Odobești Vrancea România

Transcription

1 Odobești Vrancea România MEMBRE D ARIEL AN XI NUMĂRUL 67/2009 Revue d attitude et de littérature de la Fondation Social Culturelle MIORITZA Revistă de atitudine şi literatură a Fundației Social Culturale MIORIȚA

2 SALONUL LITERAR CUPRINS 1.Interviu cu Marina Şaliapina, fiica marelui cântăreţ Fiodor Şaliapin - C. I. Uşurelu Iubire în tranzit-versuri,c.drilea 9 3.Petersburg, metropolă în stil occidental - Radu Borcea Oglindă, oglinjoară, cine-i cel mai Neagu-n ţară? - Vasile Plugaru Cyclop Se exclud reciproc Eminescu şi Maiorescu? - I. Necula 14 6.Cronica unei reviste-m.brătescu18 7.Demnitate mutilată - preot Daniel Pătrăşcanu Prolificitate şi grafomanie - N.D. Trifu 26 9.Interview de C. Frosin par C.I.Uşurelu Honorè de Balzac..- C.Couatu Avignon, capitale mondiale du theatre-robert Fauque La vie et la mort-c.uşurelu G.Bacovia-Poemes-traduit par CFR. 59 REDACŢIA DIRECTOR: CULIŢĂ IOAN UŞURELU Secretar de redacţie MIRELA CHIRIAC Redactor zona Galaţi VIOREL DINESCU Redactor zona Bacău MARIN MOSCU Redactor zona Prahova NICOLAE D. TRIFU Redactor zona Iaşi LAURA TUDOREAN Redactor zonele Câmpulung Moldovenesc, Suceava OVIDIU CRISTIAN TUDOREAN Tehnoredactare: GABRIEL CIRIBAŞA Adresa redacţiei: C.P. 22, O.P. ODOBEŞTI, VRANCEA Telefoane: ; , [email protected] [email protected] site: Respectând libertatea de exprimare a colaboratorilor, revista publică materialele în forma trimisă de autori, care îşi asumă răspunderea conţinutului prin propria semnătură. Textele nepublicabile nu se înapoiază ISSN

3 1 CÂND TATA A PUBLICAT PAGINI DIN VIAȚA MEA, GORKI A SPUS CĂ EL A SCRIS CARTEA. TATA S A SUPĂRAT MULT PENTRU ACEASTĂ TRĂDARE... Interviu cu doamna Marina Şaliapin, fiica marelui cântăreț Fiodor Şaliapin CULIȚĂ I.UŞURELU: Doamna Şaliapin, țin să menționez încă de la început că mă simt onorat să mă aflu în casa fiicei marelui cântăreț rus Fiodor Şaliapin şi vă mulțumesc pentru bunăvoința dv. Ştiind că aveți peste 90 de ani, vă cer scuze pentru deranj, dar dorința cititorilor revistei Salonul literar din Focşani şi, recunosc, a mea de a vă cunoaşte a fost mai puternică decât bunele maniere. Vom începe cu o întrebare uşor banală: unde ați petrecut copilăria şi care sunt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă? MARINA ŞALEAPIN: Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri copilaria mea, cu toate că au trecut mulți ani. M am născut în Rusia, la Moscova, în 14 martie 1915, dar miam petrecut copilaria la Petersburg. Imi amintesc bine acei frumoşi ani: vara se mergea la Foros, Crimeea, oraş în care locuia sora mamei mele, căsătorită cu Usco, un om foarte bogat,care deținea monopolul ceaiului din toata Rusia. Mai mergeam şi în Caucaz, la Tisclavosk. La trei ani, tatăl m a dus la teatrul Barischi. Primul balet văzut a fost Frumoasa adormită a lui Ciaikovski, iar după aceea am asistat la primul mare spetacol de operă: Barbierul din Sevilia,în care tata avea rolul lui don Basilio, iar eu nu puteam să cred că tatăl meu poate fi aşa de urât. Atunci el râdea, iar când cortina se lăsa, ne trimitea multe pupicuri. Mai târziu, rămânea trucat şi venea să ne vadă la intrarea actorilor în scenă. Am priceput că aşa se juca tata cu noi. Era o persoana foarte veselă, dar când se enerva era teribil. Spre norocul nostru, îi trecea repede. C.I.U:Avea tatăl dv. grijă de pregătirea profesională a copiilor săi? M.Ş: Mergând de mică să văd balet, părinții mei au înteles că sunt pasionată de dansul clasic. De aceea m au prezentat în fața directorului Filikovski de la teatrul Mariskaia şi m a rugat să dansez. Din păcate, după puțin timp m am îmbolnăvit foarte grav şi am fost trimisă într un sanatoriu în Finlanda pentru vindecare. Şi, apropos de şcoli, în

4 2 1922, împreună cu toată familia, am (de Academia franceză) drept cel mai plecat la Londra. Eu, impreuna cu sora mare actor dramatic al secolului din mea Marica, mai mai mică decât întreaga lume. I au decernat, într o minecu doi ani, am intrat la colegiul din manifestație oficială, un inel care era Saxes deoarece copiii familiei noastre un cadou al lui Napoleon Bonaparte cunoşteau foarte bine limba engleză, pentru Talma şi se afla la muzeul considerată a doua limbă maternă. Academiei Franceze. Prin acest cadou, Acest fapt se datora guvernantelor şi tatăl meu era considerat un al doilea perceptorilor pe care mama îi angaja Talma permanent. După un an, părinții mei au C.I.U: In cartea tatălui dumneavoastră decis să se stabilească la Paris, cred că Pagini din viața mea, îşi amintea că din cauza climei dar si din cauza la un examen de admitere într un cor, faptului că tatăl meu nu vorbea limba el a fost respins iar Gorki a fost engleză, dar cunostea bine limba acceptat. Ce ştiți despre prietenia lor şi franceză. Aşa se face că în 1923 ne am care sunt personalitățile timpului cu transferat la Paris unde, la opt ani, am care tatăl dv. a mai fost prieten? început şcoala de dans. M.Ş: Gorki a fost cu adevărat cel mai C.I.U: Va amintiți rolurile prin care tatăl mare prieten al tatălui meu. Ținea dumneavoastra a ramas nemuritor? foarte mult la el şi întotdeauna l a M.Ş: I am cerut tatalui meu să mi ajutat. Când Gorki stătea la Capri, el îi spună care sunt rolurile cele mai trimitea bani pentru a supraviețui, importante din cariera sa şi care a fost deoarece din Rusia nu primea nimic şi rolul preferat. El mi a răspuns că atunci nu avea mijloace pentru a trăi. Dar când cântă iubeşte toate rolurile în când tatăl meu a scris Pagini din viața mod egal. Eu cred însă că a fost legat mea, Gorki a spus că el a scris acea sufleteşte mai ales de carte, ceea ce rolul lui Boris nu era Godunov. Cred în adevarat. această ipoteză deoarece a fost primul cântăreț care a dus opera şi rolul în afara Rusiei. Aş aminti şi Don Quijote şi Mefisto, roluri pe care le iubea foarte mult şi din punct de vedere recitativ, nu doar muzical. Tata era considerat atât în Anglia cât şi în Franța Poate a fost constrâns să spună asta Tata s a supărat mult când a văzut această trădare, ruşii iar i au interzis publicarea acestei cărți. Boşevicii

