Odobești Vrancea România

Odobești Vrancea România MEMBRE D ARIEL AN XI NUMĂRUL 67/2009 Revue d attitude et de littérature de la Fondation Social Culturelle MIORITZA Revistă de atitudine şi literatură a Fundației Social Culturale MIORIȚA

SALONUL LITERAR CUPRINS 1.Interviu cu Marina Şaliapina, fiica marelui cântăreţ Fiodor Şaliapin - C. I. Uşurelu.... 1 2.Iubire în tranzit-versuri,c.drilea 9 3.Petersburg, metropolă în stil occidental - Radu Borcea... 10 4.Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai Neagu-n ţară? - Vasile Plugaru Cyclop... 12 5.Se exclud reciproc Eminescu şi Maiorescu? - I. Necula 14 6.Cronica unei reviste-m.brătescu18 7.Demnitate mutilată - preot Daniel Pătrăşcanu. 24 8.Prolificitate şi grafomanie - N.D. Trifu 26 9.Interview de C. Frosin par C.I.Uşurelu 31 10.Honorè de Balzac..- C.Couatu. 39 12.Avignon, capitale mondiale du theatre-robert Fauque. 50 13.La vie et la mort-c.uşurelu.51 14. G.Bacovia-Poemes-traduit par CFR. 59 REDACŢIA DIRECTOR: CULIŢĂ IOAN UŞURELU Secretar de redacţie MIRELA CHIRIAC Redactor zona Galaţi VIOREL DINESCU Redactor zona Bacău MARIN MOSCU Redactor zona Prahova NICOLAE D. TRIFU Redactor zona Iaşi LAURA TUDOREAN Redactor zonele Câmpulung Moldovenesc, Suceava OVIDIU CRISTIAN TUDOREAN Tehnoredactare: GABRIEL CIRIBAŞA Adresa redacţiei: C.P. 22, O.P. ODOBEŞTI, VRANCEA Telefoane: 0237-676852; 0722-917264, e-mail: salonul.literar@yahoo.com salonul.literar@gmail.com site: www.culitaioanusurelu.ro Respectând libertatea de exprimare a colaboratorilor, revista publică materialele în forma trimisă de autori, care îşi asumă răspunderea conţinutului prin propria semnătură. Textele nepublicabile nu se înapoiază ISSN-1454-3001

1 CÂND TATA A PUBLICAT PAGINI DIN VIAȚA MEA, GORKI A SPUS CĂ EL A SCRIS CARTEA. TATA S A SUPĂRAT MULT PENTRU ACEASTĂ TRĂDARE... Interviu cu doamna Marina Şaliapin, fiica marelui cântăreț Fiodor Şaliapin CULIȚĂ I.UŞURELU: Doamna Şaliapin, țin să menționez încă de la început că mă simt onorat să mă aflu în casa fiicei marelui cântăreț rus Fiodor Şaliapin şi vă mulțumesc pentru bunăvoința dv. Ştiind că aveți peste 90 de ani, vă cer scuze pentru deranj, dar dorința cititorilor revistei Salonul literar din Focşani şi, recunosc, a mea de a vă cunoaşte a fost mai puternică decât bunele maniere. Vom începe cu o întrebare uşor banală: unde ați petrecut copilăria şi care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă? MARINA ŞALEAPIN: Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri copilaria mea, cu toate că au trecut mulți ani. M am născut în Rusia, la Moscova, în 14 martie 1915, dar miam petrecut copilaria la Petersburg. Imi amintesc bine acei frumoşi ani: vara se mergea la Foros, Crimeea, oraş în care locuia sora mamei mele, căsătorită cu Usco, un om foarte bogat,care deținea monopolul ceaiului din toata Rusia. Mai mergeam şi în Caucaz, la Tisclavosk. La trei ani, tatăl m a dus la teatrul Barischi. Primul balet văzut a fost Frumoasa adormită a lui Ciaikovski, iar după aceea am asistat la primul mare spetacol de operă: Barbierul din Sevilia,în care tata avea rolul lui don Basilio, iar eu nu puteam să cred că tatăl meu poate fi aşa de urât. Atunci el râdea, iar când cortina se lăsa, ne trimitea multe pupicuri. Mai târziu, rămânea trucat şi venea să ne vadă la intrarea actorilor în scenă. Am priceput că aşa se juca tata cu noi. Era o persoana foarte veselă, dar când se enerva era teribil. Spre norocul nostru, îi trecea repede. C.I.U:Avea tatăl dv. grijă de pregătirea profesională a copiilor săi? M.Ş: Mergând de mică să văd balet, părinții mei au înteles că sunt pasionată de dansul clasic. De aceea m au prezentat în fața directorului Filikovski de la teatrul Mariskaia şi m a rugat să dansez. Din păcate, după puțin timp m am îmbolnăvit foarte grav şi am fost trimisă într un sanatoriu în Finlanda pentru vindecare. Şi, apropos de şcoli, în

2 1922, împreună cu toată familia, am (de Academia franceză) drept cel mai plecat la Londra. Eu, impreuna cu sora mare actor dramatic al secolului din mea Marica, mai mai mică decât întreaga lume. I au decernat, într o minecu doi ani, am intrat la colegiul din manifestație oficială, un inel care era Saxes deoarece copiii familiei noastre un cadou al lui Napoleon Bonaparte cunoşteau foarte bine limba engleză, pentru Talma şi se afla la muzeul considerată a doua limbă maternă. Academiei Franceze. Prin acest cadou, Acest fapt se datora guvernantelor şi tatăl meu era considerat un al doilea perceptorilor pe care mama îi angaja Talma permanent. După un an, părinții mei au C.I.U: In cartea tatălui dumneavoastră decis să se stabilească la Paris, cred că Pagini din viața mea, îşi amintea că din cauza climei dar si din cauza la un examen de admitere într un cor, faptului că tatăl meu nu vorbea limba el a fost respins iar Gorki a fost engleză, dar cunostea bine limba acceptat. Ce ştiți despre prietenia lor şi franceză. Aşa se face că în 1923 ne am care sunt personalitățile timpului cu transferat la Paris unde, la opt ani, am care tatăl dv. a mai fost prieten? început şcoala de dans. M.Ş: Gorki a fost cu adevărat cel mai C.I.U: Va amintiți rolurile prin care tatăl mare prieten al tatălui meu. Ținea dumneavoastra a ramas nemuritor? foarte mult la el şi întotdeauna l a M.Ş: I am cerut tatalui meu să mi ajutat. Când Gorki stătea la Capri, el îi spună care sunt rolurile cele mai trimitea bani pentru a supraviețui, importante din cariera sa şi care a fost deoarece din Rusia nu primea nimic şi rolul preferat. El mi a răspuns că atunci nu avea mijloace pentru a trăi. Dar când cântă iubeşte toate rolurile în când tatăl meu a scris Pagini din viața mod egal. Eu cred însă că a fost legat mea, Gorki a spus că el a scris acea sufleteşte mai ales de carte, ceea ce rolul lui Boris nu era Godunov. Cred în adevarat. această ipoteză deoarece a fost primul cântăreț care a dus opera şi rolul în afara Rusiei. Aş aminti şi Don Quijote şi Mefisto, roluri pe care le iubea foarte mult şi din punct de vedere recitativ, nu doar muzical. Tata era considerat atât în Anglia cât şi în Franța Poate a fost constrâns să spună asta Tata s a supărat mult când a văzut această trădare, ruşii iar i au interzis publicarea acestei cărți. Boşevicii

