DREPTUL UNIUNII EUROPENE (II) 1

Transcription

1 Prof. univ. dr. Augustin FUEREA DREPTUL UNIUNII EUROPENE (II) 1 Curs pentru învăţământul la distanţă Lucrarea de faţă reprezintă numai o punere în temă a studenţilor de la cursurile ID. Pentru prezentarea la examen, este necesar studiul literaturii de specialitate precizată în programa analitică La realizarea prezentului suport de curs au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in notele de subsol, cât şi în bibliografia ataşată. 1

2 OBIECTIVELE CURSULUI: Raportarea din ce în ce mai amplă la noua tipologie de drept, deja recunoscută de specialişti, teoreticieni şi practicieni ai domeniului, adică Dreptul Uniunii Europene, cu subramurile sale, este consecinţa etapei pe care o parcurge ţara noastră, în prezent, ca stat membru al Uniunii Europene. În acest fel, cursul urmăreşte: - cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii celor patru libertăţi de circulaţie specifice UE; - cunoaşterea procedurilor de adoptare a actelor juridice ale UE în domeniul libertăţilor de circulaţie; - studiul şi aprofundarea normelor de drept, a istoricului, a caracteristicilor şi a mecanismelor specifice dreptului concurenţial al Uniunii Europene (UE); - studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) relevante domeniului; - cunoaşterea libertăţilor de circulaţie din cadrul UE; - orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent, România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de stat membru al UE. Conform fişei disciplinei, competenţele specifice sunt: - analiza şi calificarea actelor juridice ale UE şi a normelor pe care le cuprind, a procedurilor legislative şi a normelor de procedură contencioasă în domeniu; - interpretarea naturii obligaţiilor implicate de diferite categorii de acte juridice ale UE şi capacitatea de a aplica în practică normele de drept al afacerilor în caz de conflict cu cele de drept intern; - corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică; - studiul şi aprofundarea celor patru libertăţi fundamentale: libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor şi a capitalurilor; - înţelegerea mecanismelor de control judiciar a respectării libertăţilor de circulaţie (inclusiv, excepţiile şi clauzele de salvgardare); - înţelegerea rolului jurisprudenţei CJUE în dezvoltarea dreptului UE al afacerilor; - înţelegerea naturii şi a caracteristicilor dreptului UE al afacerilor; - înţelegerea raporturilor juridice stabilite între instituţiile Uniunii, pe de o parte şi între acestea şi statele membre, pe de altă parte, precum şi a dinamicii acestor raporturi în cadrul dreptului UE al afacerilor; - explicarea poziţiei şi a rolului participanţilor în cadrul celor patru libertăţi de circulaţie; - înţelegerea şi interpretarea jurisprudenţei CJUE specifice domeniului. Însuşirea temeinică a Dreptului Uniunii Europene II presupune, pe lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare. De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii, în fiecare semestru, a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei teme din cadrul disciplinei. Referatul 2

3 nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să conţină elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor, studenţii vor prezenta, odată cu lucrarea, şi o declaraţie pe proprie răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor. Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea bibliografiei obligatorii. 3

4 EVALUAREA Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează astfel: 1. Evaluarea parţială, prin intermediul unei lucrări de control programate conform calendarului disciplinei. 2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul semestrului. Studiul disciplinei Dreptul Uniunii Europene II se finalizează cu susţinerea unui examen scris. Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităţilor tutoriale, studenţii au posibilitatea de a susţine, în cadrul grupei, referate şi de a participa activ la dezbaterile teoretico-aplicative. Activitatea studentului din timpul anului (elaborarea de referate, susţinerea acestora, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obţinute la lucrările de control) sunt notate de către cadrul didactic cu note de la 10 la 5. Referatele sunt prezentate, în original, la examen de către tutore. Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform planificării cuprinse în calendarul disciplinei, reprezintă 30% din nota finală obţinută de student. Studentul care a obţinut la examen cel puţin nota-limită de promovare (cinci), poate primi, pe baza referatelor şi a notelor obţinute la seminar, până la 2 puncte. Studentul care nu a obţinut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studiu. Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem de notare existent în învăţământul universitar din România. GRILA DE EVALUARE Grila de evaluare pentru examen cuprinde: 1. Două subiecte teoretice, care trebuie tratate analitic; 2.10 teste scurte care pot cuprinde şi aplicaţii practice. Suntem deschişi oricăror sugestii şi recomandări de îmbunătăţire şi actualizare a materialului şi mulţumesc anticipat celor care se vor implica în acest sens. La realizarea prezentului material au fost folosite, ca surse bibliografice, materialele indicate atât in notele de subsol, cât şi în bibliografia ataşată. 4

5 ACP AELS AUE Art. BCE CDE CE CECA/CECO CEDO CEE CEEA/Euratom CJCE FMI GATT GEIE GIE IMM JOCE JOUE LPS LS MEERC NC NIPC OCDE OIM OPA OPCVM OPS Op. cit. PCC PESC PMI ROCC SA SAE SCA SE SEE SNC SRL SUA TPI TRIPS TVC ABREVIERI Africa, Caraibe, Pacific Asociaţia Europeană a Liberului Schimb Actul Unic European Articolul Banca Centrală Europeană Culegere de decizii europene Comunitatea Europeană Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Comunitatea Economică Europeană Comunitatea Europeană a Energiei Atomice Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene Fondul Monetar Internaţional Acordul General pentru Tarife şi Comerţ Grup European de Interes Economic Grup de Interes Economic Întreprinderi mici şi mijlocii Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene Jurnalul Oficial al Uniunii Europene Libertatea prestării de servicii Libertatea de stabilire Măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative Nomenclatorul combinat Noul instrument de politică comercială Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică Organizaţia Internaţională a Muncii Oferta publică de achiziţii de valori mobiliare Organismele colective de valori mobiliare Oferta publică de schimb de valori mobiliare Opera citată Politica comercială comună Politica externă şi de securitate comună Întreprinderi mici şi mijlocii Regulamentul privind obstacolele în calea comerţului Societate pe acţiuni Societate anonimă europeană Societate în comandită pe acţiuni Societate europeană Spaţiul economic european Societate în nume colectiv Societate cu răspundere limitată Statele Unite ale Americii Tribunalul de Primă Instanţă Acord privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală Tarif vamal comun 5

6 UE UEM V.n. Uniunea Europeană Uniunea Economică şi Monetară Vechea numerotare 6

7 CUPRINS Unitatea de învăţare nr. 1 Obiectivele Uniunii Europene, principiile ordinii juridice a UE şi procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE 1.1. Delimitări conceptuale 1.2. Principiile ordinii juridice a UE 1.3. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE 1.4. Sarcini de lucru 1.5. Test de autoevaluare 1.6. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 2 Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene 2.1. Acţiunea în anulare 2.2 Acţiunea în carenţă 2.3. Întrebările preliminare 2.4. Sarcini de lucru 2.5. Test de autoevaluare 2.6. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 3 Introducere în studiul dreptului UE al afacerilor (material) 3.1. Consideraţii introductive 3.2. Cetăţenia europeană 3.3. Sarcini de lucru 3.4. Test de autoevaluare 3.5. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 4 Libera circulaţie a mărfurilor 4.1. Drept vamal al UE 4.2. Politica comercială comună 4.3. Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul Uniunii Europene 4.4. Restricţiile cu privire la schimburile neprevăzute de art. 28 şi 29 TFUE 4.5. Sarcini de lucru 4.6. Test de autoevaluare 4.7. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 5 Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor 5.1. Aspecte generale 5.2. Prezentarea libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor 5.3. Beneficiarii libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor 5.4. Dreptul comun al UE în materia libertăţilor de stabilire şi de prestare a serviciilor 5.5. Sarcini de lucru 5.6. Test de autoevaluare 7

8 5.7. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 6 Libera circulaţie a capitalurilor şi spaţiul financiar european 6.1. Libera circulaţie a capitalurilor 6.2. Spaţiul financiar european 6.3. Sarcini de lucru 6.4. Test de autoevaluare 6.5. Bibliografie Unitatea de învăţare nr. 7 Dreptul concurenţial din spaţiul european 7.1. Aspecte introductive 7.2. Interzicerea ajutoarelor de stat 7.3. Condiţiile aplicării dreptului concurenţial al UE întreprinderilor 7.4. Înţelegerile 7.5. Exploatarea abuzivă a poziţiilor dominante 7.6. Controlul concentrărilor 7.7. Sarcini de lucru 7.8. Test de autoevaluare 7.9. Bibliografie 8

9 Unitatea de învăare nr. 1. Obiectivele Uniunii Europene, principiile ordinii juridice a UE şi procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să cunoască particularităţile obiectivele UE; să identifice principiile ordinii juridice a UE; să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE. Cuprins: 1.1. Obiectivele Uniunii Europene 1.2. Principiile ordinii juridice a UE 1.3. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE 1.4. Sarcini de lucru 1.5. Test de autoevaluare 1.6. Bibliografie 1.1. Obiectivele Uniunii Europene Sarcinile Uniunii Europene nu sunt analoge celor dintr-o ordine constituţională statală. Nu este vorba, aşa cum se întâmplă în cadrul altor organizaţii internaţionale, de sarcini tehnice, precise, ci de domenii de activitate care aduc atingere esenţei înseşi a statelor. Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE) menţiona că UE avea ca misiune unirea statelor membre într-o singură comunitate, prin crearea unei pieţe comune, care să reunească pieţele naţionale ale statelor membre. Aceasta înseamnă că toate mărfurile şi prestările de servicii puteau fi propuse şi vândute în aceleaşi condiţii ca pe o piaţă internă. De asemenea, UE avea ca sarcină apropierea progresivă a politicilor economice naţionale. Obiectivul privind crearea unei pieţe comune a fost relansat odată cu programul de desăvârşire a Pieţei comune pentru anul Acest program a apărut pe baza a două considerente: - pe de o parte, un anumit număr de obstacole naţionale continuau să se opună realizării complete a libertăţilor Pieţei comune şi, - pe de altă parte, importante sectoare economice, precum telecomunicaţiile şi pieţele publice nu erau acoperite de Piaţa comună. 9

10 În Cartea albă privind desăvârşirea Pieţei interne, Comisia a prezentat, încă din iunie 1985, şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre o listă de măsuri ce cuprindea în jur de 300 de acte însoţite de un calendar precis, care trebuia să permită, până la sfârşitul anului 1992, suprimarea tuturor barierelor intracomunitare încă existente. În cursul aceluiaşi an, la summit-ul de la Milano, şefii de stat sau de guvern au încredinţat Comisiei mandatul politic de a realiza Piaţa internă Pentru ca acest lucru să aibă cea mai mică şansă de reuşită trebuia ca simpla declaraţie politică să capete o valoare juridică, adică obiectivul Piaţa internă 1992 trebuia să facă parte integrantă din Tratatele de la Roma. Acest lucru s-a realizat odată cu Actul Unic European, care completa, îndeosebi, Tratatul CEE printr-o dispoziţie potrivit căreia Comunitatea trebuia să ia măsuri destinate să stabilească, în mod progresiv, Piaţa internă, în cursul unei perioade care expira la 31 decembrie Acest program a fost realizat într-un termen obiectiv. Instituţiile UE au reuşit să creeze cadrul juridic necesar unei bune funcţionări a Pieţei interne. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, controalele privind identitatea persoanelor, la frontierele naţionale, au fost de mult anulate. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului privind Uniunea Europeană, Comunitatea Europeană (CE) a intrat într-o nouă etapă economică şi socială. Introducerea monedei unice, Euro, în 11 din cele 15 state membre 2, la data de 1 ianuarie 1999 constituie un alt semn al întrepătrunderii economiilor statelor membre ale UE şi consolidarea Pieţei interne. Instaurarea unei cetăţenii unionale a întărit drepturile şi interesele resortisanţilor statelor membre în cadrul UE. Orice cetăţean al Uniunii poate să circule liber în spaţiul Uniunii Europene 3, să voteze şi să fie ales la alegerile municipale 4 şi să beneficieze, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru 5, de dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi, conform principiului general al nediscriminării, de dreptul de a fi tratat, în orice stat membru, ca orice alt resortisant al acelui stat 6. Articolul 3 TUE (ex-articolul 2 TUE) (1) Uniunea urmărete să promoveze pacea, valorile sale i bunăstarea popoarelor sale. (2) Uniunea oferă cetăenilor săi un spaiu de libertate, securitate i justiie, fără frontiere interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulaie a persoanelor, în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, 2 Danemarca, Suedia şi Regatul Unit au refuzat să participe, iar Grecia nu îndeplinea la acea vreme, criteriile cerute, situaţie care, astăzi, s-a schimbat, Grecia devenind a 12-a ţară din zona Euro (în anul 2002). 3 Articolul 18 TCE (actualul art. 21 TFUE). 4 Articolul 19 TCE (actualul art. 22 TFUE). 5 Articolul 20 TCE (actualul art. 23 TFUE). 6 Articolul 17 alin. (2), coroborat cu art. 12 TCE. 10

11 dreptul de azil, imigrarea, precum i prevenirea criminalităii i combaterea acestui fenomen. (3) Uniunea instituie o piaă internă. Aceasta acionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o cretere economică echilibrată i pe stabilitatea preurilor, pe o economie socială de piaă cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forei de muncă i spre progres social, precum i pe un nivel înalt de protecie i de îmbunătăire a calităii mediului. Aceasta promovează progresul tiinific i tehnic. Uniunea combate excluziunea socială i discriminările i promovează justiia i protecia sociale, egalitatea între femei i bărbai, solidaritatea între generaii i protecia drepturilor copilului. Aceasta promovează coeziunea economică, socială i teritorială, precum i solidaritatea între statele membre. Uniunea respectă bogăia diversităii sale culturale i lingvistice i veghează la protejarea i dezvoltarea patrimoniului cultural european. (4) Uniunea instituie o uniune economică i monetară a cărei monedă este euro. (5) În relaiile sale cu restul comunităii internaionale, Uniunea îi afirmă i promovează valorile i interesele i contribuie la protecia cetăenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei, solidaritatea i respectul reciproc între popoare, comerul liber i echitabil, eliminarea sărăciei i protecia drepturilor omului i, în special, a drepturilor copilului, precum i la respectarea strictă i dezvoltarea dreptului internaional, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizaiei Naiunilor Unite. (6) Uniunea îi urmărete obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcie de competenele care îi sunt atribuite prin tratate. Potrivit art. 21 din Tratatul privind UE (TUE), obiectivele Uniunii sunt următoarele: (a) apărarea valorilor, a intereselor fundamentale, a securităii, a independenei i integrităii sale; (b) consolidarea i sprijinirea democraiei, a statului de drept, a drepturilor omului i a principiilor dreptului internaional; (c) meninerea păcii, prevenirea conflictelor i consolidarea securităii internaionale, în conformitate cu scopurile i principiile Cartei Organizaiei Naiunilor Unite, precum i cu principiile Actului final de la Helsinki i cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv cele privind frontierele externe; (d) promovarea dezvoltării durabile pe plan economic, social i de mediu a ărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; (e) încurajarea integrării tuturor ărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptată a barierelor în calea comerului internaional; 11

12 (f) participarea la elaborarea unor măsuri internaionale pentru conservarea i îmbunătăirea calităii mediului i gestionarea durabilă a resurselor naturale mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; (g) acordarea de asistenă populaiilor, ărilor i regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; (h) promovarea unui sistem internaional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică i pe o bună guvernare globală Principiile ordinii juridice a UE Menţionăm, cu titlu introductiv, faptul că principiile generale ale dreptului UE cuprind următoarele categorii de principii: - unele principii ale dreptului internaţional public 7 ; - principiile sistemelor juridice ale statelor membre 8 ; - principiile rezultate din dispoziţiile tratatelor Uniunii Europene 9 ; - drepturile fundamentale ale omului 10. Toate aceste principii sunt adaptate obiectivelor urmărite de Uniunea Europeană, astfel încât, uneori, pot suporta anumite limitări pentru a fi în conformitate cu dreptul UE. Totodată, trebuie precizat faptul că Tratatul privind UE şi Tratatul privind funcţionarea UE nu conţin referiri de ansamblu cu privire la principiile generale ale dreptului UE, cu excepţia articolului care fundamentează responsabilitatea extracontractuală a UE pe principiile generale comune statelor membre. Jurisprudenţa Curţii de la Luxembourg este cea care a consacrat recurgerea la principiile generale şi aceasta deoarece Curtea este cea care are sarcina de a asigura respectarea dreptului. Recurgerea la principiile generale de drept oferă un loc fundamental jurisprudenţei în cadrul definirii legalităţii unionale. Dacă se poate afirma că principiile generale de drept sunt considerate preexistente consacrării lor de către judecător, acesta din urmă este cel care constată existenţa lor, ceea ce îi conferă o vastă marjă de apreciere. Anumite principii având origine jurisprudenţială au fost consacrate ulterior în tratat, aşa cum s-a întâmplat cu principiul subsidiarităţii sau cu cel al respectării drepturilor fundamentale. Este dificil de prezentat în mod sistematic jurisprudenţa Curţii de Justiţie a UE în domeniul principiilor generale de drept. Tratatele institutive şi cele modificatoare nu conţineau dispoziţii cu privire la în domenii importante, precum: protecţia drepturilor fundamentale, regimul actelor juridice, procedura administrativă necontencioasă etc. În toate aceste domenii, recurgerea la principiile generale a permis construirea unei comunităţi de drept. Astfel, distingem trei categorii de principii, specifice ordinii juridice a UE, şi anume: drepturile fundamentale, principiile legate de respectarea securităţii juridice şi limitarea puterii discreţionare a legislativului. 7 Numai dacă sunt compatibile cu structura juridică a UE; de exemplu: principiul teritorialităţii. 8 De exemplu: principiile securităţii juridice, dreptului la apărare, egalităţii, legalităţii, bunei-credinţe etc. 9 Nediscriminarea pe motiv de cetăţenie, principiul echilibrului instituţional, principiul cooperării loiale între instituţii, principiul liberei circulaţii etc. 10 CJUE asigură respectarea acestora, inspirându-se din tradiţiile constituţionale comune statelor membre şi din instrumentele internaţionale relative la drepturile omului (în specialcedo) la care statele membre sunt parte. 12

13 a) Drepturile fundamentale Aşa cum afirmă Curtea de Justiţie, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare o asigură judecătorul comunitar. În această privinţă, judecătorul comunitar se inspiră din tradiţiile constituţionale comune statelor membre precum şi din indicaţiile furnizate de instrumentele internaţionale privind protecţia drepturilor omului la care statele membre sunt părţi. În acest cadru, CEDO la care TUE face referire în art. 6 are o importanţă considerabilă 11. Importanţa CEDO rezidă în faptul că, ratificată fiind de toate statele membre, aceasta constituie expresia valorilor lor comune. Curtea a consacrat, în timp, unele drepturi fundamentale în ordinea juridică a UE, după cum urmează: - protecţia vieţii private, libertatea de exprimare; - dreptul la un recurs efectiv; - libera exercitare a activităţilor economice şi profesionale; - dreptul de proprietate; - neretroactivitatea dreptului penal; - principiul egalităţii; - interdicţia discriminării etc. Drepturile astfel recunoscute pot fi exercitate în anumite limite care să nu aducă atingere substanţei dreptului respectiv. Limitele trebuie să răspundă unui interes general urmărit de Uniune şi nu trebuie să constituie o intervenţie disproporţionată prin raportare la scopul urmărit. Între drepturile fundamentale, o atenţie specială trebuie acordată respectării dreptului la apărare. În cadrul controlului pe care Curtea îl exercită cu privire la procedurile în materie de concurenţă şi anti-dumping, aceasta pune accentul pe principiul contradictorialităţii şi pe posibilitatea părţilor de a-şi expune punctul de vedere. b) Principiul securităţii juridice Acest principiu presupune ca fiecare persoană să cunoască normele care i se aplică şi să îşi întemeieze acţiunile pe aceste norme, ceea ce implică elaborarea unei legislaţii unionale clare şi previzibile. Principiul securităţii juridice cere ca legislaţia comunitară să fie sigură şi aplicarea sa previzibilă şi ca orice act comunitar care produce efecte juridice să fie clar, precis şi adus la cunoştinţa celui interesat astfel încât acesta să poată şti cu certitudine momentul de la care acel act produce efecte juridice. Această cerinţă se impune mai ales în cazul actelor susceptibile de a avea consecinţe financiare. 12 De aici decurg o serie de reguli protectoare pentru particulari în materie de publicitate a actelor, de retroactivitate etc. c) Limitarea puterii discreţionare Tratatele lasă instituţiilor UE o marjă largă de apreciere, în special în materie economică. Conform definiţiei date de Tribunalul de Primă Instanţă., în virtutea principiului proporţionalităţii legalitatea unei reglementări comunitare este subordonată condiţiei ca mijloacele pe care le pune în aplicare să fie apte să realizeze obiectivul legitim urmărit prin reglementarea în cauză şi să nu meargă dincolo de ceea ce este necesar pentru a-l atinge, fiind înţeles că, dacă se poate alege 11 Avizul CJCE din , 2/ Hotărârea TPI din , cauza Opel Austria c/. Consiliu. 13

14 între mai multe măsuri adecvate, trebuie aleasă cea mai puţin constrângătoare. 13 Principiul proporţionalităţii a devenit o regulă de drept primar prin incorporarea sa în Tratat. Aplicabilitatea principiilor generale de drept Principiile generale de drept constituie unul dintre elementele legalităţii unionale şi se impun cu această calitate instituţiilor UE. Principiile ocupă, astfel, în ierarhia normelor un rang superior dreptului derivat. Însă, principiile în discuţie se impun şi statelor membre atunci când acestea acţionează în domeniul dreptului UE. Această situaţie nu este valabilă doar pentru drepturile fundamentale, ci pentru toate principiile. Articolul 119 TFUE (ex-articolul 4 TCE) (1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, aciunea statelor membre i a Uniunii presupune, în condiiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piaa internă i pe definirea obiectivelor comune i conduse în conformitate cu principiul unei economii de piaă deschise, în care concurena este liberă. (2) În paralel, în condiiile i în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, această aciune presupune o monedă unică, euro, precum i definirea i aplicarea unei politici monetare unice i a unei politici unice a cursurilor de schimb, al căror obiectiv principal îl constituie meninerea stabilităii preurilor i, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susinerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piaă deschise, în care concurena este liberă. (3) Această aciune a statelor membre i a Uniunii implică respectarea următoarelor principii directoare: preuri stabile, finane publice i condiii monetare sănătoase, precum i o balană de plăi stabilă. Articolul 5 TUE (ex-articolul 5 TCE) (1) Delimitarea competenelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competene este reglementată de principiile subsidiarităii i proporionalităii. (2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acionează numai în limitele competenelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparine statelor membre. (3) În temeiul principiului subsidiarităii, în domeniile care nu sunt de competena sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă i în măsura în care obiectivele aciunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional i local, dar datorită dimensiunilor i efectelor aciunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituiile Uniunii aplică principiul subsidiarităii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităii i proporionalităii. 13 Hotărârea din , NMB c/. Comisia, cauza T-162/94, Rec. II

