaşte (5); răsplăti (29); strâmb (58); strâmbă (156); strâmbătate (49). [r] este rostit moale în termenii formaţi cu sufixele ar, -or şi (ă)tor, -(i)tor în: ajutoriu (118); altariu (79); atotţiitoriu (10); curăţitoriu (177); dătătoriu (123); învăţătoriu (17); judecătoriu(5); neascultătoriu (16); nemuritoriu (6); sfinţitoriu (142); trecătoriu (149). Rostirea moale a lui [r] este atestată în Ţara Românească (unele zone), Moldova, Banat- Hunedoara; Transilvania de nord (în cea mai mare parte) şi Transilvania de sud-vest 13. [r] apare conservat în cuvântul turbura (< lat.*turbulare) (< turbare). Această particularitate este consemnată în exemplele: turburarea (156); turbură (66); turburările (115); turburătoriu (25). Forma actuală tulbura nu este înregistrată în textul cercetat. Dispariţia lui [r], prin disimilare totală, în prepoziţiile pe (< pre), peste (< preste) se întâlneşte destul de frecvent. Făcând o comparaţie între formele pre şi pe, în textul lui Gheorghe Şincai, am constatat că forma pre apare de 148 ori, iar forma pe de 170 ori; de asemenea, forma preste este înregistrată de 4 ori, iar forma peste de 30 ori. [s] este rostit moale în: se (să): se sfinţim (77); se cetim (77); se ţină (80); seraci (170); seracilor (158); sedit (34); serăcie (50); serbătoare (65); serbătoarea (76); serbători (74); serbătorile (76); serindariuri (138). Rostirea palatalizată a lui [l'] în cuvântul fel (fealiu), (< magh. féle), se menţine în textul studiat: fealiu (177); fealiul (118); fealiului (138); fealiuri (73). Acest fenomen se întâlneşte astăzi în Banat, nordul Transilvaniei şi al Moldovei (ALR I, mat. necart., chest. nr. 316). [h] etimologic este conservat în: pohta (108); pohtă (155); pohte (119); pohtească (42); pohteaşte (147); pohtele (109); pohtesc (164); pohtim (40). Cuvintele pohtă şi pohti apar notate în documentele din Ţara Românească până în prima jumătate a secolului al XIXlea. În Moldova, fonetismul etimologic se menţine, în special, în zonele nordice, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Exemple cu fonetismul etimologic au fost înregistrate în: Ţara Românească, Moldova (unele zone); Banat Hunedoara (unele zone) 14. Gheorghe Şincai rămâne o personalitate de primă mărime a învăţământului şi spiritualităţii româneşti, deschizând drum elitelor de la 1848 şi dând speranţe tuturor celor care vorbeau şi simţeau româneşte. Limba lui Gheorghe Şincai este aceea a unui învăţat ardelean, excelent mânuitor al graiului vremii sale. Raportată la aspectul general al limbii literare din secolul al XVIII-lea, limba Catehismului cel mare impresionează prin claritate şi naturaleţe. Bibliografie 1. Densusianu, Ovid, Istoria limbii române, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 67. 2. Duicu, Serafim, Pe urmele lui Gheorghe Şincai, Bucureşti, Editura Sport-turism, 1983. 13 Vezi Ion Gheţie, Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1974, p. 209. 14 Vezi Gheţie Mareş, GD, p. 219. 304

3. Gheţie, Ion, Chivu Gheorghe (coord.), Contribuţii la istoria limbii române literare secolul al XVIII-lea (1688-1780), Cluj-Napoca, Editura,,ATLAS-CLUSIUM SRL, 2000. 4. Munteanu, Romul, Literatura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1971, p. 16. 5. Nuţiu, Florica Elisabeta, Probleme de transcriere a textelor din secolul al XVIIIlea, Lucrările Sesiunii de comunicări ştiinţifice a Universităţii,,Petru Maior, Târgu-Mureş 27-28 octombrie 2000, vol. 10, Târgu-Mureş, Editura Universităţii,,Petru Maior, 2000, p. 113-120. 6. Tomuş, Mircea, Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, Editura Minerva, 1994. 7. Rosetti, Al., Cazacu B., Istoria limbii române literare, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961. 305

Influenţe baroce europene în pictura brâncovenească Prof. dr. Maria GEORGESCU Universitatea Valahia din Târgoviste Résumé : Le style brancovan s est développé sous le signe du baroque, s inscrivant sur le plan européen par l assimilation des éléments baroque, la réception de nouvelles conceptions artistiques et la synthèse de ces influences. La communication ci-dessous se propose de présenter les influences baroques européennes dans la peinture brancovane, non seulement dans la peinture murale mais aussi dans la peinture des icônes, genre artistique qui a connu d importantes réalisations dans l art brancovan. Les peintures monumentales appartenant à l époque brancovane sont réalisées par des peintres connus, dont on remarque Pârvu Mutu et Constantinos. Les portraits des fondateurs réalisés à cette époque-là sont fidèles au modèle, les peintres essayant de présenter la personnalité des fondateurs. En ce sens, nous pouvons parler d influence occidentale dans les portraits votifs. L apparition fréquente des signatures de maîtres ainsi que la présence de certains éléments pittoresques et des accessoires variés sont influencés par les miniatures occidentales. La présentation des peintures murales à contenu historique à l intérieur des palais brancovans est due à la même influence occidentale. Dans la peinture d icônes, le style vénitien crétois tardif, introduit par des maîtres roumains dans la réalisation des icônes brancovanes, a eu comme résultat un maniérisme patent, en exprimant les accents baroques de certains éléments dans la réalisation des meubles et de l architecture. Les visages des personnages sacres sont influencés aussi par la peinture occidentale. L influence occidentale dans la peinture brancovane se réalise par plusieurs voies : par celle grecque (qui avait déjà assimilé les influences italiennes, vénitiennes crétoises). La circulation des peintres russes et de leurs œuvres, qui disséminaient des éléments nouveaux occidentaux, acceptés par l Eglise Orthodoxe et par celle de l Ukraine, notamment par l intermédiaire de la Moldavie, où la peintre occidentale avait déjà été influencée par les éléments de la peinture occidentale, grâce aux contacts directs avec l art promu par l Eglise Catholique, rendait plus aisée l influence occidentale par la voie russe. Les influences baroques occidentales dans la peinture brancovane se manifestent d une manière prégnante surtout par l existence de certains schémas décoratifs complexes. Mots-clé : peinture murale, peinture d icônes, baroque européen, brancovan Stilul brâncovenesc s-a dezvoltat sub semnul Barocului, înscriindu-se pe plan european prin asimilarea elementelor baroce şi de receptare a unor noi concepţii artistice, cât şi de sintetizare a unor influenţe. Comunicarea de faţă îşi propune prezentarea influenţelor baroce europene în pictura brâncovenească, atât în pictura murală, cât şi în cea de icoane - gen artistic care a cunoscut importante realizări în arta brâncovenească. În pictura brâncovenească, influenţele occidentale, venite prin filieră balcanică, se manifestă tot mai frecvent în pictura murală a acestor ctitorii. Picturile monumentale aparţinând epocii brâncoveneşti sunt realizate de pictori cunoscuţi din menţionările din pisaniile zugrăvite în bisericile ctitorite sau doar pictate în această perioadă. Dintre ei, două nume se remarcă cu deosebire Pârvu Mutu şi Constantinos, primul reprezentând curentul autohton în pictură, iar cel de-al doilea reprezentând curentul grecesc, acesta introducând în pictura românească eclectismul specific lumii balcanice de factură athonită. 1 Astfel, portretele de ctitori reaizate în epoca brâncovenească sunt apropiate de model, încercându-se prezentarea personalităţii ctitorului. În acest sens, putem vorbi de influenţa occidentală în portretele votive. În picturile murale de la Filipeştii de Pădure (1692) şi 1 Istoria artelor plastice în România, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 66. 306

Măgureni (1693-1694), remarcabile sunt portretele realizate de Pârvu Mutu, ilustrativ este autoportretul pictat de artist la Bordeşti, unde s-a reprezentat cu penelul în mâna dreaptă, iar în mâna stângă cu vasul de culori. Portretele votive pictate de Prâvu Mutu sunt valoroase realizări artistice, creând adevărate frize cu numeroase personaje. Capodopera sa este tabloul votiv cu cincizeci şi cinci de personaje, din pronaosul bisericii de la Filipeştii de Pădure, reprezentând familia marelui agă Matei Cantacuzino şi a soţiei sale, Bălaşa. Expresivitatea figurilor acestora este dată de trăsăturile individuale, pe care a ştiut să o imprime fiecărui personaj. 2 În cazul picturii murale din Biserica Doamnei (1683), din Bucureşti, se constată preocuparea pentru monumental a zugravilor Constantinos şi Ioan, autorii picturii. Compoziţiile echilibrate, ordonarea lor, armonia cromatică, acurateţea execuţiei conferă întregului ansamblu al picturii un caracter monumental. Deşi programul iconografic al Bisericii Doamnei rămâne fidel tradiţiei bizantine, se remarcă în pictură prezenţa unor elemente de stil şi de execuţie care reflectă evoluţia artei în ambianţa specifică athonită, în cursul secolului al XVII-lea. Spiritul nou al epocii determină un anumit interes pentru portret şi pentru psihologie, lucru evident în istoriografia epocii. În acest spirit nou trebuie înţeles portretul realizat atât în compoziţii, cât şi tablourile votive. Edificatoare în acest sens este galeria de portrete din pronaosul bisericii mari de la Hurezi (1690-1693), înfăţişând pe domnitorul Constantin Brâncoveanu şi familia sa, de asemenea înaintaşii săi, din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor. Tabloul votiv din fresca de la Hurezi prezintă un nou tip de istorism, fiind înfăţişate plastic sentimentele genealogice ale lui Constantin Brâncoveanu, stăpânit de imaginile strămoşilor. 3 Portretele meşterilor şi ispravnicilor care au lucrat la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi, aşa cum sunt ei reprezentaţi în pridvor, sunt tratate liber, cu destulă îndemânare, nefiind supuse unor canoane, aşa cum era în cazul tablourilor votive. Apar frecvent semnăturile de meşteri. În anumite accente (în unele scene mici) apar elemente pitoreşti şi accesorii variate, ce sunt influenţate de gravurile şi ilustraţiile de carte occidentale. Un exemplu îl oferă Biserica Mare de la Hurezi, unde pe impostele sudice, deasupra capitelelor coloanelor de la pridvor, se înscriu pe fond negru motive occidentale de Renaştere, în alb şi gri (cenuşiu), amintind de gravurile şi ilustraţiile de carte. Un alt exemplu îl întâlnim în trapeza Mănăstirii Hurezi, în cele două timpane, la sud şi la nord, pe pereţii principali apar două componente deosebite faţă de restul picturii, prin atmosfera lor italienizantă: la sud, Cina cea de taină, iar la nord, Iisus la templu. În ambele scene compoziţia se desfăşoară pe un bogat edificiu al unui palat de Renaştere italiană, tratat în perspectivă cu umbre şi lumini, fiind marcată adâncimea colonadei, care precede edificiul pe una din laturi. 2 I.D. Ştefănescu, La peinture religieuse en Valachie et Transylvanie, Paris, 1932, p. 184; Theodora Voinescu, Zugravu Pârvu Mutu, Bucureşti, 1968, p. 144-145; Istoria artelor plastice, vol. II, p. 67; V. Drăguţ, V. Săndulescu, Arta brâncovenească, Bucureşti, 1971, p. 25; Idem, Arta Românească. Preistorie. Antichitate. Ev Mediu. Renaştere. Baroc, Bucureşti, 1982, p. 394; Maria Ana Musicescu, Introduction à une étude sur le portrait des fondateurs, dans le sud-est européen. Essai de typologie, în Revue des Études Sud-Est Européennes, t. VII, 1969, p. 299-301. 3 Theodora Voinescu, Şcoala de pictură de la Hurezi, în Omagiu lui George Oprescu, Bucureşti, 1961, p. 573-577; V. Drăguţ, Arta brâncovenească, p. 26; Ana Maria Musicescu, Étapes du langage pictural aux XV-e - XVIII-e siècles. Réflections sur la relation entre la forme artistique et l oeuvre, temoin, în Revue des Études Sud-Est Européennes, t. II, 1972, p. 186; Idem, Autours des notions de tradition d innovation et de Renaissance dans la peinture du sud-est européen, în Revue des Études Sud-Est Européennes, t. XIV, nr. 1, 1976, p. 111-118. 307