3 comunişti şi Gorki au sustinut aceasta despre alte astfel de întâlniri ale tatălui minciună, iar tata era dezamăgit de dv. cu personalități muzicale şi nu felul în care a reacționat cel mai bun numai muzicale? prieten al său. Mai târziu, Gorki a fost M.Ş: Cu siguranță că s a stabilit un omorat de cei de care se temea atat de raport de prietenie între ei, dar, cum mult, foştii prieteni comunişti. A fost fiecare avea multe lucruri de făcut, păcat că s a sfârşit aşa o prietenie care călătoreau când într o parte, când în dura de mulți ani. Gorki a fost chiar alta a lumii, se vedeau puțin. Viața naşul meu şi a surorii mele Marica. Aproape toți artiştii timpului erau prietenii tatălui meu. Era foarte apreciat de Karcov, Sirov, mulți pictori, scluptori, actori, multe personalități franceze, D Anunzio. Rahmaninov era ca un frate pentru tatăl meu. Uneori povesteau întâmplări deosebite. Una dintre acestea este aceea când s au dus să facă o vizită lui Tolstoi, pe care îl cunoşteau şi îl admirau. Tata îşi amintea cu mare bucurie că atunci când aşteptau să intre în casa marelui scriitor, la prima lor întâlnire, li se îndoiau genunchii de emoție. Din acea zi au devenit toți trei buni prieteni. C.I.U: Tatăl dv. avea prieteni la Bucureşti? Întreb pentru că pe 30 octombrie 1927 a concertat la Galeriile Irecson din acest oraş M.Ş: Sigur, îmi amintesc de acest concert, dar imi pare rău că nu mi amintesc numele personalităților pe care tatăl meu le a întâlnit Eram prea mică la vremea aceea Ştiu că erau mulți muzicieni, violonişti şi mari somități literare. C.I.U: Camille Saint Saens a organizat, se pare, la Paris, în sala Playel, o recepție in onoarea lui Fiodor Şaliapin si a lui Rimski Korsakov. La acest eveniment a fost invitat si George Enescu. Ce ştiți despre întâlnirea lor, tatei, ca a tuturor artiştilor de altfel, nu permitea să ai şi să menții adevăratele şi atât de necesarele prietenii. Eu, personal, nu l am cunoscut pe marele Enescu, dar am ascultat discurile lui. Ştiu de la tata şi de la cei din jur că a fost un foarte mare violonist. Tata cunoştea şi un alt mare talent român: Grigoraş Dinicu. C.I.U: Ce alte frumoase amintiri v au rămas în suflet despre tatăl dumneavoastră? M.Ş: Am avut un tată nemaipomenit, se juca mereu cu noi, râdea, ne lua în râs, ne tachina. Seara ne spunea poveşti pe care le inventa el, dar ne spunea şi din cele ale lui Gogol. Ne distra mult, iubea familia, fiii,fiicele. Îi spunea mereu mamei: Mamă, am nevoie de un micuț pe care să l strâng în brațe şi să l pup până mă satur. Fămi, te rog, un copil! Era mereu alături de noi şi suferea mult când trebuia să se îndepărteze pentru a face un turneu. Ca atunci când s a dus la New York pentru multe luni de zile. Când a fost la Buenos Aires să cânte ne a luat cu el pe mine şi pe sora mea mai mică. Nu putea să stea mult timp fără noi. A sustinut concerte în toată lumea. Când a fost constrâns să lase patria sa,rusia, a suferit enorm. Acolo el cânta jumătate de stagiune la Moscova,la

4 teatrul Balşoi, şi cealaltă jumătate la Petersburg. Tatăl meu avea doua familii, avea cinci copii cu prima soție şi trei cu cea de a doua. Mama mea era văduvă cu doi copii când l a cunoscut. Deci avea cinci copii la Moscova şi cinci copii la Petersburg şi el se împărțea între ei. Zicea că fiii mei trebuie să aibă tatăl alături. Noi, copiii, eram toți foarte uniți, cu adevărat frați şi surori, nu ne spuneam niciodată că suntem doar pe jumătate frați şi surori deoarece eram doar o singură familie. Atunci când noi ne am stabilit la Paris, o parte dintre frații mei erau deja mari, căsătoriți, alții erau plecați în America, la Universitate. Unul dintre frații mei a terminat Boss Tecnologics şi a devenit doctor în fizică şi chimie. A lucrat la cea mai mare companie petrolieră din America până la pensie. Altul a studiat la Paris, unde a devenit pictor, dar după un timp a plecat şi el în America. Aici a desenat peste treizeci de ani coperta de la Times Magazine după o idee proprie, punând pentru prima oară în practică fotografii în loc de portrete. Cel de al treilea frate a făcut actorie cinematografică, s a lansat la Hollyood, unde a făcut filme până la sfârşitul vieții sale. Ultimul său film a fost: În numele trandafirului. Si el purta numele de Fiodor Şaliapin ca şi tata. De multe ori erau confundați. Surorile mele s au căsătorit, una cânta foarte bine şi a fost profesoară la New York. Alta a ramas la Moscova, era actriță şi s a căsătorit cu un actor, ținea chiar multe conferințe. Alta era o pictoriță faimoasă, dar după ce s a căsătorit nu a mai profesat. Eu, în schimb, am terminat şcoala de balet, dar am căzut şi mi s a rupt tendonul de la genunchi. De aceea am renunțat la dans, mai târziu am făcut institutul de decorații interioare într o şcoală americană, iar mai târziu m am căsătorit şi n am mai realizat nimic din punct de vedere artistic. După război, au venit dificultățile financiare şi m am îmbarcat pe nave, am devenit prima femeie ofițer din marina comercială italiană. A m încă permisul de navigare, aparțin lumii mării. C.I.U: La Paris, în tinerețe, ați fost prietenă cu Constantin Brâncuşi. Cum l ați cunoscut si care sunt amintirile dumneavoastră despre acest om? Cum era Brâncuşi ca prieten şi ca artist? M.Ş: El a fost pentru mine Maestrul meu, un Guru. M a învățat multe lucruri despre arta modernă, cunosc exact cum gândea şi de ce arta sa căpăta acele forme speciale. El căuta în artă bucuria, simplitatea. Nu putea, de exemplu, să sufere Wagner, din cauza căruia ne certam adesea. Eu eram îndrăgostită de muzica din Maeştrii cântăreți din Nurenberg, pe care am ascultat o dirijată de Toscanini la Salsburg si eram foarte entuziastă. Brâncuşi îmi zicea: Nu mi vorbi de Wagner, deoarece ceea ce face el nu e artă, arta e bucurie, nu tortură. Era împotriva multor lucruri moderne. Pentru a mă dezarma, lua în mână o portocală şi o arunca în aer zicându mi: Uite cum zboară Ce frumusețe! Portocala care zboară, iată arta! L am cunoscut prin intermediul prietenei mele Florence Mayer, fiica directorului de la Washinton Post, cred că era chiar