5 3 comunişti şi Gorki au sustinut aceasta despre alte astfel de întâlniri ale tatălui minciună, iar tata era dezamăgit de dv. cu personalități muzicale şi nu felul în care a reacționat cel mai bun numai muzicale? prieten al său. Mai târziu, Gorki a fost M.Ş: Cu siguranță că s a stabilit un omorat de cei de care se temea atat de raport de prietenie între ei, dar, cum mult, foştii prieteni comunişti. A fost fiecare avea multe lucruri de făcut, păcat că s a sfârşit aşa o prietenie care călătoreau când într o parte, când în dura de mulți ani. Gorki a fost chiar alta a lumii, se vedeau puțin. Viața naşul meu şi a surorii mele Marica. Aproape toți artiştii timpului erau prietenii tatălui meu. Era foarte apreciat de Karcov, Sirov, mulți pictori, scluptori, actori, multe personalități franceze, D Anunzio. Rahmaninov era ca un frate pentru tatăl meu. Uneori povesteau întâmplări deosebite. Una dintre acestea este aceea când s au dus să facă o vizită lui Tolstoi, pe care îl cunoşteau şi îl admirau. Tata îşi amintea cu mare bucurie că atunci când aşteptau să intre în casa marelui scriitor, la prima lor întâlnire, li se îndoiau genunchii de emoție. Din acea zi au devenit toți trei buni prieteni. C.I.U: Tatăl dv. avea prieteni la Bucureşti? Întreb pentru că pe 30 octombrie 1927 a concertat la Galeriile Irecson din acest oraş M.Ş: Sigur, îmi amintesc de acest concert, dar imi pare rău că nu mi amintesc numele personalităților pe care tatăl meu le a întâlnit Eram prea mică la vremea aceea Ştiu că erau mulți muzicieni, violonişti şi mari somități literare. C.I.U: Camille Saint Saens a organizat, se pare, la Paris, în sala Playel, o recepție in onoarea lui Fiodor Şaliapin si a lui Rimski Korsakov. La acest eveniment a fost invitat si George Enescu. Ce ştiți despre întâlnirea lor, tatei, ca a tuturor artiştilor de altfel, nu permitea să ai şi să menții adevăratele şi atât de necesarele prietenii. Eu, personal, nu l am cunoscut pe marele Enescu, dar am ascultat discurile lui. Ştiu de la tata şi de la cei din jur că a fost un foarte mare violonist. Tata cunoştea şi un alt mare talent român: Grigoraş Dinicu. C.I.U: Ce alte frumoase amintiri v au rămas în suflet despre tatăl dumneavoastră? M.Ş: Am avut un tată nemaipomenit, se juca mereu cu noi, râdea, ne lua în râs, ne tachina. Seara ne spunea poveşti pe care le inventa el, dar ne spunea şi din cele ale lui Gogol. Ne distra mult, iubea familia, fiii,fiicele. Îi spunea mereu mamei: Mamă, am nevoie de un micuț pe care să l strâng în brațe şi să l pup până mă satur. Fămi, te rog, un copil! Era mereu alături de noi şi suferea mult când trebuia să se îndepărteze pentru a face un turneu. Ca atunci când s a dus la New York pentru multe luni de zile. Când a fost la Buenos Aires să cânte ne a luat cu el pe mine şi pe sora mea mai mică. Nu putea să stea mult timp fără noi. A sustinut concerte în toată lumea. Când a fost constrâns să lase patria sa,rusia, a suferit enorm. Acolo el cânta jumătate de stagiune la Moscova,la

6 4 teatrul Balşoi, şi cealaltă jumătate la Petersburg. Tatăl meu avea doua familii, avea cinci copii cu prima soție şi trei cu cea de a doua. Mama mea era văduvă cu doi copii când l a cunoscut. Deci avea cinci copii la Moscova şi cinci copii la Petersburg şi el se împărțea între ei. Zicea că fiii mei trebuie să aibă tatăl alături. Noi, copiii, eram toți foarte uniți, cu adevărat frați şi surori, nu ne spuneam niciodată că suntem doar pe jumătate frați şi surori deoarece eram doar o singură familie. Atunci când noi ne am stabilit la Paris, o parte dintre frații mei erau deja mari, căsătoriți, alții erau plecați în America, la Universitate. Unul dintre frații mei a terminat Boss Tecnologics şi a devenit doctor în fizică şi chimie. A lucrat la cea mai mare companie petrolieră din America până la pensie. Altul a studiat la Paris, unde a devenit pictor, dar după un timp a plecat şi el în America. Aici a desenat peste treizeci de ani coperta de la Times Magazine după o idee proprie, punând pentru prima oară în practică fotografii în loc de portrete. Cel de al treilea frate a făcut actorie cinematografică, s a lansat la Hollyood, unde a făcut filme până la sfârşitul vieții sale. Ultimul său film a fost: În numele trandafirului. Si el purta numele de Fiodor Şaliapin ca şi tata. De multe ori erau confundați. Surorile mele s au căsătorit, una cânta foarte bine şi a fost profesoară la New York. Alta a ramas la Moscova, era actriță şi s a căsătorit cu un actor, ținea chiar multe conferințe. Alta era o pictoriță faimoasă, dar după ce s a căsătorit nu a mai profesat. Eu, în schimb, am terminat şcoala de balet, dar am căzut şi mi s a rupt tendonul de la genunchi. De aceea am renunțat la dans, mai târziu am făcut institutul de decorații interioare într o şcoală americană, iar mai târziu m am căsătorit şi n am mai realizat nimic din punct de vedere artistic. După război, au venit dificultățile financiare şi m am îmbarcat pe nave, am devenit prima femeie ofițer din marina comercială italiană. A m încă permisul de navigare, aparțin lumii mării. C.I.U: La Paris, în tinerețe, ați fost prietenă cu Constantin Brâncuşi. Cum l ați cunoscut si care sunt amintirile dumneavoastră despre acest om? Cum era Brâncuşi ca prieten şi ca artist? M.Ş: El a fost pentru mine Maestrul meu, un Guru. M a învățat multe lucruri despre arta modernă, cunosc exact cum gândea şi de ce arta sa căpăta acele forme speciale. El căuta în artă bucuria, simplitatea. Nu putea, de exemplu, să sufere Wagner, din cauza căruia ne certam adesea. Eu eram îndrăgostită de muzica din Maeştrii cântăreți din Nurenberg, pe care am ascultat o dirijată de Toscanini la Salsburg si eram foarte entuziastă. Brâncuşi îmi zicea: Nu mi vorbi de Wagner, deoarece ceea ce face el nu e artă, arta e bucurie, nu tortură. Era împotriva multor lucruri moderne. Pentru a mă dezarma, lua în mână o portocală şi o arunca în aer zicându mi: Uite cum zboară Ce frumusețe! Portocala care zboară, iată arta! L am cunoscut prin intermediul prietenei mele Florence Mayer, fiica directorului de la Washinton Post, cred că era chiar

