LANGUAGE AND LITERATURE EUROPEAN LANDMARKS OF IDENTITY

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI FACULTATEA DE LITERE AGENCE UNIVERSITAIRE DE LA FRANCOPHONIE ALLIANCE FRANÇAISE DE PITEŞTI CENTRUL DE STUDII LITERARE, LINGVISTICE ŞI DIDACTICE CONTEMPORANE LANGUAGE AND LITERATURE EUROPEAN LANDMARKS OF IDENTITY LANGUE ET LITTÉRATURE REPÈRES IDENTITAIRES EN CONTEXTE EUROPÉEN LIMBA ŞI LITERATURA REPERE IDENTITARE ÎN CONTEXT EUROPEAN LUCRĂRILE CELEI DE-A VIII-A CONFERINŢE INTERNAŢIONALE A FACULTĂŢII DE LITERE Piteşti, 17-19 iunie 2011 Nr. 8/2011 Editura Universităţii din Piteşti

COMITÉ SCIENTIFIQUE/ SCIENTIFIC COUNCIL BOARD Grigore BRÂNCUŞ, Académie Roumaine, Université de Bucarest, Roumanie Gheorghe MIHĂILĂ, Université de Bucarest, Roumanie Francis CLAUDON, Paris XII Université, France Luc COLLÈS, Université Catholique de Louvain, Belgique Jean-Louis COURRIOL, Jean Moulin Université, Lyon 3, France Ravil GARIPOV, Université Pédagogique d État, Bachkire, Russie Lucie LEQUIN Université Concordia, Canada Milena MILANOVIC, Institut de Langues Étrangères, Belgrade, Serbie Gheorghe CHIVU, Université de Bucarest, Roumanie Daniela FRUMUŞANI, Université de Bucarest, Roumanie Andrei IONESCU, Université de Bucarest, Roumanie Yvonne GOGA, Université Babeş-Bolyai, Roumanie Cristiana TEODORESCU, Université de Craiova, Roumanie Alexandrina MUSTĂŢEA, Université de Piteşti, Roumanie Ştefan GĂITĂNARU, Université de Piteşti, Roumanie Laura BĂDESCU, Université de Piteşti, Roumanie Didi-Ionel CENUŞER, Université de Mingdao, Taiwan, R.O.C. Dan DOBRE, Université de Bucarest, Roumanie Gabriel PÂRVAN, Université de Piteşti, Roumanie Laura CÎŢU, Université de Piteşti, Roumanie R É DACTEUR EN CHEF/ EDITOR-IN-CHIEF Ana-Marina TOMESCU COMITÉ D ORGANISATION/ORGANISING COMMITTEE Lavinia GEAMBEI Valentina STÎNGĂ Bianca DABU Monica DORU Cristina ILINCA Laura (PĂTRU) CORBU Carmen ONEL Adina MATROZI Diana LEFTER COMITÉ DE RÉDACTION/EDITORIAL BOARD Lavinia GEAMBEI Carmen ONEL Valentina STÎNGĂ Monica DORU Laura (PĂTRU) CORBU Diana LEFTER

Alliance Française Ecaterina Stroe - Directrice Crina Zărnescu - Présidente COMITÉ DE LECTURE/PEER REVIEW COMMITTEE Perle ABBRUGIATI, Université d Aix-Marseille, France Florentina ANGHEL, Université de Craiova, Roumanie Michel BENIAMINO, Université de Limoges, France Susan BRADDLEY, Université de Versailles-Saint-Quentin-en-Yvelines, France Felicia BURDESCU FOCŞENEANU, Université de Craiova, Roumanie Marinela BURADA, Université de Braşov, Roumanie Ariadna Barroso CALDERÓN, Université Paris Diderot, Paris 7, France Nadjet CHIKHI, Université de M slia, Algérie Rodica-Gabriela CHIRA, Université «1 Decembrie 1918», Alba Iulia, Roumanie Luc COLLÈS, Université Catholique de Louvain, Belgique Ligia Doina CONSTANTINESCU, Université «Al. I. Cuza», Iaşi, Roumanie Liliana COPOSESCU, Université Transilvania, Braşov, Roumanie Lynne FRANJIÉ, Université Stendhal - Grenoble 3, France Aurélie GODET, Université Michel de Montaigne - Bordeaux 3, France Lucie HOTTE, Université d Ottawa, Canada Adrian IANCU, Université «Lucian Blaga», Sibiu, Roumanie Joanna JERECZEK-LIPIŃSKA, l Université de Gdańsk, Pologne Moncef KHEMIRI, Université La Manouba, Tunisie Georges LETISSIER, Université de Nantes, France Gina MĂCIUCĂ, Université Ştefan cel Mare, Suceava, Roumanie Ileana MIHĂILĂ, Université de Bucarest, Roumanie Simona-Mihaela MODREANU, Université «Al. I. Cuza», Iaşi, Roumanie Marie-Françoise NARCY-COMBES, Université de Nantes, France Lavinia NĂDRAG, Université «Ovidius», Constanţa, Roumanie Floriana POPESCU, Université «Dunărea de Jos», Galaţi, Roumanie Christine REYNIER, Université Paul-Valéry, Montpellier III, France Steluţa STAN, Université «Dunărea de Jos», Galaţi, Roumanie Elena-Brânduşa STEICIUC, Université «Ştefan cel Mare», Suceava, Roumanie La conférence s'est déroulée sous le haut patronage de l'agence Universitaire de la Francophonie, qui a financé la parution des actes. / The conference took place under the high patronage of the Agence Universitaire de la Francophonie, and the proceedings were published with its financial assistance. / Conferinţa a avut loc sub înaltul patronaj al Agence Universitaire de la Francophonie, care a finanţat publicarea volumului. Publicaţie acreditată CNCSIS, categoria B+ ISSN 1843 1577 Editura Universităţii din Piteşti Târgul din Vale, 1, 110040, Piteşti, Romania Tél.: +40 (0)348 453116

CONTENTS KEY SPEAKERS Eugen SIMION Brief Notes on the Imaginary Space and the Literary Romanian Mythologies 11 Alexandru GAFTON Donc... 15 Azizollah DABAGHI Second Language Acquisition and the Role of Corrective Evidence 22 Nicolae IOANA, Simona MARIN Times of Literature and Political Ideology in the Post-War Romanian Education System 29 Ksenija ŠULOVIĆ La familia en el tiempo y espacio en la novela de Pío Baroja «El árbol de la ciencia»... 35 Cristiana-Nicola TEODORESCU Une lecture non-verbale d un texte littéraire : «Œil-d ours» de Mihail Sadoveanu 44 ROMANIAN LANGUAGE Oana BADEA-VOICULESCU Adaptation of English-Origin Words to the Romanian Phonological and Graphical System 50 Adina BARBU-CHIRIMBU Considérations sur les calques linguistiques. Modèles pris à l anglais dans le langage communautaire. 56 Ilona BĂDESCU The Expression of Anteriority in the 16 th Century Romanian Language: the Indicative Analytic Foms 60 Gheorghe BĂNICĂ Pourquoi est-ce que les mots disparaissent de la langue?. 67 Iuliana-Valentina BOBOACĂ About the Relationship between Modality and Aspect in Old Romanian Language... 71 Maria CHIVEREANU Temporal Aspects in the Romanian Fairy-Tale.. 75 Mirela COSTELEANU Symbolist Elements in Mateiu Caragiale s Prose and Poetry. 78 Mihaela GĂITĂNARU Syntactic Structures in Old Romanian: The Adverbial of Place and the Adverbial Clause of Place 83 Ştefan GĂITĂNARU