Prezenţa acestor elemente baroce apare în pictura de la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi, în formele şi decoraţia jilţurilor, în scenele cu Maica Domnului, Iisus Christos, Sfinţi, la fel ca şi, în icoanele sau în pictura Bisericii Domneşti din Târgovişte (1698-1699), sfeşnicele baroce pictate în turlele pronaosului şi formele vaselor occidentale, de exemplu cele ale vaselor din scena Cortul mărturiei, din altar. În paraclisul Mănăstirii Hurezi (1696-1697), preocuparea pentru decorativ este evidentă prin frizele de medalioane dezvoltate cu decoraţie mai bogată, înconjurată de rinceaux-uri (vrejuri). În toate bisericile sunt medalioane între rinceaux-uri, dar aici decorul este mai bogat, care încadrează zona scenelor narative şi, de asemenea, prin varietatea motivelor ornamentale, frizele de medalioane utilizează vechi motive vegetale stilizate, mai ales în calota turlei întâlnim elemente de Baroc italian. 4 Manierismul figurilor, tratarea complicată a draperiilor marchează elemente baroce ale stilului lui Constantinos, iar ţesăturile costumelor ctitorilor, sfinţilor, împăraţilor, arhiereilor etc., din pictura bisericii, sunt din aur, de tip italian, cu flori mari. Ansamblul picturilor de la Mănăstirea Govora (1711) şi Sărăcineşti (1718), ca şi de la bisericile Stavropoleos (1724-1730) şi Kretzulescu (1723) din Bucureşti, corespund prin manierismul din ce în ce mai accentuat al chipurilor, prin abundenţa exagerată a decoraţiei florale, ca şi reliefarea în volume pline, cu largi trăsături de penel, perioadei de maturitate din evoluţia stilului brâncovenesc. Prezenţa picturilor murale cu conţinut istoric în interioarele palatelor brâncoveneşti este datorată aceleiaşi influenţe occidentale. Apărută în Europa Occidentală încă din Renaştere, se manifestă pe teritoriul ţării noastre destul de timpuriu, în fresca cu genealogia Huniazilor, în castelul de la Hunedoara (secolul XV). 5 Ştirile documentare referitoare la scenele istorice, astăzi dispărute, din pictura murală laică a monumentelor epocii brâncoveneşti, relatează că la palatul de la Potlogi, în medalioanele uneia dintre încăperile principale, existau portrete domneşti, iar în marea sală a spătăriei de la Mogoşoaia apar portretele strămoşilor şi călătoria la Adrianopol din anul 1703. 6 Alături de informaţia istorică se păstrează la unele monumente şi fragmente din decoraţia murală. La casa Mănăstirii Dintr-un Lemn găsim o decoraţie pictată fragmentar în loggie şi într-o stare mai bună în foişor, iar la Casa Domnească de la Hurezi, din fragmentele descoperite cu prilejul restaurărilor se poate deduce existenţa unor picturi cu acelaşi caracter istoric. 7 Icoanele mai numeroase aparţin epocii brâncoveneşti. Stilul italo-cretan târziu, introdus de meşterii români în tratarea icoanelor brâncoveneşti, a dat naştere unui pronunţat manierism, exprimând accentele baroce ale unor elemente în tratarea mobilierului şi arhitecturilor, îmbinate în realizarea tradiţională a figurilor, alteori chipurile sunt influenţate de pictura occidentală, aşa cum sunt zugrăvite icoanele care reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul, pe Iisus Christos Împărat şi Mare Arhiereu, pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, lucrate de Athanasios zugravul 8, provenind de la biserica Mitropoliei din Târgovişte, sau 4 Corina Popa, Propositions méthodologiques dans l étude de la peinture murale, la chapelle du Monastère de Hurezi, în Revue des Études Sud-Est Européennes, t. XVI, nr. 4, 1978, p. 716, 724. 5 O. Velescu, Castelul Hunedoara, Bucureşti, 1968, p. 34. 6 Thereza Sinigalia, Spaţiu şi decor în arhitectura brâncovenească, în Studii şi cercetări de istoria artei, nr. 37, 1990, p. 23-42. 7 D.C. Giurescu, Date asupra picturii istorice româneşti în epoca feudală, în Studii şi cercetări de istoria artei, t. VII, nr. 2, 1960, p. 61-81; Corina Nicolescu, Case, conace şi palate vechi româneşti, Bucureşti, 1979, p. 84. 8 M. Chadzidakis, Les debuts de l école crétoise et la question de l école dite italo-grecque, Venezia, 1974, p. 169-211; Idem, Icônes de Saint-Georges des grecques et la Collection de l Institut hellénistique de Venise, Venezia, 1962, p. XLIV şi urm.; Byzantine and post-byzantine Art, Catalogul expoziţiei Athens, cultural capital of Europe, Athens, 1986, p. 98-99, 116-119, 123, 133, 144-145. 308

icoanele împărăteşti de la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi. 9 De remarcat la aceste icoane realismul redării chipurilor, în contrast cu reprezentarea plată, decorativă a veşmintelor, trăsătură familiară a picturii greceşti a epocii, care asimilase deja unele influenţe ale picturii occidentale. Acestei perioade îi corespunde un anumit curent în pictură, evident, mai ales, în pictura icoanelor. Este ceea ce vom încerca să definim ca Barocul bizantin, caracteristic epocii brâncoveneşti. Şi acest curent artistic se leagă direct de Veneţia, fiind vorba, de fapt, de unii meşteri greci sau de artişti români, formaţi la şcoala picturii veneto-cretane. Sub influenţa stilului Baroc, elementele de mobilier din icoane se transformă de la jilţurile având ca unice elemente de decor, baluştri, se ajunge la jilţurile cu spătarul înalt, cu decoraţie luxuriantă (cuprinzând frunza de acant), decoraţii vegetale compuse după schema decorativă a stilului sus-citat. Pe spătare sunt indicate ţesături cu motive occidentale, în icoanele împărăteşti Iisus Christos pe tron, de la Biserica Domnească din Târgovişte, de la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi, de la biserica Mănăstirii Viforâta (jud. Dâmboviţa), precum şi în icoanele Deisis, Maica Domnului cu Pruncul şi Sfânta Treime, de la Mănăstirea Surpatele. În acelaşi sens menţionăm figurarea în icoane a brocarturilor de certă influenţă italiană. Fondul ţesăturilor este adesea roşu-vişiniu sau verde, peste care s-au trasat crengi mari de acant, care se întrunesc într-un fruct central de rodie. Din rinceaux-uri se desprind, de asemenea, flori de arun, în icoana împărătească reprezentând pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, de la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi, sau în icoanele împărăteşti de la Surpatele. Un realism mai accentuat se dezvoltă în această perioadă în tratarea figurilor personajelor sacre, a gesturilor, în redarea anatomiilor, în icoanele Sfinţii Împăraţi şi Deisis, de la Biserica Mare a Mănăstirii Hurezi, Deisis şi Maica Domnului Nikopoia (Stăpâna Îngerilor), de la Biserica Stelea, sau Naşterea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Viforâta. Prezenţa elementelor de peisaj şi perspectivă mărturisesc aceeaşi influenţă occidentală. În genere, această tendinţă de apariţie a unui peisaj în fundalul icoanelor exista încă din timpul lui Matei Basarab, ca o raritate, datorate influenţei occidentale. Este vorba de icoana Cuvioasa Parascheeva, care a aparţinut bisericii din Bălăneşti-Râmeşti. Aici personajele sunt plasate într-un peisaj muntos, în care se face simţită pregnant încercarea de redare a perspectivelor lineare şi coloristice, cât şi redarea unei atmosfere. 10 Încercări de folosire a perspectivei, care mărturisesc aceeaşi influenţă în icoanele brâncoveneşti, întâlnim şi în redarea unor interioare, în icoanele prăznicare care provin de la biserica din Corbii Mari (jud. Dâmboviţa), ce înfăţişează Naşterea Domnului, Naşterea Maicii Domnului, Duminica Floriilor. Influenţa occidentală în pictura de icoane a epocii brâncoveneşti se manifestă chiar şi în unele elemente care puteau să fie conservatoare, de exemplu în redarea modeleului, atât a figurilor, cât şi a anatomiilor, în multe cazuri, se observă prezenţa tehnicii de clarobscur, deşi mult provincializat. În icoana împărătească Învierea Domnului (sub forma Coborârii la Iad), icoana de hram a Bisericii Stelea din Târgovişte, apariţia Evei cu o bonetă roşie pe cap, de sub care părul ei cade pe umeri, o constituie influenţă venită din Occident, în timp ce la icoana împărătească Sfântul Gheorghe tronând, de la aceeaşi biserică, reprezentarea rigidă a 9 Ana Dobjanschi, Maria Georgescu, Icoane din Târgovişte. Secolele XVI-XIX, Bucureşti, 1999, p. 27-28; De la Matei Basarab la Constantin Brâcoveanu. Arta secolului al XVII-lea, Catalogul epoziţiei, Bucureşti, 1992, cat. 1-20, p. 27-35. 10 Al. Efremov, Primul peisaj de concepţie occidentală în pictura de icoane din Ţara Românească, în Revista Muzeelor şi Monumtelor. Monumente istorice şi de artă, nr. 1, 1974, p. 69. 309

Sfântului Gheorghe pe tron, tributară vechii tradiţii, contrastează cu scenele marginale delimitate de chenare baroce, care cuprind momente din viaţa sa. 11 Influenţa occidentală în pictura brâncovenească se face prin mai multe căi: prin cea grecească (care asimilase deja influenţele venite din Italia, veneto-cretane), prin cea rusească (şcoala moscovită), facilitată de circulaţia zugravilor ruşi şi operelor acestora şi care promovau elemente noi occidentale, acceptate de Biserica Ortodoxă, şi cea ucraineanoruteană, prin intermediul Moldovei, unde pictura fusese deja influenţată de elementele picturii occidentale, în contact direct cu arta promovată de Biserica Catolică. Influenţele baroce occidentale în pictura brâncovenească se manifestă pregnant, mai ales, prin complicarea schemelor decorative. În pictura de icoane din secolele XVIII-XIX, încercările de copiere a unor modele vechi sau cele de punere de acord a două modalităţi diferite de exprimare în arta picturii de icoane (aceea occidentală şi aceea orientală) vor sfârşi prin renunţarea de către zugravi la pictura tradiţională şi la adoptarea picturii moderne de şevalet, de sorginte occidentală. 11 Ana Dobjanschi, Maria Georgescu, op. cit., cat. 59-58, p. 27-28, 118-119. 310

Some Characteristics of the European Urbanism During the Middle Ages. The Case of Târgovişte Town Gica PEHOIU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: In the context of this period, the urbanism begins a new developmental phase, superior to that of the Greek-Roman Antiquity, and the town undergoes remarkable changes, which are the result of a series of socio-economic, political and geographical conditions, with extremely important consequences on the evolution of the European urban phenomenon. Key words: urbanism, Middle Ages, towns, Târgovişte. 1. Some characteristics defining the European town during the Middle Ages We start from the idea that the socio-economic factors, and the evolution of the science and technique, as well as the political, religious or philosophical ideas influence a town s appearing and evolution and especially its organization. At the same time, the natural environment influences, in its turn, as an objective factor, the towns formation and development. Taking these general considerations into account, we can underline a few urban elements specific to the town s structure over this period, as for instance: Physically, we notice the presence of walls and of other types and techniques of fortification, characteristic to the beginning of the feudalism, elements that played a special role in the outlining of the subsequent background of the urbanistic evolution. Other types of constructions, like church, market, or those having administrative functions are other specific features of the structure of the town mentioned above. In this sense, the public and private buildings are situated next to each other, forming a particular complex that offers a perfectly perceptible global overview. The streets and markets form a unique and articulated public area, where anyone can go, where the community finds its identity. The streets present various configurations for a multitude of collective functions, such as pedestrians and chariots circulation, places where people can stop, weakly fairs, reunions, ceremonies. The markets generally offer larger areas, but are not conceptually different than the streets. Another common characteristic of the social body and of the physical appearance of the medieval town is its complexity. In this sense, the structure of the town s public space results from the balance between different powers: bishopric, municipal authorities, religious orders and social classes. A bigger town will always have several centers (a religious center, a civil center and one or several commercial centers) and, at the same time, each town was divided in districts, each with its own organization and symbols. The exclusivist character of the medieval town involves the concentration of the public and private buildings, in the sense that downtown were situated mostly aristocratic and ecclesiastical buildings, which begin to develop vertically. Another characteristic aspect of the development of the medieval towns is their dynamism. Here we should note the coherence of styles during this epoch, and their imprint on the urbanistic architecture. From a demographic viewpoint, the medieval towns were generally small, concentrating about 5,000-10,000 inhabitants, only few of them going over this number, rarely passing over 40,000-50,000 inhabitants (London, etc.), or reaching a population of about 100,000 inhabitants (Genova, Paris, Venice, Florence, Milan and others). In point of their geographic position, medieval towns were generally placed in locations that could be easily defended, namely at the foot of the mountains, on hills or at the contact between different physical environments. In the same context, of their location, many 311