5 proprietarul. Eugene Mayer era un personaj foarte inportant in America. Doamna Mayer a organizat prima expozitie individuaă a lui Brancuşi în America, dupa care a devenit cunoscut în toată lumea. O cunoşteam pe fiica sa, Florence, care mi l a prezentat pe Brâncuşi la Paris, în casa din Impasse Rousin,în cartierul latin, langă rue de l Universite. Din acea zi, el a devenit prietenul meu cel mai bun. De multe ori eram chiar capricioasă deoarece mergeam să i fac vizite fără să l avertizez. Când simțeam dorința să i vorbesc, luam metroul şi coboram la Universitate, alergând la casa sa, sunam la clopoțel şi atunci Brâncuşi venea să mi deschidă uşa studiului, care era şi locuința sa. Atelierul era plin de statui şi bucăți de marmură. Venea mereu îmbrăcat cu o salopetă albă, cu o bască albă pe cap şi cu lunga sa barbă albă. Deschidea poarta iar ochii săi se iluminau când mă vedea şimi spunea râzând: Marinita! Intram iar apoi el îmi pregătea un cocteil ce mă îmbăta un pic deoarece era un amestec de suc de portocală cu rom, era foarte bună. Câte o dată îmi gătea mâncăruri româneşti. Carnea o făcea la grătar, direct în cuptorul în care cocea statuile de bronz. Îmi făcea chiar fasole făcăită. Cu toate că au trecut mulți ani, mai simt încă acele deosebite gusturi ale mâncărurilor româneşti. C.I.U: Ați avut norocul de a observa cum, dintr un bloc de piatra sau dintr o bucată de metal brut etc. s a născut o operă de artă? Ati fost muza sa, v a dedicat vre o statuie? M.Ş: Mie nu mi place să pozez din cauză că mi place mai mult să vorbesc şi nu suport să stau imobilă. Mergeam la el ca să vorbesc, să râd, să am un sfat sincer. In viața mea am pozat doar o singură dată şi n am vrut s o mai fac. Vroia sa mi dăruiască o statuie dar a venit razboiul şi nu ne am mai văzut, eu plecând în Italia, iar el a rămas la Paris. Avea mulți prieteni. Ştiu că îmi vorbea des despre un bun prieten, poetul american Ezra Paund, despre compozitorul Enric Santi şi Mileni. C.I.U: In anul 1965, criticul James Farrel scria: alături de Shakespeare şi Beethoven se mai află un alt Dumnezeu, iar acesta este românul Brâncuşi. Iar sculptorul şi criticul american Sidney Gesta afirma: de pe timpul lui Pericle, de la sculptura lui Fideas (sec.v i.h.) umanitatea nu a avut un sculptor aşa de genial. Cum era tratat de contemporanii săi? Era admirat? Era ignorat? M.Ş: Francezii îl considerau pe Brâncuşi un foarte mare artist, deoarece era un inovator, un inventator, un adevarăt creator. Acum nimeni nu mai înțelege nimic în artă, o operă fără nici o simnificație este considerată artă în timp ce adevărata artă este considerată în afara modei. In consecință, este un moment de totală confuzie. C.I.U: Marele sculptor era şi un înțelept.a scris şi aforisme. Iată unul dintre ele: femeia nu trebuie să fie descoperită. A fost supranumit principele țăran. Care era comportamentul său cu femeile? Cât era principe şi cât era țăran?

6 M.Ş:Era un țăran, dar avea Japonia şi China. Eu am refuzat să i comportament de principe, care însoțesc şi am plecat să studiez la înțelegea țăranii. Era un principe ce Academia de arta dramatică din Viena, considera țăranii ca pe supuşii săi, dar îi stimulată fiind de faptul că am înțelegea şi îi iubea. Era puțin țăran, cunoscut actorii de la teatrul Burg din era un individualist superior, era un Salisburg şi doream să fiu ca ei. De la maestro, ori țăranii nu sunt maeştri, ei Viena am venit în Italia să fac puțin sunt doar elevi. Cu femeile era mereu cinema. Aici l am cunoscut pe soțul un principe. Imi povestea că el venise meu, care era director general pentru la Paris pe jos, deoarece nu avusese cinematografie la minister. Cum tata bani. Aici a început să studieze murise, mama vroia să mă țină cu ea în sculptura la Academia franceză cu America. Eu, ştiind această intenție, am Rodin, de ale cărui opere era fugit de acasă. Mai întâi m am dus la îndrăgostit. Mai târziu, nu a mai fost de Londra, iar mai tarziu am venit în Italia. acord cu ideile mentorului său şi a Viitorul meu soț era căsătorit dar nu abandonat cursul începând să dezvolte avea copii. După doi ani am început să un stil personal. Imi povestea că atunci locuim împreună iar după alți când era încă un băețandru făcea viori şaptesprezece ani ne am căsătorit. A pentru muzicanții țigani din România, fost o surpriză pentru toți cei ce ne care erau înnebuniți după considerau deja căsătoriți şi credeau că instrumentele sale, considerate un fel le am făcut o glumă. Când am decis să de Stradivarius în mediul respectiv. El trăiesc împreună cu soțul meu, mama a era un genio, avea o mare intuiție, era venit în Italia în vizită şi sfârşi prin a mi ca un profet. adora soțul şi era mereu de partea sa C.I.U: Viața dumneavoastră a fost zicând: El are dreptate. Taci, deoarece marcată de faptul că sunteți fiica unei are dreptate. Îi dorea mult bine, dar şi mari personalități mondiale. Cum a el era o persoană excepțională, de o decurs viața dumneavoastră în familie bunătate pe care n am mai întâlnit o, o şi societate, ținând cont că a fost inteligență sclipitoare şi mare dominată de prezența puternică a frumusețe. Am fost foarte norocaoasă tatălui? că l am cunoscut, era o ființă total M.Ş: Viața mea a fost foarte liberă, dar benefică. Prin intermediul soțului meu foarte sever educată, foarte mult care era Director la cinematografie, studiu deoarece am avut exemplul fondatorul de la Cinecitta, am părinților noştri şi am avut chiar un cunoscut, bineînțeles foarte mulți perceptor englez, care trăia în casa actori şi actrițe, regizori ce veneau în noastră. El ne învăța totul. O figură importantă care,din păcate,nu mai există. Am cunoscut pe viitorul meu soț când părinții mei, împreună cu sora mea mai mică, erau în turneu în casa noastră. Vittorio de Sica m a văzut o dată la un restaurant şi a luat chitara de la un muzicant, s a aşezat lângă mine şi mi a cântat Parla mi d amore Mario (vorbeste mi de

7 dragoste, Mario). Erau cu toții prieteni, cu Vali, fiica lui Toscanini, naşa fiicei se mergea la vânătoare. Soțul meu cu mele. Am avut o viață dedicată artei şi Gino Cervi, Osvaldo Valenti, un foarte mereu lângă artişti, am auzit si am bun actor, alti prieteni, regizori ai văzut lucrurile cele mai frumoase ale timpului. Felini nu era celebru epocii. Toscanini era un mare director deoarece era prea tânăr, mai târziu l de orchestră, om care ştia să scoată în am cunoscut si am lucrat cu el în filmul relief adevărata muzică aşa cum a fost Casanova, în care eu aveam un mic gândită şi simțită de compozitor. Când rol. Am avut o foarte mare prietenie cu dirija el, orchestra dispărea şi rămânea Arturo Toscanini, cu care devenisem doar muzica. Era un mare geniu şi nu prietenă la Salsburg. Mergeam des ca mai exista un altul ca el. Nici măcar să l văd la teatru, iar el mă chema Caraian, un mare artist si, pentru mine, dulce sciagurata (disgrațiata), ca un frate, nu putea să l egaleze. supranume cu care mă chema toată Toscanini era unic şi nimeni nu putea familia Toscanini. Eram bună prietenă să l ajungă. Mi a plăcut cum interpreta Tito Scippa. Am cunoscut chiar mulți pictori, dar preferatul meu era De Chirico. C.I.U: Dacă am face astăzi un bilanț al vieții dv., ați putea spune că sunteți mulțumită de viața trăită, ați fi vrut să schimbați ceva din ea? M.Ş: Nu, n aş schimba nimic. Imi pare rău că nu am mai putut să dansez deoarece era pasiunea mea, dar viața a fost pe de o parte interesantă, nemaipomenită, frumoasă şi fericită, iar pe de altă parte foarte dificilă din cauza războiului, a politicii. Atunci, soțul meu era ministru fascist, prieten cu Mussolini. După cum spuneau toți, a fost un foarte mare om, bun, generos, cinstit şi foarte inteligent, un mare scriitor, într un cuvânt o persoana extraordinara. De fapt, în Italia lui