15 Parlamentele naionale asigură respectarea principiului subsidiarităii, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol. (4) În temeiul principiului proporionalităii, aciunea Uniunii, în coninut i formă, nu depăete ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituiile Uniunii aplică principiul proporionalităii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităii i proporionalităii Procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE În prezent, procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene sunt prevăzute în Partea a şasea Dispoziţii instituţionale şi financiare, Titlul I Dispoziţii instituţionale, Capitolul 2 Actele juridice ale Uniunii, procedurile de adoptare şi alte dispoziţii din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Potrivit art. 289 alin. (1) TFUE, procedura legislativă ordinară 14 constă în adoptarea, în comun, de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. În continuare, alin. (2) precizează faptul că, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă specială 15. Prin urmare, două sunt procedurile legislative prin care sunt adoptate actele juridice ale Uniunii Europene, şi anume: procedura ordinară şi procedurile specială. Procedura legislativă ordinară (art. 294 TFUE 16 ) În toate cazurile în care tratatele Uniunii Europene 17 fac trimitere la procedura legislativă ordinară pentru adoptarea unui act 18 se vor aplica prevederile înscrise în art. 294 TFUE. Astfel, în concordanţă cu prevederile alin. (2) al acestui articol, iniţiativa legislativă aparţine, în continuare, Comisiei. Astfel, Comisia îşi păstrează dreptul exclusiv de iniţiativă legislativă, prin prezentarea propunerilor legislative Consiliului şi Parlamentului European. De la această regulă, excepţie fac domeniile în care Tratatul nu prevede altfel, în special domeniul privind cooperarea judiciară în materie penală şi cooperarea poliţienească. Potrivit art. 293 alin. (2) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia îşi poate modifica propunerea pe tot parcursul procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii. 14 Sublinierea noastră. 15 Idem. 16 Fostul art. 251 Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE). 17 Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. 18 Articolul 294 alin. (1) TFUE. 15

16 Pe parcursul a 15 alineate, art. 294 TFUE detaliază desfăşurarea procedurii ordinare. Astfel, procedura se caracterizează prin 4 momente distincte, şi anume: - prima lectură; - a doua lectură; - concilierea; - a treia lectură. Domenii: - serviciile de interes economic general (art. 14 TFUE); - iniţiativele cetăţeneşti (art. 24 TFUE); - aplicarea regulilor de concurenţă politicii agricole comune (art. 42 TFUE); - legislaţia în materia politicii agricole comune (art. 43 TFUE ); - excluderea unui stat membru din anumite activităţi din sfera de aplicare a dispoziţiilor cu privire la dreptul de stabilire (art. 51 alin. (2) TFUE); - extinderea beneficiului dispoziţiilor cu privire la prestările de servicii la resortisanţii unui stat terţ stabiliţi în Uniune (art. 56 alin. (2) TFUE); - liberalizarea serviciilor în anumite sectoare determinate (art. 59 par. 1 TFUE); - imigrarea şi lupta împotriva traficului de fiinţe umane v (art. 79 par. 2 TFUE); - cooperarea judiciară în materie penală (art. 82 par. 1 şi 2 TFUE); - Eurojust (art. 85 par. 1 alin. (2) TFUE); - Europol (art. 88 par. 2 alin. (1) TFUE); - măsurile necesare pentru utilizarea monedei Euro (art. 133 TFUE); - sănătatea publică (art. 168 par. 4 TFUE); - fondurile structurale (art. 177 alin. (1) TFUE); - energia (art. 194 par. 2 TFUE); - statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil altor agenţi ai Uniunii (art. 336 TFUE) ş.a. Procedura legislativă specială Tratatul de la Lisabona reduce procedurile legislative la două. Astfel, alături de procedura legislativă ordinară, este reglementată şi procedura legislativă specială, procedură prin care, în cazurile prevăzute de tratate, actele juridice ale Uniunii Europene pot fi adoptate de către Parlamentul European, cu participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European. Particularităţi ale acestei proceduri: - pentru adoptarea unui act, prin această procedură, este necesară realizarea unanimităţii în cadrul Consiliului, precum şi obţinerea unei aprobări din partea Parlamentului. In acest fel, statele membre dispun de un veritabil drept de veto, în timp ce membrii Parlamentului European au un rol mai mic, deoarece nu mai deţin aceleaşi atribuţii ca în cazul procedurii legislative ordinare; - rolul Comisiei nu este menţionat în mod explicit, însă se poate afirma că executivul Uniunii Europene îşi vede atribuţiile sporite, în sensul că, urmare a unui 16

17 act legislativ 19, Comisia poate interveni în cadrul procedurii, modificând unele elemente neesenţiale ale actului propus. Procedura legislativă specială se aplică, îndeosebi, în următoarele materii: - justiţie şi afaceri interne: Parchetul european; cooperarea poliţienească operaţională; măsurile privind paşapoartele; cărţile de identitate; permisele de şedere ş.a.; - buget: resursele proprii; cadrul financiar plurianual etc.; - fiscalitatea: deplasările de capital către ţările terţe; armonizarea legislaţiilor privind impozitele indirecte etc.; - unele aspecte prevăzute în cadrul anumitor politici comune (de exemplu: măsurile de mediu având natură fiscală; programele de cercetare şi dezvoltare tehnologică, atunci când programul-cadru plurianual este adoptat potrivit procedurii legislative ordinare; securitatea socială şi protecţia socială a lucrătorilor Sarcini de lucru 1. Prezentaţi, comparativ, obiectivele Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Maastricht şi Tratatului de la Lisabona. 2. Principiul subsidiarităţii în dreptul UE Test de autoevaluare 1. Obiectivul privind crearea unei pieţe comune a fost în anul: a) 1992; b) 1995; c) Drepturile fundamentale fac parte integrantă din: a) ordinea juridică internaţională; b) principiile generale de drept; c) Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. 19 Actele legislative definesc, în mod expres, obiectivele, conţinutul, domeniul de aplicare şi durata delegării de competenţe. Elementele esenţiale ale unui anumit domeniu sunt rezervate actului legislativ şi nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de competenţe (Gyula Fábián, op. cit., p. 218). 17

18 3. Principiul securităţii juridice presupune ca fiecare persoană să cunoască normele care i se aplică. Adevărat/Fals Bibliografie Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V- a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar; - Revista Română de Drept European. Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 18

19 Unitatea de învăare nr. 2. Controlul judiciar al respectării ordinii juridice a Uniunii Europene Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să cunoască principalele acţiuni introduse în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene; să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască procedurile de adoptare a actelor juridice ale UE. Cuprins: 2.1. Acţiunea în anulare 2.2 Acţiunea în carenţă 2.3. Întrebările preliminare 2.4. Sarcini de lucru 2.5. Test de autoevaluare 2.6. Bibliografie 2.1. Acţiunea în anulare Acţiunea în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituţiile UE şi persoanele fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de instituţiile UE şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia. Este un mijloc de control al conformităţii actelor juridice ale UE, un control de legalitate şi urmăreşte desfiinţarea 20 unui act ilegal, nu modificarea lui. Acţiunea trebuie introdus împotriva actelor instituţiilor. Indiferent de la ce instituţie emană actul, acesta trebuie să fie unul obligatoriu, adică să producă efecte de drept. Avizele şi recomandările nu pot face obiectul unei acţiuni în anulare. Acest lucru exclude toate actele instituţiilor care oferă numai avize 21. Legitimare procesuală activă o pot avea următoarele categorii de subiecte de drept: a. statele membre, Consiliul şi Comisia (denumite titulari super-privilegiaţi, deoarece ele pot introduce o acţiune în anulare fără nici o condiţie specială privind interesul); b) Parlamentul European, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi (acestea sunt considerate titulari semi-privilegiaţi, deoarece ele nu pot introduce o acţiune în anulare decât pentru a-şi apăra prerogativele); c) particularii (persoanele fizice şi peroanele juridice: individul, o întreprindere, o comună, Regiunea Walonă etc). Acţiunea în anulare va fi intentată împotriva actelor 20 Actul va fi anulat cu efecte ex tunc (ca şi când nu ar fi existat) şi, în mod excepţional, cu efecte ex nunc (numai pentru viitor). 21 De exemplu, un act al Comitetului Regiunilor. 19

20 adoptate în comun de Parlamentul European şi de Consiliu, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE şi a actelor Parlamentului menite să producă efecte juridice faţă de terţi 22. Termenul în care se poate formula acţiunea în anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel interesat. Regulamentul de Procedură al Curţii prevede că termenul curge, în caz de notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Cauzele de anulare sunt: necompetenţa, încălcarea unor norme fundamentale de procedură, încălcarea tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia şi abuzul de putere. În primul şi al doilea caz, Curtea de Justiţie şi Tribunalul se pot autosesiza. În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea de Justiţie declară actul nul şi neavenit. Prin urmare, actul dispare din ordinea juridică a UE ex tunc, de la data intrării în vigoare. Astfel, părţile trebuie puse în situaţia anterioară adoptării actului Acţiunea în carenţă Acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum şi a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de Justiţie refuzul Parlamentului European, al Consiliului, al Comisiei şi al BCE de a decide în materii în care aceste instituţii au, prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură. Fiind un mijloc de control jurisdicţional, acţiunea în carenţă are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor unionale conferite instituţiilor prin Tratatele institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze. Scopul său este obţinerea unei declaraţii/hotărâri a Curţii că instituţia a acţionat nelegal prin neluarea unei decizii. Titularii acţiunii în carenţă sunt aceeaşi ca şi cei care pot introduce o acţiune în anulare. Astfe lau legitimare procesuală activă statele membre şi celelalte instituţii (inclusiv Curtea de Conturi). Trebuie remarcat faptul că instanţele Uniunii, Curtea şi Tribunalul, nu au drept de acţiune 23. De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea de Justiţie cu o plângere împotriva unei instituţii a Uniunii care a omis să îi adreseze un act, altul decât o recomandare sau un aviz. Acţiunea în carenţă poate fi intentată împotriva Consiliului, a Parlamentului European, a Comisiei şi a Băncii Centrale Europene. Acţiunea în carenţă nu poate fi exercitat decât dacă instituţia în cauză a fost, în prealabil, invitată să acţioneze şi dacă la expirarea unui termen de două luni de la această invitaţie, instituţia nu a luat atitudine. Partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia UE că perseverarea în inactivitate va duce la un o acţiune în 22 Potrivit jurisprudenţei CJCE, în hotărârea Les Verts, C-294/83, s-a decis faptul că orice act cu forţă juridică obligatorie a oricărei instituţii comunitare poate fi supus controlului de legalitate ale CJCE. În consecinţă, ar putea fi declarate nule şi acte emise de alte entităţi sau organisme cărora instituţiile comunitare le-au delegat diverse competenţe. 23 Opinia avocatului Lenz, C-13/83, Parlament/Comisie. 20

21 carenţă. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni, în decursul căruia instituţia trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând limitele în care viitoarea acţiune în carenţă va putea fi introdus. Dacă instituţia în cauză a luat atitudine, acţiunea rămâne fără obiect. Dimpotrivă, dacă instituţia nu acţionează, aceasta poate fi adusă în faţa Curţii sau a Tribunalului într-un termen de două luni, în baza unei acţiuni în carenţă propriu-zis. Curtea apreciază că orice act sau acţiune a instituţiei în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu, trebuie considerat ca fiind o luare de poziţie, punând capăt carenţei. Dacă şi după cele două luni, trecute de la punerea în întârziere, instituţia în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de două luni pentru a sesiza Curtea cu o acţiune în carenţă propriu-zis. Instituţia sau instituţiile a căror abţinere a fost declarată contrară tratatului este obligată/sunt obligate să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii. Hotărârea este limitată: obligă instituţia să acţioneze, dar nu ia locul actului. Curtea poate indica care act este necesar pentru conformarea cu hotărârea sa. Această acţiune reprezintă mijlocul de a invita instituţia UE competentă să acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obligaţiile. Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: încălcarea Tratatului şi deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestei acţiuni incompetenţa instituţiei sau violarea normelor substanţiale Întrebările preliminare Tratatele prevăd posibilitatea realizării unei activităţi de interpretare de către Curte, cu titlu incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei UE pe calea acţiunii în interpretare. Potrivit Tratatului, Curtea este competentă să hotărască cu titlu prejudicial (prealabil): asupra interpretării prezentului Tratat; asupra validităţii şi interpretării actelor luate de instituţiile Comunităţii şi de BCE; asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd. Pentru ca instanţa de la Luxemburg să se poată pronunţa, trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului juridic al UE în cauză. În cadrul acestei acţiuni, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile naţionale. Cererea trebuie să emane de la o jurisdicţie a unui stat membru, însă noţiunea de jurisdicţie nu a fost precizată, astfel încât a revenit Curţii de Justiţie sarcina de a o interpreta. Astfel, pentru ca o autoritate să poată fi calificată drept jurisdicţie, Curtea de Justiţie ţine cont de un ansamblu de elemente, precum: originea legală a autorităţii; permanenţa acesteia; caracterul obligatoriu al jurisdicţiei sale; natura contradictorie a procedurii; aplicarea, de către autoritate, a regulilor de drept; independenţa sa. CJCE a considerat că judecătorii unei instanţe arbitrale nu-i pot adresa o astfel de întrebare deoarece aceştia nu funcţionează în cadrul unei jurisdicţii obligatorii. Introducerea unei acţiuni în interpretare se prezintă fie ca un drept, fie ca o obligaţie a instanţelor naţionale. O jurisdicţie naţională, care a stabilit necesitatea 21

22 clarificării sensului sau a forţei unei dispoziţii de drept al UE, are de ales între realizarea de către ea însăşi a acestei nevoi de interpretare sau poate să se adreseze cu o cerere prejudicială Curţii europene de justiţie. Jurisdicţia naţională trebuie să aprecieze necesitatea unei decizii prejudiciale pentru a oferi soluţia într-un litigiu naţional 24 şi, în funcţie de rezultatul la care ajunge, poate, fie să realizeze singură interpretarea, fie poate să-şi exercite dreptul de a sesiza CJ. De regulă, instanţa naţională recurge la propria interpretare atunci când cererea de interpretare este făcută de una dintre părţi sau de către părţi de comun acord. Este posibil ca instanţa naţională să ţină cont în interpretarea pe care urmează să o facă şi de interpretarea oferită de CJ într-o cauză anterioară. Astfel, în situaţia existenţei unei jurisprudenţe unionale relevante, judecătorul naţional fie acceptă şi aplică răspunsul prejudicial disponibil sau, mai general, răspunsul care poate fi dedus din jurisprudenţa Curţii, fie să facă uz de dreptul său de a adresa o cere prejudicială Curţii. Libertatea judecătorului naţional de a da sau nu curs dreptului său de a se adresa Curţii europene de justiţie este posibilă până în momentul în care nevoia de interpretare realizată de către o jurisdicţie este prevăzută în obligaţia de cooperare cu CJ. Judecătorul naţional, care deschide o acţiune în interpretare, suspendă procesul pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii, care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la acesta Sarcini de lucru 1. Menţionaţi care este legitimarea procesuală în cadrul acţiunilor introduse în faţa CJ. 2. Ce reprezintă procedura opiniei separate şi unde este întâlnită? 2.5. Test de autoevaluare 1. Procedura recursului în carenţă cuprinde: a) etapă; b) 2 etape; c) 3 etape; d) o etapă scrisă şi una orală. 2. În ceea ce priveşte condiţiile cererii de recurs în interpretare, trebuie: a) ca în statul reclamant să fi fost epuizate toate căile de atac interne; b) să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea cerând recursul în interpretare; c) să nu existe un litigiu în faţa instanţei care cere recursul în interpretare în faţa Curţii. 24 CJCE, , Leclerc-Siplec, aff. C-412/93, Rec. p. I

23 3. Legitimarea procesuală pasivă nu este întâlnită în cadrul recursului: a) în anulare; b) în interpretare; c) în carenţă Bibliografie Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V- a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar; - Revista Română de Drept European. Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 23

24 Unitatea de învăare nr. 3. Introducere în studiul dreptului afacerilor Uniunii Europene (dreptul material) Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să cunoască particularităţile construcţiei europene în contextul globalizării; să identifice carateristicile cetăţeniei europene; să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască drepturile cetăţenilor europeni. Cuprins: 2.1. Consideraţii introductive 2.2. Cetăţenia europeană 2.3. Sarcini de lucru 2.4. Test de autoevaluare 2.5. Bibliografie 3.1. Consideraţii introductive Particularităţile construcţiei europene în contextul globalizării A devenit, deja, de notorietate faptul că integrarea construcţiei europene în ordinea economică mondială a reprezentat, şi continuă să reprezinte, o veritabilă constantă. Prin urmare, este evident că nu putem disocia regulile cu privire la libera circulaţie a mărfurilor de dispoziţiile Acordurilor Generale pentru Tarife şi Comerţ (GATT) care au acest obiect şi, cu atât mai mult, nu putem disocia regulile referitoare la circulaţia capitalurilor şi a plăţilor internaţionale de cele prevăzute în cadrul Fondului Monetar Internaţional (FMI). Aceste acorduri internaţionale au contribuit, în mare măsură, la semnarea Tratatelor de la Roma. Semnarea acordurilor de la Marrakech 25 a accentuat legătura între construcţia europeană şi realizarea unei ordini comerciale mondiale care să integreze nu numai mărfurile, ci şi serviciile şi, mai ales, investiţiile şi circulaţia capitalurilor. Dispoziţiile GATT 26 permit recunoaşterea uniunilor vamale şi a proceselor de integrare economico - regionale. Astfel, uniunile vamale (sub condiţia de a da naştere unui teritoriu vamal comun, unui tarif vamal comun şi să liberalizeze schimburile comerciale) trebuiau notificate instanţelor GATT 27 şi, în principiu, aprobate. Însă, în cazul Comunităţii Europene (CE), lucrurile stau altfel. Comunitatea a obţinut, în 25 Acordul de la Marrakech privind constituirea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Acordul internaţional privind carnea de bovină şi Acordul internaţional privind produsele lactate, încheiate la Marrakech la 15 aprilie Art. XXIV. 3 În prezent, Organizaţia Mondială a Comerţului OMC. 24

25 timp, un statut comparabil cu cel al statelor membre GATT. CE a fost asociată lucrărilor GATT şi a participat, în calitate de parte, la negocierile comerciale deschise în cadrul GATT. Tratatul de la Roma 28 acordă prerogative de negociere autorităţilor UE pentru punerea în aplicare a politicii comerciale comune, politică care trebuie să se bazeze pe principii uniforme. Comunitatea a fost considerată ca substituind statele membre în cadrul GATT 29. În timp, la nivel unional, s-a accentuat diferenţa între Piaţa comună, Uniunea Europeană şi o simplă uniune vamală sau o simplă zonă de liber schimb. Această diferenţă a fost, din punct de vedere juridic, percepută, încă de la început, de către Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE). În celebra hotărâre Van Gend en Loos 30, CJCE a subliniat că obiectivul Tratatului instituind CEE, de realizare a unei pieţe comune a cărei funcţionare priveşte direct justiţiabilii Comunităţii, implică faptul că Tratatul este mai mult decât un acord care nu ar crea decât obligaţii reciproce între statele contractante. De fapt, preambulul Tratatului se adresează direct popoarelor europene. Referitor la temeiul Uniunii vamale observăm că libera circulaţie a mărfurilor la nivel unional se întemeiază chiar pe principiile Uniunii vamale. În acest fel, se urmăreşte înlăturarea obstacolelor netarifare pentru comerţul între statele membre. GATT anulează asemenea obstacole prin art. XXIV, par. 8, care vizează şi celelalte reglementări comerciale restrictive 31. Uniunea vamală este, deja, un obiectiv mai ambiţios decât zona de liber schimb care se limitează la asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre, lăsându-le competenţa şi libertatea de a reglementa importurile din state terţe 32. Cu privire la Piaţa internă constatăm faptul că, încă de la început, CE a avut în vedere obiective care le depăşeau cu mult pe cele ale unei simple Uniuni vamale. Libertatea de circulaţie a capitalurilor 33, a persoanelor şi a serviciilor nu intrau în perspectivele iniţiale ale GATT. 34. Eliminarea obstacolelor din calea liberei circulaţii a persoanelor, a capitalurilor şi a serviciilor se regăsea, în anul 1957, printre obiectivele Comunităţii. Dar, numai cu ocazia adoptării Actului Unic European 35, Piaţa comună a devenit Piaţa Internă, care, conform articolului, deja, celebru 8A inserat în Tratatul de la Roma, presupune un spaţiu fără frontiere interne, în cadrul căruia libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile prezentului tratat Art. 111 (abrogat în anul 1992) şi 133 (V.n.: art.113). 29 A se vedea, de exemplu, CJCE, hotărârea din , International Fruit Company e.a. / Produktschap voor Groenten en Fruit, C-21/72. Acordurile GATT pot să nu aibă efect direct, dar beneficiază de prioritate. Totul depinde, însă, de caracterul condiţionat sau nu al acordurilor internaţionale în cauză. 30 Hotărârea CJCE din , NV Algemene Transport- en Expeditie Onderneming van Gend & Loos împotriva Administration fiscale néerlandaise, C-26/ Este cazul Tratatului de la Roma (a se vedea art. 28 V.n.: art. 30). 32 A se vedea art. XXIV, par. 8, GATT. 33 Pentru care statutul FMI lasă iniţiativa totală statelor membre, cu excepţia plăţilor curente (art. VIII, secţ. 2 din statut privind distincţia între plăţi curente şi circulaţia capitalurilor, primele fiind libere, în principiu; a se vedea aceeaşi distincţie în art. 67 şi 106 din redactarea iniţială a Tratatului şi, în prezent, în art. 73B). 34 Majoritatea serviciilor au intrat în atenţie numai cu ocazia Rundei Uruguay, prin Acordul general pentru comerţul cu servicii (GATT). 35 În data de 17 şi, respectiv, 28 februarie Textul a devenit art. 14(2) din TCE şi a rămas neschimbat după Tratatul de la Maastricht. 25

26 Lămuriri conceptuale Pentru o mai bună înţelegere a problematicii prezentate în paginile ce urmează, considerăm că lămurirea, încă de la începutul demersului nostru, a unor concepte specifice dreptului afacerilor UE, este bine venită. Astfel, în continuare, vom explica noţiunile cele mai uzitate în materie, şi anume: Libertatea de stabilire constituie, în primul rând, dreptul recunoscut emigranţilor statelor membre ale Comunităţilor Europene de a avea acces la activităţi independente şi la exercitarea acestora, pe teritoriul statelor membre, beneficiind de sprijin material şi, acolo unde este cazul, juridic. În al doilea rând, libertatea de stabilire constă în posibilitatea oferită resortisanţilor unui stat membru stabiliţi pe teritoriul altui stat membru. de a înfiinţa şi administra întreprinderi 37. Libertatea prestării de servicii poate fi definită ca dreptul de a oferi, avânduse ca bază un sediu, oricare ar fi acesta (principal sau secundar), stabilit pe teritoriul Comunităţii Europene, servicii persoanelor sau firmelor, avându-şi reşedinţa pe teritoriul altor state membre. Reglementările UE nu conţin o definiţie clară a ceea ce numim prestarea de servicii. Prin interpretarea dispoziţiilor Tratatului de la Roma instituind Comunitatea Europeană, se acceptă a priori că toate activităţile din cadrul profesiilor aşa numite liberale (medic, avocat, notar, arhitect etc.) sunt incluse în noţiunea acceptată de Comunitatea Europeană referitoare la prestarea de servicii. Prin noţiunea de societăţi, dreptul UE are în vedere entităţile create în virtutea unui instrument juridic şi, în actualul stadiu al dreptului UE, în virtutea unui ordin juridic naţional. În materia dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii, potrivit art. 48 din TCE, prin societăţi se înţeleg societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. Reprezentanţele presupun, într-un stat membru al Uniunii, un sediu principal preexistent, care ar putea să se extindă înspre teritoriile altor state membre. Reglementarea UE enumără un anumit număr de forme de reprezentanţe: agenţii, sucursale sau filiale. Agenţia se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (deci, agenţiile pot fi persoane juridice mandatate), dar termenul este uneori folosit ca sinonim al sucursalei. Sucursala este o instituţie lipsită de personalitate juridică şi care, din punct de vedere juridic, nu este autonomă, chiar dacă are o autonomie de fapt. Filialele, dimpotrivă, sunt autonome din punct de vedere juridic, prevăzute cu personalitate juridică, chiar dacă, sub aspect economic, sunt dependente de instituţia bază. Trebuie să remarcăm faptul că nu toate persoanele fizice sau juridice emigrante, dintr-unul din statele membre ale CE, sunt beneficiarele libertăţilor din cadrul Comunităţii Europene. Nu au această calitate decât cele care, prin migrarea sau prin activitatea lor, se plasează în situaţiile legislative interne. Nu vor putea, deci, să invoce libertăţile garantate de CE şi, din această cauză respectivele persoane pot fi, uneori, defavorizate. Este emigrant unional orice persoană care are cetăţenia unuia dintre statele membre ale UE. 37 Art. 43 din TCE 26