7 5 proprietarul. Eugene Mayer era un personaj foarte inportant in America. Doamna Mayer a organizat prima expozitie individuaă a lui Brancuşi în America, dupa care a devenit cunoscut în toată lumea. O cunoşteam pe fiica sa, Florence, care mi l a prezentat pe Brâncuşi la Paris, în casa din Impasse Rousin,în cartierul latin, langă rue de l Universite. Din acea zi, el a devenit prietenul meu cel mai bun. De multe ori eram chiar capricioasă deoarece mergeam să i fac vizite fără să l avertizez. Când simțeam dorința să i vorbesc, luam metroul şi coboram la Universitate, alergând la casa sa, sunam la clopoțel şi atunci Brâncuşi venea să mi deschidă uşa studiului, care era şi locuința sa. Atelierul era plin de statui şi bucăți de marmură. Venea mereu îmbrăcat cu o salopetă albă, cu o bască albă pe cap şi cu lunga sa barbă albă. Deschidea poarta iar ochii săi se iluminau când mă vedea şimi spunea râzând: Marinita! Intram iar apoi el îmi pregătea un cocteil ce mă îmbăta un pic deoarece era un amestec de suc de portocală cu rom, era foarte bună. Câte o dată îmi gătea mâncăruri româneşti. Carnea o făcea la grătar, direct în cuptorul în care cocea statuile de bronz. Îmi făcea chiar fasole făcăită. Cu toate că au trecut mulți ani, mai simt încă acele deosebite gusturi ale mâncărurilor româneşti. C.I.U: Ați avut norocul de a observa cum, dintr un bloc de piatra sau dintr o bucată de metal brut etc. s a născut o operă de artă? Ati fost muza sa, v a dedicat vre o statuie? M.Ş: Mie nu mi place să pozez din cauză că mi place mai mult să vorbesc şi nu suport să stau imobilă. Mergeam la el ca să vorbesc, să râd, să am un sfat sincer. In viața mea am pozat doar o singură dată şi n am vrut s o mai fac. Vroia sa mi dăruiască o statuie dar a venit razboiul şi nu ne am mai văzut, eu plecând în Italia, iar el a rămas la Paris. Avea mulți prieteni. Ştiu că îmi vorbea des despre un bun prieten, poetul american Ezra Paund, despre compozitorul Enric Santi şi Mileni. C.I.U: In anul 1965, criticul James Farrel scria: alături de Shakespeare şi Beethoven se mai află un alt Dumnezeu, iar acesta este românul Brâncuşi. Iar sculptorul şi criticul american Sidney Gesta afirma: de pe timpul lui Pericle, de la sculptura lui Fideas (sec.v i.h.) umanitatea nu a avut un sculptor aşa de genial. Cum era tratat de contemporanii săi? Era admirat? Era ignorat? M.Ş: Francezii îl considerau pe Brâncuşi un foarte mare artist, deoarece era un inovator, un inventator, un adevarăt creator. Acum nimeni nu mai înțelege nimic în artă, o operă fără nici o simnificație este considerată artă în timp ce adevărata artă este considerată în afara modei. In consecință, este un moment de totală confuzie. C.I.U: Marele sculptor era şi un înțelept.a scris şi aforisme. Iată unul dintre ele: femeia nu trebuie să fie descoperită. A fost supranumit principele țăran. Care era comportamentul său cu femeile? Cât era principe şi cât era țăran?

8 6 M.Ş:Era un țăran, dar avea Japonia şi China. Eu am refuzat să i comportament de principe, care însoțesc şi am plecat să studiez la înțelegea țăranii. Era un principe ce Academia de arta dramatică din Viena, considera țăranii ca pe supuşii săi, dar îi stimulată fiind de faptul că am înțelegea şi îi iubea. Era puțin țăran, cunoscut actorii de la teatrul Burg din era un individualist superior, era un Salisburg şi doream să fiu ca ei. De la maestro, ori țăranii nu sunt maeştri, ei Viena am venit în Italia să fac puțin sunt doar elevi. Cu femeile era mereu cinema. Aici l am cunoscut pe soțul un principe. Imi povestea că el venise meu, care era director general pentru la Paris pe jos, deoarece nu avusese cinematografie la minister. Cum tata bani. Aici a început să studieze murise, mama vroia să mă țină cu ea în sculptura la Academia franceză cu America. Eu, ştiind această intenție, am Rodin, de ale cărui opere era fugit de acasă. Mai întâi m am dus la îndrăgostit. Mai târziu, nu a mai fost de Londra, iar mai tarziu am venit în Italia. acord cu ideile mentorului său şi a Viitorul meu soț era căsătorit dar nu abandonat cursul începând să dezvolte avea copii. După doi ani am început să un stil personal. Imi povestea că atunci locuim împreună iar după alți când era încă un băețandru făcea viori şaptesprezece ani ne am căsătorit. A pentru muzicanții țigani din România, fost o surpriză pentru toți cei ce ne care erau înnebuniți după considerau deja căsătoriți şi credeau că instrumentele sale, considerate un fel le am făcut o glumă. Când am decis să de Stradivarius în mediul respectiv. El trăiesc împreună cu soțul meu, mama a era un genio, avea o mare intuiție, era venit în Italia în vizită şi sfârşi prin a mi ca un profet. adora soțul şi era mereu de partea sa C.I.U: Viața dumneavoastră a fost zicând: El are dreptate. Taci, deoarece marcată de faptul că sunteți fiica unei are dreptate. Îi dorea mult bine, dar şi mari personalități mondiale. Cum a el era o persoană excepțională, de o decurs viața dumneavoastră în familie bunătate pe care n am mai întâlnit o, o şi societate, ținând cont că a fost inteligență sclipitoare şi mare dominată de prezența puternică a frumusețe. Am fost foarte norocaoasă tatălui? că l am cunoscut, era o ființă total M.Ş: Viața mea a fost foarte liberă, dar benefică. Prin intermediul soțului meu foarte sever educată, foarte mult care era Director la cinematografie, studiu deoarece am avut exemplul fondatorul de la Cinecitta, am părinților noştri şi am avut chiar un cunoscut, bineînțeles foarte mulți perceptor englez, care trăia în casa actori şi actrițe, regizori ce veneau în noastră. El ne învăța totul. O figură importantă care,din păcate,nu mai există. Am cunoscut pe viitorul meu soț când părinții mei, împreună cu sora mea mai mică, erau în turneu în casa noastră. Vittorio de Sica m a văzut o dată la un restaurant şi a luat chitara de la un muzicant, s a aşezat lângă mine şi mi a cântat Parla mi d amore Mario (vorbeste mi de

9 7 dragoste, Mario). Erau cu toții prieteni, cu Vali, fiica lui Toscanini, naşa fiicei se mergea la vânătoare. Soțul meu cu mele. Am avut o viață dedicată artei şi Gino Cervi, Osvaldo Valenti, un foarte mereu lângă artişti, am auzit si am bun actor, alti prieteni, regizori ai văzut lucrurile cele mai frumoase ale timpului. Felini nu era celebru epocii. Toscanini era un mare director deoarece era prea tânăr, mai târziu l de orchestră, om care ştia să scoată în am cunoscut si am lucrat cu el în filmul relief adevărata muzică aşa cum a fost Casanova, în care eu aveam un mic gândită şi simțită de compozitor. Când rol. Am avut o foarte mare prietenie cu dirija el, orchestra dispărea şi rămânea Arturo Toscanini, cu care devenisem doar muzica. Era un mare geniu şi nu prietenă la Salsburg. Mergeam des ca mai exista un altul ca el. Nici măcar să l văd la teatru, iar el mă chema Caraian, un mare artist si, pentru mine, dulce sciagurata (disgrațiata), ca un frate, nu putea să l egaleze. supranume cu care mă chema toată Toscanini era unic şi nimeni nu putea familia Toscanini. Eram bună prietenă să l ajungă. Mi a plăcut cum interpreta Tito Scippa. Am cunoscut chiar mulți pictori, dar preferatul meu era De Chirico. C.I.U: Dacă am face astăzi un bilanț al vieții dv., ați putea spune că sunteți mulțumită de viața trăită, ați fi vrut să schimbați ceva din ea? M.Ş: Nu, n aş schimba nimic. Imi pare rău că nu am mai putut să dansez deoarece era pasiunea mea, dar viața a fost pe de o parte interesantă, nemaipomenită, frumoasă şi fericită, iar pe de altă parte foarte dificilă din cauza războiului, a politicii. Atunci, soțul meu era ministru fascist, prieten cu Mussolini. După cum spuneau toți, a fost un foarte mare om, bun, generos, cinstit şi foarte inteligent, un mare scriitor, într un cuvânt o persoana extraordinara. De fapt, în Italia lui