towns developed under the protection of walls or nearby the fortifications of feudal castles, while other towns placed their precincts near the residences of some important ecclesiastic authorities (bishops, archbishops etc.), which is the case of the towns Strasbourg or Cologne. Some urban localities benefited of a settlement of the precincts nearby the king s residence (Paris). There are situations when the location of some towns was influenced by the intersection of some roads of intense commercial traffic (Lübeck) or by the presence of some fluvial or seaports (Marseille) etc. Some medieval towns, for instance, from France, Germany, Italy or England, were founded on the ruins of some decayed antique towns, as is the case of London, Vienna, Florence, and Lyon etc. From the viewpoint of the urban administrative buildings and works, the towns, except for very few, did not benefit of such things, as the administrative buildings start to appear, here and there, only towards the 12 th century, and the pavement of the streets, only beginning with the 14 th century. From a functional viewpoint, the medieval town, whose inhabitants practiced agriculture partially, has kept an obvious semi-agrarian character during a long period. The trades and especially the intensification of the commercial exchanges, locally and regionally, have given new dimensions to former market towns. Later on, with the help of some favorable socio-political and economic factors, these market places have turned in time into large towns, with multiple functions (of commerce, trade and administration). At the same time, here appear, owing to the marked changes of their political structure, new social relations, new forms of class competition, and an evolved form of urban administration. In this sense, because of the unstable political and social environment, economic, political and religious associations are created, bearing different denominations, and being dedicated to the defense of the community s interests. The towns influenced a lot the medieval society, being vectors of the relations between merchandise and money, and thus contributing to the creation of the internal markets of different countries and to the formation of the future centralized states. At the level of this period, in the European area we can talk of urbanized zones that had acquired an administrative-territorial character. For example, we can mention here the north of Italy, Rome and its surrounding areas, the valley of the Rhine, the coast of the North Sal and of the Baltic Sea, the Benelux etc. Outside these areas, the European urban life was also polarized during that period by means of the presence of some market towns, with an important influence in the territory, by economic roads (among these we remark the terrestrial, maritime and fluvial commercial roads), attracted in the sphere of production and of product exchange. 2. The territorial and urbanistic evolution of Târgovişte town The research and studies achieved in time concerning the genesis of the Wallachian medieval towns have demonstrated that they appeared as a consequence of their formation near a fortified nucleus or of a princely residence on the one hand, and on the other hand as a consequence of the reunion of several villages, or from a market organized periodically inside or near some rural settlements. To this context belongs Târgovişte town, being the result of a complex process of transformation of some rural settlements that appeared before the 14 th century, whose evolution was marked by the existence of a periodical market in this area and then by the settlement of the princely residence here. At the same time, the appearing of this town and its economic and spatial development were determined by its favorable position, respectively the contact between the Sub-Carpathian Hills and the plain, completed by the existence of the main commercial road that crossed Wallachia during that period (it connected Transylvania to the Danube via Rucăr, Câmpulung, Târgovişte, Târgşor, Brăila). The urbanistic evolution of the settlement situated on the banks of Ialomiţa River was 312

influenced by a series of internal causes, like production development. This thing led to the setting apart of the trades from the domain of agriculture, materialized in the amplification of the product exchange on the internal market and in the appearing of a periodical market place in this area. At the same time, the concentration within the perimeter of the town of the residences of the nobles, of the clergy and of the best tradesmen of the time was the ground of the urbanistic development, through the adoption of new constructive solutions that, for more than three centuries, were the basis of the civil and cult architecture in Wallachia. The specific urbanistic and architectural evolution of the former Wallachian capital is visible in the free development of the street infrastructure, and the outlining of the building areas and the location of the buildings so that the green areas may not be affected, as they were used mainly for gardens in order to obtain agricultural products, a specific Romanian lifestyle. The study of the existing historical materials and sources and the interpretation of the accessible documentary materials allow us to affirm that a first stage in the outlining of the contemporary town of Târgovişte is represented by the medieval period, during which the town covered three evolutionary stages, namely: Rural settlement advantaged by its geographical position. Ever since its appearing it has fulfilled the role of periodical market for the neighboring villages situated on the upper valleys of Ialomiţa and Dâmboviţa Rivers; Settlement that had, by the end of the 14 th century, the specific features of an urban locality with a permanent market, also fulfilling the role of customs; Princely residence and capital of Wallachia. The archaeological researches that shaped the opinions concerning the formation of the town showed the presence of a grouping of villages by the 13 th century and the beginning of the 14 th century, placed along the access ways, respectively the way that linked the South of the Danube to the Orient and then ensured the connection to Transylvania and to the Occident. Their conclusions led to the idea that, some time ago, their inclusion in a large village, actually a commune, constituted the nucleus of the future medieval town. This nucleus, with a somewhat different evolution that the rest of the region, was situated in the northwest area of the town (nowadays, Suseni district). Here, the archaeological researches have revealed early medieval settlements, whose existence continued without interruption until the appearing of the defining market town elements and then town elements. The evolution of this geographic area had a durable and complex character. The historical materials support this affirmation, as they revealed a multitude of agricultural and trade tools, to which are added a series of imported products, mostly coming from the Balkans, whose presence can be explained by the fact that they were appreciated for their quality and also by the existence of a favorable exchange area. In fact, this thing confirms the denomination of market town of the former princely residence, the exchange area inside it or neighboring it helping to satisfy the current needs of the people living in the surrounding villages. At the same time, we must mention that the favorable economic aspects of this geographic area have led, during the 13 th century, to the settling here of some colonies of Transylvanian Saxons - tradesmen and merchants -, which subsequently played an important role in the appearing of the first urban elements in this area, whose obvious presence is remarked during the 14 th century. Thanks to them, and, of course, thanks to the stage of internal development of the settlement, the existence of a permanent internal market where the products of this settlement were sold and bought becomes a must. This fact will seriously influence non only Mircea the Old s strategic placing of his princely residence, nearby the district of the Transylvanian Saxons, but also the evolution of the market town from an urbanistic viewpoint. 313

To conclude, we can state that at the moment when the princely court was placed in this area, Târgovişte was, in point of its evolution, at the stage of developed market with obvious urban elements. The following phase in the town s evolution will be that of market town - princely court. The presence of the princely court and then of the capital speeded up the process of modern development that will take place more and more amply and complexly during the 15 th, 16 th, 17 th and 18 th centuries. During this interval Târgovişte town enjoys an international recognition, materialized in the transformation of the local market into an international market. The contribution of the former princes to the realization of this external climate was different, being determined by the socio-economic and historical conditions of the internal and international moment. One of the princes who took special care of the town s development was Neagoe Basarab (1512-1524), during whose reign Târgovişte was decorated with a few new buildings, of which the old Metropolitan Church and Sfântul Gheorghe Church. A new stage in the evolution of Târgovişte town is delimited during Petru Cercel s reign (1583-1585). This interval is marked by the growth of the population and the enlargement of the princely court, and by the construction of many wells and churches. In this context, the urbanistic development and the demographic growth, underlined in chronicles, appear obvious. This moment witnesses the extension of the town, not only along its main axis, namely today s Calea Domnească, but also on both sides, in depth. Of the analysis of the figure representing the Street network during the 14 th and 15 th century, it results that the old medieval town was divided into three distinct zones: the north and north-west zone called Târgul de Sus (nowadays Suseni district), the central zone, where initially were situated the market and the princely court, and the south and south-west zone, known as Târgul de Jos. Actually it results that, beginning with this period (the 15 th and 16 th century), we can define Târgovişte town as belonging to the stage of town, having all the characteristics of the open markets that were specific to Wallachia. As for the surface of the town and of its urban structure during the feudal epoch, a few considerations result from the corroboration of the documentary materials to four of the oldest cartographic materials known so far: the oldest plan of the town, included in the Austrian map from 1789; the map edited in 1863 by C.P. of Szathmary, redrawn according to the map of marshal Fligely, of 1855; the plan of Târgovişte town made by D.P. Condurăţeanu in 1886; the plan of the town made in 1910, based on a topographic study. According to the materials mentioned above, we can affirm that the urban structure of Târgovişte town, which appeared and developed between the 16 th and the 17 th century, became visible both in the street network and in the construction of historical and artistic 314

monuments and was preserved until the end of the 19 th century without significant modifications. The reign of Matei Basarab is followed by a period marked by social turmoil and wars that affected the town and its monuments, which went through repeated destructions and fires. The last and the most representative stage in the Wallachian history and in the history of the fortified town was the reign of Constantin Brâncoveanu. It had a bearing imprint on the town s evolution by the introduction of Brâncoveanu s architectural style. It is the period when Târgovişte, partially depopulated, because of the previous military events, is rapidly repopulated, and its economic and cultural life gets once more their initial characteristics. The tragic death of prince Brâncoveanu meant for the settlement situated on the banks of Ialomiţa River the end of its status of Wallachian capital. The social and economic decline of the town is still present towards the end of the 18 th century and the beginning of the 19 th century, when the town continues its existence. Bibliography Beaujeau-Garnier Jaqueline, Chabot G. (1972), Geografia urbană (Urban Geography), Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Cucu V. (1970), Oraşele României (Romania s Towns), Editura Ştiinţifică, Bucufreşti, Cucu V. (1976), Geografie şi urbanizare (Geography and Urbanization), Editura Junimea, Iaşi. Cucu V. (2001), Geografia oraşului (The Town s Geography), Editura Fundaţiei Cultutale Dimitrie Bolintineanu, Iaşi. Matei D. Mircea (1997), Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara Românească (Urban Genesis and Evolution in Moldavia and Wallachia), Editura Helios, Iaşi. Moisescu Cristina (1979), Târgovişte, monumente istorice şi de artă (Târgovişte, Historical and Artistic Monuments), Editura Meridiane, Bucureşti. Benevolo Leonardo (2003), Oraşul în istoria Europei (The Town in Europe s History), Editura Polirom, Iaşi. Oproiu M (1999)., Târgovişte, vol. I, 1600-1848, Editura Bibliotheca, Târgovişte. Oproiu M., Pârvan D. (2001), Târgovişte, vol. II, 1821-1818, Editura Bibliotheca, Târgovişte. Pehoiu G. (1994-1995), Fazele de evoluţie ale oraşului Târgovişte ( Evolutionary Stages of Târgovişte Town ), Terra, anul XXVI-XXVIII, p. 89-93. 315

O analiza lingvistică a unei piese shakespeariene traduse în limba română în secolul al XIX-lea Aida TODI Universitatea Ovidius, Constanţa Abstract: The linguistic and stylistic analysis of 19th century translations reveals important data with respect to the evolutionary stages of standard Romanian (enrichment with either English neologisms, for translations performed directly from English, or with borrowings from German and especially from French, in care of translations using intermediary versions, a procedure largely used at the time). The 19th century represents the period of modernisation and consolidation of standard Romanian; this process carries on and it is refined throughout the 20th century and presently, and the translations from Shakespeare s work have contributed to the enrichment and rafinarea of stylistic devices. The fragment on which this research focuses (Hamlet principele Danemarcei; dramă în cinci acte şi optu părţi de la Shakespeare, tradusă de D.P.Economu, Bucureşti, Imprimeria lui Ferdinant Om, 1855/ Hamlet the Prince of Denmark, tragedy in five acts and eight [arch.] parts by Shakespeare, translated by D.P.Economu, Bucharest, Ferdinant Om Printing House, 1855) represents one of the first translations into Romanian of this Shakespearian work. The linguistic analysis of the translation performed in mid nineteenth century by D. P. Economu reveals some features of the Romanian language typical for that period. We notice, in the text analyzed, the fusion of old and folklore elements with neologisms, the latter being predominant. At the morphological level, the elements representing earlier stages of the evolution of the Romanian language, such as folklore or dialectal aspects, are still predominant. Among these, we mention: the construction of the Genitive and the Dative for feminine gender nouns by attaching the article to the singular form, with few exceptions; the earlier plural ending in -e of certain nouns. In addition, we notice the high frequency of the demonstrative (adjectival) article cel, functioning as connector between the adjective and the noun on which it depends; the adjective rece invariable; the perpetuation, from an early stage, of the construction with prea, as a means of expressing the absolute superlative; the continuation, from an early stage, of the Genitive-Dative form of the demonstrative adjective and of the relative pronoun care; folklore, archaic and/or regional forms; verbs belonging to different conjugation classes as compared to present-day Romanian; the almost regular emergence of iotacized forms of the present Indicative and Subjunctive, as well as for the Gerund a regular phenomenon and literary standard of Old Romanian and a regionalism typical for Valachia; the perpetuation of the archaic Imperative form stăi; the Dative construction of certain verbs; the frequency of infinitive constructions, morpho-syntactic translationborrowed words from French etc.; agreeing Gerunds with adjectival value, typical of the nineteenth century a fashionable stylistic device at the time. Traducere, Shakespeare, limba română, secolul al XIX-lea, analiza lingvistică. Piesele lui Shakespeare, ca de altfel şi alte capodopere ale lteraturii engleze, au ajuns să fie cunoscute publicului românesc mai întâi prin intermediul traducerilor în limba franceză din secolul al XIX-lea 1. În studiul amplu consacrat traducerilor româneşti după capodopere ale literaturii engleze, P. Grimm arăta că traduceri româneşti, direct din englezeşte, nu apar decât relativ târziu şi sporadic [ ]. Traduceri din literatura engleză, făcute însă din limba franceză sau germană, uneori şi din greceşte sau din alte limbi, începuseră să apară încă cu câteva decenii înainte şi după aceea, până astăzi chiar, cele mai multe din operele literaturii engleze sunt traduse din franţuzeşte sau nemţeşte. 2 Faptul este explicabil, dacă ţinem seama 1 În legătură cu traducerile franţuzeşti care au stat la baza traducerilor în româneşte după Shakespeare, vezi I. Horia Rădulescu, Les intermédiaries français de Shakespeare en Roumanie, în Revue de Littérature comparée, Paris, nr. 70, avril-juin 1938, p. 252-271. 2 P. Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, în Dacoromania, an III, 1924, pp. 285. 316