Syntactic Structures in Old Romanian: Expression of Time at the Sentence and the Complex Sentence Level.. 88 Adriana GEANTĂ Characteristic Features of Proper Names and their Relationship with Toponyms.. 93 Sorinela GHEORGHE OLTEANU Temporal Deixis in Antim Ivireanu s Work. 98 Elena-Alina G. GRECU Valences comiques du langage de Caragiale dans le jeu des élections politiques.. 102 Sorin GUIA The Religious Discourse Generated by the Titular Saint of a Church... 107 Ana Cristina LEMNARU Avatars of Writing and Speaking in the Journalistic Style 115 Elena-Veronica NICOLA Aspects regarding the Official Style (Legal Administrative). 118 Silvia PITIRICIU Bio- en langue roumaine actuelle.. 123 Sorin Cristian SEMENIUC Lexical Interferences between Journalistic and Political Language in Post-1989 Romania. 127 Liliana SOARE Remarks on Physics Terminology in Amfiloch of Hotin s Gramatica Fizicii 135 Ruxandra ŞERBĂNESCU Morphological Traits of the Wallachian Chroniclers.. 139 Alina Maria TISOAICĂ Aspects of the Vocabulary in Dimitrie Bolintineanu s Work 143 Roxana VIERU Lexical Characteristics of Coresi s Text Apostolul... 148 ROMANIAN AND COMPARATIVE LITERATURE Mariana ANDREI I walk the Hellhound the Novel of Travels. Unpublished Diary III by Marin Sorescu 156 Oliver ANGHEL La poésie vient de l Est.. 161 Clara ARMEANU Le fantastique imaginaire dans les textes de Mircea Horia Simionescu... 164 Iuliana BARNA The Study of Romanian Literature in the 1960s between Ideology and Methodology 168 Laura BĂDESCU Books of Curses and Normative Codes in the 18 th Century. 171 Mircea BÂRSILĂ Liberté artistique dans l esprit de Tristan Tzara.. 180

Cristina-Eugenia BURTEA-CIOROIANU Perspectives on the Idea of Man under Times in Octavian Paler s Work Don Quixote in the East.. 183 Oana Andreea CONTOMAN Caragiale s Critical and Ironical Publishing Discourse: 1907-From Spring To Autumn. 190 Daniela DUMINICĂ Medieval Patterns in Miron Costin's Work. 197 Rodica Maria FOFIU Temps, histoire et spiritualité dans le roman «La nuit de Saint-Jean» par Mircea Eliade.. 201 Mihaela Cristina FRANGA (PÎSLARU) Anton Holban, procédés narratifs dans le discours romanesque 210 Simona GALAŢCHI The Other World in the Romanian Folk Tales 215 Lavinia-Ileana GEAMBEI Space and Time in Camil Petrescu s Travel Notes 221 Marius-Valeriu GRECU Scrisoarea I by M. Eminescu. The Vedic Cosmogony Roots 227 Ancuţa GURBAN-DINU The Space-Time Dimension in The Fall of the House Of Usher by Edgar Allan Poe. 231 Sorin IVAN The Supremacy of English Language in Communication and Knowledge Metamorphoses and Dimensions of Multilingualism in the Romanian Space. 238 Angela LĂPĂDATU La Méditerrannée de Panaït Istrati entre le paradis et l enfer... 250 Andreea-Olivia MATEI Aspects du mythe du pouvoir dans Le Roman «Princepele» d Eugen Barbu. 255 Adriana MILICĂ The Narrative Dimension of Advertising Discourse. 260 Mirela MIRCEA MIHĂILĂ Le roman brebanian d analyse psychologique. 266 Lili-Carmen NANE Emblèmes (in)actuels de la culture roumaine «L histoire de la littérature roumaine des origines jusqu à présent», de G. Călinescu... 269 Aurelia Mihaela NĂSTASE (MICU) The Oil Landscape in Geo Bogza s Vision 277 Costin POPESCU Le versant subjectif des mythes et sa fonction identitaire 281 Carmen Mihaela POTLOG Aspects of Temporality in Lucian Blaga s Lyric 288 Anca Marina RĂDULESCU Felix Aderca - The Narrative between the Suspense of the Temporality and the Extinction of the Spatiality 294

BRIEF NOTES ON THE IMAGINARY SPACE AND THE LITERARY ROMANIAN MYTHOLOGIES 1 Abstract: The present paper starts from the premise that man, realizing that the world is nothing but an endless passage, if a writer, creates imaginary spaces, spaces of security, as they are called by the thematic critics, spaces in which his spirit feels fulfilled, spaces in which he is no longer the burden of any limits. Thus, the main objective of this paper is to follow the characteristics of these spaces of literature (better said, spaces imagined by literature), as well as the literary Romanian mythologies, in the wider context of Romanian literature. Keywords: space, time, mythology. Un poet simbolist, Maurice Maeterlinck, spunea că, dacă astrele ar fi imobile, timpul şi spaţiul n-ar exista... Mişcarea, dar, creează timpul şi spaţiul două concepte fără de care tot ce există, pentru că există, şi, cum spunea filosoful grec, tot ceea ce nu există pentru că nu există, două concepte, repet, sau două puncte de reper, fără de care omul n-ar mai fi ceea ce este. Sau, mai bine spus, n-ar mai fi ceea ce el a reuşit să fie. Biblia ne dă o sugestie cum şi în câte zile Dumnezeu a creat din haos lumea cu tot ceea ce există şi la urmă, a creat, după chipul său, omul pe care l-a pus stăpân peste lucruri şi vieţuitoare. Fiind vorba despre zile cosmice, nu putem şti cu exactitate cât a durat în realitate procesul creaţiei. Deducem, doar, că după ce a creat toate acestea, adică în a şaptea zi a universului, Dumnezeu s-a odihnit şi a contemplat creaţia sa. Şi-a acordat, altfel spus, un moment estetic în care să observe şi să judece creaţia pe care tocmai o săvârşise... A contemplat, dar, spaţiul (lumea pe care o crease), dar n-a contemplat timpul pentru că, fiind etern, Dumnezeu, nu are noţiunea de timp. Eternitatea suprimă timpul sau îl dilată atât de mult încât el îşi pierde dimensiunea. Numai omul are sentimentul timpului şi, mai ales, are sentimentul trecerii lui inexorabile şi, prin aceasta, omul are sentimentul condiţiei sale de existenţă (cel mai profund, cel mai greu şi cel mai insuportabil). Omul află că nu este etern şi că viaţa lui este doar o scurtă trecere. El nu vede timpul, pentru că timpul nu are corp, dar îl simte când se uită în jurul său şi observă că toate vin şi trec şi că, în fond, lumea nu-i decât o nesfârşită trecere... Cum judecă literatura această trecere şi petrecere? Fabulând. Ficţionând, imaginând spaţii paradisiace în care omul este mereu tânăr şi existenţa lui este eternă sau, dimpotrivă, imaginând spaţii mici, sufocante, în care omul trăieşte în cutia de chibrit a unui bloc modern, singur într-o lume agitată şi străină. Nu-i rămâne decât să-şi organizeze viaţa în funcţie de aceste date noi, departe de miracolul naturii şi foarte departe de splendorile creaţiei divine realizate în prima dimineaţă a lumii. Îi mai rămâne, totuşi, ceva în această singurătate grea, dacă este scriitor sau este un spirit religios. Dacă este scriitor (bun scriitor) poate crea, el însuşi, lumi imaginare, spaţii în care spiritul său se simte împlinit, poate crea spaţii de securitate, cum le spun criticii tematişti de felul lui Jean-Pierre Richard. Acelea în care omul se simte apărat şi, totodată, împlinit... Dacă este un spirit credincios şi nu pune la îndoială ceea ce îi promit Evangheliile, omul se gândeşte cu nădejde la viaţa de dincolo şi la raiul din care a fost izgonit. Acolo spaţiul nu are timp şi timpul n-are durată, iar omul nu mai este povara niciunei limite... Omul este, în sfârşit, liber şi etern. Desigur: liber şi etern în reveriile sale şi în credinţa sa nestrămutată... 1 Eugen Simion, The Romanian Academy, Bucharest, esimion@acad.ro.