27 Se poate întâmpla ca aplicarea legislaţiei naţionale să pună pe emigranţii unui stat membru într-o situaţie juridică sau economică mai puţin favorabilă decât cea a emigranţilor altor state membre. În acest caz, apare ceea ce putem numi drept discriminare indirectă Cetăţenia Uniunii Europene Clarificări conceptuale Încă de la instituirea sa prin Tratatul de la Maastricht 39, cetăţenia europeană dobândeşte un rol esenţial în dezvoltarea actuală a procesului de integrare europeană. Potrivit dispoziţiilor unionale, cetăţenia europeană, ca obiectiv, se constituie într-o nouă etapă a procesului de realizare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei 40. Cetăţenia europeană constă în posibilitatea oferită oricărei persoane care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat cetăţean al Uniunii Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului asupra Uniunii Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii europene, implicând, în acest fel, cetăţenii în procesul de integrare europeană. Ca urmare a dezvoltării Pieţei unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulaţie a mărfurilor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi la protecţia socială ş.a. Cetăţenia europeană îmbracă un caracter dual, în sensul în care recunoaşterea sa este condiţionată de existenţa cetăţeniei unui stat membru al Uniunii Calificarea noţiunii de cetăţenie europeană Cetăţenia europeană nu este o noutate la nivel unional. Aceasta poate fi identificată sub forma unei noi dezvoltări istorice a conceptului de cetăţenie, prin modificarea dimensiunilor şi a formelor dispoziţiilor juridice şi politice. Cetăţenia europeană nu poate fi înţeleasă dacă este privită numai din punct de vedere juridic. Acest lucru se întâmplă pentru că cetăţenia europeană are şi o puternică semnificaţie politică, iar principiile sale stau la baza valorilor politice şi ale unei democraţii moderne care constituie temeiul procesului de integrare. Deşi nu poate fi, încă, apreciată ca fiind un stat federal, Uniunea Europeană a dezvoltat, după Actul unic european 41, un veritabil proces de federalizare 42, sau, 38 Pentru detalii, a se vedea Augustin Fuerea, Dreptul comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag Articolele 17 22, partea a II-a din Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), aşa cum a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999 (fostul art. 8, partea a II-a, Tratatul de la Maastricht) şi Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003). 40 Articolul 1 din Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (fostul art. A din Tratatul de la Maastricht). 41 Actul Unic European, semnat în anul 1986, a impulsionat procesul de integrare. Astfel, articolul 13 prevede crearea unui spaţiu fără frontiere interne în cadrul căruia este asigurată libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor şi a capitalurilor. Altfel spus, s-a încercat să se extindă ideea unei Comunităţi bazată pe libera circulaţie a factorilor de producţie şi nu a persoanelor în calitate de cetăţeni. 27

28 altfel spus, un fenomen de denaţionalizare 43 (de scoatere) a anumitor domenii de sub paravanul competenţei exclusive a statelor, ceea ce conduce, în mod evident, la o federalizare a asocierii statelor actuale. Sub aspect strict constituţional, noua instituţie creată prin Tratatul de la Maastricht nu este comparabilă cu cea atribuită unui cetăţean al unuia din cele 27 de state membre; conceptul de status civitatis începe să capete din ce în ce mai mult aspectul de status civitatis naţional oarecare. Cetăţenia europeană a plasat cetăţenii sub protecţia dreptului UE, furnizând o eventuală platformă în favoarea dezvoltării federale a Uniunii Europene actuale. Integrarea devine, astfel, un mijloc de a ajunge la un federalism by analogy Cetăţenia europeană După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, cetăţenii Uniunii Europene au dobândit o serie de drepturi desprinse din norme având caracter fundamental. Forţa politico-constituţională a acestui important progres politic nu-şi produce, încă, efectele în întregime în cadrul legislativ unional. Pierderea de către o persoană fizică a cetăţeniei unui stat membru incumbă, în mod implicit, pierderea de către aceeaşi persoană a cetăţeniei europene. De asemenea, pierderea, de către un stat, a calităţii de stat membru al Uniunii Europene este de presupus că generează, în mod implicit, pierderea cetăţeniei europene de către toţi cetăţenii acelui stat. Drepturile ce decurg din noul statut nu îmbogăţesc cu nimic patrimoniul juridic al individului în cadrul legislaţiei statului de origine, ci generează consecinţe în alte două direcţii: în primul rând, în legislaţiile altor state membre (dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur şi drepturile electorale) şi în legislaţia UE (dreptul de petiţie, prin sesizarea Mediatorului); în al doilea rând, în legislaţia internaţională (cu privire la protecţia diplomatică). Păstrarea cetăţeniei europene vizează, în primul rând, îndeplinirea condiţiilor prevăzute în fiecare stat membru al UE şi, în al doilea rând, presupune respectarea cerinţelor stabilite la nivel unional Drepturile cetăţenilor europeni Cetăţenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Astfel sistematizate, acestea sunt: dreptul la libera circulaţie, dreptul de sejur şi de stabilire, dreptul la muncă şi studiu în toate statele membre; dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile Parlamentului European şi la 42 J. Martinez López Muniy, Qué Unión Europea? Una unión de Estados soberanos, pero firme, estable y eficaz, în Papeles de la Fundación para el Análisis y los Estudios Sociales, nr. 34, Madrid, 1996, p Expresia este preluată din Enrico Ferri, op. cit., p. 11, şi aparţine lui M. C. Pensovecchio. Autorul precizează că drepturile economico-profesionale, ca şi o bună parte dintre drepturile sociale sau politice care derivă din cetăţenia europeană, constituie o realitate ca şi principiul aplicării egalităţii de tratament, ceea ce relevă aici o descentralizare substanţială a drepturilor prevăzute de legislaţia statelor membre. 44 Enrico Ferri, op. cit., p

29 alegerile locale în statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite pentru cetăţenii statului respectiv; dreptul de petiţie în faţa Parlamentului European şi dreptul de a se adresa Mediatorului european pentru examinarea cazurilor de administrare defectuoasă a afacerilor UE de către instituţiile şi organele Uniunii (mai puţin Curtea de Justiţie a Uniunii Europene); dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţie diplomatică şi consulară din partea autorităţilor diplomatice sau consulare ale unui alt stat membru, în cazul în care statul de unde provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul respectiv Sarcini de lucru 1. Enunţaţi şi prezentaţi, pe scurt, drepturile cetăţenilor europeni. 2. Definiţi următoarele concepte: Piaţă comună; Piaţa unică; Piaţă internă; uniune vamală; zonă de liber schimb Test de autoevaluare 1. Uniunea vamală se caracterizează prin: a) libera circulaţie a mărfurilor, adoptarea unui TVC şi un TVA comun; b) libera circulaţie a factorilor de producţie, adoptarea unui TVC; c) libera circulaţie a factorilor de producţie, libera circulaţie a capitalurilor, adoptarea unui TVC şi un TVA comun. 2. Libera circulaţie a mărfurilor la nivelul UE se întemeiază pe principiile: a) Uniunii Europene; b) Uniunii vamale; c) AELS. 3. Sucursala este o instituţie: a) fără personalitate juridică; b) cu personalitate juridică; c) nu este reglementată în dreptul UE Bibliografie Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. 29

30 Bibliografie recomandată: Doctrină: - Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002; - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V- a, Editura ACTAMI, Bucureşti, 2000; - Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 30

31 Unitatea de învăare nr. 4. LIBERA CIRCULAŢIE A MĂRFURILOR 45 Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să cunoască caracteristicile dreptului vamal al UE; să identifice elementele esenţiale ale politicii comerciale comune; să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască principalele prevederi ale legislaţiei UE în materia liberei circulaţii a mărfurilor; să interpreteze jurisprudenţa CJUE în domeniu. Cuprins: 2.1. Drept vamal al UE 2.2. Politica comercială comună 2.3. Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul UE 2.4. Restricţiile cu privire la schimburile neprevăzute de articolele 34 şi 35 TFUE 2.5. Sarcini de lucru 2.6. Test de autoevaluare 2.7. Bibliografie 2.1. Dreptul vamal al UE Teritoriul vamal Iniţial, teritoriul vamal al Comunităţii nu a dobândit forma frontierelor politice ale celor 6 state membre. Codul vamal al UE este cel care determină (defineşte) teritoriul vamal cu anumite evoluţii graduale în cadrul integrării. Astfel, articolul 3 al Regulamentului nr. 2913/92 din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal al UE delimitează teritoriul vamal al Uniunii, după cum urmează: 1. Teritoriul vamal al Comunităţii cuprinde: teritoriul Regatului Belgiei, teritoriul Regatului Danemarcei, cu excepţia Insulelor Feroe şi Groenlandei, teritoriul Republicii Federale Germane, cu excepţia Insulelor Heligoland şi al teritoriului Büsingen (Tratatul de la 23 noiembrie 1964 dintre Republica Federală Germania şi Confederaţia Elveţiană), teritoriul Regatului Spaniei, exceptând Ceuta şi Melilla, teritoriul Republicii Elene, teritoriul Republicii Franceze, cu excepţia teritoriilor de peste mări şi a collectivités territoriales ( Saint-Pierre i Miquelon i Mayotte), teritoriul Irlandei, 45 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, Droit des affaires de l`union Européenne, 3e, Éditions Litec, 1999, pag ; Augustin Fuerea, Dreptul comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag

32 teritoriul Republicii Italiene, cu excepţia municipiilor Livigno şi Campione d'italia, precum şi a apelor naţionale ale lacului Lugano, care se află între mal şi frontiera politică a zonei situate între Ponte Tresa şi Porto Ceresio, teritoriul Marelui Ducat al Luxemburgului, teritoriul Regatului Ţărilor de Jos în Europa; teritoriul Republicii Portugheze, teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, precum şi al Insulelor Canalului şi Insulei Man. teritoriul Republicii Cehe, teritoriul Republicii Estonia, teritoriul Republicii Cipru, teritoriul Republicii Letonia, teritoriul Republicii Lituania, teritoriul Republicii Ungaria, teritoriul Republicii Malta, teritoriul Republicii Polonia, teritoriul Republicii Slovenia, teritoriul Republicii Slovace, teritoriul Republicii Bulgaria, teritoriul României. 2. Următoarele teritorii situate în afara teritoriilor statelor membre sunt considerate ca făcând parte din teritoriul vamal comunitar, ţinând seama de convenţiile şi tratatele aplicabile în ceea ce le priveşte 46 : (a) FRANŢA Teritoriul Principatului Monaco, definit în Convenţia vamală semnată la Paris la 18 mai 1963 (Jurnalul Oficial al Republicii Franceze din 27 septembrie 1963, p. 8679) (b) CIPRU Teritoriul zonelor de suveranitate ale Regatului Unit Akrotiri şi Dhekelia, definite în Tratatul de constituire a Republicii Cipru, semnat la Nicosia la 16 august 1960 [United Kingdom Treaty Series No 4 (1961) Cmnd. 1252]. 3. Teritoriul vamal al Comunităţii include apele teritoriale, apele maritime teritoriale şi spaţiul aerian al statelor membre, ca şi teritoriile menţionate în alin. (2), cu excepţia apelor teritoriale, a apelor maritime teritoriale şi a spaţiului aerian al acelor teritorii care nu sunt parte a teritoriului vamal al Comunităţii, conform alin. (1). Acordul cu privire la instituirea Spaţiul economic european 47 (SEE), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, nu conţinea extinderea teritoriului vamal al CE. Acesta se limita la organizarea unei proceduri de consultare în caz de modificare unilaterală a 46 Astfel cum a fost modificat prin: Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Cehe, a Republicii Estonia, a Republicii Cipru, a Republicii Letonia, a Republicii Lituania, a Republicii Ungare, a Republicii Malta, a Republicii Polone, a Republicii Slovenia şi a Republicii Slovace şi adaptările tratatelor care stau la baza Uniunii Europene, Jurnalul Oficial, L 236, Acord încheiat între Comunităţile europene şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb. 32

33 drepturilor vamale ale unui stat membru al SEE şi al Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS) cu privire la statele terţe. Aderarea Austriei, Finlandei şi Suediei de la 1 ianuarie 1995 a extins teritoriul vamal al CE, Acordul privind SEE nu mai are în vedere, începând cu anul 1999, decât Islanda, Lichtenstein şi Norvegia Legislaţia vamală a) Codul vamal al UE Aşa cum este bine ştiut orice legislaţie vamală trebuie să abordeze, în acelaşi timp, mai multe probleme conexe. Determinarea tarifelor este, evident, esenţială. Dar, aplicarea acestor tarife nu poate fi rezolvată fără să fie stabilite şi regulile cu privire la valoarea în vamă a produselor, la originea lor (unională sau extraunională) şi la declaraţiile ce trebuie făcute. În timp, observăm că au fost adoptate şi modificate, succesiv, mai multe reglementări cu privire la fiecare dintre aceste chestiuni. De altfel, în data de 12 octombrie 1992, a intervenit şi o codificare în materie, prin adoptarea Codului vamal al UE 49 care constituie şi sursa normativă principală. Codul vamal al UE înlocuieşte şi completează cele 30 de acte adoptate în perioada Codul vamal stabileşte sfera de aplicare şi oferă de definiţii de bază. Astfel, Codul enunţă dispoziţiile generale cu privire la drepturile şi obligaţiile persoanelor în concordanţă cu reglementările vamale (dreptul de reprezentare, dreptul de decizie, dreptul la informare ş.a.). Totodată, Codul conţine elementele pe bază cărora drepturile de import sau export, precum şi alte măsuri prevăzute în cadrul schimburilor de mărfuri, se aplică. Aceste elemente sunt: tariful vamal al Comunităţilor europene, clasificarea tarifară a mărfurilor, originea acestora (preferenţială sau nu) şi valoarea lor în vamă. În forma actuală, Codul enumeră dispoziţiile aplicabile mărfurilor introduse pe teritoriul vamal al Comunităţii până când acestea primesc o destinaţie vamală. De asemenea, reglementează regimul introducerii mărfurilor pe teritoriul vamal unional, prezentarea lor în vamă, declararea sumară şi descărcarea mărfurilor în vamă, obligaţia de a atribui o destinaţie vamală şi un depozit temporar. Mărfurile neunionale care au circulat sub regimul de tranzit fac obiectul unor dispoziţii speciale. Codul consacră un număr mare de dispoziţii destinatarilor vamali. Astfel, sunt reglementate plasarea mărfurilor sub un regim vamal, precum cel de punere în liberă practică 50, tranzitul, antrepozitul vamal, perfecţionarea activă şi cea pasivă, transformarea sub control vamal, admiterea temporară şi exportul, precum şi alte destinaţii vamale (introducerea unei mărfi într-o zonă liberă sau antrepozit liber, reexportarea, distrugerea şi abandonarea mărfurilor). La titlul VI, Operaţiuni privilegiate, Codul reglementează regimul de produselor de pescuit maritim şi alte produse obţinute din mare. 48 State membre AELS, alături de Elveţia. 49 Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2913/92 din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar. 50 Punerea în liberă circulaţie. 33

34 Un alt titlu 51 este consacrat datoriei vamale. Astfel, regăsim dispoziţii cu privire la: garanţia pentru plata unei datorii vamale, apariţia datoriei vamale, recuperarea valorii datoriei vamale, stingerea datoriei vamale, rambursarea şi remiterea drepturilor. Ultimele titluri ale Codului au în vedere, după urmează: dreptul de recurs împotriva deciziilor luate în aplicarea reglementărilor vamale, instituirea unui Comitet al Codului vamal care să asiste Comisia atunci când sunt stabilite măsurile necesare pentru punerea în aplicare a Codului; dispoziţii cu privire la efectele juridice, într-un stat membru, a măsurilor adoptate, ale documentelor emise şi ale constatărilor făcute într-un alt stat membru. Tariful vamal comun (TVC) Tariful vamal comun este obligatoriu pentru toate statele membre, acestea nemaiavând dreptul să intervină pentru a reglementa taxele vamale sau taxele echivalente acestora pentru mărfurile provenind din statele terţe. Acest tip de tarif conţine două elemente esenţiale. Primul este cel care enunţă poziţiile tarifare care cuprind aproape de taxe, exprimate, în general, prin procente (ad valorem). Taxele sunt, în principiu, uniformizate în funcţie de poziţia tarifară. Există, totuşi, subdiviziuni care permit, în general, acordarea unei taxe reduse la intrarea pe teritoriul UE, având în vedere destinaţia specială a produselor în cauză 52. Totodată, există şi un număr mare de produse sau categorii de produse mult superioare poziţiilor tarifare. Al doilea element al TVC este un catalog care enunţă produsele cărora le corespunde o anumită poziţie tarifară. Este vorba despre Nomenclatorul combinat (NC), acesta fiind în conformitate atât cu cerinţele TVC, cât şi cu cele ale statisticii. De asemenea, Nomenclatorul este în concordanţă cu dispoziţiile Convenţiei internaţionale privind sistemul armonizat de desemnare şi codificare a mărfurilor 53. Deşi tariful instituit este unul comun, aceasta nu înseamnă că este şi uniform. TVC diferă în funcţie de ţara de origine şi de scopul importării produsului. Există anumite regimuri derogatorii şi preferenţiale: acela al admiterii temporare sau al perfecţionării active sau pasive 54. Valoarea în vamă şi valoarea tranzacţională Potrivit art. 29 Cod vamal, valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacţie, respectiv preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export în teritoriul vamal al UE. Preţul, plătit sau de plătit, poate fi ajustat, când este cazul, în anumite cazuri, cu condiţia: a. să nu existe restricţii privind înstrăinarea mărfurilor sau utilizarea lor de 51 Titlul VII Datoria vamală. 52 De exemplu, produse destinate anumitor categorii de aeronave, nave sau platformelor de foraj (Regulamentul Comisiei (CEE) nr. 4141/87, care determină condiţiile de admitere a produselor destinate anumitor categorii de aeronave, nave sau platforme de foraj pentru a beneficia de un regim tarifar favorabil la import în raport cu destinaţia lor specială). 53 Convenţia de la Bruxelles, 12 iunie 1985, semnată de CEE şi statele membre. 54 Mărfurile destinate să fie reexportate după utilizare; perfecţionare activă: mărfuri importate din ţările terţe pentru a fi prelucrate în CE şi, apoi, reexportate; perfecţionare pasivă: mărfuri exportate către statele terţe pentru a fi prelucrate acolo, apoi, reintroduse în CE. 34

35 către cumpărător, altele decât restricţiile care: sunt impuse sau solicitate prin lege sau de către autorităţile publice ale Comunităţii, limitează zona geografică în care mărfurile pot fi repuse în vânzare sau nu afectează substanţial valoarea mărfurilor; b. vânzarea sau preţul să nu fie supuse unor condiţii sau considerente pentru care să nu poată fi stabilită o valoare cu privire la mărfurile care sunt evaluate; c. nici o parte a profitului din nici o revânzare ulterioară, înstrăinare sau utilizare a mărfurilor de către cumpărător să nu revină direct sau indirect vânzătorului, decât dacă se poate efectua o rectificare adecvată în conformitate cu art şi d. cumpărătorul şi vânzătorul să nu fie legaţi sau, atunci când sunt legaţi, valoarea tranzacţiei să fie acceptabilă în scopuri vamale. Valoarea tranzacţională nu a fost întotdeauna admisă, anumite state preferând să taxeze mărfurile importate fie pe baza preţului de vânzare de pe piaţa lor internă, fie pe baza unui preţ reconstituit. Aceasta mărea paleta drepturilor şi, prin urmare, şi taxele. După Acordul din cadrul GATT 56, valoarea în vamă este, în principiu, valoarea de tranzacţie declarată. Numai când valoarea declarată este inacceptabilă din punct de vedere vamal autorităţile vamale pot reţine alte moduri de calcul. Originea produselor Tariful vamal comun nu este aplicabil decât acelor produse provenite din statele terţe. Acest lucru ridică problema aşa-numitelor uzine pirat ( căpuşe ) implantate în CE; în practica şi doctrina domeniului s-a pus întrebarea dacă producţiile acestor uzine pirat pot fi considerate ca originare din Comunitatea europeană. Conform articolului 23 Cod vamal, sunt considerate mărfuri originare dintr-o La stabilirea valorii în vamă conform art. 29, se adaugă la preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile importate: (a) următoarele elemente, în măsura în care ele sunt suportate de cumpărător, dar nu sunt incluse în preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri: (i) comisioane şi cheltuieli de brokeraj, cu excepţia comisioanelor de cumpărare, (ii) costul containerelor care sunt considerate, în accepţiune vamală, ca fiind acelaşi lucru cu mărfurile în discuţie, (iii) costul ambalării, fie pentru manoperă, fie pentru materiale; (b) valoarea, alocată adecvat, a următoarelor mărfuri şi servicii când sunt furnizate direct sau indirect de către cumpărător gratuit sau la un cost redus pentru utilizare în legătură cu fabricarea sau vânzarea la export a mărfurilor importate, în măsura în care această valoare nu a fost inclusă în preţul efectiv plătit sau de plătit: (i) materiale, componente, piese şi articole similare incorporate în mărfurile importate, (ii) scule, vopsele, matriţe şi articole similare utilizate la producerea mărfurilor importate, (iii) materiale consumate în procesul fabricării mărfurilor importate, (iv) lucrări de inginerie, dezvoltare, artă, proiectare, planuri şi schiţe realizate în altă parte decât în Comunitate şi necesare pentru fabricarea mărfurilor importate; (c) redevenţele şi taxele de licenţă legate de mărfurile care sunt evaluate, pe care cumpărătorul trebuie să le plătească direct sau indirect vânzătorului, ca o condiţie a vânzării mărfurilor evaluate, în măsura în care aceste redevenţe şi taxe nu sunt incluse în preţul efectiv plătit sau de plătit; (d) valoarea oricărei părţi din profitul oricărei revânzări, înstrăinări sau utilizări ulterioare a mărfurilor importate care îi revine vânzătorului direct sau indirect; (e) (i) cheltuielile de transport şi asigurare a mărfurilor importate, şi (ii) cheltuielile de încărcare şi manipulare legate de transportul mărfurilor importate până la locul de intrare pe teritoriul vamal al Comunităţii. 56 Runda Tokyo. 35