de cunoaşterea foarte redusă a limbii engleze în România în această perioadă 3. Printre primele piese traduse amintim Julius Caesar (Julie Cesar, tragedie in cinci acte de William Shakespeare, tradus de căpitanul S. Stoica, Bucuresci, În tipografia lui Eliade, 1844). Una dintre primele traduceri în limba română a piesei Hamlet este cea realizată de D.P.Economu (Hamlet principele Danemarcei; dramă în cinci acte şi optu părţi de la Shakespeare, Bucureşti, Imprimeria lui Ferdinant Om, 1855). Ea a fost precedată de o traducere făcută de către Ioan Barac (Amlet, Printul de la Dania. O tragodie în 5 perdele după Shakespeare), needitată şi greu de datat, care există în manuscris la Biblioteca Academiei Române (mss. rom. 209). 4 Traducerea piesei Hamlet este realizată după o traducere franceză 5, după cum demonstrează principalele trăsături semantice şi lexicale ale limbii folosite, şi prezintă, în general, particularităţile normei limbii române literare de la jumătatea secolului al XIX-lea. Este vorba despre o perioadă caracterizată prin intense frământări lingvistice, în care norma încearcă să se fixeze şi se constată preocupări intense de îmbogăţire a vocabularului prin preluarea de cuvinte şi sensuri din limbile de cultură ale epocii: franceza, italiana, germana. Prezentăm, în articolul de faţă, unele dintre principalele particularităţi lingvistice ale textului. Studiul face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare Shakespeare în memoria spaţiului cultural românesc: un model de integrare europeană prin cultură, prin care ne-am propus să investigăm aspecte ale receptării culturale a canonului shakespearian în România prin traduceri, teatru, interpretare critică şi adaptări literare sau muzicale. În această etapă a derulării proiectului am început studirea textelor din prima perioadă a receptării în România a lui Shakespeare (multe dintre acestea sunt redactate cu caractere chirilice sau în alfabet de tranziţie), precum şi identificarea traducerilor manuscrise inedite. Am avut în vedere exclusiv aspectele morfosintactice; lexicul şi semantica formând obiectul altui studiu. Trimiterea am făcut-o, între paranteze, la pagina din ediţia citată (actul I). Formarea genitivului şi a dativului la substantivele feminine păstrează încă reminiscenţe ale vechii române literare, cu ataşarea articolului la forma de singular: din momentul ivirei aurorei (7), paloarea fruntei (7), n a sucumbat şi el afflicţiunei durerei filiale (8); arta băuturei (10), visiera cascei (14); uneori, forma veche şi cea nouă a genitivului apar în acelaşi context: cocoşul, nunţiul apropierii dimineţei (14), în numele cel sacru al amiciţii (15); miezul nopţei (16, 21), nu vei conrăspunde pasiunei sale (19), aerul cel suav al dimineţei (27), presentimentele inimei mele (25), gradul mânii tale (27). Există însă şi excepţii: coloarea stofei (7), nunţiul apropierii dimineţei (14), prin dreptul sabiei (20). Unele substantive feminine din fondul vechi al limbii au, ca în vechea română literară, pluralul în -e: rugăciunele (8): alteori, desinenţa este în -i, invers decât în româna actuală: rămăşiţile (11), erorele (24), presentimentele inimei (26), ordinile voastre (20), pietrile (22). Pluralul substantivului sacrificiu (neutru), astăzi sacrificii, în text este în -e: cele mai mari sacrifice (19); gest (neutru) apare cu pluralul geste: gestele sale mi indică locul cel mai retras (23), la aceste geste imperioase ale lui Hamlet (25). 3 Pentru traducerile româneşti după Shakespeare, vezi I. Botez, Shakespeare în româneşte, în Viaţa românească, 1923, an XV, mai, nr. 5, p. 277-294; P.Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, în Dacoromania, an III, 1924, p. 327. 4 P. Grimm, care a studiat traducerile româneşti vechi după Shakespeare, precizează despre această piesă că a mai avut alte două ediţii, în 1857 şi în 1859, ceea ce dovedeşte că a fost mult citită; e importantă întrucât a fost folosită multă vreme pentru reprezentaţiile date de compania dramatică din Bucureşti, unde s-a jucat pentru prima dată în 1884 şi chiar mai târziu, în 1886. (Ibidem, p. 327). 5 I.Horia Rădulescu, Les intermédiaries français de Shakespeare en Roumanie, în Revue de Littérature comparée, Paris, nr. 70, avril-juin 1938, p. 252-271. 317

În adaptarea formală (fonetică şi grafică) a unor substantive neologice se constată fluctuaţii: alături de amiciţia, formă adoptată ulterior de norma limbii literare (deşi astăzi puţin folosită), se întâlneşte amiceţea (15): fii sigur de amiciţia noastră (15), amiceţea voastră (15); vă atac onoarea şi amiciţiea (p. 29); am jurământul şi amiciea voastră (31). Ca urmare a aceleiaşi instabilităţi morfologice a neologismelor, se întâlnesc o serie de substantive neologice care se încadrează la alte genuri decât astăzi (în special apar ca feminine o serie de substantive neologice pe care ulterior limba literară le-a consacrat ca neutre); de pildă, substantivul rol, astăzi neutru, apare ca feminin rolă: aveţi câte o rolă în viaţa mea (31), dar şi neutru a şi allege un rolu (29); suvenirul (astăzi neutru), în text este feminin: suvenirea aceluia (6), suvenire vulgare (28); neologismul consoartă prezintă, la singular, desinenţa -e: am luat de consoarte pe aceea care ne a fost soră (6); crepusculul (neutru), în text crepuscula: până când crepuscula cade din ceruri (7). Articolul hotărât de masculin singular nu este întotdeauna notat: a însoţit, colo în mormânt, cadavru scumpului meu părinte (9), de unde biletu ce ascunzi? (19); poate să affectezu deliru şi rătăcirea nebunilor (30). Totuşi, trebuie să menţionăm că aceste situaţii reprezintă mai degrabă excepţia decât regula. Se remarcă frecvenţa articolului demonstrativ (adjectival) cel, cu rol de legătură între adjectiv şi substantivul regent: mersul ei cel grav, aspectu i cel aspru (12), cântul cel sonor (14), aerul cel posomorât (17), mormântul cel umed (18), fruntea cea pală (18), sororasa cea adorată (19), imperiul cel inviolabil al morţei (22), mâna sa cea crudă (24), prăpastiea cea spumândă (24), aerul cel suav al dimineţei (27), poftele lui cele infame (27), focul cel pal şi lucios al licuricilor (28), paşii mei cei înfocaţi (28), registrul cel alb (29), viaţa mea cea ecstravagantă (31). Adjectivul rece este invariabil, ca în româna veche: luna cu razele sale rece (23). Ca mijloace de exprimare a superlativului absolut, menţionăm păstrarea, din epoca mai veche, a construcţiei cu prea 6, care apare frecvent şi pe care norma literară a înlocuit-o, în timp, cu aceea cu foarte; astfel, în dialogul cu Hamlet, Horatio răspunde, la mai multe întrebări succesive, cu această construcţie: Faţa roşă sau pală? Prea pală; Şi ochii fisaţi asupră-vă? Prea fisaţi..; Fii prea sigur că o să vie. (13-14); alte exemple: este un muritor prea ferice (17), sunt prea vessel (17). Fenomenul este similar la adverbe: vântul e aspru şi suflă prea tare (21); un eveniment prea tristu e promis presenţei noastre (31). Se întâlnesc constant gerunziile acordate cu valoare adjectivală, proprii secolului al XIX-lea: barba albindă (14), sub forma unei fantome sângerânde (16), cu pasele rătăcinde (18), prăpastia cea spumândă (24). Aceste gerunzii acordate, care apar în poezia de tinereţe a lui Eminescu, sunt preluate din limba poetică a generaţiei lui Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi. Se pare că este vorba despre un calc creat de I. Heliade Rădulescu din franceză, cu concursul formelor corespunzătoare din latină şi italiană şi că gerunziul adjectival îşi va limita întrebuinţarea treptat spre sfârşitul veacului trecut 7, astăzi păstrându-se numai câteva din aceste forme, în sintagme ca: femeie suferindă, ordine crescândă, rană sângerândă. Pronumele şi adjectivele pronominale Formele atone ale pronumelui personal şi reflexive apar, uneori, sudate cu verbul precedent sau cu interjecţia cu valoare verbală: aşezânduse (5), durereaţi (7), văzândo (22), iato (21), lasămă (23) ortografiat şi cu apostrof: lasă mă (23); ascultămă (25), mamăta (27), ochimi (27), aduţi aminte (27, 28, 29), procuraţimi (28), aşi tăiao (30), văzândumă (30), linişteştete (31) dar şi linişteşte-te (11). În ceea ce priveşte pronumele personal, se remarcă frecvenţa construcţiei cu dativul posesiv postpus substantivului regent (şi ortografiat cu apostrof), în special de persoana I şi a 6 În primele texte româneşti (secolul al XVI-lea), construcţia superlativului cu prea este foarte frecventă, în special în textele religioase. 7 Ştefan Munteanu, Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 247. 318

II-a singular: inima mi (5, 7), inima ţi (24), la picioare ţi (7), ochi mi (7), suffletu i (8), pe onoare mi (17), suffletu ţi (19), amoru mi (19), apartamentu ţi (20), mormântu ţi (22), suffletu mi (24), tăbliţele mi (28). În câteva situaţii, pronumele în dativul posesiv este scris legat de substantivul regent: durereaţi (7), ochimi (28). Mai rar dativul posesiv apare antepus verbului, ca în româna actuală: durerea ce mi apasă suffletul (7). Adjectivul posesiv este rareori antepus substantivului regent: al său parfum (28). Genitiv-dativul adjectivului demonstrativ păstrează forma din epoca mai veche a limbii române: şi n ai zis nimic aceştii fantome (13); de cunoşti vr un misteru oribil, funestu aceştii ţări (13), din vârful aceştii stânci (23). De asemeni, se întâlneşte forma veche de genitiv a pronumelui relative care: a cării sublimă flacără (18). În morfologia verbului, semnalăm o serie de verbe din traducerea analizată care aparţin altor conjugări decât în româna actuală. Este vorba despre verbul a rămâne, astăzi de conjugarea a III-a, care în text apare sub forma a rămânea, în structura viitorului: de voi rămânea (23) 8 şi a apărea, conjugarea a II-a, utilizat, în text, ca verb de congugarea a III-a: de va apare (15, 16). A scrie (conjugarea a III-a), este utilizat, în text, ca verb de conjugarea a IV-a (a scri), la viitor: voi scri (28). Precizăm că, în cazul celui din urmă, este vorba despre o formă dialectală muntenească, formă care a fost respinsă, ulterior, în procesul de selecţie a normei literare, optându-se pentru aceea, răspândită pe o arie mai largă, de conjugarea a IIIa. 9 Aparţine, de asemeni, altei conjugări decât cea din limba română actuală verbul a daura (în forma daurează, 28): astăzi verbul se utilizează aproape exclusiv în limbajul poetic, în forma participială cu valoare adjectivală daurit, care presupune un infinitiv terminat în -i. Verbele neologice de conjugarea I (multe din franceză) sunt adesea conjugate ca în limba română actuală: are să reclame (5), (fără) să (le) possede (7), admiru (8), presintă (9), să asistu (10), consultă (11), conjur (11, 15), distingu (12), imaginează-ţi (17), scânteează (17), semnifică (22), se degajă (24), (mă) consum (24), se realizează (26), să prefere (26), consumă (28), semnifică (31), recomand (31). O serie de forme, care în limba română actuală sunt sufixate, apar în text fără sufix: să (vă) protege (5), să colore (5), probă (8), (ne) guvernă (9), (luna) illumină (natura) (22), să perfume (28), (vă) offensu (30), să demonstre (31); se întâlneşte însă şi situaţia inversă, în care verbele se utilizează cu sufix, invers decât se întâmplă în limba română actuală: revelează-mi (misterul) (26), respectează (imperativ, persoana a II-a singular) (28). O instabilitate morfologică se constată în cazul verbului a reflecta, al cărui imperativ pozitiv, persoana a II-a singular, este utilizat o dată cu sufix (reflectează, 14) şi o dată fără sufix (reflectă, 23). Verbele din textul analizat se caracterizează prin apariţia, aproape constantă, a formelor iotacizate la indicativul şi conjunctivul prezent, precum şi la gerunziu, fenomen constant şi normă literară a limbii române vechi. 10 Iată câteva exemple de verbe din textul 8 Tendinţa de trecere a verbelor de la conjugarea a II-a la a III-a a existat permanent în evoluţia limbii române; ea exista încă din latina vulgară şi continuă până astăzi, când se constată frecvent utilizarea unor verbe ca a părea, a apărea, a plăcea, a şedea, a tăcea, a zăcea, ca verbe de conjugarea a II-a (a pare, a apre, a place, a şede, a tace, a zace). 9 În cazul verbului a scrie (lat. scribere) au circulat, la un moment dat, trei forme paralele: a scrie, pe o zonă largă, cuprinzând Transilvania, Maramureşul. Moldova, Bucovina; a scri (în Muntenia), a scria (în Banat). Exemplul este ilustrativ pentru modul de constituire a normei literare, care, deşi, aşa cum recunosc majoritatea cercetători.lor, are la bază graiul muntean, a preluat şi consfinţit o formă nemuntenească, în cazul acestui verb criteriile de selecţie fiind cel etimologic şi răspândirea acestei forme (Ştefan Munteanu şi Vasile Ţâra, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 20-21). 10 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană- Dindelegan, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 26. Pentru mai multe detalii privine fenomenul iotacizării în limba română, vezi S. Pop, La iotacisation dans les verbes roumains, în Récueil posthume de linguistique et dialectologie, Societas Academica Dacoromana, Acta 319