8 Musolini s au făcut lucruri mari, eu l am admirat enorm, iar tatăl meu spunea că Italia era de nerecunoscut când era acesta la putere.după război, soțul meu nu a mai putut lucra nefiindu i permis să câştige nici măcar o liră. El era unul dintre cei mai mari jurnalişti din Italia. Printre cei mai cunoscuți erau Branzini, Montanelli, Monelli şi soțul meu, Luigi Freddi. El nu a mai putut lucra, doar Angiolini, directorul de la Timpul i a dat câteva idei să scrie despre țigani, cutremure şi duele. Despre Puşkin a scris cum nici măcar ruşii nu au putut scrie. In treizeci de ani a putut scrie doar cinci articole ce au avut mult succes. Jurnaliştii timpului erau toți de stânga şi nu i au dat de muncă. Cum el nu putea să lucreze, am fost constrânsă eu să lucrez ca să mențin familia. Aşa am început să navighez, am făcut cinci ani şi jumătate ca prim ofițer pentru călătorii de la clasa întâi pentru Italia, iar apoi trei ani şi jumătate pentru hotelurile CIGA. După cinci ani de când nu mai lucram pe mare, m am întâlnit cu preşedintele de la FINMAR de atunci, care se numea Nordio, şi i am zis glumind: dumneavoastra nu ştiți, dar eu sunt o supusă a dumneavoastră. Nu măcredeți, dar eu am călătorit cu Italia Navigationi mai mult de cinci ani. El mi a răspuns: Draga mea, eu ştiu tot despre dumneavoastră, sunteți o legendă. Marinarii nu iubeau femeile ofițer, dar la mine țineau toți. Îmi spuneau că sunt un marinar ca şi ei. Am fost prima femeie ofițer din marina italiana. M a ajutat mult în cariera mea faptul că vorbeam şi scriam în cinci limbi: rusa, engleza, franceza, italiana, germana. Vorbeam şi limba spaniolă, un pic chiar şi suedeza. C.I.U: Ce gânduri aveți pentru cititorii revistei Salonul literar? M.Ş: Doresc mult succes tuturor celor care citesc aceste rânduri, celor care au plăcerea de a scrie şi sunt cinstiți în tot ceea ce fac şi celor care scriu adevărul! Va doresc mult, mult noroc în interesanta dv. preocupare,d le director al revistei Salonul literar! C.IU: Doamna Şaliapin, țin să vă mulțumesc pentru amabilitatea dv. şi vreau să fiu printre cei dintâi care vă urează LA MULȚI ANI! cu ocazia zilei dv. de naştere! M aş bucura să vin şi la sărbătoarea centenarului dv.! Interviu realizat de Culiță Ioan UȘURELU Traducerea Teodora BADIU

9 Iubire în tranzit Pământul zornăie a lanț de câine Pe la streaşina casei dimineața vine Pe câmp țăranii gârbovite flori La umbra lor se odihnesc cocori. IUBIRE IN TRANZIT Sărutul pământului mă moare Cireşul tatei dă în floare În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Manechinele abandonate Îşi masează sânii Cu visele mele fac troc Viața e un cosmic iarmaroc Nechează calul murg Sapa scoate un scrâşnet prelung Copiii mi au plecat de mult În golul porții ei nu ajung. Întors acasă deschid poarta ncet Amurgul pe prispă scrie un sonet Pe masă, doi cârnați şi o pâine Doamne, îmi ajung şi mâine! Pământul zornăie a lanț de câine Pe la streaşină de casă moartea vine Ne vom iubi în seară Pe o bancă galbenă de piață In azilul speranței ninge cu semne de ntrebare Încă n am plecat doamnă E ultima mea noapte de toamnă Pe calul meu de sete stins Rămân pe drumul nins În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Pe umbra mea, stranii, Se scutură castanii Mâine poate n am să mai fiu Tu poate n ai să mai vii Chiar dacă cerul are zăbrele Îmi ajunge lumina unei stele. În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Pe umeri țin scara îngerului proscris, plecat Şi mi aduce capul umbrei, decapitat. Totul e uns, merge pe roate La sate. Doamna cultură învață carate Lângă primărie, moartea goală Bate coasa în drum Consilierii stabilesc taxa pe fum În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Doamnă, încă n am plecat Nu s decât o ruginită mască Ce şi bea moartea din ceaşcă. Constantin DRILEA

10 Petersburg metropolă cu stil occidental Radu BORCEA Am ajuns la Petersburg venind cu avionul de la Vilnius şi am survolat oraşul vreme de 20 de minute, pentru că nu aveam intrarea liberă pe una dintre pistele Aeroportului Pulkovo. După ce ne am cazat la un luxos hotel din apropierea renumitului bulevard Nevski Prospect, am ieşit să facem un tur al oraşului împânzit de canale şi poduri construite fiecare în alt stil. Petersburgul este un oraş muzeu în care se găsesc clădiri de o rară frumusețe. Este o metropolă cu stil occidental, baltic şi nordic deopotrivă, asemănător capitalei Suediei, Stockholm, pe care aveam să o vizitez doi ani mai târziu, în 1985. Petersburgul, numit la început Schlotburg, este un oraş relativ tânăr față de alte mari oraşe europene, fiind fondat de către Țarul Petru cel Mare (1670 1725) în anul 1703, pe un teren mlăştinos în regiunea Golfului Finic, la vărsarea Fluviului Neva în Marea Baltică. La 29 iunie 1703, mitropolitul de Novgorod a aşezat în mijlocul fortăreței în construcție piatra fundamentală a Bisericii Sf. Petru şi Pavel! Mai târziu, pe una dintre porțile cetății a fost ridicată o statuie din lemn, în mărime naturală, a Apostolului Pavel, cu două chei în mână, de la Iad şi Paradis. În anul 1712 începe construirea Mânăstirii Alexandru Nevski şi, în acelaşi timp, este trasată de a curmezişul pădurii şi mlaştinii o şosea largă, numită mai târziu Nevski Prospect, ce lega Mânăstirea de Amiralitate. În momentul construirii oraşului, Petru I a interzis construcția caselor de piatră în întreaga Rusie, pentru ca materialele şi meşterii zidari să ajungă la Sf. Petersburg. Fiecare căruțaş trebuia să aducă aici câte trei pietre mari, iar vapoarele, câte 30 50 de pietre. Legea lui Petru I a rămas în vigoare 60 de ani şi a contribuit la edificarea unui oraş solid, amplasat pe 101 insule. Nici o casă nu se construia pe mai mult de patru niveluri, fiindcă nici o altă clădire nu trebuia să întreacă în măreție Palatul de Iarnă unde Țarul îşi avea reşedința. A 10 a parte din suprafața Petersburgului este ocupată de canale, iar întreaga regiune este mai întinsă decât teritoriul Austriei. După întemeierea Petersburgului, trimisul Franței numea oraşul marea fereastră din Nord, deschisă de curând, prin care Rusia privea spre Europa. Localnicii se mândresc cu oraşul lor, cu toate că, din 1703, au avut loc peste 200 de inundații, unele catastrofale, care i au pus la grele încercări. Cele mai grave s au produs fix la fiecare 100 de ani, în toamna anilor 1724, 1824 şi 1924, când nivelul Nevei a depăşit cu 4 metri cota de inundații. În 1724, la salvarea victimelor a participat însuşi Petru I, care s a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit un an mai târziu. Savanții au studiat cauzele inundațiilor şi au ajuns la concluzia că în Golful Finic din Marea Baltică se formează un ciclon care împinge apele în sensul invers al curgerii Nevei, fluviu în lungime totală de numai 70 km. Oraşul de pe Neva este şi o putere economică a Rusiei, dar şi o mare civilizație împreună cu toate oraşele satelit, Pavlovsk, Petrodvoreț şi Puşkino. În cea de a treia duminică din luna august am luat oraşul la pas, apoi cu vaporaşele, prin locurile cele mai frumoase. Gazdele, ținând să