10 8 Musolini s au făcut lucruri mari, eu l am admirat enorm, iar tatăl meu spunea că Italia era de nerecunoscut când era acesta la putere.după război, soțul meu nu a mai putut lucra nefiindu i permis să câştige nici măcar o liră. El era unul dintre cei mai mari jurnalişti din Italia. Printre cei mai cunoscuți erau Branzini, Montanelli, Monelli şi soțul meu, Luigi Freddi. El nu a mai putut lucra, doar Angiolini, directorul de la Timpul i a dat câteva idei să scrie despre țigani, cutremure şi duele. Despre Puşkin a scris cum nici măcar ruşii nu au putut scrie. In treizeci de ani a putut scrie doar cinci articole ce au avut mult succes. Jurnaliştii timpului erau toți de stânga şi nu i au dat de muncă. Cum el nu putea să lucreze, am fost constrânsă eu să lucrez ca să mențin familia. Aşa am început să navighez, am făcut cinci ani şi jumătate ca prim ofițer pentru călătorii de la clasa întâi pentru Italia, iar apoi trei ani şi jumătate pentru hotelurile CIGA. După cinci ani de când nu mai lucram pe mare, m am întâlnit cu preşedintele de la FINMAR de atunci, care se numea Nordio, şi i am zis glumind: dumneavoastra nu ştiți, dar eu sunt o supusă a dumneavoastră. Nu măcredeți, dar eu am călătorit cu Italia Navigationi mai mult de cinci ani. El mi a răspuns: Draga mea, eu ştiu tot despre dumneavoastră, sunteți o legendă. Marinarii nu iubeau femeile ofițer, dar la mine țineau toți. Îmi spuneau că sunt un marinar ca şi ei. Am fost prima femeie ofițer din marina italiana. M a ajutat mult în cariera mea faptul că vorbeam şi scriam în cinci limbi: rusa, engleza, franceza, italiana, germana. Vorbeam şi limba spaniolă, un pic chiar şi suedeza. C.I.U: Ce gânduri aveți pentru cititorii revistei Salonul literar? M.Ş: Doresc mult succes tuturor celor care citesc aceste rânduri, celor care au plăcerea de a scrie şi sunt cinstiți în tot ceea ce fac şi celor care scriu adevărul! Va doresc mult, mult noroc în interesanta dv. preocupare,d le director al revistei Salonul literar! C.IU: Doamna Şaliapin, țin să vă mulțumesc pentru amabilitatea dv. şi vreau să fiu printre cei dintâi care vă urează LA MULȚI ANI! cu ocazia zilei dv. de naştere! M aş bucura să vin şi la sărbătoarea centenarului dv.! Interviu realizat de Culiță Ioan UȘURELU Traducerea Teodora BADIU

11 9 Iubire în tranzit Pământul zornăie a lanț de câine Pe la streaşina casei dimineața vine Pe câmp țăranii gârbovite flori La umbra lor se odihnesc cocori. IUBIRE IN TRANZIT Sărutul pământului mă moare Cireşul tatei dă în floare În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Manechinele abandonate Îşi masează sânii Cu visele mele fac troc Viața e un cosmic iarmaroc Nechează calul murg Sapa scoate un scrâşnet prelung Copiii mi au plecat de mult În golul porții ei nu ajung. Întors acasă deschid poarta ncet Amurgul pe prispă scrie un sonet Pe masă, doi cârnați şi o pâine Doamne, îmi ajung şi mâine! Pământul zornăie a lanț de câine Pe la streaşină de casă moartea vine Ne vom iubi în seară Pe o bancă galbenă de piață In azilul speranței ninge cu semne de ntrebare Încă n am plecat doamnă E ultima mea noapte de toamnă Pe calul meu de sete stins Rămân pe drumul nins În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Pe umbra mea, stranii, Se scutură castanii Mâine poate n am să mai fiu Tu poate n ai să mai vii Chiar dacă cerul are zăbrele Îmi ajunge lumina unei stele. În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Pe umeri țin scara îngerului proscris, plecat Şi mi aduce capul umbrei, decapitat. Totul e uns, merge pe roate La sate. Doamna cultură învață carate Lângă primărie, moartea goală Bate coasa în drum Consilierii stabilesc taxa pe fum În azilul speranței Ninge cu semne de ntrebare Doamnă, încă n am plecat Nu s decât o ruginită mască Ce şi bea moartea din ceaşcă. Constantin DRILEA

12 10 Petersburg metropolă cu stil occidental Radu BORCEA Am ajuns la Petersburg venind cu avionul de la Vilnius şi am survolat oraşul vreme de 20 de minute, pentru că nu aveam intrarea liberă pe una dintre pistele Aeroportului Pulkovo. După ce ne am cazat la un luxos hotel din apropierea renumitului bulevard Nevski Prospect, am ieşit să facem un tur al oraşului împânzit de canale şi poduri construite fiecare în alt stil. Petersburgul este un oraş muzeu în care se găsesc clădiri de o rară frumusețe. Este o metropolă cu stil occidental, baltic şi nordic deopotrivă, asemănător capitalei Suediei, Stockholm, pe care aveam să o vizitez doi ani mai târziu, în Petersburgul, numit la început Schlotburg, este un oraş relativ tânăr față de alte mari oraşe europene, fiind fondat de către Țarul Petru cel Mare ( ) în anul 1703, pe un teren mlăştinos în regiunea Golfului Finic, la vărsarea Fluviului Neva în Marea Baltică. La 29 iunie 1703, mitropolitul de Novgorod a aşezat în mijlocul fortăreței în construcție piatra fundamentală a Bisericii Sf. Petru şi Pavel! Mai târziu, pe una dintre porțile cetății a fost ridicată o statuie din lemn, în mărime naturală, a Apostolului Pavel, cu două chei în mână, de la Iad şi Paradis. În anul 1712 începe construirea Mânăstirii Alexandru Nevski şi, în acelaşi timp, este trasată de a curmezişul pădurii şi mlaştinii o şosea largă, numită mai târziu Nevski Prospect, ce lega Mânăstirea de Amiralitate. În momentul construirii oraşului, Petru I a interzis construcția caselor de piatră în întreaga Rusie, pentru ca materialele şi meşterii zidari să ajungă la Sf. Petersburg. Fiecare căruțaş trebuia să aducă aici câte trei pietre mari, iar vapoarele, câte de pietre. Legea lui Petru I a rămas în vigoare 60 de ani şi a contribuit la edificarea unui oraş solid, amplasat pe 101 insule. Nici o casă nu se construia pe mai mult de patru niveluri, fiindcă nici o altă clădire nu trebuia să întreacă în măreție Palatul de Iarnă unde Țarul îşi avea reşedința. A 10 a parte din suprafața Petersburgului este ocupată de canale, iar întreaga regiune este mai întinsă decât teritoriul Austriei. După întemeierea Petersburgului, trimisul Franței numea oraşul marea fereastră din Nord, deschisă de curând, prin care Rusia privea spre Europa. Localnicii se mândresc cu oraşul lor, cu toate că, din 1703, au avut loc peste 200 de inundații, unele catastrofale, care i au pus la grele încercări. Cele mai grave s au produs fix la fiecare 100 de ani, în toamna anilor 1724, 1824 şi 1924, când nivelul Nevei a depăşit cu 4 metri cota de inundații. În 1724, la salvarea victimelor a participat însuşi Petru I, care s a îmbolnăvit de pneumonie şi a murit un an mai târziu. Savanții au studiat cauzele inundațiilor şi au ajuns la concluzia că în Golful Finic din Marea Baltică se formează un ciclon care împinge apele în sensul invers al curgerii Nevei, fluviu în lungime totală de numai 70 km. Oraşul de pe Neva este şi o putere economică a Rusiei, dar şi o mare civilizație împreună cu toate oraşele satelit, Pavlovsk, Petrodvoreț şi Puşkino. În cea de a treia duminică din luna august am luat oraşul la pas, apoi cu vaporaşele, prin locurile cele mai frumoase. Gazdele, ținând să