analizat care prezintă această particularitate: să-l văzu (5), să văzu (6), crez (7), simţu (7, 18), să răspunză (8), văz (10, 11, 19), revăz (10), să (te) crezu (18), să pearză (20), răspunz (20), auzu (20), reţiindu (-l) (23), să puie (mâna) (24), pociu (26), să consimţă (26), să cază (27), să-ţi spuiu (16, 26), repuind (31). Iotacizarea reprezintă, în secolul al XIX-lea, o trăsătură dialectală a textelor munteneşti şi, în această perioadă, este aproape generală în textile literare. Dintre toate verbele enumerate mai sus, a vedea este, în textul analizat, singurul pentru care se întâlneşte şi forma cu dentala nealterată: vădu (11), formă care ulterior a fost preluată şi impusă de norma literară. La imperativ se întâlneşte forma arhaică stăi (22). Regimul prepoziţional Este întâlnită relativ frecvent constructia verbelor a crede şi a se încrede cu nume în dativ: aurora crede zilei, florile zefirului şi femeea amorului (19), speram că te vei încrede parolei mele (18). Şi alte verbe se construiesc cu dativul, spre deosebire de limba română actuală: a scânteia, în steaoa a cării sublimă flacără scânteează ochilor noştri (18). Tot reflexiv, cu dativul însă, se construieşte verbul a răzbuna: vei sufferi tu aceasta, fără a-i resbuna? (27); de ce oare alegi pentru a ţi resbuna un moritor? (31). Se construieşte cu dativul verbul a anunţa, care astăzi are regim de acuzativ: fără a mi anunţa (10). Verbul a râde e frecvent folosit reflexiv, cu pronumele în dativ: vrei să-ţi râzi de mine (10). Cu toate acestea, apare uneori şi ca verb activ: destinul ce în tot d auna râde de tendinţele umane (15). Reflexiv este, la un moment dat (darn u exclusiv), şi verbul a apărea, cu pronumele în acuzativ: li se apare o umbră superbă (12). Semnalăm apariţia lui a (se) jura tot ca verb reflexiv: mă jur (24). În ceea ce priveşte regimul sintactic al verbelor, menţionăm construcţia, mult mai frecventă decât astăzi, a verbului (sau a adjectivului de provenienţă participială) urmat de infinitiv, cu funcţii sintactice diverse, reminiscenţă a scrierilor din secolele anterioare: nu pociu a vă esprima bucuriea (4), ocupat a căuta (6), bucuriea o să înceapă a şi lua locul (8), abia putuiu articula (12), voind a se retrage (16), ce am a perde pe pământ? (23), după ce voi înceta d a mai vorbi (24), vei sufferi tu aceasta, fără a ţi resbuna? (27), voiu şti a recunoaşte zelul vostru (15), mă temeam a nu vă derangea (16), nimic nu mă va putea opri de a i cere satisfacţiune şi a mi răsbuna onoarea familii prin dreptul sabiei! (19-20), orice om în sfera sa are a termina o lucrare sau a şi allege un rolu (29), face pe tristii voiajori a mai uita puţin din monotoniea în care sunt confundaţi (29). În aceeaşi situaţie se întâlnesc uneori construcţiile care astăzi cer conjunctivul: ruşine şi desonoare a alerga aşa de iute la adulteriu (10), am onoare a saluta (10). Uneori construcţia cu infinitivul şi cea cu conjunctivul apar în aceeaşi frază: m am sforţat din toate puterile a vă face fericiţi şi tot de o dată ca să îmmemorezu şi mai mult suvenirea aceluia (4-5), de trebue ca să te scap de truda în care te afli şi a mă salva,.spune mi! (12); doreşte un ţărm ca să scape de moarte, şi aşi salva viaţa ce e poate Philologica, tomus IV, 1966, p. 281. S. Pop consideră că înlocuirea formelor verbale iotacizate a fost determinată de: (a) influenţa formelor verbale neiotacizate asupra formelor iotacizate din cauze fonetice; (b) multiplele forme verbale, fie cele din vechiul strat latin, fie cele ale verbelor create de română sau împrumutate din alte limbi care nu cunosc fenomenul schimbării consoanei la persoana I indicativ (şi conjunctiv), de unde imposibilitatea pentru consoanele alterate la persoana I a verbelor latine în eo şi io de a menţine această situaţie; (c) tendinţa mereu crescândă a românei de a distinge mai bine aceste forme verbale, tendinţă manifestată şi prin folosirea din ce în ce mai frecventă a sufixelor verbale ez, -esc. Aceste forme, dispărute din limba literară actuală, se păstrează dialectal: după ALRM I, aria actuală a formelor iotacizate se întinde în Oltenia de est, Muntenia, Dobrogea şi Transilvania de sud-est (S.Pop, op. cit., p. 314). 320

consacrată amorului (17), tu trebue să ţi schimbi maniera şi a nu i permitte mai mult întâlnirea ta (20). Structurile în care verbul e urmat de conjunctiv sunt totuşi mai frecvente: cine are să reclame vre-o graţie (5), am mare dorinţă să-l văzu (p. 5), le poate împrumuta cineva fără să le possede (6), ori-ce fiu e dator să aibă scumpă memoriea genitorelui său (8), aşi fi preferat ca să însoţesc (11), hotărâi să veghez (12), umblă să defieze tăcerea şi noaptea (21), mă constrângu să ţi vorbesc (22), daca va mai cuteza cine-va să pue mâna pe mine (24), sângele a început să mi îngheţe (27), las-o să vieze şi să şi dea contu (28), merg să mă rogu (29). De provenienţă franceză este construcţia verb sentiendi + infinitiv, pentru care româna literară recomandă structura verb sentiendi + gerunziu sau propoziţie subordonată: imaginează-ţi un matelot [ ] simţindu-se a se confunda pentru etern în mormântul cel umed (18); nu simţi a se naşte în sufletu ţi o compătimire (26). Semnalăm utilizarea prepoziţiei pe în forma e dialectală muntenească pă: nu ştie să iubească pă jumătate (19). Se întâlnesc conectori din vechea română literară: - cum că: Juraţi pe astă sabie şi pe onoarea voastră cum că nu veţi spune nimunui ceea ce aţi văzut azi (30). - ca cum: Te cheamă cu mâna şi arată ca cum ar vrea să vorbească numai cu dumneata (23). - daca (apare exclusiv); nu am întâlnit deloc forma actuală dacă: Daca vocea esistă în tine şi daca poţi profera vr un cuvânt vorbeşte mi! (12), daca chemarea ce mi faci este un scop funestu sau caritate, forma sunt care apari mă constrângu să-ţi vorbesc (22), daca mâna sa cea crudă te va pricipita din vârful aceştii stânci înnalte în prăpastiea cea spumândă, daca luând o fisionomie mai posomorâtă, un aspect mai oribil, supra-umanu ori daca fantoma printr un ce munstruos ţi va isbi raţiunea, şi va face ca să te întorci nesimţitor (23), vezi daca inima ţi e aşa de forte în cât să suffere conversaţiunea unei fantome (23), daca va mai cuteza cine-va să pue mâna pe mine îl fac de nu mai vede lumina zilei (24). Analiza lingvistică a traducerii efectuate la mijlocul secolului al XIX-lea de către D.P.Economu relevă unele trăsături specifice limbii române din această perioadă. Se constată, în textul studiat, împletirea elementelor vechi şi populare cu neologismele, cu preponderenţa evidentă a celor din urmă. La nivel morfologic predomină încă fenomene reprezentând stadii mai vechi de evoluţie a limbii române, aspecte populare sau dialectale. Printre acestea, se pot aminti: formarea genitivului şi a dativului la substantivele feminine cu ataşarea articolului la forma de singular, cu puţine excepţii; pluralul mai vechi în -e al unor substantive; frecvenţa articolului demonstrativ (adjectival) cel, cu rol de legătură între adjectiv şi substantivul regent; adjectivul rece invariabil; păstrarea, din epoca mai veche, a construcţiei cu prea, ca mijloc de exprimare a superlativului absolute; păstrarea formei, din epoca mai veche, a genitiv-dativului adjectivului demonstrativ şi a pronumelui relativ care; forme populare, arhaice şi / sau regionale; verbe care aparţin altor conjugări decât în româna actuală; apariţia, aproape constantă, a formelor iotacizate la indicativul şi conjunctivul prezent, precum şi la gerunziu, fenomen constant şi normă literară a limbii române vechi şi regionalism propriu Munteniei, păstrarea formei arhaice de imperativ stăi; construcţia cu dativul a unor verbe; frecvenţa construcţiilor cu infinitiv, calcuri morfosintactice după franceză etc.; se întâlnesc gerunzii acordate cu valoare adjectivală, caracteristice secolului al XIX-lea tehnică stilistică la modă în epocă. 321

Referinţe bibliografice Surse primare: 1. Economu, D.P., Hamlet principele Danemarcei, dramă în cinci acte şi optu părţi de la Shakespeare, Bucureşti, Imprimeria lui Ferdinant Om, 1855. Surse secundare: 1. Bidu-Vrânceanu Angela, Călăraşu Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu Liliana, Mancaş Mihaela, Pană-Dindelegan Gabriela, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1997. 2. Botez I., Shakespeare în româneşte, în Viaţa românească, 1923, an XV, mai, nr. 5, p. 277-294. 3. Grimm P., Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză, în Dacoromania, an III, 1924, p. 285-367. 4. Munteanu Ştefan, Ţâra Vasile, Istoria limbii române literare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. 5. Pop Sever, La iotacisation dans les verbes roumains, în Récueil posthume de linguistique et dialectologie, Societas Academica Dacoromana, Acta Philologica, tomus IV, 1966, p. 281. 6. Rădulescu I. Horia, Les intermédiaries français de Shakespeare en Roumanie, în Revue de Littérature comparée, Paris, nr. 70, avril-juin 1938, p. 252-271. 322