11 ne arate rolul oraşului în timpul revoluției din februarie 1917, ne au programat o primă vizită pe Crucişătorul Aurora, de unde marinarii au luat cu asalt Palatul de Iarnă. Pe puntea vasului am trăit câteva minute emoționante, după ce, de grupul nostru, s au ataşat mai mulți copii de vârstă şcolară, însoțiți de trei învățătoare. Erau din Basarabia şi, auzindu ne vorbind româneşte, fața le radia de bucurie. O fetiță de lângă mine, de vreo 8 9 ani, mergea mai mult cu spatele şi se uita la buzele mele încântată că mă înțelege în tot ce spun. Cum te cheamă? o întreb, la care ea a răspuns cu o ignoranță indusă de şcoala în limba rusă: Nu ştiu româneşte să răspund! Dar tu în ce limbă vorbeşti acum? încerc eu să o provoc. Moldovineşte! Şi eu în ce limbă vorbesc? Tot moldovineşte (!?), îmi răspunde ea. Vorbim amândoi aceeaşi limbă, limba română, îi spun eu, oferindu i mai multe bucăți de cingum roz.am mai întrebat o iarăşi cum o cheamă. Angelica mă numesc, a răspuns ea cu candoarea specifică vârstei. La plecare îi spun unei învățătoare (purta o rochie de stambă, ca la noi prin anii 50), care se interesa de România, să nu uite să învețe copiii în limba în care spun acasă mamă. La Petersburg, Arta începe în acelaşi timp cu Istoria. Începem şi noi cu cel mai vechi monument de artă, Fortăreața Petru şi Pavel (Petropavlovsk), amintită ceva mai înainte, care se află pe Insula Iepurilor. Zidurile ei, din piatră, erau destinate să apere oraşul de duşmani, dar biserica, având două turnuri ascuțite în loc de cupole, aurite masiv, era folosită ca loc pentru slujbe religioase. În interior a fost folosit barocul rusesc, iar altarul este din lemn aurit. Pereții sunt încărcați de steaguri străine capturate în Războiul Nordic dus de Petru I împotriva Suediei, între anii 1799 1721, pentru a obține ieşirea la Marea Baltică. La Petropavlovsk se găsesc osemintele tuturor țarilor şi țarinelor Rusiei, aşezate în enorme sicrie argintate, cu excepția sicriului Țarului Nicolae, ucis împreună cu toată familia de către bolşevici. Sicriul lui Petru I este acoperit de un munte de flori, ghidul (o rusoaică absolventă a Universității Bucureşti) ținând să ne spună că acest Cezar a contribuit enorm de mult la măreția Rusiei țariste. În această biserică a fost excomunicat, ca eretic, celebrul scriitor Lev Tolstoi. Ulterior, fortăreața a devenit o închisoare politică sinistră, numită Petroțkoi, unde deținuții erau ucişi mai întâi psihologic, întrucât nu puteau lua contact cu nimeni şi nu auzeau nici cel mai mic zgomot deoarece gardienii aveau consemn să circule pe holuri cu papuci şi cizme de pâslă. Următoarea țintă a vizitei noastre a fost Palatul de Iarnă, actualul Muzeu Ermitaj, al treilea muzeu din lume după Metropolitan din New York şi Britisch Gallery din Londra. Dar despre această bijuterie arhitecturală, despre picturile şi sculpturile celebre pe care le adăposteşte, precum şi despre celelalte valorile artei monumentale din Petersburg, voi reveni cu un nou episod în numărul următor al Salonului literar.

12 OGLINDĂ,OGLINJOARĂ, CINE I CEL MAI NEAGU N ŢARĂ? VASILE PLUGARU CYCLOP Aidoma reginei din povestea Albei ca Zăpada, care şi întreba oglinda fermecată cine i mai frumoasă n țară, tot astfel şi Redactorul şef Gheorghe Andrei Neagu al revistei Oglinda literară de la Focşani, îşi întreabă, uneori, revista pe care o conduce, întocmai ca pe o magică oglindă. Numai că întrebarea domnului Neagu nu are ca obiect al curiozității frumusețea, ci altceva mult mai terestru, sinonim cu arătatul bicepşilor, după cum se va vedea. Ba, încă trebuie să mărturisesc am studiat paginile Oglinzii cu atenție sporită, dar şi coperțile, muchiile, de la nr.77 al revistei din luna mai încoace, iar surprizele nu s au lăsat aşteptate, începând cu straşnicele surprize de la pagina 3471 ( al nr. 77 din luna mai 2008) ce găzduieşte penibilul articol, cutremurător (de râs) intitulat: Aurel M. Buricea, un sacerdot al poeziei virile, prin care este glorificat un grafoman ce s a dovedit a fi şi plagiator. Isprava cu pricina cea a glorificării aparținând domnului Ştefan Codrin(autor al unor sonete aproximative, modeste, prin a căror măiestrie nu se plasează mult mai sus de obiectul adorației sale: Aurel M. Buricea), devenit lăudătorul unui impostor care s a descalificat ca scriitor prin furtul literar dovedit de mine, numit PLAGIAT. Gest despre care m am pronunțat pe îndelete într un articol intitulat Buricea (pământului) sau grafomanul plagiator, ce a fost publicat de vreo patru reviste din țară, în perioada octombrie decembrie 2008. Ei, bine, atât de tare s a supărat dl.redactor şef al revistei Oglinda literară Gheorghe Andrei Neagu pentru îndrăzneala mea de a i deconspira pe cei doi împricinați A.M.Buricea şi Ş.Codrin încât,de supărare, a început să simtă şi să vadă invers: pe scriitori majori îi vede minori, iar pe câte unul minor la propriu şi la figurat (dar purtător de fustă şi de nuri, având doar 15 anişori), îl vede major! Aşa se face că în sus numitul număr al revistei Oglinda literară din luna noiembrie 2008, dintre cărțile vernisate cu poze la rubrica Bibliopolis, cam vreo trei dintre succintele prezentări operate de dl. Gheorghe Andrei Neagu mi au atras atenția în mod deosebit, astfel: Prezentarea cărții Cruciş de săbii, autor: Gheorghe Mandan, Ed. Cartea Moldovei, 396 pagini, despre care aflăm că este un roman istoric ce tratează epoca lui Dimitrie Cantemir într un context mai larg şi mai puțin abordat de alți autori.volumul este o reuşită în ilustrarea epocii, dar şi în rezolvarea conflictelor istorice ascunse de istorici. Aşa o fi, că prea spune cu foc! Prezentarea entuziastă a volumului de versuri Şarpele alb, autor: Nira Costaleco, Ed. Transilvania, 205 pagini, prin care dl Neagu îşi informează cititorii precum că: Volumul de debut al autoarei de numai 15 ani surprinde prin construcție, temă şi tratare a subiectului erotic ce bântuie generația pro mai abitir decât tema clasică a iubirii atât de des prezentată de contemporanii recunoscuți ca atare. Pentru ca, în finalul apoteotic al sforăitoarei prezentări, cuprins de un optimism debordant, dl.