36 ţară, mărfurile obţinute sau produse în întregime în ţara respectivă 57. De asemenea, se ridică problema de a şti din ce stat terţ sunt originare produsele, deoarece tarifele vamale sunt diferenţiate în funcţie de statul de origine; există situaţii în care fabricanţii îşi mută producţia de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia pentru a beneficia de drepturi mai favorabile sau pentru a scăpa de dispoziţiile antidumping. Articolul 24 din Codul vamal al UE dispune faptul că o marfă a cărei producţie implică mai mult decât o ţară este considerată a proveni din ţara în care a fost supusă celei mai recente transformări substanţiale, motivate economic sau funcţionând într-o întreprindere echipată în acel scop şi din care a rezultat un produs nou sau care reprezintă un stadiu important al fabricaţiei. Interpretând dispoziţiile identice care erau incluse în regulamentele care au fuzionat în Cod, CJUE a precizat că simpla operaţiune de prezentare a produsului nu este suficientă, pentru că nu contribuie la crearea unui bun nou şi original 58. În cadrul Uniunii Europene, operaţiunile de asamblare pot fi considerate insuficiente pentru a putea conferi rezultatului asamblării calitatea de produs unional, dacă operaţiunea nu este un stadiu de producţie determinant care să dea naştere unui produs nou sau dacă, în absenţa apariţiei unui produs veritabil nou, valoarea adăugată prin asamblare este mică, ceea ce înseamnă că nu putem vorbi de o prelucrare substanţială. b) Formalităţile la frontierele spaţiului european Deşi nu există, încă, o uniformitate în ceea ce priveşte formalităţile la frontierele spaţiului european, trebuie evitate distorsiunile prea mari cu ocazia intrării pe teritoriul Uniunii Europene. În acest scop, la frontierele UE şi ale SEE este utilizat un formular unic, denumit Document administrativ unic (DAU) Politica comercială comună Generalităţi 57 Potrivit art. 23, alin. 2, Expresia mărfuri obţinute în întregime într-o ţară reprezintă: (a) produse minerale extrase pe teritoriul acelei ţări; (b) produse vegetale cultivate acolo; (c) animale vii, născute şi crescute acolo; (d) produse obţinute de la animale vii crescute acolo; (e) produse de vânătoare sau de pescuit obţinute acolo; (f) produse de pescuit maritim şi alte produse obţinute din apele maritime din afara apelor teritoriale ale unei ţări de către navele înmatriculate sau înregistrate în acea ţară şi sub pavilionul acelei ţări; (g) mărfuri obţinute sau produse la bordul navelor-uzină din produse menţionate la lit.(f) şi care provin din acea ţară, cu condiţia ca astfel de nave-uzină să fie înmatriculate sau înregistrate în acea ţară şi sub pavilionul acesteia; (h) produse obţinute de pe fundul mării sau din subsolul mării în afara apelor teritoriale, cu condiţia ca acea ţară să aibă drepturi exclusive de a exploata solul sau subsolul respectiv; (i) produse din deşeuri şi produse reziduale obţinute din operaţiuni de fabricare şi articole uzate, dacă acestea au fost colectate în zona respectivă şi sunt potrivite doar pentru a recupera materia primă; (j) mărfuri care sunt produse în locul respectiv exclusiv din mărfuri menţionate la lit. (a) - (i) sau din derivatele lor, în oricare stadiu al producţiei. 58 CJCE, hotărârea din , Gesellschaft für Überseehandel / Handelskammer Hamburg, C-49/76. 36

37 Politica comercială comună (PCC) a Uniunii Europene s-a integrat în perspectiva dezvoltării armonioase a comerţului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoaşterea unor prerogative speciale Comunităţii Europene şi, în mod implicit, Consiliului şi Comisiei. Totuşi, Tratatul nu reglementează acest aspect. Curtea de Justiţie a fost solicitată să precizeze când are Comunitatea, în principiu, o competenţă exclusivă. Nu ar fi admisibil ca statele membre să pună în aplicare politici divergente de politica comună a CE 59, cu excepţia cazului în care sunt abilitate special de către autorităţile UE 60. Domeniul competenţei exclusive a Uniunii Europene a fost accentuat odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, care a abrogat art. 116 cu privire la negocierea acordurilor internaţionale la care CE nu este parte 61. Rămâne, însă, în vigoare, în materie de acorduri internaţionale, articolul care conferă competenţă exclusivă UE de fiecare dată când Tratatul prevede încheierea unor acorduri care implică Comunitatea. Aceasta, însă, nu este suficient pentru a delimita domeniul competenţei exclusive a UE. Astfel, trebuie studiată repartizarea competenţelor realizată de Tratat şi conţinutul politicii comerciale comune. În consecinţă, este esenţială distincţia între competenţele explicite şi cele implicite. Liberalizarea schimburilor sau politica exporturilor nu se limitează decât la mărfuri. Serviciile pot fi avute în vedere de politica comercială comună, reţinând competenţa exclusivă a UE, deşi în acordurile negociate serviciile sunt considerate, în mod analog, mărfurilor. Mai delicată este, însă, problema competenţelor implicite ale Uniunii Europene. Ideea care se desprinde este cea potrivit căreia elaborarea progresivă a unui drept derivat într-un sector sau altul poate da naştere unor reguli comune restrictive care ar putea fi repuse în cauză dacă fiecare stat membru ar păstra, totuşi, o libertate de negociere exterioară. Deoarece armonizarea nu este decât parţială, vor rezulta competenţe concurente pentru state şi Comunitate în materia negocierilor. Situaţia este cu atât mai complexă cu cât este mai greu de determinat părţile unui acord internaţional care corespund unei armonizări complete interioare Comunităţii. În avizul său nr. 1/94 din 15 noiembrie 1994, CJCE reaminteşte obligaţia de a coopera, aşa cum rezultată din art al Tratatului. Din această perspectivă, dispoziţiile cu privire la TVC şi la dreptul vamal al UE depind, cu siguranţă, de politica comercială comună. În continuare, vom analiza principalele măsuri şi acţiuni prevăzute de art. 131 şi următoarele ale Tratatului. Există, astfel, 4 aspecte ce gravitează în jurul a 2 probleme principale, şi anume: liberalizarea schimburilor, în special prin armonizarea ajutoarelor pentru exporturi 63 şi încheierea acordurilor tarifare sau comerciale 64, pe de o parte, măsurile de protecţie, cu sancţionarea anumitor procedee neloiale 65 şi 59 CJCE, hotărârea din , Comisia/ Consiliu, C-22/ CJCE, hotărârea din , Donckerwolke e.a./ Procureur de la République e.a., C-41/ În acest caz, articolul prevedea o acţiune concertată şi solidară a statelor. 62 V.n.: art Art. 132 şi 133, V.n.: art. 112 şi Art. 133, V.n.: art Mai ales de dumping, art. 133 V.n.: art

38 clauzele de salvgardare în caz de deturnare de trafic sau de dificultăţi economice în anumite state membre 66, pe de altă parte Liberalizarea schimburilor c) Domeniu. Mărfuri şi servicii Această liberalizare este de actualitate atât pentru importul în cadrul Comunităţii Europene, cât şi pentru activitatea de export. Politica comercială comună este strâns legată de negocierile ţinute în cadrul rundelor GATT (ulterior ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului OMC) la care Comunitatea 67 este direct asociată atunci când este competentă. Politica comercială comună depăşeşte, odată cu semnarea în cadrul Rundei Uruguay a Acordului general pentru Comerţul cu servicii, domeniul comerţului cu mărfuri. Această politică priveşte şi prestaţiile de servicii transfrontiere, fără deplasarea persoanelor, care prezintă multe similitudini cu circulaţia mărfurilor. d) Importurile În ceea ce priveşte importurile cu destinaţia Comunitatea Europeană, principiul este acela al interdicţiei restricţiilor cantitative, în conformitate cu principiile GATT, fiind suficient tariful vamal comun. Totuşi, pentru anumite produse, statele membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative. Contingentele tarifare sunt, de asemenea, posibile în situaţia în care statele percep la import tarife inferioare TVC până la un anumit prag 68. Exceptările sau suspendările de drepturi pot, de asemenea, să fie decise. e) Exporturile În ceea ce priveşte exporturile, există un regim comun (restricţii acceptabile şi informarea reciprocă a statelor), încă din anul În timp, acest regim s-a dezvoltat şi diversificat. Astfel, au fost luate în considerare subvenţiile, dar, mai ales, politicile naţionale de ajutoare financiare pentru exporturi. Politica comercială comună are vocaţia de a armoniza acţiunile statelor la export, indiferent de mărfurile în discuţie. Au fost realizate, de asemenea, progrese în privinţa bunurilor culturale Art. 134, V.n.: art Reprezentată de Comisie, cu mandat de la Consiliu. 68 Mai sus de acesta, importul rămâne posibil, ceea ce nu este cazul într-un regim de contingentare cantitativă, ci numai la nivelul normal al TVC. 69 Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2603/69 din 20 decembrie 1969 privind stabilirea unui regim comun aplicabil exporturilor. 70 Regulamentul Consiliului (CEE) Nr.3911/92 din 9 decembrie 1992 privind exportul bunurilor culturale; Regulamentul Comisiei (CEE) Nr. 752/93 din 30 martie 1993 privind dispoziţiile de aplicare a Regulamentului Consiliului (CEE) nr. 3911/92 privind exporturile bunurilor culturale, Directiva Consiliului 93/7/CEE din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilicit teritoriul unui stat membru. Aceste texte sunt adoptate în legătură cu Convenţia de la Paris din privind comerţul ilicit cu bunuri culturale, negociată sub auspiciile UNESCO. 38

39 Acorduri internaţionale Locul important al Comunităţii Europene în cadrul schimburilor internaţionale a dus la încheierea unui anumit număr de acorduri comerciale. Cu titlu de exemplu, reţinem acordurile multilaterale încheiate în cadrul OMC şi GATT, sistemul generalizat de preferinţe, acordurile de asociere ale Comunităţilor europene care au ca obiect fie realizarea unei uniuni vamale, fie realizarea unei anumite zone economice, precum acordurile de la Lomé încheiate cu state din Africa, Caraibe şi Pacific (ACP) Protecţia comercială f) Generalităţi Deşi intră în competenţa unională, politica comercială nu este, totuşi, comună în toate privinţele. Statele membre păstrează posibilitatea de a lua anumite măsuri cu privire la state terţe, sub condiţia să fie în conformitate cu politica comună 71. În acest caz, trebuie acordată atenţie deturnărilor de traseu. Art prevede, în această situaţie, o clauză de salvgardare. Politica comună conduce şi la măsuri de protecţie colectivă, de exemplu împotriva dumping-ului. g) Clauza de salvgardare naţională Tratatul permite statelor membre să solicite Comisiei Europene să ia anumite măsuri restrictive în două situaţii principale, şi anume: în caz de deturnare de traseu (import prin intermediul unui stat terţ sau al CE pentru a ocoli măsurile de politică comercială ale statului membru de destinaţie a mărfurilor) şi atunci când conformitatea politicii comerciale a acelui stat cu dreptul unional ar conduce la disparităţi de politică comercială între statele membre care vor antrena dificultăţi economice într-unul sau mai multe state membre. În aceste situaţii, Comisia Europeană poate recomanda măsuri de cooperare. De asemenea, poate autoriza statele membre să adopte măsurile de protecţie necesare. În caz de urgenţă, statele pot solicita Comisiei să ia chiar ele însele măsurile necesare, însă aceste măsuri nu trebuie să aducă perturbări cu privire la funcţionarea Pieţei Comune. Întotdeauna, însă, Comisia este cea care controlează cauzele şi măsurile adoptate sub controlul CJCE. Mai mult, Comisia este cea care stabileşte, în funcţie de produse, măsurile de salvgardare puse la dispoziţia statelor 73. h) Măsuri de protecţie comună Prin măsurile de protecţie comună sunt vizate procedeele neloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terţe. 71 De exemplu, contingentele. 72 V.n.: art Decizia Comisiei din privind măsurile de supraveghere şi de protecţie pe care statele membre pot fi autorizate să le ia pentru aplicarea articolului 115 din Tratatul instituind CEE. 39

40 În principiu, resortisanţii statelor membre ale AELS care au ratificat Acordul asupra SEE 74 nu sunt avuţi în vedere 75. i) Dumping-ul Dumping-ul reprezintă dezvoltarea unei strategii discriminatorii în direcţia unei pieţe 76. Dumping-ul se defineşte prin faptul în sine de a vinde mai ieftin pe teritoriul UE, ceea ce nu se întâmplă pe alte teritorii, în circumstanţe normale. Circumstanţele normale sunt, adesea, dar nu întotdeauna, acelea pe care le putem observa în statul de origine al operatorului. Discriminarea trebuie să fie evidentă pentru a pune în valoare elementul caracteristic care este marja de dumping 77. Această discriminare serveşte la stabilirea prejudiciului suferit de producătorii din cadrul CE, ceea ce reprezintă un element indispensabil al dumpingului. În acord cu principiile OMC şi GATT, Regulamentul din organizează protecţia pieţei UE în caz de dumping. Este definită, în primul rând, procedura care permite punerea în evidenţă a marjei de dumping, deoarece aceasta poate fi utilă pentru reconstituirea preţului normal al produsului în cauză. Odată pusă în evidenţă, marja de dumping poate determina Comisia fie să edicteze drepturi provizorii sau definitive la intrarea produselor în UE, fie să obţină, din partea întreprinderilor în cauză, unele angajamente precise. Prezenţa uzinelor pirat în cadrul UE a permis dezvoltarea anumitor practici neloiale. Încărcarea excesivă a anumitor cheltuieli sau costuri de către întreprinderea mamă neunională (transport, salarii etc.) poate favoriza artificial apariţia unor asemenea uzine şi poate influenţa concurenţa în Europa. Înfiinţarea unei filiale unionale poate avea şi ea ca obiectiv eludarea reglementării antidumping. Cu toate acestea, circulaţia intraunională a mărfurilor nu este avută în vedere a priori de o reglementare care, cum este cazul celei din materia dumping-ului, este, înainte de toate, dirijată împotriva importurilor neloiale în direcţia teritoriului UE. Dumping-ul intraunional (organizat de o întreprindere a unui stat membru având ca destinaţie alt stat membru) avea sancţiune proprie, ce rezulta, în principal, din libera circulaţie a mărfurilor în cadrul UE: produsele vândute la preţuri de dumping în UE aveau vocaţia de a reveni pe teritoriul statului membru de origine cu o diferenţă de preţ favorabilă rezultată din dumping, ceea ce trebuia să distrugă strategia comercială care consta în a realiza o discriminare pe pieţele statelor membre. Prezenţa uzinelor pirat a creat, însă, un alt gen de probleme, în măsura în care era vizată întreaga Piaţă Comună, fără discriminare între statele membre. Reglementările antidumping au extins posibilitatea de a instaura drepturi antidumping pentru produsele fabricate în CE atunci când valoarea adăugată nu este suficientă. 74 Elveţia nu este parte la acest Acord. 75 Art. 26, Acordul privind SEE. 76 De exemplu, piaţa comunitară. 77 Diferenţa între preţul normal şi preţul practicat faţă de CE. 78 Regulamentul (CE) nr. 384/96 al Consiliului din 22 decembrie 1995 privind protecţia împotriva importurilor care fac obiectul unui dumping din partea ţărilor nemembre ale Comunităţii Europene, modificat prin Regulamentul nr. 2331/96, şi Regulamentul nr. 905/98, ultima modificare: Regulamentul (CE) nr. 2117/2005 al Consiliului din 21 decembrie 2005, JO L 340, , p editie speciala in limba româna: capitol 11 volum 44 p

41 j) Lupta împotriva practicilor ilicite sau neloiale Regulamentele anti-dumping nu acoperă toate practicile ilicite sau neloiale pe care le cunoaşte comerţul internaţional. Regulamentul din care stabileşte procedurile UE în domeniul politicii comerciale comune în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite prin reglementările internaţionale, în special cele instituite de către OMC, permite ca, la sesizarea primită de la o întreprindere dintr-un stat membru (sau la sesizarea din oficiu a Comisiei), să se examineze practicile comerciale ilicite sau neloiale care cauzează prejudiciu unei producţiei din cadrul CE. Practicile ilicite sunt variate. În urma unei consultări între statele membre (sau după o procedură internaţională de reglementare a diferendelor, când această procedură este prevăzută de angajamentele internaţionale ale CE (de exemplu OMC), Regulamentul autorizează edictarea oricăror măsuri care pot ajunge până la modificarea TVC sau a contingentelor. k) Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute Lupta împotriva importului de mărfuri contrafăcute reprezintă un aspect esenţial al politicii comerciale din orice stat sau grup de state industrializate. Din anul 1986, Comunitatea Europeană are un Regulament 80 care autorizează suspendarea punerii în circulaţie a mărfurilor contrafăcute 81. Această reglementare trebuie să fie corelată cu Acordul privind aspectele de drept al proprietăţii intelectuale care au incidenţă asupra comerţului, inclusiv comerţul cu mărfuri contrafăcute 82. l) Regimul comun al importurilor şi protecţia împotriva importurilor prejudiciabile În aplicarea principiilor GATT şi ale OMC, restricţiile cantitative sunt, în principiu, interzise în comerţul internaţional. Însă, trebuie avut în vedere faptul că importurile către UE, chiar licite, pot cauza prejudicii grave producţiilor din cadrul CE. În această situaţie, Comisia europeană poate dispune instituirea unor măsuri de salvgardare, pe timp limitat Libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european Aspecte generale a) Noţiunea de mărfuri. Domeniu 79 Regulamentul nr. 3286/94 al Consiliului, din , care stabileşte procedurile comunitare în materia politicii comerciale comune, în vederea asigurării exercitării de către Comunitate a drepturilor care îi sunt conferite prin regulile comerţului internaţional, în special cele instituite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), care abrogă Regulamentul nr. 2641/84, din Regulamentul nr.3842/86 al Consiliului, din , care fixează măsurile în vederea interzicerii punerii în liberă practică a mărfurilor contrafăcute, înlocuit de Regulamentul nr. 3295/94 al Consiliului, din , JOCE, L. 341, , înlocuit, la rândul său prin Regulamentul nr. 1383/ Autorităţile competente ale statului membru în cauză trebuie sesizate în termen de 10 zile de această suspendare fără de care va fi pronunţată ridicarea sechestrului. 82 Semnat în urma Rundei Uruguay. 83 De exemplu, pot fi decise reacţii moderate, precum: anchete, punerea sub supraveghere, fără a aduce atingere obligaţiilor ce rezultă din Tratatul OMC. 41

42 Necesitatea definirii noţiunii de marfă rezultă din faptul că dispoziţiile Tratatului instituind Comunitatea Europeană vizează capitalurile, persoanele şi serviciile, a căror circulaţie poate pune în mişcare mărfurile. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a definit marfa ca fiind orice bun apreciabil în bani, susceptibil, ca atare, să formeze obiectul unei tranzacţii comerciale. Imaterialitatea unui bun nu îl împiedică să fie considerat marfă. Ca definiţie, se poate reţine faptul că noţiunea de marfă reprezintă orice bun transportat peste o frontieră, în scopul unor tranzacţii comerciale. Astfel, sunt considerate mărfuri bunurile destinate consumului, medicamentele, electricitatea, deşeurile care nu au valoare comercială, generând anumite costuri pentru întreprinderi, materialele şi suporturile de sunet care sunt folosite în domeniul audiovizualului, piesele din metal preţios, dar numai în momentul în care nu mai au curs legal în statul respectiv. b) Regimul general al libertăţii de circulaţie a mărfurilor Principiul liberei circulaţii a mărfurilor se aplică mărfurilor originare din statele membre, şi anume: mărfurilor obţinute în întregime pe teritoriul vamal al Comunităţii, fără să fie folosite mărfuri importate din ţări sau teritorii care nu sunt incluse în teritoriul vamal 84 ; mărfurile importate din ţări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunităţii şi care se află în liberă practică, adică mărfurile care provin din ţări terţe pentru care au fost îndeplinite formalităţile de import şi au fost percepute taxele vamale şi taxele cu efect echivalent cerute în acel stat membru, dacă nu au beneficiat de rambursarea totală sau parţială a respectivelor taxe; mărfurile obţinute în cadrul teritoriul vamal al UE prin prelucrarea unor bunuri care sunt în liberă practică sau din bunuri fabricate în întregime pe teritoriul UE şi din produse care se află în liberă practică. Libera circulaţie a mărfurilor are la bază 2 piloni, şi anume : înlăturarea contingentelor şi a restricţiilor cantitative şi interzicerea măsurilor naţionale de toate tipurile care sunt susceptibile de a împiedica comerţul intraunional asemănător restricţiei cantitative. În acest sens, sunt vizate obstacolele tehnice (norme, specificaţii) sau altele (reguli de etichetare etc.) pe care statele pot să le adopte pe diverse pretexte (protecţia consumatorului, de exemplu) şi care pot stânjeni intrarea mărfurilor străine pe teritoriul lor. Primul pilon este inseparabil de Uniunea vamală, a cărei realizare este fundamentul Uniunii Europene înseşi. Uniunea vamală a fost realizată relativ repede. De la intrarea în vigoare a Tratatului, statele membre au acceptat o obligaţie care interzice orice măsură nouă în materie de drepturi vamale sau de taxe cu efect echivalent. Totuşi, suprimarea restricţiilor cantitative (cote) a fost realizată chiar înainte de terminarea perioadei de tranziţie. Măsurile cu efect echivalent restricţiilor cantitative au rămas şi vor rămâne 84 Intră în această categorie produsele minerale extrase din această ţară, produsele vegetale care sunt recoltate în statul respective, animalele născute şi crescute în ţara în cauză, produsele provenite de la animalele crescute în acel stat. 42

43 întotdeauna la import sau la export. Obiectivul acestor dispoziţii n-ar fi atins dacă, în acelaşi timp, nu ar fi prevăzută şi reglementarea monopolurilor comerciale 85 şi interzicerea discriminărilor fiscale între mărfuri, a căror natură fiscală împiedică să fie asimilate dreptului de vamă interzis în comerţul intraunional 86. Dispoziţiile Tratatului cu privire la libera circulaţie a mărfurilor au efect direct 87. Efectul direct vertical (faţă de state) nu ridică probleme. Efectul direct orizontal este a priori mai nesigur în măsura în care dispoziţiile în cauză vizează măsurile care pot fi adoptate de către state. Totuşi, având în vedere importanţa fundamentală a principiului liberei circulaţii a mărfurilor, CJUE a admis faptul că art interzice judecătorului naţional să ia în considerare o convenţie între particulari 89 care contribuie la împiedicarea importului de mărfuri dintr-un stat membru în altul. c) Spaţiul Economic European Acordul cu privire la SEE, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, consacră aplicarea, între statele membre, a principiilor UE privind libera circulaţii a mărfurilor Taxele cu efect echivalent dreptului de vamă Statele membre se abţin să stabilească taxe noi cu efect echivalent dreptului de vamă, iar drepturile de vamă trebuie să fie suprimate la expirarea perioadei de tranziţie. Tratatul nu defineşte noţiunea de taxe cu efect echivalent. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg a definit aceste taxe ca fiind toate acele taxe care, oricare ar fi denumirea sau tehnica lor, se adresează specific şi exclusiv produselor importate sau exportate, influenţând preţul lor în mod analog cu dreptul de vamă 91. Încălcarea dreptului UE este caracterizată de singurul fapt că o creştere pecuniară, chiar minimă, este cerută cu scopul de a trece o frontieră în interiorul spaţiului european. Nu este necesar ca perceperea să aibă efecte discriminatorii sau ca produsele să fie în concurenţă cu cele naţionale. De asemenea, nu este necesar nici ca taxa să fie cerută la trecerea fizică a frontierelor. Orice taxă, indiferent de loc, este o taxă cu efect echivalent, dacă are ca raţiune de a fi importul sau exportul. Nu sunt considerate taxe cu efect următoarele: taxele interne, taxele încasate pentru servicii prestate agenţilor economici, taxele solicitate în temeiul unor prevederi legale unionale Interzicerea măsurilor cu efect echivalent restricţiilor cantitative în comerţul 85 Art. 31, V.n.: art. 37 TCE. 86 De exemplu, dreptul de acciză. 87 CJCE, hotărârea din , NV Algemene Transport- en Expeditie Onderneming van Gend & Loos împotriva Administration fiscale néerlandaise, C-26/ Devenit art Prin particulari, la nivel comunitar, se înţelege persoanele fizice şi persoanele juridice. 90 Art CJCE, hotărârea din , Comisia Comunităii Economice Europene împotriva Marelui Ducat al Luxemburgului i Regatul Belgiei., C-2/62. 43