13 11 ne arate rolul oraşului în timpul revoluției din februarie 1917, ne au programat o primă vizită pe Crucişătorul Aurora, de unde marinarii au luat cu asalt Palatul de Iarnă. Pe puntea vasului am trăit câteva minute emoționante, după ce, de grupul nostru, s au ataşat mai mulți copii de vârstă şcolară, însoțiți de trei învățătoare. Erau din Basarabia şi, auzindu ne vorbind româneşte, fața le radia de bucurie. O fetiță de lângă mine, de vreo 8 9 ani, mergea mai mult cu spatele şi se uita la buzele mele încântată că mă înțelege în tot ce spun. Cum te cheamă? o întreb, la care ea a răspuns cu o ignoranță indusă de şcoala în limba rusă: Nu ştiu româneşte să răspund! Dar tu în ce limbă vorbeşti acum? încerc eu să o provoc. Moldovineşte! Şi eu în ce limbă vorbesc? Tot moldovineşte (!?), îmi răspunde ea. Vorbim amândoi aceeaşi limbă, limba română, îi spun eu, oferindu i mai multe bucăți de cingum roz.am mai întrebat o iarăşi cum o cheamă. Angelica mă numesc, a răspuns ea cu candoarea specifică vârstei. La plecare îi spun unei învățătoare (purta o rochie de stambă, ca la noi prin anii 50), care se interesa de România, să nu uite să învețe copiii în limba în care spun acasă mamă. La Petersburg, Arta începe în acelaşi timp cu Istoria. Începem şi noi cu cel mai vechi monument de artă, Fortăreața Petru şi Pavel (Petropavlovsk), amintită ceva mai înainte, care se află pe Insula Iepurilor. Zidurile ei, din piatră, erau destinate să apere oraşul de duşmani, dar biserica, având două turnuri ascuțite în loc de cupole, aurite masiv, era folosită ca loc pentru slujbe religioase. În interior a fost folosit barocul rusesc, iar altarul este din lemn aurit. Pereții sunt încărcați de steaguri străine capturate în Războiul Nordic dus de Petru I împotriva Suediei, între anii , pentru a obține ieşirea la Marea Baltică. La Petropavlovsk se găsesc osemintele tuturor țarilor şi țarinelor Rusiei, aşezate în enorme sicrie argintate, cu excepția sicriului Țarului Nicolae, ucis împreună cu toată familia de către bolşevici. Sicriul lui Petru I este acoperit de un munte de flori, ghidul (o rusoaică absolventă a Universității Bucureşti) ținând să ne spună că acest Cezar a contribuit enorm de mult la măreția Rusiei țariste. În această biserică a fost excomunicat, ca eretic, celebrul scriitor Lev Tolstoi. Ulterior, fortăreața a devenit o închisoare politică sinistră, numită Petroțkoi, unde deținuții erau ucişi mai întâi psihologic, întrucât nu puteau lua contact cu nimeni şi nu auzeau nici cel mai mic zgomot deoarece gardienii aveau consemn să circule pe holuri cu papuci şi cizme de pâslă. Următoarea țintă a vizitei noastre a fost Palatul de Iarnă, actualul Muzeu Ermitaj, al treilea muzeu din lume după Metropolitan din New York şi Britisch Gallery din Londra. Dar despre această bijuterie arhitecturală, despre picturile şi sculpturile celebre pe care le adăposteşte, precum şi despre celelalte valorile artei monumentale din Petersburg, voi reveni cu un nou episod în numărul următor al Salonului literar.

14 12 OGLINDĂ,OGLINJOARĂ, CINE I CEL MAI NEAGU N ŢARĂ? VASILE PLUGARU CYCLOP Aidoma reginei din povestea Albei ca Zăpada, care şi întreba oglinda fermecată cine i mai frumoasă n țară, tot astfel şi Redactorul şef Gheorghe Andrei Neagu al revistei Oglinda literară de la Focşani, îşi întreabă, uneori, revista pe care o conduce, întocmai ca pe o magică oglindă. Numai că întrebarea domnului Neagu nu are ca obiect al curiozității frumusețea, ci altceva mult mai terestru, sinonim cu arătatul bicepşilor, după cum se va vedea. Ba, încă trebuie să mărturisesc am studiat paginile Oglinzii cu atenție sporită, dar şi coperțile, muchiile, de la nr.77 al revistei din luna mai încoace, iar surprizele nu s au lăsat aşteptate, începând cu straşnicele surprize de la pagina 3471 ( al nr. 77 din luna mai 2008) ce găzduieşte penibilul articol, cutremurător (de râs) intitulat: Aurel M. Buricea, un sacerdot al poeziei virile, prin care este glorificat un grafoman ce s a dovedit a fi şi plagiator. Isprava cu pricina cea a glorificării aparținând domnului Ştefan Codrin(autor al unor sonete aproximative, modeste, prin a căror măiestrie nu se plasează mult mai sus de obiectul adorației sale: Aurel M. Buricea), devenit lăudătorul unui impostor care s a descalificat ca scriitor prin furtul literar dovedit de mine, numit PLAGIAT. Gest despre care m am pronunțat pe îndelete într un articol intitulat Buricea (pământului) sau grafomanul plagiator, ce a fost publicat de vreo patru reviste din țară, în perioada octombrie decembrie Ei, bine, atât de tare s a supărat dl.redactor şef al revistei Oglinda literară Gheorghe Andrei Neagu pentru îndrăzneala mea de a i deconspira pe cei doi împricinați A.M.Buricea şi Ş.Codrin încât,de supărare, a început să simtă şi să vadă invers: pe scriitori majori îi vede minori, iar pe câte unul minor la propriu şi la figurat (dar purtător de fustă şi de nuri, având doar 15 anişori), îl vede major! Aşa se face că în sus numitul număr al revistei Oglinda literară din luna noiembrie 2008, dintre cărțile vernisate cu poze la rubrica Bibliopolis, cam vreo trei dintre succintele prezentări operate de dl. Gheorghe Andrei Neagu mi au atras atenția în mod deosebit, astfel: Prezentarea cărții Cruciş de săbii, autor: Gheorghe Mandan, Ed. Cartea Moldovei, 396 pagini, despre care aflăm că este un roman istoric ce tratează epoca lui Dimitrie Cantemir într un context mai larg şi mai puțin abordat de alți autori.volumul este o reuşită în ilustrarea epocii, dar şi în rezolvarea conflictelor istorice ascunse de istorici. Aşa o fi, că prea spune cu foc! Prezentarea entuziastă a volumului de versuri Şarpele alb, autor: Nira Costaleco, Ed. Transilvania, 205 pagini, prin care dl Neagu îşi informează cititorii precum că: Volumul de debut al autoarei de numai 15 ani surprinde prin construcție, temă şi tratare a subiectului erotic ce bântuie generația pro mai abitir decât tema clasică a iubirii atât de des prezentată de contemporanii recunoscuți ca atare. Pentru ca, în finalul apoteotic al sforăitoarei prezentări, cuprins de un optimism debordant, dl.