Un alt Petrarca, în confesiuni Sînziana Elena STERGHIU Universitatea Valahia din Târgovişte Abstract: At the contact of the Medieval and Renaissance literatures, there comes a new extremely idealizing literature which addresses the cultivated people, resulting from a profound reconsideration oh human values. Antiquity in rediscovered through books whose authors become spiritual masters in search of new perspectives on the human being. Petrarc s prose aims at the intimate human being as self-discovery, a post-trauma caused by love and determined to overcome the crisis through confession. This other Petrarc completes the image of the new intellectual who dominates and surpasses time. Key-words: confessed secret, aegritudo, detachment through confession Depărtarea în timp faţă de opera literară trebuie să învingă, ca prim obstacol, un întreg sistem de obişnuinţe ale cititorului, de mentalităţi topite în modelul personal de receptare a lecturii ca text gândit şi elaborat într-un alt sistem de obişnuinţe, de data aceasta ale scriitorului, şi prin el al unei epoci istorice, în cazul de faţă îndepărtată de noi la şapte secole. Pregătit să depăşeşti prin înţelegere acest obstacol, te afli în faţa unei opere 1 structurată riguros, de obicei sub forma eseului ori a dialogului, care aproape desfiinţează bariera timpului (din ea nu mai rămân decât dificultăţile de limbă a Trecentoului italian, dar şi la acest nivel trebuie să recunoşti grija pentru o exprimare limpede, obiectivă şi curată, atent scuturată de expresia plastică şi de tentaţia liricului). Regăseşti aşadar în prozele lui Francesco Petrarca o faţă complementară a poetului din Canzoniere, un alt fel de a se dedica contemporanilor săi. Eşti chiar tentat să crezi, ignorând informaţiile despre timpul scrierii acestor proze, că ele sunt un exerciţiu de vindecare prin naraţiune, de sub consecinţele marii iubiri pentru Laura de Noves, eveniment cardinal din viaţa poetului şi nucleu de concentrare şi inspiraţie în jurul căruia gravitează opera sa poetică. Dacă investeşti cu o minimă încredere tentaţia de care vorbeam se conturează la lectura prozei câteva observaţii pertinente. Iubirea a topit şi a cristalizat în poezie o biografie plină de sensibilitate, trăiri ale unui eveniment cu nimic vinovat 2, romantic în esenţa lui sensibilă, generator de multă şi profundă suferinţă în sufletul poetului. Faţă de această acumulare de suferinţă, în proză Petrarca hotărăşte că trebuie să-şi reconsidere patima, să se cunoască şi să-şi obiectiveze experienţa. Proza este spaţiul unei mai largi respirări a exprimării şi este deopotrivă modalitatea neîngrădită de a mărturisi şi, prin mărturisire, de a înţelege, de a depăşi suferinţa. Însingurarea, contemplaţia şi meditaţia devin activităţi care fac posibilă mărturisirea, în plan literar - naraţia. O vom suspecta însă permanent de dirijare, de disciplinare pentru că sunt mulţi aceia pe care şi-i va lua drept martori, repere şi maeştrii, începând cu Sfântul Augustin, Cicero, Iuliu Cezar, galeria filosofilor antici, dar şi Horaţiu, Vergiliu. Confesiunea apare ca o înlănţuire de corespondenţe, de puneri de acord cu afirmaţii ale scriitorilor antici în care se regăseşte sau, bănuitori cum suntem, cu care aspiră să se identifice. Ţinta cea înaltă spre care merg toate drumurile rămâne înţelepciunea, summum al virtuţiilor spiritului dintotdeauna şi de oriunde. Este de remarcat în acest tip de naraţiune efortul de selectare la nivelul ideii a atitudinilor, a opţiunilor de exprimare a acestora pentru a răspunde cerinţelor dialogului structurat şi, în egală măsură, pentru a atinge şi a păstra standardul discursului clasic. Chiar şi acolo unde proza nu îmbracă forma dialogată tendinţa supravieţuieşte prin raportarea la un partener de discuţie imaginat prin spusele unui autor sau altul. Pe parcursul acestui proces de mărturisire ce se supune armonios rigorilor elocinţei clasice şi, în acelaşi timp, cenzurii unei 1 Francesco Petrarca Scrieri alese, traducere George Lăzărescu, Editura univers, Bucureşti, 1982. 2 În sentimentul meu nu au existat niciodată ceva vulgar, nimic supus păcatului, nimic vinovat, decât că a fost fără de margini op. cit.,p. 83. 323

profunde conştiinţe scriitoriceşti, ai adeseori senzaţia că discursul se sufocă sub densitatea citărilor ilustre, că sentimentele trăite ori impresiile câştigate sunt subordonate intenţionat unor aprecieri - sentinţe dinainte cunoscute. Scriitorul medieval se confesează respectând limite autoimpuse libertăţii gândului său; şi acest lucru este indus şi controlat de prezumtivul cititor, instanţă critică de mare autoritate căreia Marele Aretin îi acordă un credit total şi o singură condiţie: cititorul nu poate fi vulgul, omul comun, lipsit de cultură, inconstant în opinii, ori scriitorul mediocru, neelevat care vânturând pe la răscruci pe un Aristotel ajunge la succese de natură conjuncturală şi, eventual, este interesat să descopere în text doar elemente controversate. Le aştern (scrierile mele, s. n.) pe hârtie ca să placă unor oameni care le pricep (...) mă ocup de teme noi, dificile şi serioase, de concepte care nu sunt comune, departe de mentalitatea şi de aprecierea vulgului care judecă orice. 3 În regim de instanţă critică acceptată, aici în elogiul vieţii solitare şi liniştite, dar şi în alte scrieri este aşezată posteritatea care apreciază : Viaţa va fi apreciată, într-adevăr, pe baza vorbelor când, o dată dispărută posibilitatea judecării acţiunilor noastre, va rămâne numai mărturia cuvintelor. (...) I-aş sfătui pe urmaşi să aibă mai mult respect de ei înşişi, de mine însumi şi de reputaţia mea. (...) 4. A gândi la valoarea celui care îl citeşte şi îl judecă este un act firesc oricărui scriitor şi un reper, implicit ori explicit, oricărei opere. Cu atât mai mult presează această perspectivă a publicului, cu cât vei vedea, ca într-o oglindă, toată faţa sufletului meu şi imaginea în întregime a spiritului meu senin şi liniştit 5. Aşadar confesiunea (asigurată nu numai după model clasic şi cu o dedicaţie 6 ) trebuie să fie protejată de interpretări răuvoitoare, are nevoie de o receptare cu numai bune intenţii şi îşi împlineşte menirea de a tămădui dacă, şi numai dacă, publicul cititor este cel aşteptat, oameni deosebiţi. Într-o altă dimensiune a mărturisirii, cea religioasă, a creştinului care elogiază însingurarea pentru că-l aproprie de Dumnezeu, Petrarca este contemporanul unui timp continuu, nefracturat în secole. Confesiunea intră pe un text precunoscut ce nu-i aparţine şi în care cel ce se mărturiseşte şi se eliberează prin aceasta de suferinţă se implică cu devotamentul total al inimii, cu opera neobosită a graiului. (p. 167) Dispar reţinerile privitoare la Ascultător, acum Domnul inimii lui căruia i se încrede şi îi cere un grai şi o inimă în care să răsune victorioasă mărturisirea, precum şi o caritate înflăcărată de foc ceresc şi în stare de a înflăcăra pe cel ce-i este aproape (p. 168). Apare însă un alt soi de condiţionare: mărturisirea religioasă trebuie să se petreacă într-un peisaj inspirator, operă la vedere a Creatorului căreia să-i descopere frumuseţile ascunse şi să-i înnobileze rosturile. Colinele sau munţii par să fie elementul specific acestui relief orientat pe verticala terestră către Cel de Sus care-şi are acolo lăcaşul. Altundeva, într-o scrisoare adresată lui Dionigi da Borgo San Sepolcro din Familiares (IV, 1) ascensiunea pe muntele Ventoux din Provence devine dintr-o excursie - e adevărat, mult proiectată - o incursiune în propria-i existenţă, prilej voit, conştient de autoanaliză. Peisajul trece în decor, se estompează pentru că gânditorul, în buzunar având Confesiunile Sfântului Augustin, nu se poate lăsa furat de priveliştile pământeşti. Bariera raţionalului schimbă direcţia admiraţiei din afară înspre sine că nimic nu este mai demn decât sufletul omului faţă de care nimic nu este prea mare (p. 326). Aducerea la ordine, altfel spus, stavilă pusă extazului ce-l încearcă pe vârful muntelui se realizează prin întoarcerea la cuvântul augustinian. 3 Francesco Petrarca - De vita solitaria, op. cit., p. 160. 4 Op. cit., p. 163. 5 Op. cit., p. 165. 6 Dedicată lui Filip, episcop de Cavaillon. 324

Iar oamenii merg să se încânte de priveliştea munţilor înalţi şi de valurile uriaşe ale mărilor, de albiile largi ale râurilor, de imensitatea oceanului şi de strălucirea stelelor; se trec cu vederea pe ei înşişi. 7 Ceea ce s-ar putea considera la prima vedere un refuz de a se bucura simplu în faţa frumuseţii muntelui trebuie înţeles în contextul mai larg al viziunii lui Petrarca asupra naturii, loc şi prilej de meditaţie, de refugiu din vâltoarea oraşului; natura devine pentru gânditorul medieval o citadelă a spiritului liber în care coabitează doar cu cărţile, cu lecturile alese să-i cultive părerile. Scrisoarea citată şi datată 1336 interesează tema noastră şi pentru o altă mărturisire, minunată şi onestă încercare de a-şi clarifica sentimentele şi de a recunoaşte în ce măsură voinţa poate decide asupra sufletului. Terapia prin mărturisire operează aici trecând prin recunoaşteri succesive ale stărilor de suflet. Nu mai iubesc ceea ce iubeam odinioară; mai bine zis, iubesc, dar în mai mică măsură; şi iarăşi mint: o iubesc dar cu mai multă ruşine şi tristeţe; iată că, în sfârşit, am spus adevărul. Fiindcă se întâmplă astfel: iubesc ceea ce aş vrea să nu iubesc, ba chiar ceea ce aş vrea să urăsc, dar fără voia mea, constrâns, îndurerat, trist şi plângând. În sinea mea mă gândesc la versul unui mare poet: «Aş vrea să te urăsc dacă mi-ar sta în putinţă, altfel te voi iubi împotriva voinţei mele». 8 (...) Voinţa răutăcioasă şi perversă care a pus stăpânire pe mine şi care în străfundul sufletului meu domnea fără rival, a început să se lupte cu o alta, rebelă şi îndărătnică şi, de la o vreme încoace, între una şi cealaltă se duce înlăuntrul meu o luptă istovitoare şi insistentă, pentru stăpânirea acelui om dublu care e în mine. 9 Examinarea la care se supune conduce la cel puţin două certitudini: iubirea rezistă şi raţiunea nu poate impune limite ori anularea. I se asociază iubirii ruşinea (derutant la interpretare) şi tristeţea. Scriitorul admite că despre sine se poate vorbi şi ca despre ceva ce nu-ţi place cum a evoluat şi tocmai această lumină directă aşezată peste mărturisire transformă suferinţa într-o victorie a iubirii şi o înfrângere a raţiunii. Ea (iubirea pământească s.n.) ţi-a îndepărtat sufletul de iubirea cerească şi a deviat dorinţa ta de la Creator la creatură, schimbând ordinea, avea să-şi reproşeze prin vocea Sfântului Augustin în Secretum 10. Omul dublu despre care vorbeşte este o altă certitudine, de data aceasta construcţie a voinţei pe care in mod paradoxal nu o poate controla. Cercetarea lăuntrică, modernă ca realizare tehnică, aduce la suprafaţă încă o dată nevoia acută ca prin scriere să se înţeleagă pe sine şi cu sine.după ce citise în 1333 Confesiunile Sfântului Augustin, poetul a avut revelaţia de a-şi fi descoperit maestrul spiritual şi modelul literar deopotrivă.acest tip de scriere rezultat dintr-o profundă şi obiectivă cercetare de sine l-a determinat să scrie Secretum meum. De secreto conflictu curarum mearum.în dialogul cu Sfântul Augustin sufletul contradictoriu al poetului italian dominat pe de o parte, de aspiraţia către înaltele bunătăţi veşnice pregătite de Dumnezeu muritorilor şi, pe de altă parte, de incapacitatea de a le atinge din cauza voinţei neperformante, intră într-un adânc proces de autoanaliză. Criza de conştiinţă, respinsă de norma retorică medievală care punea în prim plan aspiraţiile colective, avea să-şi depăşească dubiile şi să-şi dizolve contradicţiile. Dialogul se desfăşoară pe durata a trei zile şi este patronat de o prezenţă fără grai, Verità (Adevărul). Sub conducerea Sfântului, interlocutorul medieval identifică răul de care suferă şi care-i împiedică detaşarea de bunurile terestre: slaba voinţă. Principala manifestare a acestui rău este l accidia (acedia, aegritudo, pentru antici) definită ca permanentă nemulţumire de sine, nelinişte, angoasă. Regăsim aici, în această diagnosticare a bolii, tocmai resursele de adâncime ale unei noi 7 Augustin - Confessiones, X, 8, p. 15. 8 Ovidiu - Amores III, 11, p. 36. 9 Lui Dionigi da Borgo San Selproco in Scrisorile familiare, p. 325. 10 Petrarca - Secretum. De Secretu conflictu curarum mearum în traducere Gânduri tăinuite, op. cit., p. 86. 325

sensibilităţi ce nu va întârzia să se evidenţieze în Renaştere. Pus sub lupă sufletul din Secretum admite că cele două mari pasiuni considerate pure, dragostea pentru Laura şi dorinţa de glorie, sunt piedici în calea purificării. Ca şi Dante, predecesorul său, Petrarca n- avea să găsească il giusto mezzo între idealul vieţii creştine şi pasiunea amoroasă. Dialogul din Secretum pus sub garanţia Adevărului ( ca şi când ai fi avid de adevăr şi nu de polemică ) este o lucrare atent elaborată căci m-am hotărât să o încredinţez tiparului. Trecând prin strâmtorile gândirii filozofului creştin din secolul al IV-lea experienţa proprie de gândire şi de viaţă, Petrarca aspiră să se transforme într-un alt Petrarca, nefericirea sa să-şi cunoască şi să-şi asimileze cauzele şi, resorbită prin înţelegere înaltă, conştiinţă şi lacrimi în acelaşi timp, să atingă miracolul smochinului salvator înţelepciunea, lumină divină şi virtute supremă a muritorului. Privit astfel spre ţinta înaltă care este deopotrivă a omului, a gânditorului dar şi a scriitorului care se naşte în Trecento, dialogul acesta şi întreaga sa operă în proză sunt pentru cititorul acestui secol cu prea multe griji, o confesiune largă, încăpătoare, tămăduitoare despre cum trebuie observată realitatea cu detaşare pentru a fi ultimamente capabil să o domini. 326