44 intraeuropean (UE şi SEE) Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent. Stabilirea Pieţei Comune nu putea fi realizată numai pe baza dezvoltărilor jurisprudenţiale ale articolelor mai sus menţionate. Subiectele tratate de legiuitorul UE relevă existenţa unor domenii în care măsurile naţionale cu efect echivalent restricţiilor cantitative îşi pot face simţite efectele. Astfel, putem menţiona, în primul rând, Directivele generale care vizează toate produsele. Dintre acestea, amintim: directiva cu privire la armonizarea dispoziţiilor legislative şi administrative ale statelor membre în domeniul responsabilităţii pentru produsele defectuoase 92, cea referitoare la securitatea generală a produselor 93 sau cea cu privire la armonizarea legislaţiei în materia publicităţii înşelătoare 94. Aceste Directive generale sunt continuate de Directive orizontale care privesc grupuri de produse, adesea eterogene, dar, uneori, de aceeaşi categorie. Există, de asemenea, un număr mare de Directive verticale pentru fiecare produs. Armonizarea legislaţiilor s-a făcut simţită, în special, prin directivele întemeiate pe principiul recunoaşterii reciproce sau al echivalenţei măsurilor ori controalelor în vigoare în statele membre. Această nouă abordare este una dintre consecinţele celebrei hotărâri Cassis de Dijon 95, în care CJCE a lansat formula celebră conform căreia produsele fabricate şi comercializate legal în alte state membre trebuie a priori să poată circula în spaţiul UE şi, deci, trebuie acceptate de toate statele membre. Ca urmare, Comisia a elaborat o Carte albă cu privire la realizarea Pieţei comune prezentată la Consiliul european de la Milano, la 14 iunie 1985, care traduce grija de a limita armonizarea la situaţiile în care este indispensabilă, pentru a dezvolta în cât mai multe sectoare posibile recunoaşterea sau acceptarea reciprocă. Conform noii abordări a fost adoptat un mare număr de directive, printre care directivele privind materialele de construcţie, securitatea jucăriilor sau securitatea generală a produselor Excepţiile prevăzute la articolul 36 TFUE Art. 36 reprezintă o derogare de la interzicerea măsurilor cu efect echivalent, dar este, în acelaşi timp, şi un principiu. Statele nu au renunţat la dreptul de a pune în aplicare măsuri restrictive pentru schimburi având ca argumente următoarele motive: moralitatea publică, ordinea publică, securitatea publică, protecţia sănătăţii publice sau a vieţii persoanelor, a animalelor, de conservare a plantelor, protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică şi protecţia proprietăţii industriale şi comerciale. 92 Directiva Consiliului 85/374/CEE, din 25 iulie 1985, cu privire la armonizarea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative ale statelor membre în domeniul responsabilităţii pentru produsele defectuoase. 93 Directiva Consiliului 92/59/CEE, din 29 iunie 1992, privind siguranţa generală a produselor, înlocuită prin Directiva 2001/95, modificată prin Regulamentul nr. 1882/ Directiva Consiliului 84/450/CEE, din 10 septembrie 1984, privind armonizarea dispoziţiilor legale, de reglementare şi administrative din statele membre referitoare la publicitatea înşelătoare, înlocuită prin Directiva 2006/ CJCE, din , Rewe / Bundesmonopolverwaltung für Branntwein,(Cassis de Dijon), C-120/78. 44

45 Derogarea de la interdicţia măsurilor restrictive este justificată de raţiuni în mod special imperioase. Derogarea poate exista chiar în prezenţa unei discriminări între produsele naţionale şi cele importate, deşi jurisprudenţa art. 28 referitoare la interesul general are în vedere numai măsurile aplicabile fără distincţie între categoriile de produse. Numai făcând o referire implicită la principiile necesităţii, proporţionalităţii şi recunoaşterii reciproce, art. 36 precizează că măsurile naţionale nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară i nici o restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre. Jurisprudenţa Curţii a luat în considerare, la un moment dat, ansamblul motivelor legate de interesul general descoperite în jurisprudenţa privind art. 28 şi cele enumerate la art. 36. Toate măsurile trebuie a priori să respecte două criterii, şi anume: absenţa armonizării exhaustive; necesitatea, proporţionalitatea, recunoaşterea reciprocă, cu excepţia discriminării. Art. 36 acordă un loc important protecţiei sănătăţii, mediului şi securităţii publice. Or, statele membre sunt garantul acestora. Daunele grave sau ireversibile trebuie să fie, în principiu, prevenite la sursă, în statul de origine. Numai că nu este întotdeauna posibil. Principiul precauţiei poate fi invocat şi de statul de destinaţie a mărfii. Acest principiu poate fi invocat în caz de risc neidentificat, dar serios şi grav, în caz de incertitudine şi urgenţă. El poate justifica măsuri discriminatorii şi imediate. Măsurile trebuie să respecte criteriile generale ale dreptului UE: risc serios şi grav, necesitatea, proporţionalitatea şi recunoaşterea reciprocă. Invocarea art. 36 este condiţionată de evidenţierea unei măsuri cu efect echivalent la nevoie discriminatorie. Excepţiile precizate de art. 36 trebuie încă interpretate în mod restrictiv. Derogarea permisă de art. 36 nu poate autoriza discriminări arbitrare. Acest lucru răspunde cerinţei ca măsurile cu efect echivalent să fie obiectiv justificate de un interes general invocat sau consecinţelor obligaţiei de recunoaştere reciprocă (de exemplu, în controalele la intrarea mărfurilor pe teritoriul unui stat membru). Interzicerile perfect discriminatorii, care împiedică comerţul produselor importate lăsând să subziste un comerţ licit intern pentru aceeaşi categorie de mărfuri, ar fi, astfel, arbitrare Restricţiile cu privire la schimburi neprevăzute de articolele 34 şi 35 TFUE 96 Două tipuri de măsuri naţionale mai sunt, încă, susceptibile de a împiedica libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul european, şi anume: monopolurile şi impunerile interne rezultate, în special, din dreptul de acciză Monopolurile Trattaul nu vizează decât monopolurile rezervate autorităţilor publice sau delegate care prezintă caracter "comercial. Numai aceste monopoluri pot avea impact asupra liberei circulaţii a mărfurilor V.n.: art. 30 şi Putem lua exemplul monopolului francez asupra tutunului. atunci când importul nu era liber. 45

46 Sunt, deci, excluse monopolurile de fabricaţie care nu pot juca un rol efectiv în cadrul comerţului. Sunt, de asemenea, excluse monopolurile asupra serviciilor, acestea neinteresând circulaţia liberă a mărfurilor, putând fi, în schimb, considerate ca fiind restricţii ale exerciţiului liber al prestărilor de servicii Nediscriminarea fiscală Tratatul nu se referă la drepturile de vamă. El vizează impunerile interne care afectează produsele altor state membre mai oneros decât produsele naţionale. Textul are în vedere impunerile ce afectează în mod discriminant produsele. Deşi plasat în capitolul cu privire la dispoziţii fiscale, el are un raport direct cu obiectivul general al liberei circulaţii a mărfurilor. Articolul nu priveşte impozitele directe Sarcini de lucru 1. Definiţi noţiunea de marfă, potrivit accepţiunii dreptului UE. 2. Enumeraţi excepţiile de la principiul liberei circulaţii a mărfurilor, precum şi condiţiile în care pot fi invocate; 3. Care este definiţia oferită de către CJCE noţiunii de măsuri cu efect echivalent restricţiilor cantitative? 2.7. Test de autoevaluare 1. Libera circulaţie a mărfurilor presupune realizarea: a) unui Spaţiu economic european; b) unei Zone de liber schimb; c) Asociaţiei europene de liber schimb; d) unei Uniuni vamale. 2. Libera circulaţie a mărfurilor poate fi afectată de : a) impunerea de taxe vamale; b) impunerea de taxe pentru controlul fitosanitar. 3. Suprimarea drepturilor de vamă a intervenit în anul. 4. Statele membre ale AELS sunt: a) Norvegia, Austria, Islanda, Liechtenstein; b) Norvegia, Elveţia, Islanda, Liechtenstein; c) Norvegia, Elveţia, Irlanda, Liechtenstein. 5. Statele membre ale SEE sunt: a) cele 27 de state membre ale UE + Norvegia, Elveţia, Islanda, Liechtenstein; b) cele 27 de state membre ale UE + Norvegia, Elveţia, Islanda; 98 Art. 49, V.n.: art

47 2.8. Bibliografie c) cele 15 state vechi membre ale UE + Norvegia, Islanda, Liechtenstein. 6. În cadrul politicii comerciale comune, contingentele tarifare sunt posibile în situaţia în care statele percep, la import: a) tarife inferioare TVC până la un anumit prag; b) tarife superioare TVC până la un anumit prag; c) tarife identice cu TVC. 7. Potrivit art. 133 TCE, Comunitatea Europeană NU are competenţă exclusivă, în cadrul politicii comerciale comune, în ceea ce priveşte: a) modificările tarifare; b) politica exporturilor; c) măsurile de protecţie comercială. 8. În ceea ce priveşte exporturile, la nivel unional există un regim comun, încă din anul: a) 1958; b) 1965; c) Potrivit clauzei de salvgardare naţională (art. 134 TCE), statele membre pot solicita Comisiei Europene să ia anumite măsuri restrictive, în special: a) în caz de deturnare de traseu; b) atunci când se constată o încălcare gravă a dispoziţiilor Tratatului; c) în situaţia în care este pusă în pericol însăşi existenţa Pieţei comune. Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002; - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Gavalda, Christian; Parleani, Gilbert, Droit des affaires de l Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2005; - Loyrette-Nouel, Gide, Dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaire André Joly, depuis 1968; - Ligneul, Nicolas; Tambou, Olivia, Droit européen du marché, Ellipses, Paris, 2006, 47

48 Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); - Tratatul de a Nisa (2001); - Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005); - Tratatul de la Lisabona (2007). Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 48

49 Unitatea de învăare nr. 5. LIBERA CIRCULAŢIE A PERSOANELOR ŞI A SERVICIILOR 99 Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să cunoască beneficiarii celor două libertăţi de circulaţie; să identifice elementele constitutive ale ale celor două libertăţi de circulaţie; să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască jurisprudenţa istorică specifică celor două libertăţi de circulaţie. Cuprins: 3.1. Aspecte generale 3.2. Prezentarea libertăţii de stabilire şi a libertăţii de prestare a serviciilor 3.3. Beneficiarii libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor 3.4. Dreptul comun unional al libertăţilor de stabilire şi de prestare a serviciilor 3.5. Sarcini de lucru 3.6. Test de autoevaluare 3.7. Bibliografie 3.1. Aspecte generale Libera circulaţie a persoanelor şi a serviciilor reprezintă mai mult decât simplul obiectiv comercial urmărit prin Tratatul de la Roma. Cele două libertăţi sunt indispensabile în vederea exercitării unei cetăţenii europene întemeiate pe principiile democratice exprimate, în special, în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), la care ordinea juridică a UE subscrie. Libertatea de stabilire a cetăţenilor unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru pentru a exercita acolo anumite activităţi este, în mod evident, de altă natură decât aceea de a oferi, în afara frontierelor, servicii clienţilor rezidenţi în alt stat. Din punct de vedere economic, circulaţia transfrontieră a serviciilor este foarte departe de migraţia în scopul stabilirii. Totuşi, aceste două libertăţi au mai multe puncte comune. Din punct de vedere economic, ambele concură la atingerea aceluiaşi obiectiv, şi anume realizarea Pieţei comune pentru exercitarea activităţilor economice. Însă, cele două libertăţi se sprijină una pe cealaltă. A înfiinţa o filială sau o sucursală, de exemplu, în alt stat membru nu înseamnă numai a se folosi de libertatea de stabilire, ci presupune şi realizarea unei noi baze de plecare pentru servicii ce pot fi oferite în afara frontierelor tuturor resortisanţilor Comunităţii. 99 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit., pag ; Augustin Fuerea, Dreptul comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pag

50 Invers, nu putem avea LPS fără libertatea de stabilire. Din perspectivă juridică, aceste două libertăţi se adresează persoanelor fizice şi juridice. Ele oferă, împreună, alternative de acţiune operatorilor economici. Cele două libertăţi se disting prin aceasta de libertatea de circulaţie a mărfurilor, a capitalurilor şi a plăţilor. Redactorii Tratatului, făcând distincţie între aceste tipuri de libertăţi, recunosc faptul că cele două libertăţi trebuie, cel puţin parţial, să fie guvernate de reguli comune Prezentarea libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor Libertatea de stabilire Libertatea de stabilire reprezintă, mai întâi de toate, dreptul recunoscut resortisanţilor statelor membre de a accede la activităţile nesalariale pe teritoriul statelor membre, prin intermediul unei instalări materiale şi, eventual, juridice; de asemenea, reprezintă posibilitatea oferită resortisanţilor statelor membre de a avea acces la constituirea şi conducerea unor întreprinderi. Dreptul de stabilire desemnează posibilitatea unui rezident al UE de a participa într-un mod stabil şi continuu la viaţa economică a unui stat membru, altul decât statul său de origine, de a câştiga un profit din acest fapt, favorizând pătrunderea. economică şi socială în Comunitate în domeniul activităţilor nesalariale 100. Dreptul de stabilire este oferit atât resortisanţilor statelor membre ale Comunităţii, cât şi resortisanţilor statelor părţi ale Acordului asupra SEE. În cazul persoanelor fizice, noţiunea de resortisant este definită în funcţie de criteriile naţionale, însă, în ceea ce priveşte o filială a unei societăţi neunionale aceasta este, ca regulă, resortisantă a statului membru unde îşi are sediul social. În funcţie de calificarea sediului social ca sediu principal sau sediu secundar se impun următoarele precizări: Sediul principal al unei societăţi poate fi caracterizat în două feluri: fie prin înfiinţarea ex nihilo a unei societăţi, a unui cabinet sau a unui sediu principal, fie prin transferul sau deplasarea unui sediu principal preexistent 101. Sediul secundar al unei societăţi presupune existenţa într-un stat membru al Comunităţii a unui sediu principal, preexistent, care se va putea deplasa în direcţia teritoriilor altor state membre. Agenţia se bazează, în principiu, pe tehnica mandatului (agenţiile pot fi, deci, persoane juridice mandatare), dar termenul este, uneori, folosit ca sinonim pentru sucursală. Sucursala este un sediu lipsit de personalitate juridică şi care nu este autonomă 100 Această concepţie a sediului unei societăţi, pe care o găsim în hotărârea Gebhard (CJCE, hotărârea din ,, Gebhard / Consiglio dell'ordine degli Avvocati e Procuratori di Milano, C-55/94), clarifică celebra speţă Comisia vs Germania (CJCE, hotărârea din , Commission / Allemagne, C-179/85) în care Curtea de justiţie arătase faptul că o întreprindere care menţine într-un stat membru o prezenţă permanentă este guvernată de dreptul de stabilire, chiar dacă această prezenţă nu a luat forma unei sucursale sau a unei agenţii, dar se exercită prin intermediul unui simplu birou condus de personalul propriu al întreprinderii sau de către o persoană independentă care este, însă, mandatată pentru a acţiona în permanenţă pentru întreprinderea respectivă aşa cum ar face o agenţie. 101 De exemplu, deplasarea cabinetului principal al unui avocat sau medic. 50

51 din punct de vedere juridic, chiar dacă are autonomie de fapt. Filiala este, dimpotrivă, autonomă din punct de vedere juridic, dotată cu personalitate juridică, chiar dacă este dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă. Înfiinţarea unei filiale are, deseori, legături strânse cu circulaţia capitalurilor. Două forme de exercitare a libertăţii de stabilire sunt acelea ale deţinerii unei părţi care asigură deţinerea controlului care este semnificativă sau a accesului la gestiune Libertatea de a presta servicii Libertatea de prestare a serviciilor (LPS) poate fi definită ca fiind dreptul de a oferi, servicii persoanelor sau firmelor care îşi au reşedinţa pe teritoriul altor state membre, avându-se ca bază un sediu plasat în Comunitate (fie că este principal, fie secundar). Se pot oferi servicii rezidenţilor unui stat membru fără a efectua o prestare a unui serviciu pe teritoriul acelui stat. Anumite servicii sunt relativ uşor de localizat, cum ar fi pledoaria unui avocat sau construcţia unui edificiu. Altele sunt mai dificil de plasat din punct de vedere spaţial. Este cazul serviciilor financiare, al viramentelor transfrontiere, al serviciilor efectuate pe cale electronică ş.a. Localizarea s-ar putea baza pe determinarea prestaţiei caracteristice a serviciului pentru care este datorată plata. Prestaţia caracteristică este, de asemenea, criteriul esenţial al regulii aplicabile în caz de conflict, regulă pe care o enunţă şi Convenţia de la Roma din 19 iunie Tratatul prezintă serviciile guvernate de dispoziţiile sale ca fiind acele prestaţii efectuate în mod firesc în schimbul unei remuneraţii. Tot Tratatul este cel care prezintă şi o serie de exemple având caracter general. Ni se recomandă, astfel, ca prin servicii să înţelegem mai ales acele activităţi având caracter industrial, comercial sau artizanal şi activităţile profesiunilor liberale. Este, în acest fel, de înţeles a priori că toate activităţile specifice acestor profesiuni se regăsesc în noţiunea unională a serviciilor, deosebindu-se de activităţile comerciale, industriale sau artizanale, chiar dacă sectoarele comerciale, industriale sau artizanale schimbă sau produc şi mărfuri care sunt guvernate de alte dispoziţii ale aceluiaşi Tratat. Pentru a vorbi de prestarea unui serviciu trebuie să fim în prezenţa unei prestaţii remunerată, oferită în mod independent, oricare ar fi sectorul economic în care intervine. Astfel, trebuie avute în vedere următoarele: În cea mai marea parte a situaţiilor (de exemplu, exercitarea profesiilor de avocat, medic, transportator), există un contract între prestator şi clientul său, destinatar sau beneficiar al serviciilor. Calificarea dată de dreptul civil nu este foarte importantă. În acest caz, se poate întâmpla să asistăm la situaţia de a nu exista un contract între prestator şi beneficiarul prestaţiei 103. În al doilea rând, prestarea trebuie să fie furnizată, în mod firesc, în schimbul unei remuneraţii. Remuneraţia poate fi achitată de beneficiarul serviciului, chiar dacă nu întotdeauna se întâmplă aşa. Mai mult, pentru emisia televizată trebuie luate 102 Convenţia încheiată la 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, deschisă spre semnare la Roma la 19 iunie De exemplu, difuzările televizate pe calea undelor hertziene. Şi în acest caz asistăm la o prestaţie care este furnizată destinatarilor. 51

52 în considerare şi încasările indirecte în cadrul serviciului (de exemplu, încasările din publicitate) 104. Acelaşi organism poate desfăşura, însă, în acelaşi timp, activităţi care să aibă atât competenţă comercială, cât şi competenţă necomercială. În al treilea rând, cel care prestează servicii trebuie să poarte caracteristica independenţei. Dacă persoana în cauză este salariat, activitatea sa cade sub incidenţa altor dispoziţii din Tratat, dispoziţii cu privire la libera circulaţie a muncitorilor. Acest lucru nu împiedică, însă, un muncitor să exercite, alături de atribuţiile sale întro întreprindere a angajatorului său (care poate fi prestator de servicii), o activitate independentă de prestare de servicii. Nu este necesar nici ca activitatea de prestare a serviciilor să fie exercitată cu titlu profesional şi să asigure subzistenţa efectivă a prestatorului. În al patrulea rând, activitatea de prestare a serviciilor poate fi plasată în orice sector al activităţii desfăşurate de prestator. Distingem în cadrul activităţii desfăşurate de o singură întreprindere, între ceea ce se regăseşte în categoria serviciilor şi ceea ce face parte, spre exemplu, din circulaţia mărfurilor. Noţiunea de prestare de servicii este independentă de sectorul economic şi poate privi activităţi la fel de diverse, cum ar fi: emisiunile televizate, publicitatea, activităţile financiare ale băncilor şi activităţile legate de asigurare, activităţile de intermediere, lucrările publice, transportul şi călătoriile, organizarea de jocuri la loterie şi toate profesiunile liberale (medici, avocaţi, arhitecţi, contabili etc.) Beneficiarii libertăţii de stabilire şi de prestare a serviciilor Persoanele fizice Este resortisant al UE orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Determinarea cetăţeniei aparţine legii statului a cărui cetăţenie se invocă. Persoanele cu dublă cetăţenie sunt, deja, destul de numeroase şi înlăturarea barierelor din interiorul spaţiului european va multiplica fără îndoială aceste situaţii. Cum determinarea cetăţeniei aparţine exclusiv legii statelor membre, este suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unuia dintre aceste state pentru a putea revendica accesul la libertăţile UE. Astfel, o persoană care are cetăţenia italiană şi pe cea argentiniană poate invoca în Europa cetăţenia italiană sau un cetăţean franco-german poate invoca în Franţa cetăţenia sa germană. Resortisanţii din Insulele Anglo-Normande şi ai Insulei Mann nu beneficiază de libertăţile instituite la nivelul UE. Resortisanţii dom-urilor franceze sunt, însă, resortisanţi unionali. Resortisanţii din Monaco, Andorra ori San Marino nu beneficiază de libertăţile UE. Aceste libertăţi nu aparţin decât resortisanţilor statelor cărora un stat membru le asigură totalitatea relaţiilor externe, ceea ce nu este cazul pentru nici unul dintre aceste teritorii Persoanele juridice 104 CJCE, hotărârea din , Procureur du Roi / Debauve, C-52/79. 52