15 13 Neagu să conchidă la modul vaticinar, ca un veritabil vizionar şi clarvăzător: autoarea poate avea un mare viitor dacă va găsi soluții adecvate creşterii(sic!)valorii sale. De ar mai trăi astăzi un Labiş, un Rimbaud, la citirea unor asemenea ditirambice rânduri, ar păli de invidie până s ar albi precum Şarpele alb! Dar sunt convins că paloarea le ar dispărea subit după citirea volumului Şarpele alb, iar din pricina invidiei cacialmist provocate de dl. Neagu, ambii poeți precoci ar trece rapid de la sperietură la veselie Pe cât de optimist şi de generos cu aprecierile a fost recenzentul cu cartea nurliei autoare de 15 ani (a cărei poză de pe copertă o prezintă mai degrabă drept o divă en titre ), pe atât de pesimist şi de parcimonios cu laudele devine dl Gh. A. Neagu în prezentarea cărții Sub aura cuvintelor, autor: Nicolaie Dorel Trifu, Ed. Fundația Culturală Antares, 226 pagini, despre care iată ce ne spune: Autorul înmănunchează în acest volum o parte din eseurile publicate în presa vremii, care încearcă să pună în lumină scriitori minori contemporani despre care cu greu se va mai auzi câte ceva în viitor, alături de valori naționale ca Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Nicolaie Labiş etc. Va să zică, cyclopindu mă cu atenție sporită asupra textului de mai sus, deduc indubitabil că dl. Neagu, deşi nu a aflat încă despre umilul amănunt că înainte de etc. nu se pune virgulă, în schimb, ştie cu siguranța unui Nostradamus că despre aşa zişii scriitori minori contemporani ale căror cărți au fost comentate de către Nicolaie Dorel Trifu în cartea sa cu greu se va mai auzi câte ceva în viitor! Ca unul care cunosc bine această carte, țin să subliniez că dl. Neagu nici măcar nu exagerează cu etichetările, ci minte cu neruşinare şi şi dezinformează cititorii cu nedisimulat dispreț când afirmă nonşalant: scriitori minori contemporani despre care cu greu se va mai auzi ceva în viitor. Întrucât nu dă nici un nume despre acei scriitori minori contemporani cum era obligatoriu să procedeze aşa cum de altfel a făcut cu scriitorii care în viziunea dumisale sunt valori naționale, cât de credibilă poate fi o asemenea apreciere globală pentru aceia care nu au citit cartea Sub aura cuvintelor şi, volens nolens, crezându l pe cuvânt pe dl.gh. A. Neagu, îşi vor însuşi astfel opinia eronată şi răuvoitoare a recenzentului? Dar, nu i nimic! Dacă s a sfiit dl. Neagu să exemplifice, pentru că, fie şi simpla nominalizare a minorilor, i ar fi contrazis categoric susținerile, o fac eu, acum, cu toată responsabilitatea. Iată, aşadar, cine sunt acei scriitori minori contemporani, cum îi califică dl. Neagu, descalificându se, astfel, ca recenzent prob şi de bună credință:gheorghe Istrate, Dumitru Pricop(regretatul poet vrâncean, până în iulie 2007 contemporan cu dl. Neagu), regretatul poet Ion Stratan (contemporan până în 2005 şi cu domnul Neagu), poet important care a primit nenumărate premii literare, Gheorghe Vulturescu, Grigore Grigore, Corneliu Antoniu, Sterian Vicol, Geo Olteanu, toți poeți consacrați( adică majori, domnule Neagu!) cu cărți importante publicate şi premiate [volumul Fragmente despre infinit (101 intropoeme a lui Gheorghe Istrate a luat Premiul Academiei Române pentru poezie în anul 2002]; după cum şi dintre volumele lui Dumitru Pricop, 3 (trei)dintre cărțile lui au primit, de asemenea, importante premii literare!, toți aceşti poeți având cărți bine cotate de critica literară. De

16 14 asemenea, tot la capitolul scriitori minori contemporani potrivit aceleeaşi viziuni negativiste şi găunoase a d lui Gh.A.Neagu s ar înscrie şi prozatorii: Apostol Gurău, Emanoil Toma, Culiță Ioan Uşurelu, Cornel Constantin Ciomâzgă. Prozatori consacrați, autori ai unor cărți valoroase (îndeosebi romane), bine primite de critica literară, despre ale căror scrieri autorul culegerii de eseuri şi cronici literare bine primite de critica literară Nicolaie Dorel Trifu s a pronunțat cu acuratețe şi obiectivitate. Despre toți cei nominalizați mai înainte şi etichetați drept scriitori minori de domnul Neagu, aş remarca faptul că de mai multă vreme se aude şi încă numai de bine!, spre stupefacția contrariată a domnului Neagu, pe care l asigur, în contradictoriu cu proorocirile sumbre al domniei sale, că despre aceştia se va mai auzi multă vreme de acum încolo!... Hotărât lucru, domnului Gh. A. Neagu cineva i a inversat scara valorilor, ori i a sustras o din înnegurata i vizuină( că de viziune nu poate fi vorba), iar drept urmare, dânsul, de la o vreme a început să vadă şi să simtă invers: pe minori (ca în cazul autoarei de 15 ani) îi vede majori (la propriu şi la figurat), iar pe majori îi vede minori, ca efect al unei optici inverse Aşa se ntâmplă când cineva deține Arme şi lopeți şi le lasă de izbelişte, la îndemâna copiilor: o iau razna şi se năpustesc asupra celor fără de vină ori cusur.ca să fiu sincer până la capăt, trebuie să recunosc şi să constat că întreaga vină o poartă autorul cărții Sub aura cuvintelor pentru supărarea pricinuită domnului Neagu: altceva ar fi fost dacă dl.nicolaie Dorel Trifu ar fi scris în cartea sa despre redutabilii grafomani Aurel M. Buricea, Victor Sterom, Valeria Manta Tăicuțu, atât de dragi inimii domnului Neagu SE EXCLUD RECIPROC EMINESCU ŞI MAIORESCU? Ideea că între moartea intelectuală, civilă şi creatoare şi cea clinică, naturală şi ideologică a existat un decalaj de cinci ani capătă, observ, tot mai multă audiență printre eminescologi. A existat oare, cum se tot vehiculează, forțe interesate în scoaterea lui din lume, din conştiința publică şi din haloul spiritului românesc înainte de moartea lui naturală, în decimarea lui intelectuală înainte de a şi da obştescul sfârşit? Ce a făcut Eminescu în cei cinci ani de tăcere intervalul dintre 28 iunie 1883 şi 15 iunie 1889? Sigur că întrebările ar putea continua, dar nu insistăm, în locul lor preferăm să trecem în revistă întâmplările care au generat atâtea controverse şi derute epistemice şi pe care harnicul eminescolog Theodor Codreanu le a escavat cu atâta rigoare şi aplecare pentru lucrul bine certificat. Stăruim. A existat o cabală interesantă în eliminarea lui Eminescu din arhitrava conştiinței mai bune a românilor? Dacă da, atunci trebuie văzut care a fost miza şi pe