Pierre Abélard s Dilemma: Intellectual, Husband or Monk. Glosses concerning Destiny * Constantin DINULESCU, Liviu Marius ILIE In 1079, at Palais, a small town in Bretagne, Lucia, the wife of a small nobleman, named Béranger, gave birth to the first child of the family, christening him with the name Pierre. Sixty-three years later, on the 21 st of April 1142, the bells of one of the offices of Cluny s abbey announced the death of the one who used to be the philosopher and theologian Pierre Abélard, the lover and the husband of the beautiful Héloïse and, later on, the monk from Saint-Denis, Paraclet or Saint-Gildas-du-Rhuys. Who was this character gifted with a native intelligence, as well as with boundless vain, so many times rejected by his teachers and his colleagues, but respectfully looked for by those who were his disciples, who was this man blindly loved by Héloïse, but deadly detested by Fulbert, Héloïse s uncle, who was that disobedient monk who scoured from one abbey to the other and, in the end, who was this fervent philosopher, this ceaselessly spirit, proud and militant as Étienne Gilson describes him eight centuries after his death this fighter whose affirmation was suddenly interrupted by a passionate happening with a dramatic ending and who is grand rather by the strong attraction spreading from his personality than by the originality of the philosophic speculations? 1. In few words we can say that Pierre Abélard was the man of another epoch, the man who was born at least two or three centuries earlier, a modern spirit, a Renaissance man, a Reformist looming in a Middle Age oppressive and terrible, full of threatening lead and fake copper sparklers, if it is to borrow Johan Huizinga s statement 2. There are few details about his childhood, the main source presenting it as well as his entire life being the famous Historia Calamitatum mearum (The Story of My Misfortunes) 3, an autobiographical letter addressed to an imaginary friend, whom he tried to confort 4. Such is the nature of that country, or, it may be, of them who dwell there for in truth they are quick in fancy that my mind bent itself easily to the study of letters 5. * Translation from Romanian by Alina Chilom. 1 Étienne Gilson, Filozofia în Evul Mediu. De la începuturile patristice până la sfârşitul secolului al XIV-lea [The Philosophy in Middle Ages. From the Patristical Beginnings to the End of the 14 th Century], translated by Ileana Stănescu, Bucharest, Humanitas, 1995, p. 260. 2 Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire din secolele al XIV-lea şi al XV-lea în Franţa şi în Ţările de Jos [The Dusk of the Middle Ages. A Study concerning the Forms of Life and Thinking from France and Low Countries in the 14 th and 15 th Centuries], 3 rd edition, translated by H. R. Radian, Bucharest, Humanitas, 2002, p. 7. 3 We will use the Latin text from the bilingual edition Lettres completes. D Abélard et d Héloïse, texte latin soigneusement revu, traduction nouvelle précédée d une étude philosophique et littéraire par M. Gréard, Paris, Garnier Frères, s.a. and the English one from Peter Abelard, Historia Calamitatum. The Story of My Misfortunes, translated by Henry Adams Bellows, introduction by Ralph Adams Cram, Saint Paul: Thomas A. Boyd, 1922, from http://www.fordham.edu/halsall/basis/abelard-histcal.html. For the Romanian text, see Héloïse şi Abélard. Autoportrete epistolare [Héloïse and Abélard. Epistolary Self-Portrait], introduction, translation from Latin and footnotes by Dan Negrescu, Bucureşti, Paideia, 1995. See also Mary M. McLaughlin, Abelard as Autobiographer: The Motives and Meaning of his Story of Calamities, in Speculum, 42, 1967, no. 3, p. 463-488. 4 And therefore, because I too I have known some consolation from speech had with one who was a witness thereof, am I now minded to write of the sufferings which have sprung out of my misfortunes, for the eyes of one who, though absent, is of himself ever a consoler. This I do so that, in comparing your sorrows with mine, you may discover that yours are in truth nought, or at the most but of small account, and so shall you come to bear them more easily (Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit.). 5 Ibidem. 327

By this indirect statement concerning the very beginnings of his life 6, Abélard was trying to build his intellectual personality for later on, the image he created about himself being that of a prodigious child, attracted by the study of books and frequently interlacing childhood games with the mirage of letters. Soon after that, urged by his father, the child becoming teenager would abandon the military career, a very impressive one at that time for somebody of his social standing, and wold embrace the intellectual one, abandoning the court of Mars for learning in the bosom of Minerva 7. As he was a combative spirit, Abélard chose dialectics as a manner of expressing his ideas. The contact with Paris was a very important part of his life. I came at length to Paris 8 (Perveni tandem Parisius) 9, Abélard wrote on the very debut of the second chapter of Historia Calamitatum. Here he became really famous for the first time, here he found his first admirers and enemies, here he met Héloïse and also here he was turned into a maimed man and beginning with that moment his whole life changed. What was Paris at the moment Abélard was about to arrive? A place of controversy, a city in which a rough spirit like Bernard of Clairvaux could see the reincarnation of the biblical Babilon, but also an earthly Jerusalem, as John of Salisbury finds it in 1164 10. But nowhere else, as Jacques Le Goff wrote, the image of the big city was brighter than in goliard s vision: Paradisius mundi Parisius, mundi rosa, balsamum orbis 11. Abélard proved to have many controversies during Guillaume de Champeaux s courses in Paris and started to contradict his professor. I brought him great grief, because I undertook to refute certain of his opinions, not infrequently attacking him in disputation, and now and then in these debates I was adjudged victor. Now this, to those among my fellow students who were ranked foremost, seemed all the more insufferable because of my youth and the brief duration of my studies. Out of this sprang the beginning of my misfortunes, which have followed me even to the present day 12. It s easy to see in the present rebellious disciple, the combative spirit of the later intellectual. Dialectician not only by professional formation, but also by his nature, Petrus Abelardus managed to transform controversy and contradiction in a real modus vivendi. At the same time with the rejection of Guillaume de Champeaux s ideas, in the young man s mind rose the idea that he could become a great professor. It was given out that I, presuming on my gifts far beyond the warranty of my youth, was aspiring despite my tender years to the leadership of a school 13. Moving to Melun and after that to Corbeille, where he hastily moved his school (ad castrum Corbolii, quod Parisicae urbi vicinus est, quantocius scholas nostras transferrem 14 ), Abélard s fame increased ceaseless. He had already become famous. 6 Mary M. McLaughlin underlines as well that the information about Petrus Abelardus childhood are fragmental and insufficient (in op. cit., p. 470, footnote 30). 7 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 8 Ibidem. 9 Lettres completes. D Abélard et d Héloïse, p. 3. 10 Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu [The Intellectuals in Middle Ages], translated by Nicolae Ghimpeţeanu, Bucharest, Meridiane, 1994, p. 37-39. 11 Ibidem, p. 40. 12 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 13 Ibidem. 14 Lettres completes. D Abélard et d Héloïse, ed. M. Gréard, p. 5. 328

From this small inception of my school, my fame in the art of dialectics began to spread abroad, so that little by little the renown, not alone of those who had been my fellow students, but of our very teacher himself, grew dim and was like to die out altogether 15. A disease forced him to leave temporary for natal Bretagne. Few years later he returned to Paris, where he continued his dispute with Guillaume de Champeaux; these endless arguments made Guillaume retire. Abélard exulted and took his former magister s place 16. Beginning with that moment, he was a professor in Paris. The retirement of Guillaume, who, in the meantime became the bishop of Châlons and proved to be a good theologian in his episcopate, had a negative meaning for Abélard he had no opponent from that moment 17. The vanity was leading his life and, without forgetting his old opponent, he decided to study theology as well. In his Historia Calamitatum, Petrus Abelardus wrote that, after a journey in Bretagne: I returned to France, above all in order that I might study theology, since now my oft-mentioned teacher, William, was active in the episcopate of Chalons 18. He chose Anselm of Laôn as a professor of theology, but his new magister disappointed him as well. He saw Anselm as a remarkable orator, but with discourses that were lacking essence; for Abélard, Anselm was nothing but the fig tree which Our Lord cursed (Matthew xxi. 19; Mark xi. 13), or that ancient oak to which Lucan likened Pompey 19. He finally returned to Paris where he took back the chair he owned before. His vanity was far beyond the limits, therefore, as he was to confess later in the same Historia Calamitatum, I had come to regard myself as the only philosopher remaining in the whole world 20. His career was at its very bright. Endowed with a native intelligence and profiting of the most famous professors of that time, Abélard had become himself a great professor and the first great figure of modern intellectual 21. In his work dedicated to medieval intellectuals, Jacques Le Goff wrote that, as well as in Renaissance, the intellectuals from the 12 th and 13 th century rediscovered Antiquity and the ancient writers 22. This is what Pierre du Blois wrote about this: The only way to pass from the darkness of the lack of knowledge to the light of knowledge is to reread the Ancients work with more and more vivid love. Let the dogs bark, let the pigs grunt! I will always be the same exclusive partisan of the Ancients. All my care will be for them and every day the dawn will find me studying them 23. Abélard respected this canon of the epoch. He partly knew Aristotle s logical work 24 and in Historia Calamitatum he quoted from Ovidiu s Metamorphosis 25 and from Juvenal s Satires 26. Therefore, as the same Jacques Le Goff wrote, the entire intellectual movement of 15 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 16 Jacques Le Goff, op. cit., p. 51-52. 17 Ibidem, p. 52. 18 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Jacques Le Goff, op. cit., p. 51. 22 Ibidem, p. 30. 23 Ibidem, p. 28. 24 Étienne Gilson, op. cit., p. 261. 25 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 26 Ibidem. 329

the 12 th and 13 th century prefered the Ancients to the Fathers of the Church, because the first were more scientific, more technical and their works suitable for being the object of special education 27. It is not difficult to understand that Abélard dedicated most of his time to the study in order to reach these professional achievements. The disease which made him return to Bretagne was caused by the immoderate zeal for study 28. If it is not taken into account his intellectual concerning, his contact with the outside world is rather absent. Before his meteorical love for Héloïse, Abélard discovered love only from Ovid s poetry 29. I had ever held in abhorrence the foulness of prostitutes I had diligently kept myself from all excesses and from association with the women of noble birth who attended the school I knew so little of the common talk of ordinary people 30. From the moment Héloïse came into his life, everything changed. Abélard dedicated less and less time to courses, relying on his previous knowledge; words like disgust or routine were used to describe what he was feeling for his school. Students were also dissatisfied with what was happening, but for the moment nothing could disturb the love story between them. Héloïse s uncle, Fulbert, who had the medieval love story proceeding under his roof, suddenly interrupted the relationship. For the moment Abélard had to leave the house, but the problem was far from being solved Héloïse was pregnant. The former intellectual, who previously lived a well-balanced life, with no excesses, involved himself in a troubadour adventure: one night he stole his lover from her uncle s house and took her to his sister in Bretagne, where their child was born. on a night when her uncle was absent, we carried out the plan we had determined on, and I stole her secretly away from her uncle's house, sending her without delay to my own country. She remained there with my sister until she gave birth to a son, whom she named Astrolabe 31. The two man the uncle and the lover came to a compromise: the marriage between Abélard and Héloïse. Everything can be seen as a male business: Fulbert washed away the shame that pressed him for the things happened in his house, while Abélard accepted Héloïse as his wife with a condition the wedding would remain secret. Why? On the one hand, because the free, goliard spirit, that was dominating Paris at that moment, transformed the marriage in an insignificant thing. On the other hand, which would have been the image of Petrus Abelardus, the vain intellectual, walking with his children on the streets of Paris? The one who vehemently opposed to the marriage was Héloïse herself; she described the incompatibility between intellectual life and family life. What possible concord could there be between scholars and domestics, between authors and cradles, between books or tablets and distaffs, between the stylus or the pen and the spindle? What man, intent on his religious or philosophical meditations, can possibly endure the whining of children, the lullabies of the nurse seeking to quiet them, or the noisy confusion of family life? Who can endure the continual untidiness of children? The rich, you may reply, can do this, because they have palaces or houses containing many rooms, and 27 Jacques Le Goff, op. cit., p. 29-30. 28 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 29 Florentina Dolghin, Iubire celebre. Héloïse Abélard [Famous Love Stories. Héloïse Abélard], in Magazin istoric [ Historical magazine ], new series, year XXXIV, 2000, no. 10, p. 83. 30 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 31 Ibidem. 330