13 Neagu să conchidă la modul vaticinar, ca un veritabil vizionar şi clarvăzător: autoarea poate avea un mare viitor dacă va găsi soluții adecvate creşterii(sic!)valorii sale. De ar mai trăi astăzi un Labiş, un Rimbaud, la citirea unor asemenea ditirambice rânduri, ar păli de invidie până s ar albi precum Şarpele alb! Dar sunt convins că paloarea le ar dispărea subit după citirea volumului Şarpele alb, iar din pricina invidiei cacialmist provocate de dl. Neagu, ambii poeți precoci ar trece rapid de la sperietură la veselie Pe cât de optimist şi de generos cu aprecierile a fost recenzentul cu cartea nurliei autoare de 15 ani (a cărei poză de pe copertă o prezintă mai degrabă drept o divă en titre ), pe atât de pesimist şi de parcimonios cu laudele devine dl Gh. A. Neagu în prezentarea cărții Sub aura cuvintelor, autor: Nicolaie Dorel Trifu, Ed. Fundația Culturală Antares, 226 pagini, despre care iată ce ne spune: Autorul înmănunchează în acest volum o parte din eseurile publicate în presa vremii, care încearcă să pună în lumină scriitori minori contemporani despre care cu greu se va mai auzi câte ceva în viitor, alături de valori naționale ca Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Nicolaie Labiş etc. Va să zică, cyclopindu mă cu atenție sporită asupra textului de mai sus, deduc indubitabil că dl. Neagu, deşi nu a aflat încă despre umilul amănunt că înainte de etc. nu se pune virgulă, în schimb, ştie cu siguranța unui Nostradamus că despre aşa zişii scriitori minori contemporani ale căror cărți au fost comentate de către Nicolaie Dorel Trifu în cartea sa cu greu se va mai auzi câte ceva în viitor! Ca unul care cunosc bine această carte, țin să subliniez că dl. Neagu nici măcar nu exagerează cu etichetările, ci minte cu neruşinare şi şi dezinformează cititorii cu nedisimulat dispreț când afirmă nonşalant: scriitori minori contemporani despre care cu greu se va mai auzi ceva în viitor. Întrucât nu dă nici un nume despre acei scriitori minori contemporani cum era obligatoriu să procedeze aşa cum de altfel a făcut cu scriitorii care în viziunea dumisale sunt valori naționale, cât de credibilă poate fi o asemenea apreciere globală pentru aceia care nu au citit cartea Sub aura cuvintelor şi, volens nolens, crezându l pe cuvânt pe dl.gh. A. Neagu, îşi vor însuşi astfel opinia eronată şi răuvoitoare a recenzentului? Dar, nu i nimic! Dacă s a sfiit dl. Neagu să exemplifice, pentru că, fie şi simpla nominalizare a minorilor, i ar fi contrazis categoric susținerile, o fac eu, acum, cu toată responsabilitatea. Iată, aşadar, cine sunt acei scriitori minori contemporani, cum îi califică dl. Neagu, descalificându se, astfel, ca recenzent prob şi de bună credință:gheorghe Istrate, Dumitru Pricop(regretatul poet vrâncean, până în iulie 2007 contemporan cu dl. Neagu), regretatul poet Ion Stratan (contemporan până în 2005 şi cu domnul Neagu), poet important care a primit nenumărate premii literare, Gheorghe Vulturescu, Grigore Grigore, Corneliu Antoniu, Sterian Vicol, Geo Olteanu, toți poeți consacrați( adică majori, domnule Neagu!) cu cărți importante publicate şi premiate [volumul Fragmente despre infinit (101 intropoeme a lui Gheorghe Istrate a luat Premiul Academiei Române pentru poezie în anul 2002]; după cum şi dintre volumele lui Dumitru Pricop, 3 (trei)dintre cărțile lui au primit, de asemenea, importante premii literare!, toți aceşti poeți având cărți bine cotate de critica literară. De

14 asemenea, tot la capitolul scriitori minori contemporani potrivit aceleeaşi viziuni negativiste şi găunoase a d lui Gh.A.Neagu s ar înscrie şi prozatorii: Apostol Gurău, Emanoil Toma, Culiță Ioan Uşurelu, Cornel Constantin Ciomâzgă. Prozatori consacrați, autori ai unor cărți valoroase (îndeosebi romane), bine primite de critica literară, despre ale căror scrieri autorul culegerii de eseuri şi cronici literare bine primite de critica literară Nicolaie Dorel Trifu s a pronunțat cu acuratețe şi obiectivitate. Despre toți cei nominalizați mai înainte şi etichetați drept scriitori minori de domnul Neagu, aş remarca faptul că de mai multă vreme se aude şi încă numai de bine!, spre stupefacția contrariată a domnului Neagu, pe care l asigur, în contradictoriu cu proorocirile sumbre al domniei sale, că despre aceştia se va mai auzi multă vreme de acum încolo!... Hotărât lucru, domnului Gh. A. Neagu cineva i a inversat scara valorilor, ori i a sustras o din înnegurata i vizuină( că de viziune nu poate fi vorba), iar drept urmare, dânsul, de la o vreme a început să vadă şi să simtă invers: pe minori (ca în cazul autoarei de 15 ani) îi vede majori (la propriu şi la figurat), iar pe majori îi vede minori, ca efect al unei optici inverse Aşa se ntâmplă când cineva deține Arme şi lopeți şi le lasă de izbelişte, la îndemâna copiilor: o iau razna şi se năpustesc asupra celor fără de vină ori cusur.ca să fiu sincer până la capăt, trebuie să recunosc şi să constat că întreaga vină o poartă autorul cărții Sub aura cuvintelor pentru supărarea pricinuită domnului Neagu: altceva ar fi fost dacă dl.nicolaie Dorel Trifu ar fi scris în cartea sa despre redutabilii grafomani Aurel M. Buricea, Victor Sterom, Valeria Manta Tăicuțu, atât de dragi inimii domnului Neagu SE EXCLUD RECIPROC EMINESCU ŞI MAIORESCU? Ideea că între moartea intelectuală, civilă şi creatoare şi cea clinică, naturală şi ideologică a existat un decalaj de cinci ani capătă, observ, tot mai multă audiență printre eminescologi. A existat oare, cum se tot vehiculează, forțe interesate în scoaterea lui din lume, din conştiința publică şi din haloul spiritului românesc înainte de moartea lui naturală, în decimarea lui intelectuală înainte de a şi da obştescul sfârşit? Ce a făcut Eminescu în cei cinci ani de tăcere intervalul dintre 28 iunie 1883 şi 15 iunie 1889? Sigur că întrebările ar putea continua, dar nu insistăm, în locul lor preferăm să trecem în revistă întâmplările care au generat atâtea controverse şi derute epistemice şi pe care harnicul eminescolog Theodor Codreanu le a escavat cu atâta rigoare şi aplecare pentru lucrul bine certificat. Stăruim. A existat o cabală interesantă în eliminarea lui Eminescu din arhitrava conştiinței mai bune a românilor? Dacă da, atunci trebuie văzut care a fost miza şi pe