Cum literatura nu-i, în fond, decât o lungă reverie scrisă, să vedem ce ne promite ea în privinţa spaţiului şi timpului. Las, deocamdată, timpul deoparte, am să spun ceva doar despre spaţiile literaturii, mai precis, despre spaţiile imaginate de literatură, spaţiile de securitate, cum am văzut că le spun criticii literari interesaţi de imaginarul poetic. Căci mai ales poeţii au acest dar de a crea spaţii imaginare sau, cum li se mai zice, ţări imaginare... Nu numai poeţii, desigur, dar mai ales ei. Istoria acestor ţări ficţionale începe de departe, de la primele epopei ale lumii. Ce-i Ithaca în care vrea să se întoarcă rătăcitorul Ulise (simbolul spiritului voiajor) dacă nu o patrie imaginară, simbolul unui univers intim, al spaţiului securizant pe care el l-a părăsit, prin răzbunarea zeilor, timp de 20 de ani? E lumea lui şi centrul existenţei sale: cu Penelopa care îl aşteaptă, cu fiul său, Telemah, pe care l-a lăsat copil şi este acum un bărbat tânăr, cu părinţii şi cu duşmanii săi, peţitorii, care îi toacă averea şi vor să-i ia nevasta... Facem un salt de câteva milenii şi ajungem la Moartea lui Ivan Ilici. Spaţiul s- a redus teribil pentru eroul lui Tolstoi, din tot universul n-a mai rămas decât o găurică în care este împins de o forţă necunoscută să intre şi el, eroul agonizant, ajuns la capătul puterilor sale, refuză să intre. Unde-i vasta stepă, unde-s munţii magnifici, dar oraşele grandioase şi arogante, dar imensitatea şi frumuseţea cerului de deasupra? Toate s-au dus, a rămas doar găurica în faţa căreia eroul lui Tolstoi se luptă să nu intre, dar nu se poate împotrivi prea mult timp. Timpul implacabil (fatalitatea în care credeau vechii greci şi cred încă oamenii simpli!) îl împinge în îngusta fisură a spaţiului. Atât i-a mai rămas, aceasta-i unica poartă care se deschide spre alt univers, necunoscut pentru om... Spaţiul securizat? Nu, evident, ci ce-a mai rămas pentru om în ultima clipă a existenţei sale. Un spaţiu imaginar şi acesta, lipsit de grandoare, tragic şi, într-un anumit sens, derizoriu... Dar, pentru că în preajma lui stă moartea, spaţiul - derizoriu (meschina găurică) capătă, nu prin el însuşi, ci prin funcţia lui simbolică, o notă tragică. Este meritul literaturii şi este în puterea literaturii de a înnobila aceste spaţii meschine, negative, după cum, tot literatura poate crea locuri imaginare în care individul se simte ca în prima dimineaţă a universului, adică, pur, puternic, frumos, în bună relaţie cu natura şi cu sentimentul că se bucură de graţia divină. Să revin la literatura română. Am studiat într-o carte publicată acum 31 de ani (Dimineaţa poeţilor) spaţiile imaginare ale primilor noştri versificatori, de la Văcăreşti şi Conachi la Alecsandri şi ce-am observat? Am observat, întâi, că voind să definească arta de a iubi, ei au inventat arta de a scrie, adică poezia. Iar iubirea şi poezia lor au peisaje predilecte cum ar fi colina sau vâlceaua, ruinele, codrul, peisajul hibernal şi lunca (la Alecsandri), ori locurile râpoase, stâncile monumentale, dar şi şesul ars de soare şi bătut de crivăţul pustietor sau, în alt palier al imaginarului, cabinetul în care se simte aroma ceaiului sorbit încet, în timp ce poetul (tot Alecsandri) începe să-şi compună, fără grabă, pastelurile sale. Acestea sunt spaţiile imaginare ale poeţilor români din prima jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când clasicismul stă încă în aceeaşi încăpere a spiritului liric cu preromantismul şi romantismul, iar poeţii descoperă specificul naţional şi vor să construiască o ţară imaginară cu datele geografiei, florei şi faunei noastre. Reuşesc. Dar, pentru ca ţara imaginară să aibă contur şi vizibilitate, mai trebuie aşteptat puţin, şi anume până apare un poet tânăr din nord, care, vorba altui poet (din secolul al XX-lea), să dea un nume tuturor lucrurilor care există în spaţiul carpatodunărean. Acesta este, evident, Eminescu. El a reuşit să creeze, în poemele sale, un spaţiu miraculos pe care românii l-au asumat în conştientul şi inconştientul lor colectiv, în gândirea şi în sensibilitatea lor, o ţară imaginară cum am zis de atâtea ori până acum cu care cititorii poeziei sale se identifică şi pe care o poartă cu ei oriunde ar fi. De aceea