because their wealth takes no thought of expense and protects them from daily worries. But to this the answer is that the condition of philosophers is by no means that of the wealthy, nor can those whose minds are occupied with riches and worldly cares find time for religious or philosophical study 32. Abélard himself did not agree the marriage as well; he was a free spirit, to busy to handle himself and having less time for the others. Undoubtedly, he liked this kind of relationship, because the marriage was to much for him. He accepted the marriage in the mistery of a parisienne morning, having as witnesses uncle Fulbert and a few friends. A few days later, in the early morning, having kept our nocturnal vigil of prayer unknown to all in a certain church, we were united there in the benediction of wedlock her uncle and a few friends of his and mine being present 33. This union between the two was doomed from its very beginning. After marriage, Abélard and Héloïse split up immediately and continued to live two different lives. The dénouement of this strange relationship was taking shape. The professor from Paris brought his wife to Argenteuil monastery in order to hide better the bound between them in a mimic monastic life. As Georges Duby observed, Héloïse was grown up there and at Paris everyone could think that she went to that monastery as if nothing happened, without any hint of marriage or maternity, in order to finish her education, as a free student, accompanied by some girls of good family 34. For a short period of time they continued to see each other in the same mysterious way in Argenteuil monastery; in the end, the final breaking off happened after Abélard had been maimed with a most cruel and most shameful punishment 35, carried out by uncle Fulbert, who was dissatisfied by the situation of his niece. From now on Petrus Abelardus life was transformed. He took refuge in monastic life. His strong personality stood out one more time and consequently he was obliged to peregrinate from a monastery to the other. From that moment, his life was sprinkled with new arguments, new controversies, a concilium at Soissons, where he had to be present, but also a wonderful correspondence that he continued to have with Héloïse. In the long run, the monarchism circumscribed his whole life: the letters to his former lover and wife were more and more theological, he retired in desert, where his disciples gathered to listen to him. Was it possible for Abélard to change, to give up his vanity by the end of his life or to become more monk than he had been when he had retired to Saint-Denis? If we read Peter the Venerable s letter to Héloïse, the answer could be affirmative. In his epistle, he tells about Abélard s last days of life. An exemplary, illustrative life. An extraordinary monk, with his soul saved, washed of all his sins, he died finely 36. What has Petrus Abelardus left behind him? A philosophical and theological work, a dreadful love story with Héloïse and a tumultuous life. Few centuries later, François Villon asked himself in The Ballad of Dead Ladies: Where's Héloise, the learned nun, For whose sake Abeillard, I ween, Lost manhood and put priesthood on? 32 Ibidem. 33 Ibidem. 34 Georges Duby, Doamnele din veacul al XII-lea [The Ladies from the 12 th Century], translation by Maria Carpov, Bucharest, Meridiane, 2000, p. 51. 35 Historia Calamitatum, ed. Henry Adams Bellows and Ralph Adams Cram, in loc. cit. 36 Georges Duby, op. cit., p. 45. 331

(From Love he won such dule and teen!) 37. 37 Apud http://www.poetry-archive.com/v/the_ballad_of_dead_ladies.html. 332

CUPRINS SECŢIUNEA I: EUROPA CULTURILOR ŞI CIVILIZAŢIILOR ÎN COABITARE PERMANENTĂ - EPOCA MODERNĂ ŞI CONTEMPORANĂ I. 1. CIVILIZAŢIE ŞI CULTURĂ 1. Ioana-Ruxandra Dascălu, Universitatea din Craiova, Accepţiuni ale termenului imagine în Die Zeit des Weltbildes de Martin Heidegger (3) 2. Jean Firică, Universitatea din Craiova, Camelia Firică, Universitatea Spiru Haret Craiova, The Theatre of the Absurd - A Reflection of Reality (8) 3. Carmen Pascu, Universitatea din Craiova, Communicable et incommunicable - deux mythes sempiternes (11) 4. Carolina Bădiţescu, Note despre cucerirea Siberiei (18) 5. Sînziana Sterghiu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Demoniac şi comic în acelaşi personaj: Alichino Arlecchino (24) 6. Marius Nica, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, Tractatus Balcanicus (28) 7. Adrian Standavid, Beatrice Standavid, Şcoala Normală Mihai Eminescu Tg. Mureş, Romanian and Hungarian Folklore interferences (33) 8. Jean Firică, Universitatea din Craiova, Camelia Firică, Universitatea Spiru Haret Craiova, Mircea Eliade The Border Between the Sacred and the Profane (39) 9. Carmen Diaconescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, The Concept of Myth Archetype and Symbol (42) 10. Oana-Cătălina Voichici, Universitatea Valahia din Târgovişte, The International Situation in Henry James s Fiction (46) 11. Constantin Manea, Maria-Camelia Manea, Universitatea din Piteşti, Deconstructing Identity with James Joyce (49) 12. Anca Georgescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Identity and Otherness in Doris Lessing s novels (53) 13. Alina Ţenescu, Universitatea din Craiova, A Narratological Approach to the Wild Palms by William Faulkner (63) 14. Ştefania Rujan, Universitatea Valahia din Târgovişte, L intertextualité dans les récits de voyage des auteurs français sur la Roumanie (68) 333

15. Angela Stănescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Space as Contained Dimension of Consciousness (74) I.2. ISTORIE 1. Radu-Ştefan Vergatti, Universitatea Valahia din Târgovişte, Probleme ale uniunii culturale europene actuale (78) 2. Cristina-Narcisa Vergatti, Refugiaţii - element de comunicare culturală şi lingvistică în Europa modernă (80) 3. Corina-Ramona Ioniţă, Universitatea Valahia din Târgovişte, Sfânta Alianţă Prima uniune voluntară a statelor europene (83) 4. Narcisa Neagoe, Colegiul Naţional Gib Mihăescu Drăgăşani, Vâlcea, Juridical Status of the Romanian Principalities from an European Point of View (18th century) (85) 5. Emil Stan, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, Creiţaru Ioana, studentă, Universidad Autónoma de Barcelona, Sfârşitul istoriei sau ciocnirea civilizaţiilor (88) 6. Mihai-Marian Muscariu, Radu-Doru Şerban, Universitatea Valahia din Târgovişte, Ortodoxia în Europa contemporană (91) 7. Sorin Liviu Damean, Universitatea din Craiova, L évolution des relations roumaino-françaises au début du règne du Charles I-er (1866-1871) (99) 8. Jean Firică, Universitatea din Craiova, Claudia Ivaşcu, Liceul Henry Coandă, Craiova. European Churches Going Together Towards Ecumenism (106) 9. Dana Diaconu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Cultural Influences in the South-East of Europe (Slavonian influences in the Middle Ages) (110) 10. Ovidiu Băsceanu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Convenţia comercială româno-austro-ungară şi consecinţele ei; atitudini din opoziţie (113) SECTIUNEA a II-a: LINGVISTICĂ ŞI DIDACTICĂ - TENDINŢE, ORIENTĂRI ŞI PERSPECTIVE DE CERCETARE II.1. PROBLEME GENERALE DE LINGVISTICĂ 1. Irina Ionescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, The Limits of Text and Discourse in a (socio)linguistic Approach (117) 334

2. Nicoleta Popescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, American Schools of Linguistics (123) 3. Ana Valentina, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, El espanol de los dos continentes (126) 4. Maria Simion, Universitatea Valahia din Târgovişte, Le plurilinguisme des pays. Un Etat peut-il parler plusieurs langues? (131) 5. Ada Iliescu, Universitatea din Craiova, A Way of Teaching the Place and Time Adverbs from the Romanian Language View, as a Foreign Language (139) 6. Olga Bălănescu, Facultatea de Comunicare, Bucureşti, Morality in Advertising (145) 7. Cerasela Enache, Universitatea Valahia din Târgovişte, Le langage de l enfant entre imitation et originalité (149) 8. Anca Fanea, Universitatea Valahia din Târgovişte, Numele de familie în sistemul limbii (153) 9. Mihaela Popescu, Universitatea din Craiova, Le potentiel et l irréel dans la philologie classique. Vue d ensemble (157) II.2. LINGVISTICĂ ŞI DIDACTICĂ 1. Pompiliu Alexandru, Universitatea Valahia din Târgovişte, Linguistique et réel : Points de vue pour un départ interprétatif (164) 2. Oana Iuliana Ilinca Ştefănescu, U.M.F. Craiova, Discourse in Writing (171) 3. Angela Stănescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Encouraging Imaginative Writing in the English Classroom (176) 4. Gabriela Popa, Universitatea Valahia din Târgovişte, The importance of a precise, accurate language in scientific writing (180) 5. Oana Iuliana Ilinca Ştefănescu, U.M.F.Craiova, The Crossover Principle (183) 6. Nicoleta Popescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Computer Linguistics (188) 7. Constantin-Ioan Mladin, Universitatea din Alba-Iulia, Assistants informatiques et traducteurs en ligne pour l acquisition de l anglais par les locuteurs francophones. Capacités et limites (191) 8. Ada Iliescu, Universitatea din Craiova, Activity Project Which Is To Be Presented Within the Romanian Language Lectureship at the Sapienza University, Roma, Italy, 2005 (196) 335

9. Ştefania Rujan, Ileana Grigore, Universitatea Valahia din Târgovişte, Le texte poétique prétexte pour l écriture créative et l expression personnelle (199) 10. Ileana Tănase, Universitatea Valahia din Târgovişte, Définition d un verbe en tant qu événementiel (205) 11. Roxana-Magdalena Bârlea, ASE Bucureşti, Le choix des contenus pragmatiques en français des affaires (210) 12. Maria Savu-Cristescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Valorile reper al activităţii educaţionale (217) II.3. PERSPECTIVE ÎN SEMANTICĂ 1. Nina Cuciuc, Universitatea «Mihail Kogălniceanu» Iaşi, Conceptul unităţii lexicale complexe în limbajele de specialitate (221) 2. Fabian Popescu, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, L analyse sémique- aperçu ciblé (225) 3. Maria-Camelia Manea, Universitatea din Piteşti, Termeni tehnico-ştiinţifici asimilaţi de limbajul comun «mutaţii» semantice (228) 4. Fabian Popescu, Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti, Etude bilingue: le champ lexico-sémantique de la tristesse / sadness (235) 5. Daniela Calafeteanu, Dorel Efrim, Craiova, Modalités de mettre en français les expressions, spécifiques du roumain dans l œuvre de Panait Istrate (240) 6. Constantin-Ioan Mladin, Universitatea din Alba-Iulia, Puncte de vedere în legătură cu polisemia şi cu omonimia din terminologie (242) 7. Irina Ionescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Cohésion et cohérence en linguistique textuelle. Le fonctionnement du sens dans le reportage de la presse écrite (248) 8. Mariana Vârlan, Universitatea Valahia din Târgovişte, Noi sinonimii în cadrul derivatelor sufixale nominale (253) 9. Maria-Cristina Alexandru, Universitatea Valahia din Târgovişte, Sens des termes et contexte - une analyse du mot «temps» (258) 10. Anca Matei, Universitatea Valahia din Târgovişte, À la recherche du sens (267) 11. Ileana Tănase, Universitatea Valahia din Târgovişte, Schimbările de sens (271) 336

SECŢIUNEA a III-a: EVUL MEDIU: FENOMENE ALE SPIRITULUI EUROPEAN III.1. SPIRITUALITATE MEDIEVALĂ 1. Tatiana-Ana Fluieraru, Universitatea Valahia din Târgovişte, Cligès le roman grec de Chrétien de Troyes (274) 2. Nadia Manea, Avatarurile documentării istorice în secolul al XVII-lea: izvoarele lui Simion Dascălul (279) 3. Rodica Capotă-Stanciu, ASE Bucureşti, L espace de la courtoisie en France et au Portugal ~ décalage de temps et de mœurs (288) III.2. CIVILIZAŢIA EVULUI MEDIU 1. Oana Toma, Cărţile populare dovadă a legăturilor culturale europene (291) 2. Agnes Erich, Universitatea Valahia din Târgovişte, Book and Printing in Romanian and South-East European Society (296) 3. Florica Elisabeta Nuţiu, Biblioteca Centrală a U.M.F., Târgu-Mureş, Catehismul cel mare (Blaj, 1783) al lui Gheorhe Şincai - operă importantă pentru evoluţia limbii române literare (Particularităţi fonetice) (300) 4. Maria Georgescu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Influenţe baroce europene în pictura brâncovenească (306) 5. Gica Pehoiu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Some Characteristics of the European Urbanism During the Middle Ages. The Case of Târgovişte Town (311) 6. Aida Todi, Universitatea Ovidius Constanţa, O analiza lingvistică a unei piese shakespeariene traduse în limba română în secolul al XIX-lea (316) 7. Sînziana Sterghiu, Universitatea Valahia din Târgovişte, Un alt Petrarca, în confesiuni (323) 8. Constantin Dinulescu, Liviu Marius Ilie, Pierre Abélard s Dilemma: Intellectual, Husband or Monk. Glosses concerning Destiny (327) 337