15 ce motive s au calat toate vâltorile abătute asupra poetului într o vreme când era în imposibilitate de a se apăra.trei se pare c au fost circumstanțele ce au contribuit la neutralizarea înainte de vreme a poetului devenit incomod.în primul rând desprindem o cauză politică, generată de noile circumstanțe europene în care România încerca să şi facă vaduri noi de protecție şi afirmare, când continentul nostru se structura în noi centre de putere. În aceste condiții, România se pregătea să încheie Tratatul secret cu Puterile Centrale, ceea ce, era de presupus, îl va scandaliza serios pe Eminescu întrucât avea ca urmări colaterale abandonarea Transilvaniei şi a românilor din Ardeal. Verbul acid, patetic şi necruțător ar fi încurcat mult tratativele în derulare şi ar fi alertat conştiința publică românească asupra consecințelor dezastruoase pentru ideea de unitate națională şi pentru idealul Daciei Mari, aşa cum se prefigura în cadrul Societății Carpații în care Eminescu avea o poziție centrală. Eminescu era un vizionar, privea evoluția spiritului românesc dintr o perspectivă largă şi denunța cu o pasiune neîndiguită politica de deznaționalizare a românilor din Ardeal. Mai ales după ce parlamentul maghiar a promulgat cele două legi şcolare prin care se urmărea maghiarizarea forțată a celor de altă naționalitate, mişcare de emancipare a românilor din Transilvania căpăta forme mai active, mai diversificate şi mai decomplexate. Domina încă, peste lumea românească din Ardeal, spiritul şagunist indus de vrednicul mitropolit, care a vitaminizat ideea emancipării românilor de peste munți, nu doar cu mijloace culturale şi propagandistice, dar şi cu măsuri practice, active, reformatoare. Fusese primul preşedinte al ASTREI şi privea problema emancipării românilor din Ardeal dintr o perspectivă mult mai largă decât miza descinderii în mental, în problemele de conştiință şi de izbăvire spirituală. Eminescu a devenit incomod odată cu orientarea politică a României spre Puterile Centrale cu care avea în derulare un tratat secret. Era de aşteptat ca vocea lui Eminescu să devină mai virulentă față de această nouă orientare politică care avea ca pandant trădarea românilor din Ardeal. Trebuia, prin urmare, neutralizat înainte de a se pronunța public, vehement şi cu consecințe nedorite de niciuna din părțile contractante. Problema era foarte sensibilă. Se ştie cât a trebuit să se umilească Petre Grădişteanu pentru îndrăzneala de a fi afirmat că din coroana regală (a regelui Carol al României) lipsesc câteva mărgăritare aluzie evidentă la provinciile rămase în afara trupului țării (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul). Bietul de el a trebuit să bată drumul până la Viena pentru a cere iertare şi pentru a şi abjura fraza rostită la Iaşi, la începutul lunii iunie 1883. Să mai amintim că tot în acele zile de iunie, când s a declanşat boala lui Eminescu, a fost desființată Societatea Carpații care număra peste 2000 de membri şi care şi propunea, printre altele, şi refacerea Daciei Mari. Mai trebuie amintită şi scrisoarea lui P. P. Carp adresată lui Maiorescu în acele zile fierbinți de iunie în care cerea potolirea lui Eminescu (adică să şi mai îmblânzească tonul articolelor publicate în oficiosul partidului conservator, Timpul. Or, tocmai aceasta era problema; putea fi potolit Eminescu? Exista vreun mijloc care să i îmblânzească tonul articolelor astfel încât să nu irite spiritul de opinie şi Curtea de la Viena cu care eram în tratative avansate? Se pare că ideea declanşării lui ca inapt

16 pentru exerciții lucide era, de departe, mult mai oportună şi ferită de consecințe. La fel de interesată în scoaterea din scenă şi de sub reflectoare a lui Eminescu era şi mişcarea masonică din România acelui timp. Dacă documentarea lui Theodor Codreanu este exactă (şi n am nici un motiv de îndoială), în 1880 activau în România nu mai puțin de 32 de loji masonice practicând diverse rituri cu centre de iradiere în Franța, Anglia, Germania etc. Or, una din ideile forță ale masoneriei era mondialismul, adică discreditarea conştiinței naționale, a fibrei etnice şi a naționalismului, exact ideile din care se deconta toată publicistica lui Eminescu. Poate n a fost chiar pionierul, dar a fost, oricum, unul dintre cei care au fundamentat naționalismul românesc. Din atitudinea lui se revendică toate mişcările naționaliste ulterioare, chiar şi cele pe care e greu de crezut că Eminescu le ar fi creditat. Cum a acționat masoneria românească pentru vulnerabilizarea imaginii publice intelectuale şi civice a poetului? N a fost greu dacă avem în vedere că masoneria penetrase bine elita politică şi intelectuală din România. Majoritatea politicienilor care guvernau țara făceau parte din diferite loji masonice. Dincolo de toate disputele dintre rituri, masonii se înțelegeau bine când era vorba de însăşi temeiurile care au stat la aderarea lor în mişcarea masonică. Hotărârea lui P. P. Carp, Maiorescu şi a altor fruntaşi junimişti de a răspunde ofertei literare şi de a participa la actul de guvernare, fireşte, cu prețul unei breşe în interiorul partidului conservator, imprima vieții politice de la noi o altă cheie decât cea pentru care militase poetul în redacția ziarului Timpul. Poate ar trebui să insistăm mai mult asupra implicatului politic în presupusa dublă asasinare a lui Eminescu, dar nu ştia în ce măsură mai este necesar, câtă vreme politicul pare mai degrabă un substitut al apartenenței magice. Oamenii importanți din acea vreme dacă nu toți, cel puțin în majoritate care au fost, într un fel sau altul, antrenați în drama bolii lui Eminescu în cei cinci ani de zbucium şi de internări successive, aparțineau diferitelor loji musonice şi e greu de stabilit cât de mult conta doctrina politică desfăşurată la lumina zilei, în pandant cu activitatea lor umbroasă, tectonică şi subterană. Ar mai fi de lămurit două aspecte: Oare Maiorescu s a purtat ca un adevărat protector sincer şi statornic al poetului în acele zile de luptă grea cu tenebrele întunericului? A făcut Maiorescu tot ce se putea face pentru a i alina suferințele şi pentru a i prelungi cât mai mult starea de sănătate şi de travaliu intelectual? Dacă observăm bine, majoritatea celor ce s au aplecat asupra acestui subiect delicat (amintesc printre altele cartea lui Călin I. Cernăianu, Conjurația anti Eminescu ) nu numai că nu crede în loialitatea pontifului junimist față de poetul aflat în suferință, dar îl culpabilizează ca principal vinovat în scurtarea drumului spre morgă. Că Maiorescu ar fi făcut acest joc fariseie din calitatea lui de mason, nu mai era decât consecința directă a prejudecății aşezată la cheia portativului exegetic. Şi mai e un aspect; au fost medicii de la sanatoriul doctoratului Suțu nişte complici ai cazuisticii pusă la cale de a cabală interesată de moartea civilă a lui Eminescu înaintea celei biologice, sau a fost vorba numai de o imcompetență cronică a celor din sanatoriu? Astfel spus, a fost asasinat cu voie vegheată sau din ignoranță? Nu pun în