Eminescu a fost socotit un poet naţional şi este socotit şi azi în acelaşi fel, în ciuda celor care-i neagă geniul şi forţa de a reprezenta miturile spiritualităţii noastre. Mi-am pus întrebarea care este, dincolo de acest spaţiu imaginar global, luminat de miturile romantismului, spaţiul securizant, inconfundabil şi ireductibil eminescian, şi am descoperit că ceea ce exprimă mai bine reveriile sale este codrul tainic. Aici are loc ceremonia iubirii, cu nota ei melancolică şi cu dimensiunea ei cosmică. În Cezara, Eminescu inventează alt spaţiu al seducţiei şi împlinirii erotice, insula lui Euthanasius, izolată de lume, armonioasă, cu o natură paradisiacă, loc ideal pentru amorul văzut ca o divină alcătuire şi ca o divină întoarcere a cuplului uman la starea edenică din care a fost izgonit... Secolul al XX-lea, adică modernitatea, a schimbat datele imaginarului poetic şi, ipso facto, formele de relief ale spaţiului de securitate. Bacovia aduce fantasma târgului păcătos şi introduce în poezie camera ca loc de refugiu în faţa urgiei de afară (căldura ticăloasă sau grozăvia de nămeţi). Natura nu mai este spaţiul predilect nici la poeţii de după el, iar când apare (la Blaga şi, în genere, la expresionişti), natura este plină de mituri şi devine subiect de meditaţie metafizică în care bucuriile spiritului, când sunt, sunt însoţite de angoasele, puternice, ale spiritului liric. Arghezi aduce în poem spaţiul recluziunii (Flori de mucigai) şi universul mic (universul boabelor şi fărâmelor). Geniul lui acoperă totul, ca şi în poezia lui Eminescu, fără a avea predilecţie pentru liniştea agrestă şi peisajele calme. În aventura lui amestecă şi pe Dumnezeu, comunicându-i frecvent şi fără smerenie îndoielile, neliniştile sale. Văzând cât de nesigure sunt fantasmele sale şi cât de seducătoare şi savante sunt ambiguităţile limbajului său liric, putem spune că spaţiul de securitate al poeziei argheziene este fixat în inima insecurităţii, a îndoielii şi a aproximaţiei. Ţara lui imaginară este un vast ţinut în care toate se întâlnesc (de la peisajele rugăciunii la peisajele urâtului, grotescului, oribilului) şi îşi cer dreptul la expresie, dreptul de a fi reprezentate sau, cum se spune cu o formulă veche în critica literară, dreptul de a fi cântate. Ele sunt mereu vegheate de un spirit liric pregătit să întâmpine toate ipostazele realului, ca o armonică uriaşă manipulată de o mână experimentată şi imprevizibilă. I-am lăsat deoparte pe prozatorii moderni. Aceştia - am remarcat o dată, într-un articol despre proza secolului al XX-lea au trecut de la mitologia alpină dominantă în secolul anterior la mitologia câmpiei şi la mitologia oraşului. Duiliu Zamfirescu, Panait Istrati, Galaction, Preda, Zaharia Stancu, Bănulescu, Fănuş Neagu sunt prozatori ai câmpiei. Spaţiul lor de securitate are parfum de ierburi arse de soare şi prin el circulă personaje complexe ca Ilie Moromete. Spaţiul moromeţian este, din acest punct de vedere, elocvent şi memorabil. Nu-i, evident, singurul în epica românească din secolul al XX-lea. Sadoveanu este singurul care prelungeşte spiritul alpin şi mitologia alpină în proza de după 1900. Spaţiul lui ideal, securizant, este acela din Zodia Cancerului, unde toate lucrurile, locurile şi oamenii au rămas la legea veche, adică legea existenţei naturale, departe de căderile, mistificările, stricăciunile aduse de civilizaţie. Rebreanu nu are un simţ special al naturii şi nu face referinţă la miturile satului. Ion al Glanetaşului nu admiră frumuseţea pământului, el doreşte să intre cât mai repede în posesia lui. Drama lui este socială şi aspiraţia lui este de natură economică, nu estetică, aşa cum este adesea la personajele lui Sadoveanu. Hortensia Papadat Bengescu şi după ea proustieni propriu-zis (Camil Petrescu, Holban) sunt prozatori ai oraşului, spaţiul în care se mişcă eroii săi este aglomerat şi indistinct, ca un bazar în care intri şi te pierzi. Aici se petrec multe drame şi oamenii trăiesc într-o nesfârşită complicitate şi într-o eternă insecuritate a spiritului, ca eroii lui Holban.

Spaţiul urban din literatura română este, în genere, lipsit de mituri. El este populat de mahalagii pitoreşti sau de intelectuali care se luptă cu geloziile şi fantasmele lor, caută să înţeleagă misterul feminităţii, ca eroul lui G. Călinescu din Enigma Otiliei. Doar Mircea Eliade a descris un Bucureşti năpădit de mituri, ezoteric uneori, alteori (în romanele existenţialiste din tinereţe) populat de tineri intelectuali care vor să împace frenezia senzorială cu asceza spiritului şi, neputând să le conjuge, au sentimentul tragicului. Şi, dacă îl au, se sinucid sau intră în aventuri obscure şi sângeroase. Ce-ar mai fi cu spaţiul şi cu timpul din literatura română? Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici.

DONC 1 Abstract: This article outlines the evolution of the conjunction so by means of a diachronic approach to the conceptualization of space and time in the old Romanian language. The various stages of the grammaticalization of these concepts are illustrated through representative examples that are meant to observe the evolution and the relations between the layers that the above-mentioned conjunction acquired along time, assuming consecutive, causal, final and conclusive nuances in different proportions function of the communication needs. The instrumentalization and specialized meaning that this conjunction possesses today are related both to the complex elements of the competition between meanings and to those of neglect towards the etymological ancestry. Keywords: evolution/diachronic process; history of Romanian literary language; philosophy of language; spatiality; temporality. 0. Kant affirme que le temps est une catégorie subjective, qui n existe pas dans la réalité première ou divine. D un tout autre point de vue, et d une manière un peu plus précise, Marx considère que l espace et le temps sont des attributs fondamentaux de la matière-mouvement, en dehors de laquelle rien n existe. Pour Einstein et pour les tenants de la physique moderne, l espace est un tissu multifonctionnel, dans le maillage duquel est produit le temps, les deux composant un cadre élastique, au sein duquel l énergie transformée en matière mène son existence ainsi concrétisée. Pour ceux qui ont eu moins à subir les affres de la physique, l espace et le temps n existent pas véritablement en tant que modalités conceptuellement élaborées. Par ailleurs, vu qu il est régi par une perception locale et commune et qu il s intéresse moins au cadre large de l existence universelle, l être humain réussit à gérer d une manière ou d une autre son existence quotidienne au sein de ce tissu complexe et peu compris. C est pourquoi, lorsqu il s agit de ces deux catégories, que d ailleurs elle utilise fréquemment et pour des besoins immédiats et courants, la langue invente difficilement des modalités de conceptualisation et d expression ; dans ces situations, ses structures reflètent des modalités de conception de l espace et du temps presque toujours enlisées dans les métaphores du concret ou dans des formes à contenu conventionnel. En réalité, il est plus difficile d appréhender dans la pensée et dans la langue un concept dynamique que ne l est d appréhender un concept incompris. Lorsqu il s agit de comprendre et de nommer l espace et le temps, la langue fait état plus qu elle ne le fait dans le cas d autres concepts de sa défaillance à saisir et à ordonner la réalité, dans sa qualité d instrument de connaissance, et aussi à rendre par la suite, en tant que forme et créatrice de moyens d expression, l aspect de la réalité ainsi saisie, englobée et dévoilée. Les problèmes auxquels les différentes langues doivent faire face lorsqu il s agit de grammaticaliser ces concepts (dont les trop grandes différences concernant la conceptualisation et l expression du temps et de l espace dans les langues primitives et dans les langues modernes, les problèmes liés à la concordance des temps, la relation à la modalité et à l aspect, les fonctions des différents morphèmes désignés à exprimer l espace et le temps) rendent compte des processus compliqués ayant présidé à l évolution de ces rapports. Dans ce cas, l évolution semble signifier davantage les tribulations de la quête et la dynamique de la compréhension humaine, étant donné le 1 Alexandru Gafton, Université «Alexandru Ioan Cuza», Iaşi, asgardelster@gmail.com.