53 Prin societăţi înţelege societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ. Noţiunea de societate dobândeşte, în acest caz, o accepţiune unională. Ea trebuie să fie interpretată uniform şi nu depinde de criterii aparţinând dreptului naţional. De asemenea, sunt considerate societăţi, în sensul Tratatului, orice entitate care are capacitatea de a desfăşura activităţi, precum şi un patrimoniu propriu. Societăţile din economia mixtă, Grupurile de Interes General (GIE), sediile publice pot fi, de asemenea, considerate ca societăţi în sensul acestui articol. Situaţia va fi diferită, însă, în cazul societăţilor care nu au personalitate juridică. În ceea ce priveşte scopul lucrativ, noţiunea are o accepţiune unională. Nu este necesar ca activitatea societăţii să poată da naştere unui câştig pecuniar sau unui câştig material, care ar spori averea/patrimoniul asociaţilor. Un asemenea criteriu ar exclude mai ales Grupurile de Interes General. Scopul lucrativ este, în acest caz, sinonim cu participarea la viaţa economică, în scopul de a obţine profit sau beneficii pentru patrimoniul persoanei fizice. Frontiera este aceea a activităţii dezinteresate. La nivelul UE se face distincţia între societăţi şi întreprinderi. Regulile din Tratat, cu privire la libertatea de stabilire şi de prestare a serviciilor, iau în considerare societăţile în calitate de persoane juridice. Regulile concurenţiale nu au, însă, aceeaşi perspectivă. Acestea privesc întreprinderile ca fiind regrupări unitare şi durabile ale unor mijloace economice. O întreprindere, în sensul regulilor concurenţei, poate, spre exemplu, desfăşura o activitate specifică unei persoane juridice sau, invers, poate fi constituită din mai multe persoane juridice lipsite de independenţă în cadrul unei entităţi care va constitui în ansamblu întreprinderea Dreptul comun al libertăţilor de stabilire şi de prestare a serviciilor Tratatul exclude, într-o manieră limitativă, anumite activităţi sensibile ale libertăţii generale pe care o postulează. Astfel, TFUE exclude activităţile care presupun, chiar cu titlu ocazional, exercitarea autorităţii publice. Din soluţiile oferite de către CJ, se desprinde principiul interpretării restrictive a acestui articol derogatoriu. Principiul extras de Curte, comportă două elemente, şi anume: primul constă în a nu recunoaşte participarea la autoritatea publică decât dacă activitatea în cauză permite deţinerea unui segment din imperium. Trebuie să se facă distincţie între asistenţă, colaborare sau participare a unui funcţionar la autoritatea publică şi capacitatea de a sancţiona. Ceea ce interesează este exercitarea autorităţii publice, oricare ar fi natura relaţiei profesionale sau de lucru. TFUE înscrie, alături de ordinea publică şi sănătatea publică, unele restricţii pentru motive de securitate publică. Ordinea publică şi sănătatea publică pot fi cel mai adesea ameninţate prin comportamente individuale. Apărarea lor nu pare a priori să justifice interzicerea unui anumit tip de activitate străinilor. Noţiunea de securitate publică este ambivalentă. Ea poate fi înţeleasă, de asemenea, şi ca securitate naţională şi ca apărarea naţională. Totodată, TFUE dispune că statele pot adopta acele măsuri pe care le consideră necesare pentru protejarea intereselor lor esenţiale în acest domeniu. O listă a materialelor de război vizate, prevăzută de acest text, a fost trimisă Consiliului la 31 53

54 martie Ea nu a fost publicată şi nici modificată Sarcini de lucru 1. Ce se înţelege prin dreptul la intrare conferit prin legislaţia UE? 2. În ce situaţie persoanele fizice se pot stabili în ţara de primire cu titlu principal? 3. Ce categorie de persoane beneficiază de dreptul de stabilire şi de prevederile legale referitoare la libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii Europene? 4. Ce se înţelege prin resortisant al unui stat membru UE? 5. Definiţi noţiunea de salariat. 6. Menţionaţi asemănarea dintre dreptul de stabilire cu titlu secundar şi libera prestare a serviciilor Test de autoevaluare 1. Potrivit dreptului UE, prin lucrător se înţelege orice persoană care caută sau doreşte să caute angajarea definitivă, chiar dacă numai cu o fracţiune de normă, atâta timp cât activitatea nu este atât de redusă încât să nu fie considerată insuficientă, şi chiar indemnizarea este mai mică decât salariul minim garantat sau lipseşte, ca în cazul unei comunităţii religioase. ADEVĂRAT/FALS. 2. Ce se înţelege prin membrii familiei, în contextul liberei circulaţii a persoanelor? 3. Menţionaţi deosebirile dintre dreptul de stabilire cu titlu secundar şi libera prestare a serviciilor. 4. Enumeraţi semnificaţiile şi implicaţiile principiului liberei circulaţii a persoanelor şi ale dreptului de stabilire cu privire la lucrătorii salariaţi. 5. Enumeraţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană care a desfăşurat o activitate independentă pentru a putea rămâne pe teritoriul unui stat, după încetarea activităţii în statul respectiv Bibliografie Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002; - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi 54

55 aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Stoica, Camelia, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001; - Gavalda, Christian; Parleani, Gilbert, Droit des affaires de l Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2005; - Loyrette-Nouel, Gide, Dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaire André Joly, depuis 1968; - Ligneul, Nicolas; Tambou, Olivia, Droit européen du marché, Ellipses, Paris, 2006, Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); - Tratatul de a Nisa (2001); - Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005); - Tratatul de la Lisabona (2007). Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 55

56 Unitatea de învăare nr. 6. LIBERA CIRCULAŢIE A CAPITALURILOR ŞI SPAŢIUL FINANCIAR EUROPEAN Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască diferenţa dintre libera circulaţie a plăţilor şi libera circulaţie a capitalurilor; să cunoască principalele hotărâri ale CJUE în domeniul liberei circulaţii a capitalurilor; să identifice legislaţia UE specifică domeniului. Cuprins: 4.1. Libera circulaţie a capitalurilor 4.2. Spaţiul financiar european 4.3. Sarcini de lucru 4.4. Test de autoevaluare 4.5. Bibliografie 4.1. Libera circulaţie a capitalurilor Tratatul de la Roma s-a inspirat, iniţial, din Acordurile de la Bretton Woods care au dat naştere Fondului Monetar Internaţional (FMI), în anul Astfel, a fost făcută distincţia între plăţile curente şi mişcările (deplasările) de capital. Circulaţia capitalurilor 105 nu a fost liberalizată decât progresiv, ţinându-se cont de faptul că acestea pot aduce atingere suveranităţii tradiţionale a statelor şi le poate bulversa economia. Liberalizarea definitivă a intervenit odată cu Directiva din 24 iunie 1988, adoptată anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Regimul său necesită unele precizări, având în vedere adoptarea unei monede unice Plăţile curente Fostul art. 106 al Tratatului de la Roma 106 cuprindea următoarea formulare: plăţi aferente schimburilor de mărfuri, servicii şi capitaluri. Aceeaşi definiţie se regăseşte în art. 41 din Acordul instituind SEE. În 105 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit ; Augustin Fuerea, op. cit., pag Principiile au fost reluate de art. 73B, apoi de art

57 hotărârea Luisi şi Carbone 107, Curtea de Justiţie a precizat faptul că plăţile curente sunt transferuri de devize care constituie o contraprestaţie în cadrul unei tranzacţii subiacente. Trebuie să se distingă între circulaţia de capitaluri, care este o operaţiune financiară al cărei obiect esenţial este plasarea sau investiţia sumei în cauză şi remunerarea unei prestaţii. Distincţia este, uneori, dificilă. Astfel, plăţile primelor de asigurare în caz de prejudiciu sau de răspundere sunt plăţi curente, pe când plăţile primelor de asigurare pe viaţă (care servesc la constituirea capitalurilor) sunt deplasări de capitaluri 108. Din momentul expirării perioadei de tranziţiei, plăţile curente au devenit libere. Statele pot controla transferurile pentru a determina dacă nu este vorba despre deplasări de capitaluri. Această liberalizare poate, totuşi, să fie aplicată în situaţiile excepţionale care autorizează statele membre să solicite sau să adopte măsuri de salvgardare Liberalizarea deplasărilor de capitaluri Transferurile care au legătură cu o investiţie sau care nu sunt efectuate pentru executarea unei operaţiuni subadiacente, constituie, în principiu, deplasări de capital. Putem lua exemplul subscripţiilor de valori mobiliare, plasamente pe termen lung sau chiar transferuri de capital în executarea unor contracte de asigurare (mai ales pe viaţă). Tratatul nu prevedea decât înlăturarea progresivă a restricţiilor la mişcările de capitaluri, în cursul perioadei de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionări a Pieţei comune. În mod contrar a ceea ce a fost stabilit în materie de libertate de stabilire şi de prestare de servicii, prin Hotărârea Reyners et Van Binsbergen 110, CJCE nu a recunoscut că acest articol implica o libertate efectivă şi totală a deplasărilor de capitaluri la expirarea perioadei de tranziţie Grosso modo, au fost necesare 3 directive pentru liberalizarea progresivă a deplasărilor de capital între statele membre ale Comunităţii Europene. Prima este cea din 11 martie , modificată, în mică măsură, în anul Aceasta repartiza mişcările de capitaluri într-o anexă, prevăzând 4 grade de liberalizare diferite. În acest fel, liberalizarea a fost necondiţionată pentru investiţiile directe legate de dreptul de stabilire. A doua directivă importantă este cea din 17 noiembrie Această directivă liberaliza, în special, creditele pe termen lung legate de operaţiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Veritabila liberalizare a intervenit odată cu adoptarea celei de-a treia directive din 24 iunie , care liberaliza, mai ales, mişcările pe termen scurt. 107 CJCE, hotărârea din , Luisi et Carbone / Ministero dello Tesoro, C-286/ Directiva Consiliului 88/361/CEE din 24 iunie 1988 pentru aplicarea art Art. 119 şi 120, v.n.: art. 109H şi I iunie JOCE, L.43, 12 aprilie A doua Directivă a Consiliului 63/21/CEE din 18 decembrie 1962 care competează şi modifică prima Directivă pentru punerea în aplicare a art. 67 din Tratat. 113 Directiva Consiliului 86/566/CEE din 17 noiembrie 1986 care modifică prima Directivă din 11 mai 1960 pentru punerea în aplicare a articolui 67 din Tratat. 114 Directiva nr.88/362, JOCE, L.178, 8 iulie

58 Prezentată într-un mod foarte schematic, Directiva nr. 88/361 din 24 iunie 1988 reglementează libertăţile de deplasare a capitalurilor între statele membre. Acest fapt implică eliminarea tuturor autorizaţiilor de transfer, chiar a celor care interveneau în mod automat. Acest lucru conduce, de asemenea, la unitatea pieţelor de schimb: deplasările de capitaluri trebuie să fie posibile în aceleaşi condiţii de schimb ca şi ale plăţilor curente. Directiva din 24 iunie 1988 lasă statele membre libertatea să adopte măsuri de reglementare a lichidităţii bancare, chiar dacă ele pot avea efect asupra operaţiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu nerezidenţii. Directiva permite şi unele măsuri de control administrativ, mai ales pentru a descuraja frauda fiscală sau pentru a face să se respecte regulile prudenţiale ale băncilor sau chiar cu scop statistic. În sfârşit, Directiva conţine o clauză de salvgardare specifică, în cazul deplasărilor în interiorul Comunităţii sau în raporturile cu statele membre a capitalurilor pe termen scurt cu o amploare excepţională, determinând tensiuni puternice şi perturbări pe pieţele de schimb şi asupra evoluţiei politicii monetare 115. Atunci când perturbările afectează numai un stat membru, măsurile de salvgardare trebuie să fie adoptate de către Comisie, cu excepţia unei situaţii de urgenţă 116. În schimb, o simplă consultare este prevăzută atunci când perturbările îşi au originea în raporturile cu statele terţe şi afectează sau nu mai multe state membre ori relaţiile de schimb în cadrul Comunităţii sau între aceasta şi statele terţe. Fără a abroga Directiva din anul 1988, Tratatul de la Maastricht a accentuat profund liberalizarea circulaţiei capitalurilor. Dispoziţiile Tratatului au devenit necondiţionate şi cu efect direct 117. Principiul nu este numai acela al unei libertăţi totale între statele membre, ci şi cu privire la statele terţe 118. În orice caz, cu referire la aceste state, regulile naţionale cu privire la investiţiile directe 119, în vigoare de la 1 ianuarie 1993, vor putea continua să se aplice, în aşteptarea directivelor prevăzute de art Printr-o hotărâre, Konle 121, din 1 iunie 1999, Curtea de justiţie a admis faptul că interesul general, în sensul dreptului UE, poate justifica restricţiile cu privire la libera circulaţie a capitalurilor Aspecte generale Spaţiul european 122 trebuie să permită intermediarilor profesionişti (stabilimentele de credit, societăţile de asigurări sau serviciile de investiţii) să propună serviciile lor întregii clientele unionale. Sunt avute în vedere aici serviciile bancare tradiţionale 123, ca cele care oferă asigurări, în special cele cu privire la 115 Această clauză de salvgardare era mai precisă decât cea prevăzută în art. 73 din Tratat, care viza numai perturbările produse în cadrul funcţionării pieţelor de capital dintr-un stat membru. 116 Regăsim aici schema clasică a clauzelor de salvgardare. 117 Art. 56 şi 60, v.n.: art.73a-e, art.73d şi H fiind abrogate. 118 Art. 56, v.n.: art. 73B. 119 De exemplu, străinii în Franţa. 120 V.n.: art. 73C. 121 CJCE, hotărârea din , Konle, C-302/ Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit ; Augustin Fuerea, op. cit., pag Operaţii de credit, gestiunea mijloacelor de plată. 58

59 asigurările pe viaţă Sectorul bancar După Directiva privind nediscriminarea, 28 iunie , a cărei forţă juridică este redusă, prima directivă de coordonare a fost adoptată la 12 decembrie Directiva conţine o definiţie a instituţiei de credit 126, impunând acestora anumite forme sociale 127 şi, mai ales, solicită un acord între toate statele membre. În sfârşit, această directivă conţine reguli care vizează sucursalele bancare, făcând acordul lor facultativ. Activitatea de asimilare a fondurilor publice caracterizează instituţia de credit. Dar, instituţiile de credit pot să ofere şi alte operaţii, conexe sau accesorii. Directiva din anul 1977 acordă o anumită libertate statelor membre, iar cea din 15 decembrie a făcut să se recurgă la recunoaşterea reciprocă a unui anumit număr de servicii care nu sunt specifice băncii Serviciile de investiţie Serviciile de investiţii sunt acele servicii pe care le oferă unii profesionişti investitorilor şi celor care economisesc pentru constituirea şi gestiunea portofoliilor lor. Sunt vizate, de exemplu, recepţia şi transmiterea de ordine de cumpărare sau de vânzare, ori negocierea de valori imobiliare, de instrumente ale pieţei monetare, de contracte financiare la termen sau de opţiuni. Sunt, de asemenea, avute în vedere conservarea valorilor şi gestiunea patrimoniului. Ca urmare a intrării în cea de-a treia etapă a UEM, întreaga piaţă financiară este vizată. Aceste servicii sunt, adesea, oferite prin instituţiile de credit. De asemenea, ele pot fi oferite şi de societăţi specializate, de exemplu întreprinderi de asigurare: acesta este cazul gestionării patrimoniului. Mai mult, aceste servicii presupun, adesea, accesul la pieţele reglementate 130. Or, în anumite state, accesul la aceste pieţe este rezervat unei anumite categorii de întreprinderi Sarcini de lucru 4.4. Test de autoevaluare Ce principii se desprind din hotărârea CJCE 286/82, Luisi et Carbone / Ministero dello Tesore? 124 Directiva Consiliului 73/183/CEE din 28 iunie 1973 privind eliminarea restricţiilor la libertatea de stabilire şi la libera prestare de servicii în domeniul activităţii independente din bănci şi alte instituţii financiare. 125 Prima Directivă 77/780/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1977 privind coordonarea legilor, reglementărilor şi dispoziţiilor administrative privind iniţierea activităţii instituţiilor de credit şi exercitarea acesteia. 126 Care devine termenul adecvat în locul cuvântului bancă. 127 Interzicerea întreprinderii individuale, de exemplu. 128 A doua Directivă 89/646/CEE a Consiliului din 15 decembrie 1989 care vizează coordonarea dispoziţiilor legislative şi administrative care vizează accesul la activitatea întreprinderilor de credit şi exercitarea sa şi care modifică Directiva 77/780/CEE. 129 De exemplu, gestiunea patrimoniului. 130 Bursele de valori, în special. 59

60 4.5. Bibliografie 1. Definiţi libera circulaţie a capitalurilor; 2. Definiţi libera circulaţie a plăţilor. Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002; - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Roxana-Mariana Popescu, Augustina Dumitraşcu, Dreptul Uniunii Europene. Sinteze şi aplicaţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - ; - Gavalda, Christian; Parleani, Gilbert, Droit des affaires de l Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2005; - Loyrette-Nouel, Gide, Dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaire André Joly, depuis 1968; - Ligneul, Nicolas; Tambou, Olivia, Droit européen du marché, Ellipses, Paris, 2006, Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); - Tratatul de a Nisa (2001); - Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005); - Tratatul de la Lisabona (2007). Site-uri: - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - European Navigatore. 60

61 Unitatea de învăare nr. 7. DREPTUL CONCURENŢIAL DIN SPAŢIUL EUROPEAN Obiective: La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi: să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului; să cunoască principalele prevederi ale legislaţiei UE specifice politicii concurenţiale; să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze problemele viitoare referitoare la participarea ţării noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi obligaţii depline al UE, în cadrul instituţiilor şi organelor UE. Cuprins: 5.1. Aspecte introductive 5.2. Interzicerea ajutoarelor de stat 5.3. Condiţiile aplicării dreptului concurenţial al UE întreprinderilor 5.4. Înţelegerile 5.5. Exploatarea abuzivă a poziţiilor dominante 5.6. Controlul concentrărilor 5.7. Sarcini de lucru 5.8. Test de autoevaluare 5.9. Bibliografie 5.1. Aspecte introductive În prezent, nu se mai poate vorbi despre dreptul concurenţial 131 al UE doar în cadrul frontierelor celor 27 state membre ale Uniunii Europene. Putem constata, mai întâi, că dreptul concurenţial al UE tinde să devină al întregii Europe. Acordul asupra Spaţiului Economic European dezvoltă, deja, în statele semnatare 132 ansamblul normelor juridice ale UE în domeniul concurenţei Specificul dreptului concurenţial al UE Dreptul UE al concurenţei prezintă anumite caracteristici care îi conferă originalitate. În primul rând, este vorba de conţinutul şi obiectivele sale: dreptul concurenţial unional se integrează în perspectiva de ansamblu a construcţiei europene care vizează decompartimentarea Pieţei comune şi a interpenetrării economiilor statelor membre. Sub acest aspect, el se adresează atât întreprinderilor, cât şi statelor şi trebuie să pună în aplicare politica concurenţială din 131 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit., pag ; Augustin Fuerea, op. cit., pag Şi care nu au devenit, încă, membre ale Uniunii Europene. 133 A se vedea art. 53 şi urm. din Acordul instituind SEE. Se vizează aici, în mod special, Norvegia şi Islanda. 61

62 Comunitate. în al doilea rând, trebuie avute în vedere relaţiile sale cu drepturile naţionale, în sensul că regulile unionale ale concurenţei nu se substituie celor din statele membre. Aceasta conduce la examinarea armonizării între dreptul UE şi dreptul naţional, în lumina principiilor primordialităţii dreptului UE şi al subsidiarităţii Armonizarea dreptului unional al concurenţei cu drepturile naţionale al statelor membre UE a) Coexistenţa sistemelor juridice Dreptul unional concurenţial care rezultă din cuprinsul TFUE nu are vocaţia de a se substitui drepturilor naţionale. Prioritatea dreptului UE şi efectul direct al regulilor concurenţiale se sprijină pe criteriul repartiţiei competenţelor între legislaţiile şi autorităţile Uniunii şi cele naţionale. Astfel, se vorbeşte, adesea, de criteriul afectării Pieţei interne a UE prin practica anticoncurenţială a comerţului între statele membre. b) Coexistenţa autorităţilor şi jurisdicţiilor pentru a aplica dreptul concurenţial al UE Există o armonizare între normele naţionale şi cele ale UE, dar nu există un monopol al autorităţilor Uniunii pentru a aplica dreptul UE. Cu unele excepţii 134, autorităţile şi jurisdicţiile naţionale pot avea competenţă pentru a aplica şi dreptul UE al concurenţei. Efectul direct şi prioritatea regulilor UE impun autorităţilor şi jurisdicţiilor naţionale să dea efect deplin dreptului UE, aceasta în funcţie de propriile reguli interne de competenţă şi de procedură. În acest fel, rezultă situaţia competenţelor concurente sau paralele pentru aplicarea dreptului UE. Aceasta permite un tratament descentralizat al afacerilor concurenţiale, care privesc dreptul UE. O aplicare descentralizată a dreptului UE devine posibilă şi dorită, în acord cu principiul subsidiarităţii 135. Totuşi, trebuie să se facă distincţia între autorităţile care au rolul de a aplica dreptul concurenţial cu titlu principal şi cele care au rolul de a aplica acelaşi drept concurenţial, dar cu titlu incident. Primele sunt cele care nu au decât puteri administrative sau sancţionatorii 136. Celelalte sunt cele care au drept misiune acordarea reparaţiilor sau satisfacerea intereselor şi drepturilor subiective ale particularilor lezaţi prin practica anticoncurenţială 137. Acestea sunt jurisdicţiile, în special cele de ordin judiciar, denumite şi judecători comunitari. Acestea trebuie, deci, să apere drepturile particularilor protejate de regulile concurenţiale 138. În ceea ce priveşte autorităţile naţionale care au rolul de a aplica dreptul 134 Atunci când autorităţile comunitare au primit competenţă exclusivă. 135 Cartea Albă a Comisiei, din 28 aprilie 1999, privind modernizarea regulilor de aplicare a articolelor 85 şi 86 CE. 136 De exemplu, amenzi. 137 Nulitate, restituiri, daune-interese. 138 CJCE, hotărârea din ,, Amministrazione delle finanze dello Stato / Simmenthal, C-106/77; în materia concurenţei: CJCE, hotărârea din , BRT / SABAM, C-127/73. Judecătorii naţionali trebuie să ridice din oficiu dispoziţiile constrângătoare ale efectului direct al dreptului comunitar concurenţial. 62

63 concurenţial cu titlu principal, acestea îşi găsesc fundamentul competenţei lor în regulile interne ale concurenţei pe care sunt obligate să le respecte. A conferi unei asemenea autorităţi misiunea de a sancţiona cu titlu principal abaterile de la dreptul UE nu este a priori necesar pentru a asigura respectarea acestui drept: justiţiabilii să obţină satisfacţie recurgând la jurisdicţiile naţionale. Nimic nu împiedică, însă, să se extindă competenţa unei autorităţi naţionale care aplică dreptul concurenţei cu titlu principal regulilor unionale concurenţiale. Din acest fapt se va naşte o nouă competenţă concurentă, paralelă cu cea a Comisiei. Jurisdicţiile naţionale trebuie să asigure efectul deplin al regulilor concurenţei cu efect direct pentru a apăra drepturile subiective ale particularilor şi întreprinderilor. Competenţa lor este, deci, concurentă cu cea a Comisiei, dar într-un alt registru Interzicerea ajutoarelor de stat Consideraţii generale TFUE declară incompatibile cu piaţa internă,,ajutoarele acordate de către state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau care ameninţă să denatureze concurenţa, favorizând unele întreprinderi sau sectoare de producie, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre. Orice avantaj acordat de către stat sau prin intermediul resurselor de stat este considerat ca fiind ajutor de stat atunci când: se conferă un avantaj economic beneficiarului său; există riscul de a afecta concurenţa; afectează schimburile comerciale între statele membre. Comisia europeană şi Curtea de justiţie au interpretat într-o manieră foarte largă noţiunea de ajutor. Astfel, prin noţiunea de ajutor acordat sub orice formă, cele două instituţii ale UE înţeleg toate ajutoarele publice sau acordate de o colectivitate teritorială. Ajutorul poate interveni, în egală măsură, şi de la un organism privat, precum o întreprindere privată sau publică sub statut privat, precum şi de la un organism asupra căruia statul exercită, direct sau indirect o influenţă preponderentă (de exemplu, o instituţie publică sau o colectivitate locală). Interdicţia este aplicată unui număr foarte mare de măsuri de sprijin de toate tipurile, fie ele directe sau indirecte. Forma şi scopul ajutorului, precum şi motivul acordării lui, sunt irelevante. Tot ceea ce contează sunt efectele acestuia asupra concurenţei, de aceea nu numai contribuţiile propriu-zise (precum subvenţiile) sunt considerate ca ajutor de stat, ci şi alte măsuri care reduc povara financiară a unei întreprinderi. O interzicere absolută a ajutoarelor de stat este imposibilă. Art. 2 TCE prevede faptul ca unul din obiectivele Comunităţii este acela de a promova o dezvoltare armonioasa si echilibrata a activităţilor economice în întreaga Comunitate. Diferenţele de dezvoltare economică existente de la un stat la altul şi de la o regiune la alta pot justifica intervenţia guvernamentală pentru îndeplinirea acestui obiectiv. 139 Drepturi subiective şi nu interes general. 63