17 15 ce motive s au calat toate vâltorile abătute asupra poetului într o vreme când era în imposibilitate de a se apăra.trei se pare c au fost circumstanțele ce au contribuit la neutralizarea înainte de vreme a poetului devenit incomod.în primul rând desprindem o cauză politică, generată de noile circumstanțe europene în care România încerca să şi facă vaduri noi de protecție şi afirmare, când continentul nostru se structura în noi centre de putere. În aceste condiții, România se pregătea să încheie Tratatul secret cu Puterile Centrale, ceea ce, era de presupus, îl va scandaliza serios pe Eminescu întrucât avea ca urmări colaterale abandonarea Transilvaniei şi a românilor din Ardeal. Verbul acid, patetic şi necruțător ar fi încurcat mult tratativele în derulare şi ar fi alertat conştiința publică românească asupra consecințelor dezastruoase pentru ideea de unitate națională şi pentru idealul Daciei Mari, aşa cum se prefigura în cadrul Societății Carpații în care Eminescu avea o poziție centrală. Eminescu era un vizionar, privea evoluția spiritului românesc dintr o perspectivă largă şi denunța cu o pasiune neîndiguită politica de deznaționalizare a românilor din Ardeal. Mai ales după ce parlamentul maghiar a promulgat cele două legi şcolare prin care se urmărea maghiarizarea forțată a celor de altă naționalitate, mişcare de emancipare a românilor din Transilvania căpăta forme mai active, mai diversificate şi mai decomplexate. Domina încă, peste lumea românească din Ardeal, spiritul şagunist indus de vrednicul mitropolit, care a vitaminizat ideea emancipării românilor de peste munți, nu doar cu mijloace culturale şi propagandistice, dar şi cu măsuri practice, active, reformatoare. Fusese primul preşedinte al ASTREI şi privea problema emancipării românilor din Ardeal dintr o perspectivă mult mai largă decât miza descinderii în mental, în problemele de conştiință şi de izbăvire spirituală. Eminescu a devenit incomod odată cu orientarea politică a României spre Puterile Centrale cu care avea în derulare un tratat secret. Era de aşteptat ca vocea lui Eminescu să devină mai virulentă față de această nouă orientare politică care avea ca pandant trădarea românilor din Ardeal. Trebuia, prin urmare, neutralizat înainte de a se pronunța public, vehement şi cu consecințe nedorite de niciuna din părțile contractante. Problema era foarte sensibilă. Se ştie cât a trebuit să se umilească Petre Grădişteanu pentru îndrăzneala de a fi afirmat că din coroana regală (a regelui Carol al României) lipsesc câteva mărgăritare aluzie evidentă la provinciile rămase în afara trupului țării (Basarabia, Bucovina de Nord şi Ardealul). Bietul de el a trebuit să bată drumul până la Viena pentru a cere iertare şi pentru a şi abjura fraza rostită la Iaşi, la începutul lunii iunie Să mai amintim că tot în acele zile de iunie, când s a declanşat boala lui Eminescu, a fost desființată Societatea Carpații care număra peste 2000 de membri şi care şi propunea, printre altele, şi refacerea Daciei Mari. Mai trebuie amintită şi scrisoarea lui P. P. Carp adresată lui Maiorescu în acele zile fierbinți de iunie în care cerea potolirea lui Eminescu (adică să şi mai îmblânzească tonul articolelor publicate în oficiosul partidului conservator, Timpul. Or, tocmai aceasta era problema; putea fi potolit Eminescu? Exista vreun mijloc care să i îmblânzească tonul articolelor astfel încât să nu irite spiritul de opinie şi Curtea de la Viena cu care eram în tratative avansate? Se pare că ideea declanşării lui ca inapt

18 16 pentru exerciții lucide era, de departe, mult mai oportună şi ferită de consecințe. La fel de interesată în scoaterea din scenă şi de sub reflectoare a lui Eminescu era şi mişcarea masonică din România acelui timp. Dacă documentarea lui Theodor Codreanu este exactă (şi n am nici un motiv de îndoială), în 1880 activau în România nu mai puțin de 32 de loji masonice practicând diverse rituri cu centre de iradiere în Franța, Anglia, Germania etc. Or, una din ideile forță ale masoneriei era mondialismul, adică discreditarea conştiinței naționale, a fibrei etnice şi a naționalismului, exact ideile din care se deconta toată publicistica lui Eminescu. Poate n a fost chiar pionierul, dar a fost, oricum, unul dintre cei care au fundamentat naționalismul românesc. Din atitudinea lui se revendică toate mişcările naționaliste ulterioare, chiar şi cele pe care e greu de crezut că Eminescu le ar fi creditat. Cum a acționat masoneria românească pentru vulnerabilizarea imaginii publice intelectuale şi civice a poetului? N a fost greu dacă avem în vedere că masoneria penetrase bine elita politică şi intelectuală din România. Majoritatea politicienilor care guvernau țara făceau parte din diferite loji masonice. Dincolo de toate disputele dintre rituri, masonii se înțelegeau bine când era vorba de însăşi temeiurile care au stat la aderarea lor în mişcarea masonică. Hotărârea lui P. P. Carp, Maiorescu şi a altor fruntaşi junimişti de a răspunde ofertei literare şi de a participa la actul de guvernare, fireşte, cu prețul unei breşe în interiorul partidului conservator, imprima vieții politice de la noi o altă cheie decât cea pentru care militase poetul în redacția ziarului Timpul. Poate ar trebui să insistăm mai mult asupra implicatului politic în presupusa dublă asasinare a lui Eminescu, dar nu ştia în ce măsură mai este necesar, câtă vreme politicul pare mai degrabă un substitut al apartenenței magice. Oamenii importanți din acea vreme dacă nu toți, cel puțin în majoritate care au fost, într un fel sau altul, antrenați în drama bolii lui Eminescu în cei cinci ani de zbucium şi de internări successive, aparțineau diferitelor loji musonice şi e greu de stabilit cât de mult conta doctrina politică desfăşurată la lumina zilei, în pandant cu activitatea lor umbroasă, tectonică şi subterană. Ar mai fi de lămurit două aspecte: Oare Maiorescu s a purtat ca un adevărat protector sincer şi statornic al poetului în acele zile de luptă grea cu tenebrele întunericului? A făcut Maiorescu tot ce se putea face pentru a i alina suferințele şi pentru a i prelungi cât mai mult starea de sănătate şi de travaliu intelectual? Dacă observăm bine, majoritatea celor ce s au aplecat asupra acestui subiect delicat (amintesc printre altele cartea lui Călin I. Cernăianu, Conjurația anti Eminescu ) nu numai că nu crede în loialitatea pontifului junimist față de poetul aflat în suferință, dar îl culpabilizează ca principal vinovat în scurtarea drumului spre morgă. Că Maiorescu ar fi făcut acest joc fariseie din calitatea lui de mason, nu mai era decât consecința directă a prejudecății aşezată la cheia portativului exegetic. Şi mai e un aspect; au fost medicii de la sanatoriul doctoratului Suțu nişte complici ai cazuisticii pusă la cale de a cabală interesată de moartea civilă a lui Eminescu înaintea celei biologice, sau a fost vorba numai de o imcompetență cronică a celor din sanatoriu? Astfel spus, a fost asasinat cu voie vegheată sau din ignoranță? Nu pun în