besoin essentiel de cette dernière, c est-à-dire la communication ; en d autres mots, il s agit ici du rapport entre deux processus rivaux, toujours inégaux, où le besoin de communiquer l emporte sur le besoin de connaître et, catégoriquement, sur le degré d évolution de la compréhension humaine. La langue roumaine participe de ce processus par le biais d une conjonction dont je me propose de synthétiser l évolution dans ce qui suit. 1. Normalement, il est possible de concevoir l espace en tant que point de départ de certains processus. C est bien de cette manière que se passent les choses dans : «Şi fu, deaca săvîrşi Isus porîncind ucenicilor săi celor doisprăzeace, trecu de aciia ca să înveaţe şi să povestească pren oraşăle lor» (NTB, Mt., 11, 1) ou dans : «Şi fu deaca săvîrşi Isus poruncind celor doisprăzeace ucenici ai lui, trecu de acolo ca să înveaţe ( )» (BB). Le temps peut également être un point de départ, la même séquence pouvant exprimer cette catégorie, tout comme dans l exemple ci-dessus elle exprimait la catégorie de l espace : «Cine-ş va împărţi fata de la sine şi-i va da dzeastrele toate şi va lăcui sîngură de sine, nu mai are puteare de-aciia să-i facă moarte, daca o va găsi curvind»(legi Mold., 96, 17-19); «De-acii le împărţi limbile pre deregători, numai Ever ce-ş ţinu limba cu ceata-ş» (MOXA, 12 v /8-9); «De-acia încolo nu eşti şerbu, ce fiiu» (AI, Gal., 4, 7), «Deci nu mai eşti rob, ce fiiu» (BB). 2. Tel qu on peut le voir, de aci 1 (d ici, mais aussi donc), en raison de sa capacité d exprimer le point de départ, peut renvoyer tant à l espace qu au temps, puisque l élément déictique peut indiquer non seulement l espace du locuteur ou de l histoire, mais aussi le temps. Mais de tels usages encouragent d utiliser la conjonction dans des contextes qui transgressent les limites du domaine exprimant une perspective spatiale sur le point de départ. Si l on élargit sa sphère et son applicabilité dans le discours, il est possible que cette conjonction puisse être utilisée aussi pour exprimer la succession, la valeur de la séquence équivalant alors à «ensuite» : «sui-se şi frînse pîine şi gustă pînă la voie, besădui pînă la zori, deaci ieşi» (CB, FA, 20, 11); «deaci svetuiaşte (...) să vie» (CB, Sp. la 1P, 297/1), «deaci svetuiaşte (...)» (CV 69 r ), «de aciia sfătuise» (CP, 158/21); «Deci notară într-acea dzî, de-acii s-au scornit vînt în ponciş şi stătură multă vreame la o linişte, pînă ce-au dat vînt de treabă» (VS, 402, 31-32) 2 ; «şi deade leage rătezarea, deci feace Isac» (CB, FA, 7, 8); «de acia cerşură împărat» (CB, CP, FA, 13, 21), dans BB : «Şi de acolo, au cerut împărat», dans NTB : «Şi după aceaia, cerură craiu» toutes ces situations imposent à la conjonction deaci la valeur temporelle de «apoi» («ensuite»). Il faut également remarquer un aspect qu annonçait déjà l exemple tiré de BB (voir 1.) : c est-à-dire que, si deacii peut emprunter la valeur spatiale de de acolo (de là), ce dernier peut se contaminer parfois de la valeur temporelle de deaci. Cette équivalence indique clairement que, dans de tels cas, le locuteur n envisage pas la «spatialité» ou la «temporalité» dans leur sens pur et dur et qu il n y fait pas référence, mais qu en échange il se concentre sur des processus, perçus comme points de départ ou comme successions et que, tout en prêtant moins attention au cadre spatio-temporel dans lequel ces processus se déroulent, il considère plutôt leur 1 Dans ces exemples, la graphie de la séquence respecte le choix des responsables d éditions. En réalité, on a affaire à une préposition (de) suivie d un adverbe (ici, aci, ci). Tel qu on pourra le voir, parfois il aurait été plus approprié de transcrire de ci où d-ici, afin d éviter les confusions et, surtout, afin de mettre en avant le fait qu on a affaire à une séquence composée. 2 Où la première séquence a une valeur spatiale et la deuxième une valeur temporelle, les deux s actualisant dans la même phrase.

déroulement et le fait qu ils obéissent à des successions strictes, avec un caractère irréversible 1. Ce phénomène est probablement le plus visible dans les situations où la langue (et le locuteur) ont besoin d exprimer ce rapport, c est-à-dire lorsqu il s agit de relater des événements qui interviennent successivement (étant nécessaire qu ils soient mis dans une telle relation). Dans ces situations, deaci apparaît comme une formule narrative qui n acquerra qu à peine plus tard, après un usage intensif et par le biais de l abstraction, une valeur nouvelle : «pentru această ocină am avut gîlceavă mai dina[in]te vreame, c- au datu părinţii lor bani de-au plătitu siliştea. Dici se-au sculatu Danu şi cu Micul şi au împresurat locurele noastre şi ne-au făcutu pe noi mărţ (?) de tot. Dici noi am mersu înaintea domnului lui Alixandru vodă la divan şi am rămas pe Dan şi pe Micul. Dici Arbănaşul, apucîndu-se, carei scriu mai sus, dici Arbănaşul nu s-au lăsat, ci iar au mersu la judecată, ci ne-au rămas pe noi de bani, să-i plătim. Dici noi n-am avutu cu ce plăti, ci am vîndut ocina aceasta care iaste scrisă mai sus dereptu ughi 18. Şi am prinsu şi datoria cea veache tot într-acei bani. Iar Arbănaşul să fie volnic cu scrisoarea noastră să stăpînească moşia în pace, de acum cu feciorii i cu nepoţi[i] lui» (DÎ XII, p. 105) 2. 3. La forme que nous abordons ici était prédisposée à acquérir des usages et des valeurs qui transgressent le domaine originaire. Le premier élément, de, indiquait le point de départ ou d éloignement (d une perspective spatiale, mais pouvant tout aussi bien le faire d une perspective temporelle), tandis que le deuxième, eccum hic, indiquait de manière précise l endroit respectif. Sans perdre son substrat (le «point de départ») deaci acquiert par l usage des valeurs qui lui permettent d exprimer la temporalité (bien sûr, comprise et exprimée de la perspective du point de départ d un processus). Puisque tout processus et toute l existence se passent dans l espace et dans le temps, les deux dimensions peuvent se solidariser dans la conscience du locuteur, ce qui facilite l adoption d une modalité commune d expression, le choix portant sur la dimension dominante, c est-à-dire sur le temps. Mais les choses ne s en tiennent pas là, étant donné que cette évidence que tout se passe dans l espace et dans le temps devient inhérente et implicite jusqu à pouvoir se passer d une expression spéciale. Ainsi, la forme en discussion se charge-t-elle de la valeur adverbiale d ensuite, exprimant la succession d événements dans le temps et, tel qu on le sous-entend bien sûr, dans l espace. Le locuteur investit la forme d une valeur temporelle, transgressant la valeur locale qu avait de aci(a) par la superposition hic et nunc qui intervient dans le discours narratif, heuristique et pédagogique : «Era un om căsătoriu, ce sădi vie şi cu gard îngrădi pre ia şi săpă în ia teasc şi zidi turn şi o tocmi lucrătorilor şi să duse departe. Deci cînd să apropie vreamea rodului, trimise slugile sale cătră lucrători să-i ia rodul ei» (NTB, Mt., 21, 33-34), «Era un om căsătoriu, care sădi vie şi cu gard îngrădi pre ea şi săpă în ea teasc şi zidi turn şi o deade pre ea lucrătorilor şi să duse departe. Iară cînd să apropie vreamea rodului, trimise slugile sale cătră lucrători să-i ia rodul ei» (BB); «Şi viiarii 1 Tous les exemples de cette catégorie démontrent que le temps est perçu comme dominant, alors que l espace se subordonne au temps et qu il en emprunte le caractère irréversible. Vu qu il s inscrit dans l écoulement irréversible du temps, un éventuel retour dans l espace représente un autre état, et non pas le retour à un état antérieur, ce qui fait que l espace acquiert à son tour un caractère irréversible. 2 Nous avons respecté au pied de la lettre les options de transcription des responsables d éditions. Dans ce cas, les éditeurs auraient probablement mieux fait de rendre la séquence qui fait l objet de notre intérêt par d-ici, cette graphie étant non seulement la seule appropriée, mais aussi légitime de tous points de vue.