64 Astfel, alineatele 2 si 3 ale art. 87 prevăd o serie de excepţii considerate compatibile cu piaţa internă, după cum urmează: ajutorul de stat cu caracter social acordat consumatorilor individuali, cu condiţia nediscriminării legate de originea produselor în cauză; ajutorul acordat pentru repararea daunelor cauzate de dezastre naturale sau de situaţii excepţionale; ajutorul acordat zonelor din Germania, după reunificarea acesteia, zone afectate de divizarea ţării. Totodată, Comisia Europeană poate declara ca fiind compatibile cu piaţa internă şi ajutoarele acordate pentru promovarea dezvoltării anumitor activităţi sau regiuni, ajutorul pentru promovarea executării unui proiect important de interes european sau de remediere a unor perturbări grave în economia statelor membre, ajutorul pentru promovarea culturii şi conservarea patrimoniului, precum alte categorii de ajutor specificate de către Consiliul UE. Deoarece Comisia are ca atribuţie şi pe aceea de a se asigura că statele membre acordă numai ajutoare compatibile cu principiile bunei funcţionări a pieţei interne, art. 88 al obligă statele membre să anunţe şi să ceară aprobarea Comisiei înainte de acordarea unui astfel de ajutor. Regulile de procedură privind ajutorul de stat au fost stabilite şi clarificate prin Regulamentul nr. 659/1999/CE, iar pe baza Regulamentului nr. 994/98/CE Comisia Europeană poate excepta anumite tipuri de ajutor de stat de la cerinţele de notificare, precum: ajutorul pentru întreprinderile mici şi mijlocii, pentru cercetare şi dezvoltare, pentru protejarea mediului, pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru formare; ajutorul conform cu harta aprobata de Comisie pentru fiecare stat membru referitoare la acordarea ajutorului regional. Atunci când Comisia Europeană consideră că un anumit tip de ajutor de stat nu este compatibil cu piaţa comună şi nici nu face parte din excepţiile acceptate, aceasta solicită statului membru explicaţii, pe care acesta trebuie să le prezinte în cel mult o lună. Dacă justificările statului membru în cauză nu sunt satisfăcătoare, Comisia decide ca statul să modifice sau să elimine ajutorul de stat într-o perioadă determinată (de regulă, două luni). În situaţia în care statul membru nu se conformează deciziei Comisiei până la împlinirea termenului limită stabilit, Comisia sau oricare alt stat membru interesat pot sesiza Curtea de justiţie. În acelaşi timp, statul membru vizat poate şi el apela la Curtea de Justiţie sau la Consiliul UE Condiţiile aplicării dreptului unional concurenţial întreprinderilor Activitatea întreprinderilor Normele juridice ale UE în domeniul concurenţei nu se aplică decât atunci când conduita vizată este cea a întreprinderilor. Nici unul dintre aceste texte nu defineşte noţiunea de întreprindere 140. În schimb, Protocolul 21 al Acordului instituind SEE propune o definiţie care se inspiră din jurisprudenţa CJUE. Articolul 1 al acestui Protocol prevede faptul că 140 Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit ; Augustin Fuerea, op. cit., pag

65 prin întreprindere se înţelege orice entitate care exercită activităţi de natură economică. Definiţia nu poate fi înţeleasă decât în lumina jurisprudenţei Curţii de justiţie a Comunităţilor. Astfel, prima definiţie a noţiunii de întreprindere în dreptul unional concurenţial se regăseşte în hotărârea CJCE Mannesman, din 13 iulie Curtea precizează faptul că o întreprindere este constituită dintr-o organizaţie unitară de elemente personale, materiale şi nemateriale, atribuite unui subiect de drept autonom şi urmărind, într-un mod durabil, un scop economic determinat. Această definiţie, în prezent, a devenit clasică. Atribuirea unui subiect de drept autonom este, fără îndoială, un criteriu juridic şi se înţelege mai ales pentru motive de natură procedurală. În dreptul procesual trebuie ca noţiunii de întreprindere să i se alăture cea de persoană juridică. Numai persoana fizică sau juridică poate acţiona în justiţie, poate exercita un recurs sau poate fi destinatara unor decizii. Această persoană juridică va trebui să răspundă de o întreprindere. Însă, nu există o identitate sau o ierarhie între întreprindere şi persoana juridică care va răspunde din punct de vedere procedural de ea. Existenţa unui subiect autonom nu este necesară pentru a caracteriza o întreprindere. Chiar noţiunea de scop economic a trebuit să fie precizată, în conformitate cu activitatea nelucrativă a anumitor organisme care exercită misiuni de serviciu public. În accepţiunea dreptului unional, o întreprindere poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică. Mai puţin are importanţă forma juridică adoptată: societate, asociaţie. În hotărârea Hydrotherm 142, Curtea de Justiţie a considerat că noţiunea de întreprindere, plasată în contextul dreptului concurenţial, trebuie să fie înţeleasă ca desemnând o unitate economică din punctul de vedere al acordului în cauză dacă, din punct de vedere juridic, această unitate economică este constituită din mai multe persoane fizice sau juridice şi că ea există atunci când una dintre părţile acordului este constituită din societăţi care au un interes identic şi care sunt controlate de aceeaşi persoană fizică, ea însăşi parte la acord, deoarece în aceste condiţii nu există nici o virtuală concurenţă între persoanele care participă simultan, ca o singură parte, la acordul în cauză. Nu se poate vorbi despre o întreprindere fără a se face referire la activitatea sa economică. Relaţia dintre cele două noţiuni este foarte strânsă. Existenţa unei activităţi economice este fundamentală. Ea este de drept concurenţial şi, în special, de drept unional. Ca şi în materia liberei circulaţii a persoanelor, interpretarea Tratatului trebuie să fie una finalistă şi pragmatică. Finalitatea economică care este prevăzută de regulile concurenţiale ale UE necesită aprofundarea problemei. Natura activităţii trebuie să fie mai mult decât o simplă formulă juridică. Astfel, o activitate poate fi de natură economică, chiar dacă ea nu este efectiv exercitată de organismul în cauză cu scop lucrativ. În situaţia în care activitatea în cauză este susceptibilă să fie exercitată de către o întreprindere în scop lucrativ, ea este considerată ca fiind de natură economică, iar organismul care 141 CJCE, hotărârea din , Mannesmann AG împotriva Înaltei Autorităi a Comunităii Europene a Cărbunelui i Oelului, C-19/ CJCE, hotărârea din , Hydrotherm, C-170/83. Hotărârea priveşte un acord de distribţie semnat, pe de o parte, de o persoană fizică şi două societăţi controlate, ambele, de această persoană fizică şi, pe de altă parte, de un distribuitor; în acord este vorba despre caracterizarea situaţiei asocierii controlate şi a celor două societăţi controlate. 65

66 o exercită este considerat întreprindere. În schimb, organismele care aparţin întreprinderilor (unităţi economice, în special), dar nu exercită nici o activitate economică nu pot fi calificate drept întreprinderi. Existenţa unei entităţi autonome nu este suficientă. Astfel, este cazul organismelor sau al instituţiilor care îndeplinesc misiuni de interes general, de ordin social, de exemplu, fără scop lucrativ. Tot astfel, este cazul celor care exercită prerogative care aparţin, în esenţă, statelor şi care participă la suveranitatea lor 143. Există întreprinderi care, în exercitarea activităţilor economice, sunt supuse unor constrângeri speciale. Este vorba de anumite servicii publice sau de anumite activităţi de natură socială. Scopul acestor servicii de interes general nu face să dispară natura economică a activităţii care poate fi exercitată. Articolul 86 permite atenuarea sau excluderea aplicării regulilor Tratatului, dar nu pune în discuţie natura întreprinderii vizate. În concluzie, este considerată întreprindere orice entitate care exercită o activitate economică independent de statutul său juridic şi de modul său de finanţare Afectarea comerţului între statele membre a) Înţelegerile Înţelegerile au ridicat cele mai multe probleme. Numeroase sunt înţelegerile care au fost făcute de IMM-uri şi care răspund, totuşi, definiţiei conţinute în TFUE. În ceea ce le priveşte, autorităţile UE au formulat două principii care se combină: unul finalist şi, deci, extensiv; celălalt pragmatic şi restrictiv. Curtea a considerat că trebuie ca practica în cauză să aibă o influenţă asupra curentelor de schimb între statele membre într-un sens care ar putea vătăma realizarea obiectivelor unei Pieţe unice între state. Pe de altă parte, Comisia estima că exista o afectare a comerţului între statele membre încă din momentul în care comerţul se dezvolta cu practica anticoncurenţială în alte condiţii în care el ar face-o singur. Problema a fost rezolvată odată cu hotărârea Brasseries de Haecht, din 12 decembrie În hotărâre, Curtea a declarat că există o afectare atunci când o înţelegere este în măsură să exercite, direct sau indirect, o influenţă asupra curentelor de schimb între statele membre, să contribuie la compartimentarea Pieţei comune şi să dea o interpretare economică valoroasă prin tratat. Această formulă atrage tot a devenit un standard jurisprudenţial. Aceasta explică condamnarea radicală a clauzelor care interzic exportul (compartimentarea Pieţei comune). De asemenea, ea explică supunerea înţelegerilor dreptului UE, înţelegeri care nu-şi produc efectele decât pe teritoriul statelor membre, dacă ele compartimentează Piaţa comună. Tot ea explică condamnarea acordurilor cu privire la produsele de bază sau semi-finisate care nu fac obiectul comerţului intraunional, dacă produsul finit este efectiv comercializat. În sfârşit, ea explică condamnarea întreprinderilor extraunionale atunci când produsele-obiect ale acordului se găsesc în comerţul dintre 143 Organizaţia europeană pentru securitatea traficului aerian, Eurocontrol, CJCE, hotărârea din , SAT Fluggesellschaft / Eurocontrol, C-364/ A se vedea CJCE, hotărârea din , Höfner et Elser / Macrotron, C-41/ CJCE, hotărârea din , Brasserie De Haecht / Wilkin Janssen, C-23/67. 66

67 statele membre. Astfel, cu cât se apropie realizarea Pieţei interne, cu atât mai mult se încearcă noi forme de obstacole şi, în special, cele care modifică structurile comerţului pentru motive care nu ţin numai de jocul concurenţei. TFUE nu vizează practicile care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre. În această privinţă, Curtea a pus un alt standard jurisprudenţial, şi anume: pentru a exista afectare, acordul despre care este vorba trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se prevadă, cu un grad de probabilitate suficient de mare, că s-ar putea exercita o influenţă directă sau indirectă, actuală sau potenţială, asupra cursurilor de schimb între statele membre. Aşa se întâmplă ca o clauză de export nepusă în practică poate crea un climat psihologic, contribuind, în mod potenţial, la o repartizare a pieţelor şi la compartimentarea Pieţei comune. Dar, cerinţa elementelor obiective de drept sau de fapt trebuie să conducă la distincţia dintre afectarea ipotetică şi afectarea potenţială deoarece numai una singură trebuie să fie luată în considerare. Delimitarea unei pieţe de referinţă are o importanţă mai mică în materia înţelegerilor decât în cea a poziţiilor dominante 146. Dar, afectarea comerţului între statele membre, pentru a nu fi ipotetică şi pentru a fi caracterizată, presupune reunirea elementelor de fapt, adesea cu privire la piaţa considerată. Există piaţă atunci când există o situaţie de concurenţă efectivă între produsele şi serviciile considerate în viziunea utilizatorilor sau a consumatorilor finali. Piaţa trebuie să fie determinată prin raportarea la produsele şi la nevoile constante care sunt apte să satisfacă interesele. Trebuie, de asemenea, să fie determinată din punct de vedere geografic. Părţile de pe piaţă deţinute de întreprinderile considerate pot servi la caracterizarea afectării comerţului între statele membre. Într-o comunicare din 9 decembrie 1997, Comisia a sintetizat grila sa de analiză 147. Pentru motive practice evidente problema nu este de a supune dreptului UE şi, deci, Comisiei 148 litigiile de anvergură mică. Astfel, apare în dreptul UE 149 noţiunea de afectare sensibilă a comerţului între statele membre. Această noţiune nu apare, însă, în cuprinsul Tratatului, dar este evident că nu ar putea fi considerată o afectare a comerţului între statele membre atunci când nu sunt în cauză decât întreprinderi de mărime neglijabilă sau care nu deţin decât o parte nesemnificativă din piaţa considerată. Noţiunea de sensibilitate presupune determinarea unui prag sub care afectarea nu mai este neglijabilă. Aceasta implică să se raţioneze în funcţie de produsele sau de serviciile în cauză, pentru a aprecia partea deţinută de întreprinderile incriminate. Se observă, astfel, că definiţia pieţei este indispensabilă în aprecierea unei înţelegeri. Aceeaşi idee este folosită şi în legătură cu restricţia concurenţei contrare TFUE. Ea trebuie, ca şi afectarea comerţului între statele membre, să fie sensibilă. Comisia, în scopul securităţii juridice, a publicat o comunicare la 27 martie , denumită comunicare de minimis, care precizează care va fi aprecierea pragului de sensibilitate şi care o angajează. Această comunicare are valoare, mai 146 Situaţia de dominaţie nu există decât prin raportare la o piaţă. 147 Comunicarea Comisiei cu privire la definirea pieţei în cauză în sensul dreptului comunitar concurenţial, JOCE, C. 372, 9 decembrie În special, la începutul construcţiei europene, având afirmarea principiului subsidiarităţii. 149 Aşa cum se întâmplă în dreptul naţional. 150 Comunicarea a fost modificată în mai multe rânduri. 67

68 întâi, pentru că ea apreciază gradul de afectare a comerţului dintre statele membre şi, apoi, pentru că apreciază restricţia de concurenţă, ceea ce reprezintă altceva. În anul 1997, Comisia şi-a modificat orientările, printr-un triplu obiectiv: reluarea finalităţii regulilor concurenţei; distincţia dintre restricţii verticale şi orizontale; favoare pentru IMM-uri. Astfel, în anul 1997, a fost elaborată o nouă comunicare de minimis. Această comunicare nu are decât un caracter indicativ şi ea nu valorează ca o renunţare a priori la orice acţiune a Comisiei. Este de reţinut că pragul de sensibilitate, ce rezultă din poziţia Comisiei sau a jurisprudenţei Curţii, trebuie să fie apreciată ţinând cont de efectul cumulativ al convenţiilor paralele încheiate sau nu chiar între întreprinderi. Acest efect cumulativ intervine pentru afectarea comerţului între statele membre şi pentru restricţia concurenţei. El se regăseşte, adesea, în sectorul distribuţiei şi, în special, în sectoarele de cosmetică sau parfumuri. Efectul cumulativ odată caracterizat conduce la a adăuga părţi pieţei sau cifre de afaceri întreprinderilor caracterizate, ceea ce poate face să treacă la înţelegere (sau la reţea) pragurile puse de înştiinţarea de minimis. b) Poziţiile dominante Problema afectării comerţului între statele membre se pune în acest caz în termeni mai simpli. Efectele acţiunii unei întreprinderi dominante sunt mult mai sensibile a priori în cazul concurenţei. Dar, cerinţa afectării sensibile este, şi de această dată, solicitată. Dificultatea este, totuşi, prealabilă. Mai întâi, trebuie să se delimiteze piaţa de referinţă. Aici, aceasta este absolut necesară, deoarece nu ar exista dominaţie fără piaţă dominantă. De asemenea, acest lucru este delicat şi pentru că determinarea unui raport de concurenţă între produsele sau serviciile în cauză pot, adesea, face obiectul unei aprecieri contradictorii. Apoi, trebuie să se pună în evidenţă poziţia dominantă a uneia sau a mai multor întreprinderi pe piaţa delimitată. Aceasta poate ridica dificultăţi, în special atunci când părţi ale pieţei deţinute nu sunt majoritare. În acest caz se va putea cerceta dacă conduitele întreprinderii dominante afectează sau nu comerţul între statele membre. Această afectare poate, ca şi în materia înţelegerilor, să nu fie decât potenţială. Afectarea poate rezulta din caracterul efectiv unional al pieţei. Orice acţiune a întreprinderii dominante şi a fortiori abuzurile sale va afecta comerţul între statele membre. O piaţă locală poate fi considerată ca parte substanţială a Pieţei comune, în conformitate cu integrarea sa în fluxul importurilor şi exporturilor unionale. Conduita unei întreprinderi poate, de asemenea, să afecteze comerţul între statele membre dacă prin acţiunea sa abuzivă ea menţine o compartimentare între pieţele naţionale şi cele regionale, împiedicându-le astfel, în mod artificial, să fie unionale. În această situaţie, afectarea comerţului între statele membre rezultă din comportamentul întreprinderilor dominante şi din efectele sale actuale sau potenţiale. Finalitatea tratatului, şi anume interpenetrarea economiilor statelor membre, trebuie să fie avută în vedere. c) Problema concentrărilor 68

69 Regulamentul nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989 nu face referire expresă la condiţia de afectare a comerţului între statele membre. Ea este înlocuită prin cea a dimensiunii unionale a concentrării, în funcţie de pragurile cifrelor fixate la articolul 1 din Regulament. A priori, noţiunea de dimensiune unională va trebui înlocuită cu o funcţie analogă celei de afectare a comerţului între statele membre. Punerea în evidenţă a contribuie la a trasa linia de demarcaţie între competenţele autorităţilor UE şi cele ale autorităţilor naţionale. Totuşi, dimensiunea neunională a unei concentrări nu semnifică neaplicarea Regulamentului privind controlul concentrărilor de autorităţile naţionale Înţelegerile TFUE Tratatul instituind Spaţiul Economic European conţin un principiu de interzicere a înţelegerilor restrictive de concurenţă. Mai întâi, se declară incompatibile cu Piaţa comună şi se interzic orice înţelegeri între întreprinderi, orice decizii de asociere a întreprinderilor şi orice practici comune care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau încălcarea concurenţei în interiorul Pieţei comune. Urmează exemple neexhaustive de înţelegeri restrictive. Sancţiunile pentru aceste înţelegeri interzise pot fi nu numai administrative, ci chiar civile şi revin autorităţilor naţionale: aceasta este nulitatea edictată de alin. 2, din articolul 81 TCE. Totuşi, Tratatul prevede că înţelegerile care sunt, totuşi, restrictive de concurenţă pot fi răscumpărate sau scutite, dacă ele satisfac cumulativ condiţiile prevăzute: promovarea progresului tehnic, profit pentru utilizatori, neeliminarea concurenţei, restricţii proporţionale pentru satisfacerea acestor obiective. Această posibilitate de scutire este caracteristică regimului unional al înţelegerilor Restricţia de concurenţă TFUE oferă un anumit număr de exemple care pot să intre sub incidenţa prevederilor sale. Astfel, sunt interzise înţelegerile care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau deformarea jocului concurenţei în interiorul pieţei comune. Această exegeză va permite să se explice favoarea cu care sunt văzute anumite tipuri de acorduri. Exemple conţinute în Tratat. Lista exemplelor oferite de articolul 81 este pur indicativă: adverbul în special este aici folosit pentru a le reaminti. Exemplele enunţate sunt, totuşi, caracteristice mai multor practici ilicite. Ele nu sunt determinante pentru o definiţie generică a înţelegerii restrictive. Stabilirea directă sau indirectă a preţului de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii de tranzacţie Limitarea sau controlul producţiei Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare Aplicarea unor condiţii inegale pentru prestaţii echivalente partenerilor comerciali, prin aplicarea unui dezavantaj în concurenţă 151 A se vedea art. 21 alin. 2, Regulamentul nr. 4064/89, a contrario. 69

70 Subordonarea încheierii contractelor acceptării de către parteneri a prestaţiilor suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzanţelor comune, nu au legătură cu obiectul acestor contracte Nulitatea înţelegerilor restrictive TFUE dispune că acordurile sau deciziile interzise în virtutea prezentului articol sunt nule de plin drept. Astfel, suntem în prezenţa unei sancţiuni civile, ceea ce constituie o excepţie pentru dreptul UE. TFUE nu prevede nimic cu privire la regimul nulităţii sau aplicarea sa. Curtea de Justiţie a precizat, totuşi, caracterul absolut şi retroactiv al nulităţii, menţionând că o înţelegere nulă nu poate conserva nici un efect nici între părţi, nici în ceea ce priveşte pe terţii. În schimb, sistemele de drept intern îşi găsesc autoritatea în ceea ce priveşte regimul procedural al nulităţii 152 sau înţelesul lui privind contractul (nulitate parţială sau nu) Exploatarea abuzivă a poziţiilor dominante Aspecte generale Infracţiunea conţinută în TFUE răspunde dorinţei redactorilor săi de a ţine cont de rigidităţile care ţin de structura pieţei. Aceasta nu este singura situaţie de dominaţie care este interzisă. Dominaţia este ea însăşi ilicită, chiar dacă ea nu lasă să subziste decât o concurenţă slăbită. Tratatul nu sancţionează decât exploatarea abuzivă a poziţiei dominante 154. Din TFUE rezultă o dualitate de infracţiune. O practică a întreprinderilor care au beneficiat de o exceptare categorială poatesă fie urmărită şi condamnată pe baza Tratatului. Invers, şi chiar dacă acest articol vizează comportamente unilaterale, se poate ajunge ca o întreprindere dominantă să inducă o înţelegere restrictivă sau să participe la ea. Noţiunea de abuz este antinomică oricărei idei de contribuţie la progresul economic. În acest caz, principiul aprecierii in concreto permite să se considere, în anumite cazuri, că nu sunt abuzive comportamentele care ar răspunde anumitor obiective legitime, chiar dacă ar fi într-un alt context Situaţia dominaţiei Situaţia de dominaţie presupune delimitarea cu precizie a pieţiei pe care ea se 152 Dreptul de a acţiona, de exemplu, sub rezerva de obligaţie pentru judecător de a ridica, din oficiu, motivul ordinii publice, prin încălcarea articolului 85, CJCE, hotărârea din , Van Schijndel / Stichting Pensioenfonds voor Fysiotherapeuten, C-430/ Pentru detalii, a se vedea Cristian Gavalda şi Gilbert Parleani, op. cit ; Augustin Fuerea, op. cit., pag În acest sens, dreptul comunitar se distinge foarte net de dreptul Statelor Unite ale Americii care condamnă doar achiziţionarea unei poziţii dominante. 70