17 discuție profesionalismul doctorilor de la sanatoriul Ober Dobling de lângă Viena (Leidesdorf şi Obersteiner) a căror terapeutică n a fost pusă la îndoială de nimeni întrucât, se ştie, a dat rezultate, poetul a părăsit sanatoriul înzdrăvenit. În schimb, tratamentul administrat de doctorul Suțu cu supradoze de mercur exagerate nu putea avea decât un efect fatal. Era conştient de consecințele ucigătoare ale tratamentului aplicat sau făcea jocul unei oculte? Implicarea lui Maiorescu în această perioadă tulbure din viața lui Eminescu, ideea c ar fi intervenit malefic pe lângă medicii sanatoriului Suțu capătă un credit crescând printre cercetătorii biografiei poetului. O diviziune a cărții lui Călin L. Cernăianu, amintită mai sus, poartă un titlu mai mult decât inflamant: Avocatul plăteşte, medicul execută. Ce să execute? Ce dispoziții putea să i impună profesorul, parlamentarul, academicianul şi ministeriabilul Maiorescu celor ce se îngrijeau de sănătatea poetului? Chiar devenise atât de indezirabil şi periculos vieții politice de la noi încât să fie necesară lichidarea lui fizică? Mai poate fi observat un lucru în timp ce numărul acuzatorilor lui Maiorescu, apărătorii criticului, fie dintr o lipsă de documente, fie dintr o timorare stereotipă, devin din ce în ce mai neînsemnați, atât ca pondere cât şi ca ipotecare credibilă. Se ignoră până şi acea exemplară scrisoare trimisă lui Eminescu, imediat după externarea lui din sanatoriul vienez. Bine,domnule Eminescu, îi scria criticul, suntem noi aşa străini unii de alții? Nu ştii d ta iubirea şi (dacă mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deşi este mai tare) admirația adeseori entuziastă ce o avem şi eu şi tot cercul nostru literar pentru d ta, pentru poeziile d tale, pentru toată lucrarea d tale literară şi politică? (subl.n.) Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi, toți prietenii d tale şi (numai aceştia) am contribuit pentru puținele trebuințe materiale ce le reclamă situația. Şi n ai fi făcut şi d ta tot aşa din multulpuținul ce l ai fi avut când ar fi fost nevoie de orice amic, necum de un amic de valoarea d tale? (M. Eminescu, Opere, vol XVI, p. 615). A fost Maiorescu un ipocrit, un fățarnic, un farsor? Se dedubla într un protector adevărat şi sincer şi un cinic atroce lucrând umbros pentru dispariția poetului? Greu de răspuns, dar e nefiresc să se folosească selectiv fondul de documente existent după ideea/prejudecata pe care am îmbrățişat o şi dorim s o impunem percepției publice. Cum a devenit Maiorescu un prefăcut capabil de fapte odioase, când toată biografia lui anterioară şi posterioară nefericitului moment Eminescu configurează imaginea omului integru, abil, consecvent şi cu ardere pentru țară, pentru valorile ei? E greu de crezut că viitorul prim ministru român să nu fi înțeles cât de necesară ar fi fost pana lui Eminescu în condițiile politice ale României de după Războiul de independență, când trebuiau consolidate funcționalități unei structuri autonome adoptate de noul organism național. E greu de crezut c a renunțat aşa de uşor la imaginea de protector al scriitorilor talentați de dragul unei imagini prefabricate şi nesigure. De asta zic: nu trebuie să ne pripim în răspunsuri. N a întocmit el, ulterior, referatele care au dus la premierea scriitorului Mihai Sadoveanu şi a lui Octavian Goga? Sadoveanu încă nu, dar Goga era un politician adevărat cu un discurs influent printre politicienii vremii. Presupunând c a fost un

18 autor moral al morții civice a lui Eminescu, de ce ulterior când Iorga a organizat acea manifestare studențească împotriva unui spectacol în limba franceză şi când fruntaşii partidului conservator l au rugat să l potolească pe năstruşnicul lider al Sămănătorismului s a folosit exclusiv de mijloace puritane şi umane? De ce l a sprijinit,oral şi material, pe poetul Panait Cerna, i a mijlocit internarea în sanatoriul de la Sinaia şi i a fixat o subvenție lunară de 30 de lei, fără alte condiții şi consecințe colaterale? Presupunând c ar fi existat un cinism fioros al lui Maiorescu față de Eminescu, cel bolnav şi lipsit de apărare, tot rămâne greu de explicat de ce cazuistica a rămas singulară, fără alte expresii anterioare sau posterioare. Mi e teamă că toată suspiciunea şi zelul depus în găsirea unor vinovați chiar şi acolo unde n au fost face parte din fizionomia noastră etnică. Nici danezii, nici nemții n au căutat vinovați pentru moartea, în condiții asemănătoare, a lui Soren Kierkegaard sau Fr. Nietzsche. Mi e teamă că noi, românii, conservăm un anumit tip de originalitate chiar când e vorba de aspecte aşa de sensibile, căutând vinovați chiar şi acolo unde a lucrat destinul. Mai grav este că cei doi critici ai culturii româneşti (Eminescu şi Maiorescu) sunt aduşi în situație de eliminare, de excludere, ori, cultura noastră are nevoie de amândoi şi orice excludere am procesa, ar însemna o cavernă imensă în ansamblul culturii româneşti, pe care nu ştiu cine şi cum o v a umple vreodată. De asta zic: în panteonul recunoştinței noastre este loc pentru amândoi şi nu trebuie aduşi în situația de eliminare reciprocă. Ionel NECULA Tecuci CRONICA UNEI REVISTE de Mihai Brătescu Încă din luna martie a.c., am trăit o frumoasă şi admirabilă surpriză prin primirea la redacția revistei noastre a unui impresionant tom publicistic, de format mare (A3) şi policolor, reprezentat de revista Viața de pretutindeni de la Arad, pe lunile octombrie decembrie 2008, însumând incredibilul număr de 324 de pagini! Este vorba, literalmente, de o ediție jubiliară, judecând după cum arată. Am aflat, cu uimire, că revista apare astfel în mod obişnuit, grație sprijinului financiar consistent al distinsei Doamne Mariana Brăescu Silvestri, continuatoarea operei culturale şi de mecenat a ilustrului şi regretatului soț al Domniei Sale ARTUR SILVESTRI personalitate proeminentă a culturii şi ştiinței româneşti şi europene, strălucit scriitor, filosof al culturii, istoric şi critic literar, chemat la Domnul, chiar de ziua