prinsără slugile lui, deci pre unu-l bătură, iară pre altu-l omorîră, pre altul cu pietri-l ucisără» (NTB, Mt., 21, 35), «Şi viiarii, prinzînd slugile lui, pre unul bătură, iară pre altul omorîră, pre altul cu pietri îl uciseră» (BB); «Deci, cînd fu la războiu, el întîiu începu a fugi. De-acii îndărătnici pre toţi a fugi». (MOXA, 63 v /5-7). Dans beaucoup des situations données en exemple ci-dessus on remarque qu il est pratiquement impossible d affirmer avec certitude qu on a affaire exclusivement à l attribut «temporalité». Et pourtant, la communication passe. Cela tient à une réalité essentielle : tout se passe à la fois dans l espace et dans le temps et, à moins que le locuteur ne focalise pas délibérément son discours sur une catégorie ou une autre, les deux peuvent s actualiser de manière inhérente. 4. De l autre côté, en évoluant dans l espace et dans le temps, les processus entrent dans des relations variées, qui, encore une fois, dépassent le domaine d origine des moyens d expression. Ainsi, regardant l espace et le temps comme des cadres de développement des actions, l être humain observe qu au-delà des domaines spatial et temporel où les relations de succession se développent (qui deviennent implicites), les processus peuvent connaître des relations de causalité (d ici ou/ et/ de ce moment, à cause de, afin de ) de finalité (d ici ou/ et/ de ce moment, à cause de, afin de, ainsi), conclusives (d ici ou/ et/ de ce moment, à cause de, afin de, ainsi) Voilà pourquoi, après l emploi de la conjonction «deaci» comportant les valeurs «de aici», «din acest moment» et «apoi», et lorsque le locuteur commence à l utiliser dans des communications d événements passés successivement, à des intervalles relativement brefs, il arrive à l employer pour souligner l existence (réelle ou établie par le locuteur) des relations causales et de finalité entre ces processus ou événements. Au début formule employée dans la narration, «deaci» connaîtra un emploi fréquent grâce auquel elle va acquérir la valeur conclusive, en englobant les relations de «causalité» ou/ et de «but». L espace et le temps, étant intimement liés à la façon dont les processus de la réalité se passent, dévoileront leur caractère implicite, en dérobant les relations créées. Les exemples suivants ne peuvent pas être séparés de leur nuance spatiale et surtout de leur nuance temporelle mais ce qui est mis en évidence c est la cause, le but ou la simple conséquence. 4.1. Parfois la temporalité est mise en cause seulement pour exprimer la conséquence, mais le plus souvent, la prémisse est donnée par la raison, le but que l action vise, la cause ou la modalité à nuance conclusive : «el fugi, de-ş lăsă cununa muncitoriului şi se călugări; deci dobîndi împărăţiia de vec[i] (MOXA, 88 r /8-9); Şi de acii au chiemat acel oraşi Zoar (PO, Gen., 19, 22); Iară să va fi mîncat de gadine, adevereadze aceaea, deci nu plătească (PO, Ex., 13, 22); Iară ei mi-au dzîs să postesc trei luni, să mă curăţăsc de toată imăciunea şi, de-acii, să mă spodobască Svîntului Botedz (VS, 138, 2-3); de ce rogu-vă voi a lua hrană (CB, FA, 27, 34), deaci vă rog voi, luaţi-vă hrană (CP), derept aceaia, rog pre voi să luaţi bucate (NTB), Pentru aceaea, rog pre voi să luaţi de mîncat (BB); de aci Pavel ieşi din mijlocul loru (CB, FA, 17, 33) 1. En dehors de leur signification spatio-temporelle encore perceptible, ces exemples illustrent la naissance de la valeur consécutive à nuance causale. Pendant les périodes de transformation et évolution, les sens, les valeurs et les nuances coexistent et offrent encore d autres modalités syncrétiques d expression. Le prix de ces beautés combinées de façon kaléidoscopique est représenté par une certaine plurivalence des sens - qui peut donner naissance à un besoin impératif de 1 Dans le dernier exemple, la valeur modale ainsi, de cette manière comportant l infiltration d une nuance conclusive (sans perte du sens primordial, le sens temporel).

«contextuel». Même si les valeurs implicites s estompent, les nouvelles valeurs n arrivent pas à éliminer celles grâce auxquelles elles se sont constituées et d où elles ont tiré leur origine. Voilà pourquoi la majorité des exemples suivants ne présentent pas seulement les traces de la valeur sédimentée, mais ils reflètent en effet les processus évolutifs destinés à caractériser la relation langue pensée. Ayant une relation entre une forme et une certaine valeur («de aci» exprimant la spatialité), le locuteur observe la possibilité d employer la forme pour exprimer une valeur parallèle (la temporalité) afin de mettre en évidence un besoin identique (l expression du point de départ). Graduellement, par l usage, le locuteur apprend que la même forme a la capacité de reproduire des valeurs dérivées ou conjointes car, par l intermédiaire de sa pensée, la valeur spatio-temporelle acquiert des nuances qui renvoient à la cause, au but, à la conséquence, à la conclusion. La relation entre les capacités et les valences de la forme, les inférences que la pensée extrait de la dynamique des processus de la réalité, auxquelles on pourrait ajouter les besoins d expression du locuteur (qui utilise la langue comme système économique) peuvent conduire à la naissance nées de la sève de la valeur étymologique- d une valeur supérieure 1. Au fur et à mesure que les nouvelles valeurs se développent, leur gestion devient de plus en plus difficile non seulement à cause du fait qu elles se nourrissent du même tronc mais aussi à cause de la croissance des besoins d expression nuancée et précise. Ce fait instaure la concurrence entre les valeurs en question et cette concurrence conduira normalement à garder seulement une valeur. On pourrait observer que le prix de l expression concise, sans équivoque, de la rapidité de la communication à valeur facilement à reconnaître et clairement exprimée est constitué par le renoncement aux valeurs intermédiaires, aux strates d où le sens ultime provient et a tiré ses ressources, plus précisément, le renoncement aux processus intuitif-cognitifs qui ont fourni le résultat, le fardeau du volume de la diachronie étant remplacé par la facilité de la surface synchronique. Dans le cas de la conjonction «deci», la valeur la plus synthétique s est imposée, celle qui englobe toutes les autres la conclusion mais la suppression totale des valeurs et des nuances antérieures (cause, but, conséquence) a conduit à la disparition de l humus étymologique, fait qui a laissé pratiquement la forme sans ses racines, en dérive.voilà pourquoi, «deci» représente seulement une forme sans contenu assignée par l usage à des buts communicationnels. Cette situation reste valable aussi pour d autres éléments de la langue, y compris les éléments du champ lexical. Les exemples suivants permettent d observer l évolution de la conjonction «deci» dans le temps ainsi que les relations entre les strates et les valeurs acquises. Par la suite, les nuances consécutive, causale, finale et conclusive participent ensemble selon des degrés variables et selon les besoins de la communication, à apporter de la potence dans l acte ou à donner des valences différentes de prégnance aux nuances dont la communication a besoin à un moment donné. Toutes ces valeurs renvoient à la conjonction qui possède encore ses valeurs étymologiques sans qu une d entre elles détienne la forme qui la véhicule : «Deaci mărturisescu voao întru zua de astăzi că 1 Voilà la raison pour laquelle dans les textes parallèles apparaissent des formes d expression avec de nouveau, quand, qui introduisant des constructions participiales à valeur circonstancielle (temporelle, spatiale, causale, consécutive, conclusive.)