71 exercită. Pe piaţa delimitată, dominaţia poate să se exercite într-o manieră variabilă. a) Delimitarea pieţei dominate Noţiunea de piaţă nu este fundamentată diferit potrivit TFUE. Comunicarea Comisiei din 9 decembrie 1997 cu privire la definirea pieţei în cauză, aşa cum este ea înţeleasă de dreptul unional al concurenţei, cuprinde metoda urmată de Comisie. Astfel, o piaţă poate fi definită cu ajutorul a trei serii de criterii. Delimitarea pieţei este o chestiune de fapt. Sarcina probei privind existenţa şi limitele pieţei revine Comisiei atunci când efectuează instrucţia unui dosar. Primul lucru care trebuie făcut este acela de a delimita, în mod material, piaţa. Al doilea lucru care trebuie făcut este acela de a defini piaţa relevantă din punct de vedere geografic. Natura produsului, mediul său juridic, obiceiurile anumitor clientele naţionale pot să delimiteze pieţele naţionale sau regionale. Cea de-a treia apreciere este de ordin temporal. O piaţă poate să evolueze potrivit perioadelor de timp, de exemplu, de o manieră ciclică Exploatarea abuzivă a dominaţiei Exemplele alese în acest articol nu sunt decât cu titlu exemplificativ. A. Primul exemplu: impunerea directă sau indirectă a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau alte condiţii de tranzacţie neechitabile. B. Ce de-al doilea exemplu: limitarea producţiei sau dezvoltarea tehnică a prejudiciului consumatorilor. C. Ce de-al treilea exemplu: aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiţii inegale pentru prestări echivalente aducându-le, prin acest fapt, dezavantaj în concurenţă. D. Cel de-al patrulea exemplu: subordonarea încheierii contractelor acceptării de către parteneri a prestaţiilor suplimentare care, prin natura lor sau potrivit uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul din aceste contracte (art. 82, d) Controlul concentrărilor Generalităţi Concentrările s-au dezvoltat într-un ritm accelerat după primul şoc petrolier. Introducerea monedei Euro contribuie la consolidarea concentrărilor. Mondializarea economiei a devenit o realitate şi concentrările neunionale (care au legat S.U.A. sau Japonia) produc efecte în Europa. Necesitatea unui control comun a devenit necesar. Începând cu 21 decembrie 1989, Comisia s-a dotat cu un veritabil instrument de control al concentrărilor A se vedea pentru banane şi alte fructe, CJCE, hotărârea din , United Brands / Commission, C- 27/ Concentrărilor de pe pieţele CECA stabilite până în 2002 sunt supuse reglementărilor din acest tratat. Odată cu ieşirea din vigoare a tratatului CECA, ele sunt supuse dreptului comun din Tratatul CE. În acest sens, există comunicarea din 2 martie 1998: JOCE, C. 66, 2 martie

72 Jurisprudenţa UE anterioară Regulamentului din 21 decembrie 1989, s-a organizat în jurul a două mari idei, şi anume: neaplicarea TFUE operaţiilor de concentrare şi aplicarea posibilă acestor operaţiuni. În acest context, trebuie citată decizia Comisiei SHV-Chevron, din 20 decembrie Este vorba despre un aport la o filială comună de activităţi de distribuire de produse. Întoarcerea societăţilor-mamă pe piaţă era puţin probabilă, având în vedere durata acordului cu investitorii care ar fi fost implicaţi prin această întoarcere. Comisia a considerat că articolul 85 alin. 1 nu este aplicabil şi a eliberat o atestare negativă 158. Caracterul ireversibil al operaţiunii a fost decisiv. Natura concentrării era, în mod implicit, reţinută. Ea implica o imposibilitate de a supune operaţia dispoziţiilor care reglementează înţelegerile. Prin urmare, tratamentul de către Comisie a filialelor comune a urmat aceleaşi principii Regulamentul nr. 4064/ Regulamentul defineşte într-un mod exhaustiv concentrările. Numai concentrările de dimensiune unională sunt destinate, în principiu, controlului unional. Controlul este prealabil. Concentrările de dimensiune unională trebuie să fie notificate Comisiei. Aceasta are competenţă exclusivă pentru a le aprecia. Ea recunoaşte o anumită atitudine având în vedere relativa imprecizie a textului. Achiziţionarea sau consolidarea unei poziţii dominante este criteriul decisiv pentru a declara incompatibilitatea cu dreptul UE. Nu există răscumpărare a concentrării pentru considerente de politică industrială, de exemplu. O modificare importantă a acestui regulament a intervenit la 30 iunie Ea vizează, în special, tratamentul întreprinderilor comune, pragurile de la care o concentrare este unională şi regulile de procedură. Sfera de aplicare a Regulamentului nr. 4046/89 Articolul 1 din regulament defineşte pragurile de la care concentrarea nu este de dimensiune unională şi menţionează, atunci, cazurile controalelor naţionale. Aceasta nu este decât la articolul 3 unde figurează definiţia concentrării. Operaţiunile de concentrare Articolul 3 al Regulamentului recurge la o enumerare. El este aplicat tuturor operaţiilor care-l au în vedere, altele fiind excluse. În acest sens, Regulamentul nu poate fi extins la operaţiunile care nu intră în prevederile articolului 3. Concentrările sunt vizate în ceea ce priveşte întreprinderile. Aceasta este noţiunea care guvernează aplicarea Regulamentului, chiar dacă multe operaţiuni de concentrare vizează 157 JOCE, L. 38, 12 februarie Potrivit Regulamentului 17/62 (precitat), dacă, în analiza sa, Comisia, estimează că o înţelegere nu poate intra în sfera de aplicare a articolului 81 alin. 1, ea poate lua o decizie de atestare negativă. De asemenea, poate, într-o formă mai simplă, mai rapidă şi administrativă să se limiteze la o scrisoare de clasare, a cărei valoare juridică este mai mică: o scrisoare de clasare indică în mod simplu că după cercetarea dosarului înţelegerea nu este justificată sau oportună, astfel încât ea nu intervine. 159 Regulamentul Consiliului nr. 4064/89 din 21 decembrie 1989, cu privire la controlul operaţiunilor de concertare între întreprinderi, modificat şi republicat integral în JO L 257/90 P Regulamentul Consiliului nr. 1310/97 din 30 iunie 1997 care modifică regulamentul nr. 4064/89 privind controlul operaţiunilor de concertare între întreprinderi. 72

73 societăţi (fuziuni, filiale comune). Articolul 3 oferă, pentru anumite operaţiuni pe care le enumeră, indicaţii pozitive şi negative care permit să se distingă între ceea ce intră sub incidenţa Regulamentului şi ceea ce nu intră în competenţa sa. Dar, operaţiunile care antrenează concentrări sunt, în general, complexe. Astfel, trebuie luat în considerare ceea ce a fost calificat drept restricţii accesorii. Operaţiunile cu obiect concentraţionist Fuziunile (art. 3, alin. 1, pct. a). Operaţiunile de fuziune trebuie să fie cuprinse printre operaţiunile de concentrare. Definiţia fuziunii nu este cea din a treia directivă de coordonare a dreptului societăţilor. Trebuie şi este suficient ca o nouă unitate economică să apară. Articolul 3, alin. 1, pct. a) solicită ca fuziunea să intervină între societăţile anterior independente, ceea ce sugerează o neaplicare a Regulamentului fuziunilor care intervin în interiorul grupurilor deja unite economic. Notificarea trebuie să fie făcută de către cele două părţi. Achiziţionarea controlului de ansamblu sau de părţi dintr-una sau mai multe alte întreprinderi (art. 3, alin. 1, pct. b). Articolul vizează ipoteze care pot să se combine între ele în funcţie de iniţiatorii operaţiunii, de modurile în care se procedează şi de obiectul operaţiunii. Prin obiectul operaţiunii, se înţelege luarea controlului de întreprinderi, ceea ce va conduce la a se distinge controlul de simpla coordonare. Această distincţie poate fi delicată. Precizări în această privinţă sunt furnizate de paragrafele 2 şi 3 din articolul 3. Concentrarea trebuie notificată. Cei care fac notificarea pot, bineînţeles, să fie întreprinderi, în sensul jurisprudenţei UE. Dar, de asemenea, pot să fie, în diferite cazuri, persoane care nu sunt întreprinderi şi care controlează, deja, o întreprindere (persoane fizice care nu răspund definiţiei de întreprindere, diverse organisme etc.) Articolul 3, alin. 1, pct. b) este foarte larg. Achiziţionarea controlului poate fi directă sau indirectă, prin preluarea de acţiuni sau cumpărarea de elemente de activ, contracte sau orice alte mijloace. Contează mai puţin procedeul urmat care are ca rezultat controlul. Lista este imposibil de întocmit. Vom da câteva exemple: aporturi parţiale de active, cesiunea de fonduri de comerţ, participaţii majoritare sau chiar minoritare dacă ele conduc, în fapt, un control. Întreprinderile comune, controlate în comun, sunt procedee foarte des folosite. Demersul pragmatic urmat implică să se ţină cont de acordul global care poate interveni între părţi, pentru a nu avea de a face cu o concentrare unică. Articolul 3 alin. 3 oferă controlului o definiţie foarte pragmatică. Astfel, controlul decurge din drepturile, contractele sau alte mijloace care conferă singure sau împreună şi ţinând cont de circumstanţe de fapt sau de drept, posibilitatea de a exercita o influenţă determinantă asupra activităţii unei întreprinderi şi, în special, a) din drepturile de proprietate sau de folosinţă pentru toate sau o parte din bunurile unei întreprinderi, b) din drepturile sau din contractele care conferă o influenţă determinantă asupra compunerii, deliberărilor sau deciziilor organelor dintr-o întreprindere. Regulamentul privind controlul concentrărilor nu oferă decât persoanelor posibilitatea de a solicita controlul unei întreprinderi. Această redactare interzice să se ţină cont de eventualele dezvoltările dintr-o situaţie juridică. Acesta este cazul unei opţiuni de cumpărare de acţiuni cuprinsă într-un pact al acţionarilor între doi asociaţi egali. Atâta timp cât opţiunea nu se ridică, controlul este conjunct. Dacă ea este 73

74 ridicată, controlul devine exclusiv. La fel, dacă ridicarea opţiunii este certă. Dar, atâta timp cât nu există certitudine cu privire la ridicarea opţiunii, procedura nu poate viza decât achiziţionarea unui control conjunct. Această situaţie juridică cere, pentru moment, notificarea care, în principiu, trebuie să fie singura luată în considerare Aprecierea concentrărilor În ceea ce priveşte aprecierea concentrărilor, principiul este cel al controlului a priori. Notificarea este necesară. Operaţia nu poate fi aplicată atâta timp cât Comisia nu a luat decizia sau a lăsat să treacă un termen de examinare a dosarului. O derogare este posibilă (art. 7). Articolul 2 se referă cererea care trebuie făcută Comisiei. Ea trebuie să ţină cont de anumiţi parametri care sunt enumeraţi la alin. 1 din acest articol: se găseşte aici necesitatea de a proteja o concurenţă efectivă pe piaţă; poziţia întreprinderilor pe această piaţă, puterea lor, posibilităţile de alegere a furnizorilor şi utilizatorilor, evoluţia ofertei şi a cererii, interesele consumatorilor, ca şi evoluţia progresului tehnic şi economic trebuie să fie în avantajul consumatorilor şi nu constituie un obstacol în calea concurenţei. Punctele alin. 2, 3 şi 4 din acest articol se prezintă, apoi, ca modele de acţiune pentru Comisie. Alin. 2 enunţă că operaţiunile de concentrare care nu creează sau nu consolidează o poziţie dominantă având drept consecinţă doar o concurenţă efectivă ar împiedica, de o manieră semnificativă în Piaţa comună sau o parte substanţială a acesteia, trebuie să fie declarate compatibile cu Piaţa comună. Formula, exact invers, este folosită în alin. 3, pentru subiectul concentrărilor care creează sau consolidează o poziţie dominantă. Ele trebuie să fie declarate incompatibile cu Piaţa comună. Astfel, condiţiile conţinute la alin. 2 sunt, în primul rând, subordonaţi criteriului poziţiei dominante. Ei sunt destinaţi răscumpărării unei concentrări, dar, mai degrabă, caracterizării dominaţiei şi prejudicierii efective a concurenţei. Comisia estimează că aprecierea de concentrări se bazează pe criteriul poziţiei dominante. O evoluţie apare, totuşi, după hotărârile date de TPI, în 27 aprilie 1995, în speţa Néstle-Perrier 161. Tribunalul a subliniat că incidentele sociale ale unei concentrări puteau, în anumite cazuri, să fie examinate, atunci când ele aduceau atingere obiectivelor sociale enunţate la articolul 2 din tratat. Or, articolul 2 citează alte obiective decât cele sociale, şi anume dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a activităţilor economice, creşterea durabilă ş.a. Criteriul poziţiei dominante (realizată sau consolidată) este pertinent pentru veritabilele concentrări structurale fără coordonarea posibilă între întreprinderile vizate. Dacă delimitarea pieţei este, întotdeauna, prealabilă, aprecierea operaţiunii potrivit criteriului poziţiei dominante este atenuată pentru tratamentul întreprinderii comune cooperatiste. 161 TPI, 27 aprilie 1995, CCE de la société générale des grandes sources, T-96/92: Rec II, 1213 şi CCE de Vittel, aff. T-12/93: Rec. II, Este vorba despre recursurile exercitate de comitetele de întreprinderi care au fost în spaţiul hotărârilor ireversibile. 74

75 5.7. Sarcini de lucru 1. Definiţi piaţa relevantă în materia înţelegerilor în plan geografic şi contextual. 2. Menţionaţi cel puţin 2 exemple de exploatare abuzivă a poziţiei dominante (art. 82 TCE). 3. Menţionaţi cel puţin 2 exemple de operaţiuni cu obiect concentraţionist (Regulamentul nr. 4064/89) Test de autoevaluare 5.9. Bibliografie 1. Sunt subiecte ale acordurilor, deciziilor sau practicilor interzise: a) întreprinderile; b) holdingurile şi trusturile; c) întreprinderile şi asociaţiile de întreprinderi. 2. Regulile de concurenţă care se adresează întreprinderilor se sprijină pe 3 piloni, şi anume: a) articolele 85,86 şi 90 din tratatul CEE; b) articolele 85 şi 86 din tratatul CEE şi Regulamentul Consiliului nr din 1989; c) articolele 86 şi 90 din tratatul CEE şi Regulamentul Consiliului nr din 1989; d) articolele 85 şi 90 din tratatul CEE şi Regulamentul Consiliului nr din 1989; Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Augustin Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008; Culegeri de jurisprudenţă: - Sergiu Deleanu; G. Fabian; C.F. Costaş; B. Ioniţă, Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, Site-uri: - Uniunea Europeană. Bibliografie recomandată: Doctrină: - Deleanu, Sergiu, Drept comunitar al afacerilor, Editura Servo-Sat, Arad, 2002; - Ferréol, Gilles, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001; - Gavalda, Christian; Parleani, Gilbert, Droit des affaires de l Union Européenne, Ed. Litec, Paris, 2005; - Loyrette-Nouel, Gide, Dictionnaire du Marché commun, Paris, Dictionnaire André Joly, depuis 1968; - Ligneul, Nicolas; Tambou, Olivia, Droit européen du marché, Ellipses, Paris, 2006, Culegeri de acte normative: - Theodor Tudoroiu, Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius, Bucureşti, 1997; - Theodor Tudoroiu, Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucretius, Bucureşti, 1999; 75

76 - Documente de bază ale Comunităţii europene, ediţia a II-a, Editura Polirom, Iaşi, Reviste de specialitate: - Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituia României, republicată (2003); - Tratatul de a Nisa (2001); - Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005); - Tratatul de la Lisabona (2007). Site-uri: - Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene; - European Navigatore. BLIOGRAFIE GENERALĂ a) Cursuri, tratate, monografii 1. Anghel, Ion M., Dreptul tratatelor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993; 2. Berlin, Dominique, Controle communautaires des concentration, Pedone, Paris, 1992; 3. Betti, Instituzioni di diritto romano, I, Padoue, 1947; 4. Boulouis J.; Chevallier R.M., Grands arréts de la Cour de justice des Communautés européennes, 5-e édition, Paris, 1992; 3-e édition, Paris, 1983; 5. Charbit, Nicolas, Secteur public et droit de la concurrence, Joly, Paris, 1999; 6. Chérot, Jean-Yves, Les aides d état dans les Communautés européennes, Economia, Apris, 1998; 7. Constantinos Lycourgos, L association avec union douanière: un mode des relations entre CEE et des États tiers, Ed. Pedone, 1994; 8. Craig, Paul; de Búrca, Gráinne, EC law. Text, cases and materials, Oxford, Claredon Press, 1999; 9. Favret, Jean-Marc, Droit communautaire du marché interiéur, Gualino Éditeur, Paris, 2001; 10. Favret, Jean-Marc, L essentiel de l UE et du droit communautaire, Gualino Editeur, 2000; 11. Favret, Jean-Marc, Droit et pratique de l Union Européenne, Gaulino Éditeur, 2001; 12. Filipescu, Ion. P.; Fuerea, Augustin, Drept instituţional comunitar european, ediţia a V-a, Editura Actami, Bucureşti, 2000; 13. Gaillard Emmanuel; Carreau Dominique; Lee William L., La marché unique européen, Ed. Pedone, 1989; 76

77 14. Gavalda, Cristian; Parleani, Gilbert, Droit des affaires de l`union Européenne, 3 e éditions Litec, 1999; 15. Grynfogel, Catherine, Droit communautaire de la cocurrence, 2 e éditions, LGDJ, 2000; 16. Ligneul, Nicolas, L élaboration d un droit international de la concurrence entre les entreprises, Bruylanr, Bruxelles, 2001; 17. Malinier Joël, Droit du marché interiéur européen, Ed. L.G.D.J., 1995; 18. Miga Beşteliu, Raluca Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Editura All, Bucureşti, 1998; 19. Muraru, Ioan; Tănăsescu, Simina Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 20. Pensovecchio, Cristina, La cittadinanza europea. I diritti dei cittadinni dell Unione europea, Palerme, 1994; 21. Poillot-Peruzzetto, Sylvanie; Luby, Monique, Le droit communautaire appliqué à l entreprise, Dalloz, Paris, 1998; 22. Rideau, Joël, Droit institutionnel de l Union et des Communautés européennes, 3 e édition, L.G.D.J., Paris, 1999 ; 23. Schappira, J.; Le Tellec, G.; Balisa, J.B., Droit européen des affaires, PUF, Paris, 1994; 24. Vogel, Louis et Joseh, Le droit européen des affaires, 2 e éditions, Dalloz, Paris, 1994; 25. Ţinca, Ovidiu, Drept comunitar material, Editura Lumina Lex, Bucureşti, b) Reviste de specialitate 1. Kovar, R; Simon, D., La citoyenneté européenne, în Cahieres de droit européen, 1993; 2. Martinez López Muniy, J., Qué Unión Europea? Una unión de Estados soberanos, pero firme, estable y eficaz, în Papeles de la Fundación para el Análisis y los Estudios Sociales, nr. 34, Madrid, 1996; * * * - Tratatul de la Paris, instituind CECA, intrat în vigoare în anul 1952, ieşit din vigoare în anul 2002; - Tratatele de la Roma instituind CEE şi Euratom, intrate în vigoare în anul 1957; - Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare în anul 1993; - Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare în anul 1999; - Tratatul de aderare a Bulgariei şi României la UE ; - Legea nr. 590/2003 privind tratatele; - Legea nr. 157/2005 privind ratificarea Tratatului de aderare a României la UE; c) Jurisprudenţă relevantă CJCE, hotărârea din , International Fruit Company e.a. / 77

78 Produktschap voor Groenten en Fruit, C-21/72; CJCE, hotărârea din , NV Algemene Transport- en Expeditie Onderneming van Gend & Loos contre Administration fiscale néerlandaise, C-26/62; CJCE, hotărârea din , Commission / Luxembourg, C-111/91; CJCE, din , Rewe / Bundesmonopolverwaltung für Branntwein,(Cassis de Dijon), C-120/78; CJCE, hotărârea din , ERT / DEP, C.206/89; CJCE, hotărârea din , Gesellschaft fur Uberseehandel / Handelskammer Hamburg, C-49/76; CJCE, hotărârea din , Comisia / Consiliu, C-22/70; CJCE, hotărârea din , Donckerwolke e.a. / Procureur de la République e.a., C-41/76; CJCE, hotărârea din , Commission CEE / Luxembourg et Belgique, C-2/62; CJCE, hotărârea din , Dassonville, C-8/74; CJCE, hotărârea din , Commission / France, C-21/84; CJCE, hotărârea din , BV Diensten Groep / Beele, C-6/81; CJCE, hotărârea din , Dansk Supermarked, C-58/80; CJCE, hotărârea din , Cinéthèbeque SA / Fédération des Cinémas Française, C-61/84; CJCE, hotărârea din , Procédure pénale contre Brandsma, C- 293/94; CJCE, hotărârea din , Torfaen Borough Council / B & Q PLC, C- 145/88; CJCE, hotărârea din , Vereinigte Familiapress Zeitungsverlagsund vertriebs GmbH / Bauer Verlag, C-368/95; CJCE, hotărârea din , Procédure pénale contre Wurmser e.a., C- 25/88; CJCE, hotărârea din , Van Tiggele C-82/77; CJCE, hotărârea din , Buet e.a. / Ministère public, C-382/87; CJCE, hotărârea din , Torfaen Borough Council / B & Q PLC, C- 145/88; CJCE, hotărârea din , Procédure pénale contre Delattre, C-369/88; CJCE, hotărârea din , Säger / Dennemeyer, C-76/90; CJCE, hotărârea din , Procédures pénales contre Keck et Mithouard, C-267/91; CJCE, hotărârea din , Parfums Christian Dior / Evora, C-337/95; CJCE, hotărârea din , Karella e.a. / Ypourgio viomichanias, energeias & technologias e.a., C-19/90; CJCE, hotărârea din , Procédure pénale contre Blanguernon, C- 38/89; CJCE, hotărârea din , Yvonne van Duyn c/ Home Office, C-41/74; CJCE, hotărârea din , Carmelo Angelo Bonsignore c/ Oberstadtdirektor der Stadt Köln, C- 67/74; CJCE, hotărârea din , Reyners / État belge, C-2/74 ; CJCE, hotărârea din , Van Binsbergen / Bedrijfsvereniging voor de 78

79 Metaalnijverheid, C-33/74; CJCE, hotărârea din , Alpine Investments / Minister van Financiën, C-384/93; CJCE, hotărârea din , Society for the Protection of Unborn Children Ireland / Grogan e.a., C-159/90; CJCE, hotărârea din , Coditel / Ciné Vog Film; CJCE, C-62/79 şi CJCE, hotărârea din , Coditel / Ciné-Vog Films, C-262/81; CJCE, hotărârea din , Luisi et Carbone / Ministero dello Tesoro, C-286/82 ; CJCE, hotărârea din , Bachmann / État belge, C-204/90; CJCE, hotărârea din , Brasserie De Haecht / Wilkin Janssen, C- 23/67 ; CJCE, hotărârea din ,, Amministrazione delle finanze dello Stato / Simmenthal, C-106/77; CJCE, hotărârea din , Walt Wilhelm e.a. / Bundeskartellamt, C- 14/68; CJCE, hotărârea din , Mannesmann AG / Haute Autorité, C-19/61; CJCE, hotărârea din , Hydrotherm, C-170/83; CJCE, hotărârea din , Suiker Unie e.a. / Commission, C-40/73; CJCE, hotărârea din , Société Technique Minière / Maschinenbau Ulm, C-56/65 ; CJCE, hotărârea din , Metro / Cartier, C-376/92; CJCE, hotărârea din , Hoffmann-La Roche / Commission, C-85/76; d) Alte suse Site-ul oficial al UE ; Site-ul Institutului european din România; Site-ul Ministerului afacerilor externe; - Site-ul Ministerului Federal German al Afacerilor Externe; Site-ul Parlamentului european (Ferri, Enrico, La citoyenneté européenne projet politique pour une Union fédérale )