(CB, FA, 20, 26) 1 ; Deaci (...) nu fuiu protivnicu cereştiei vedeare (CB, FA, 26, 19) 2 ; deci şi fără toată pîrîrea veniiu (CB, FA, 10, 29), deci fără de toată părearea (CP) 3 ; Deaci eu giudecu se nu supărămu cei ce dintru limbi întorcu-se (CB, FA, 15, 19) 4 ; deaci prevegheaţi (CB, CV, FA, 20, 31) 5 ; Deci i-am vîndut de [a] mea bunăvoia şi cu ştirea tuturor vecinilor şi de sus şi de jos, să-i fie lui moşîia şi feciorilor şi nep[o]ţilor şi strenepoţilor lui, să-i fie moşîia în vecia (DI 100, 5-7); Eu pre cîţ voiu iubi, mustru-i şi certu-i, deci răvneaşte şi te pocăiaşte (BB, Apocalips., 3, 19); Deci, vădzînd boiarinul nemutarea ei, îmvăţă de o dezvăscură pînă la brîu şi o bătură cu rane (VS, 290, 29); Deaci ceia ce şi-s de o laturi a opta spiţă iertăm să fie nuntă (LUCACI, 177, 9-10); Deaci cîndu va fi unchiul mainte luoat nepoata şi va vrea nepotul de se ia muiare pre mătuşea ceaea de apoi ce va fi, prentru că e învăluit lucrul, iaste apărată nunta (LUCACI, 170, 23-25); Deci, lepădînd toată răutatea şi tot vicleşugul şi făţărniciile şi zavistiile şi toate muzaviriile (BB, 1Petru, 2, 1); Deci, neîndoite fiind aceastea, cuvine-se voi să fiţ aşăzaţi şi nemică cu obrăznicie să nu faceţ (BB, FA, 19, 36); Deaci, fraţii miei, încingeţi maţili cugetelor voastre (CB, 1P, 1, 13) 6. 5. Comme dans la plupart des cas, dans cette situation aussi, l instauration de la concurrence entre les sens conduira au passage d une forme chargée de valeur vers une valeur chargée de forme. Le résultat de la victoire d une valeur sera l élimination des autres et la suppression du seul fondement viable de la forme la forme donnée par l ascendance étymologique processus qui aura comme conséquence directe et inévitable son instrumentalisation et sa spécialisation qui représente la diminution par perte et élimination, car la décomposition de la réalité complexe et sa privation de relation avec l origine la laisse sans âme. Pendant la période de l ancien roumain littéraire, l appropriation de l évolution à l étymologie, la connivence des relations, des valeurs et des formes a offert de la profondeur et du charme à la langue, en mettant en œuvre les capacités grâce auxquelles elle évolue, en apportant de la compréhension et de la connaissance. SIGLE AI = Apostolul Iorga, în Nicolae Iorga, Câteva documente de cea mai veche limbă românească. (Sec. al XV-lea şi al XVI-lea), publicat în AA XXVIII (1905-1906), p. 99-115 (vezi ed. CB) BB = Biblia 1688, ediţie întocmită de V. Arvinte, I. Caproşu, Al. Gafton, Laura Manea, N.A. Ursu, 2. vol., Iaşi, 2001, 2002 CB = Codicele Bratul, ediţie de text de Al. Gafton, Iaşi, 2003 CP = Texte de limbă din secolul XVI reproduse în facsimile îngrijite de I. Bianu, membru al Academiei Române. IV. Lucrul Apostolesc. Apostolul tipărit de diaconul Coresi la Braşov în anul 1563, Bucureşti, 1930 (vezi ed. CB) CV = Codicele Voroneţean, ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana Costinescu, Bucureşti, 1981 (vezi ed. CB) DÎ = Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI lea, text stabilit şi indice degheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman Moraru, Introducere de Alexandru Mareş, Bucureşti, 1979 1 Dans CV et CP deaci, dans NTB et BB pentru aceaea. 2 Dans CP apparaît deci, et dans CV deaci. Unde, craiu Agrippo, nu fuiu neîngăduitoriu arătării cereşti (NTB), Pentru aceaea, împărate Agrippo, nu m-am făcut neascultatoriu cereştii vederi (BB). 3 Dans NTB Derept aceaia, fără îndoire veniiu, dans BB Pentru aceaea şi fără price am venit. 4 Dans NTB derept aceaia, dans BB pentru aceaea. 5 Chez Coresi apparaît derept aceia. Dans NTB derept aceaea, dans BB pentru aceaea. 6 Dans NTB et BB pentr-aceaia.

LEGI Mold., = Carte romînească de învăţătură 1646, ediţie critică, (coord. Andrei Rădulescu), Bucureşti, 1961 LUCACI = Pravila ritorului Lucaci, Text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Bucureşti, 1971 MOXA = Mihail Moxa, Cronica universală, ediţie critică însoţită de izvoare, studiu introductiv, note şi indici de G. Mihăilă, Bucureşti, 1989 NTB = Noul Testament, tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion Ştefan, mitropolitul Transilvaniei, reeditat după 350 de ani cu binecuvîntarea înalt prea sfinţitului Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1998 PO = Palia de la Orăştie (1582) I. Textul, ediţie de V. Arvinte, I. Caproşu, Al. Gafton, S. Guia, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005 VS = Dosoftei, Viaţa şi petreacerea svinţilor, Iaşi, 1682-1686, text îngrijit, notă asupra ediţiei şi glosar de Rodica Frenţiu, Cluj, 2002.

SECOND LANGUAGE ACQUISITION AND THE ROLE OF CORRECTIVE EVIDENCE 1 Abstract: The study investigated the role of negative feedback in facilitating language acquisition. Specifically it studied whether or not negative feedback can help trigger grammatical reorganization. Data were collected from 196 intermediate level Iranian students of English. A pre-test/ post-test procedure using a parallel design was used to assess the effect of two different types of instruction. Statistical analyses (two one-way ANOVAs and five two-sample t-tests were conducted on the scores the participants received on their tests. Results showed that the participants who received negative feedback performed significantly better than those who received no negative feedback. This finding lends support to the argument of White s (1970) learning paradigm concerning the difference between concept formation and concept identification and also to Bley-Vroman s (1986) hypothesis model that argues that the only data to force the required organization of L2 system is negative evidence. Keywords: second language acquisition, error correction, TEFL, negative feedback. Introduction Any theory of language learning has to acknowledge the role that input plays in the process of learning, but the form and type that it needs to take for learning to occur is still a controversial issue. Those who hold up to a nativist position of acquisition support the idea that positive evidence is all that is required for acquisition to happen (Chomsky, 1968) while the interactionists see positive evidence as insufficient and propose a role for both positive and negative evidence (Labov, 1969). The former believe that human knowledge develops from structures, processes and ideas that are in the mind at the birth whereas the latter hold the idea that social context of language and other persons with whom a person interacts influence language acquisition. Positive Evidence vs. Negative Evidence Positive evidence is the input or models that learners receive about the target language in a natural linguistic environment. It can be provided as authentic input, like what occurs in naturalistic conventions, or as modified input, like what occurs in foreigner talk discourse or teacher talk (Chaudron, 1988; Sokolov and Snow, 1994). It may consist of descriptive information about a form or an utterance. It comprises actually occurring sequences, i.e., sentences of the language. Various options exist for positive evidence including plentiful exemplars of the target feature without any preplanned device to draw attention to it. In contrast, negative evidence provides information about what is not possible in the target language (Lightbown & White, 1987; Long, 1996; White, 1990). It may consist of direct and indirect information about the impossibility and ungrammaticality of a form or an utterance. It may include explicit grammatical explanation (i.e. overt error correction) or implicit feedback such as confirmation check and recast. 1 Azizollah Dabaghi, University of Isfahan, Isfahan, Iran, dabaghi@fgn.ui.ac.ir.

L1 Acquisition and Negative Evidence According to Pinker (1989), Grimshaw & Pinker (1989) and Beck & Eubank (1991), for the negative evidence to be incorporated into a theory of language, not only must it be shown to exist, and to be both useful too and used by the learners, but also it must be shown that acquisition cannot occur without it. Pinker (1989) points out that by far none of the studies have succeeded in showing that negative evidence is both equally and unambiguously available for all learners of a language. Moreover, a variety of documented sources indicate that children tend either to confuse or to ignore altogether the caretakers attempts at correction (Wexler & Culicover, 1980; Moulton & Robinson, 1981; Brown & Hanlon, 1970). The lack of reliable and sufficient studies on the effect of negative evidence on children language acquisition motivates the argument that children must be endowed with certain principles which allow them to advance the knowledge of ungrammaticality, and which prevent them from making incorrect hypotheses. The common claim is that for the knowledge system of an L1 to grow, the child only needs exposure to instances of that particular language. In other words, the child learns the language through contextualized utterances within the primary linguistic data (in Schwart s term) in his/her immediate language environment. It is, indeed, the particular form of innate linguistic knowledge (the particular form of UG) that helps the native speakers to come to know which utterances are and which utterances are not allowed in their language. Almost all L1 learning theories assume that in L1 acquisition negative evidence does not seem to have any place in acquisition and that one can succeed in learning his/her native tongue without it. Pinker (1989) mentions that even the malformed utterances produced by children should not be considered as violations of UG, but just language particular variations which are specifically allowed by UG. The conclusion to be drawn, to our present knowledge, is that within the Principles and Parameters paradigm, L1 acquisition is assumed to proceed on the basis of naturalistic positive evidence interacting with innate principles of UG. The input data merely trigger the properties of UG and cause UG parameters to be set; however, it does not hold a change-making role in the properties of such parameters. SLA and Negative Evidence If one takes the position that second language acquisition, similar to first language acquisition, takes place within the constrains of universal grammar, a question of interest is whether the input within the positive evidence has the same role in acquisition; i.e. it interacts with innate principles of universal grammar. In other words, can properties of UG only be triggered by positive L2 input or else? It is still widely debated theoretically if external efforts to teach L2 knowledge can truly influence learners developing L2 competence. Within this debate, some theorists (Krashen, 1985, 1999; Schwartz, 1993; Paradis, 1994; Young-Scholton, 1999) hold that true linguistic competence is not affected by instruction, and that the only kind of information available, or at least usable, for both L1 and L2 acquisition is positive evidence. Conversely, according to some other theorists, the idea that developing L1 grammar never finds itself in need of negative evidence for generalization does not necessarily extend to SLA. White (1987, 1990) argues that learners of L2 may adopt parameter settings which generate language that is wider than L2. Whenever this happens, L2 utterances will simply confirm the inappropriately adopted parameter

setting and UG cannot fully interact with adopted parameter setting. The only evidence, thus, to help reset L2 parameters in such circumstances should be something other than positive input. Bley-Vroman (1986) and White (1987) argue that the only data to force the required organization of L2 system is negative evidence. It has been argued that without such data, the L2 acquirer will be stuck with an incorrect system (incorrect when it is looked from L1 point of view). It appears that the most efficient way to get the L2 acquirers to create closer approximations of the right hypotheses (right with respect to L1) is to supplement Primary Linguistic Data with negative data. Thus, negative data would seem to work efficiently in limiting the hypotheses that L2 acquirers make, so that they will be able to capture all the linguistic facts including what is possible and what is not. The more information the L2 acquirer has to work with, the greater the chance that the right hypothesis will eventually be created. L2 learners sometimes make incorrect generalizations (in many cases based on their mother tongue) that cannot be disconfirmed by positive evidence only. Error correction a form of negative evidence - is most common in L2 learning situations. In a number of experimental studies, attempts have been made to control fairly precisely the kind of input available to L2 learners, and to determine whether negative evidence or naturalistic positive evidence can lead to parameter resetting in L2 classroom (Trahery & White, 1993; White, 1991a, 1991b). In these studies experimental groups get a particular input, whereas the control groups do not. Thus, it allows one to determine precisely what the effects of different kinds of input are. For example, White (1991a, 1991b) indicates that francophone learners of English incorrectly assume that English, like French, allows raising of the main verb over an adverb. This is one of properties associated with the verb raising parameter proposed by Pollock (1989). The lack of verb raising in English brings about a learnability problem for French learners of English concerning adverb placement. White argues that these learners have adopted the L1 parameter setting. The errors are such that negative evidence will be required to eliminate them because SVAO order is non-occurring in English. Results show the only the group that received negative evidence on adverb placement revealed knowledge of the impossibility of SVAO order I English. White also compared the short-term and long-term effects of explicit input and concluded that negative evidence has short-term effect rather than long-term effect. Schwartz & Gubala-Ryzak (1993) argue that linguistic behavior of the subjects in Whit s study show that verb movement parameter was never implicated. Negative evidence does not lead to parameter resetting, and apparent positive effects of negative evidence suggest that a different type of learning might have been involved rather than acquisition via UG. They maintain that negative evidence White s subjects received only resulted in a superficial pattern-matching state. Furthermore, the absence of any long-term effect indicates that negative evidence did not result in the restructuring of the interlanguage grammar. In her later article, however, Schwartz (1993) appears to grant a more important role for negative evidence. In the conclusion, she states that in order to achieve a native-like linguistic behavior, learned linguistic knowledge needs to be created to supplement competence in certain specific areas. Carroll & Swain (1993) investigated the effects of various types of negative feedback on the acquisition of English dative alteration by 100 adult Spanish-speaking learners of English as an L2. The results of their studies indicated that all of the groups that received negative feedback performed significantly better that the control group. Their study also found that the group that had been given explicit rules performed