19 17 discuție profesionalismul doctorilor de la sanatoriul Ober Dobling de lângă Viena (Leidesdorf şi Obersteiner) a căror terapeutică n a fost pusă la îndoială de nimeni întrucât, se ştie, a dat rezultate, poetul a părăsit sanatoriul înzdrăvenit. În schimb, tratamentul administrat de doctorul Suțu cu supradoze de mercur exagerate nu putea avea decât un efect fatal. Era conştient de consecințele ucigătoare ale tratamentului aplicat sau făcea jocul unei oculte? Implicarea lui Maiorescu în această perioadă tulbure din viața lui Eminescu, ideea c ar fi intervenit malefic pe lângă medicii sanatoriului Suțu capătă un credit crescând printre cercetătorii biografiei poetului. O diviziune a cărții lui Călin L. Cernăianu, amintită mai sus, poartă un titlu mai mult decât inflamant: Avocatul plăteşte, medicul execută. Ce să execute? Ce dispoziții putea să i impună profesorul, parlamentarul, academicianul şi ministeriabilul Maiorescu celor ce se îngrijeau de sănătatea poetului? Chiar devenise atât de indezirabil şi periculos vieții politice de la noi încât să fie necesară lichidarea lui fizică? Mai poate fi observat un lucru în timp ce numărul acuzatorilor lui Maiorescu, apărătorii criticului, fie dintr o lipsă de documente, fie dintr o timorare stereotipă, devin din ce în ce mai neînsemnați, atât ca pondere cât şi ca ipotecare credibilă. Se ignoră până şi acea exemplară scrisoare trimisă lui Eminescu, imediat după externarea lui din sanatoriul vienez. Bine,domnule Eminescu, îi scria criticul, suntem noi aşa străini unii de alții? Nu ştii d ta iubirea şi (dacă mi dai voie să întrebuințez cuvântul exact, deşi este mai tare) admirația adeseori entuziastă ce o avem şi eu şi tot cercul nostru literar pentru d ta, pentru poeziile d tale, pentru toată lucrarea d tale literară şi politică? (subl.n.) Dar a fost o adevărată exploziune de iubire cu care noi, toți prietenii d tale şi (numai aceştia) am contribuit pentru puținele trebuințe materiale ce le reclamă situația. Şi n ai fi făcut şi d ta tot aşa din multulpuținul ce l ai fi avut când ar fi fost nevoie de orice amic, necum de un amic de valoarea d tale? (M. Eminescu, Opere, vol XVI, p. 615). A fost Maiorescu un ipocrit, un fățarnic, un farsor? Se dedubla într un protector adevărat şi sincer şi un cinic atroce lucrând umbros pentru dispariția poetului? Greu de răspuns, dar e nefiresc să se folosească selectiv fondul de documente existent după ideea/prejudecata pe care am îmbrățişat o şi dorim s o impunem percepției publice. Cum a devenit Maiorescu un prefăcut capabil de fapte odioase, când toată biografia lui anterioară şi posterioară nefericitului moment Eminescu configurează imaginea omului integru, abil, consecvent şi cu ardere pentru țară, pentru valorile ei? E greu de crezut că viitorul prim ministru român să nu fi înțeles cât de necesară ar fi fost pana lui Eminescu în condițiile politice ale României de după Războiul de independență, când trebuiau consolidate funcționalități unei structuri autonome adoptate de noul organism național. E greu de crezut c a renunțat aşa de uşor la imaginea de protector al scriitorilor talentați de dragul unei imagini prefabricate şi nesigure. De asta zic: nu trebuie să ne pripim în răspunsuri. N a întocmit el, ulterior, referatele care au dus la premierea scriitorului Mihai Sadoveanu şi a lui Octavian Goga? Sadoveanu încă nu, dar Goga era un politician adevărat cu un discurs influent printre politicienii vremii. Presupunând c a fost un

20 18 autor moral al morții civice a lui Eminescu, de ce ulterior când Iorga a organizat acea manifestare studențească împotriva unui spectacol în limba franceză şi când fruntaşii partidului conservator l au rugat să l potolească pe năstruşnicul lider al Sămănătorismului s a folosit exclusiv de mijloace puritane şi umane? De ce l a sprijinit,oral şi material, pe poetul Panait Cerna, i a mijlocit internarea în sanatoriul de la Sinaia şi i a fixat o subvenție lunară de 30 de lei, fără alte condiții şi consecințe colaterale? Presupunând c ar fi existat un cinism fioros al lui Maiorescu față de Eminescu, cel bolnav şi lipsit de apărare, tot rămâne greu de explicat de ce cazuistica a rămas singulară, fără alte expresii anterioare sau posterioare. Mi e teamă că toată suspiciunea şi zelul depus în găsirea unor vinovați chiar şi acolo unde n au fost face parte din fizionomia noastră etnică. Nici danezii, nici nemții n au căutat vinovați pentru moartea, în condiții asemănătoare, a lui Soren Kierkegaard sau Fr. Nietzsche. Mi e teamă că noi, românii, conservăm un anumit tip de originalitate chiar când e vorba de aspecte aşa de sensibile, căutând vinovați chiar şi acolo unde a lucrat destinul. Mai grav este că cei doi critici ai culturii româneşti (Eminescu şi Maiorescu) sunt aduşi în situație de eliminare, de excludere, ori, cultura noastră are nevoie de amândoi şi orice excludere am procesa, ar însemna o cavernă imensă în ansamblul culturii româneşti, pe care nu ştiu cine şi cum o v a umple vreodată. De asta zic: în panteonul recunoştinței noastre este loc pentru amândoi şi nu trebuie aduşi în situația de eliminare reciprocă. Ionel NECULA Tecuci CRONICA UNEI REVISTE de Mihai Brătescu Încă din luna martie a.c., am trăit o frumoasă şi admirabilă surpriză prin primirea la redacția revistei noastre a unui impresionant tom publicistic, de format mare (A3) şi policolor, reprezentat de revista Viața de pretutindeni de la Arad, pe lunile octombrie decembrie 2008, însumând incredibilul număr de 324 de pagini! Este vorba, literalmente, de o ediție jubiliară, judecând după cum arată. Am aflat, cu uimire, că revista apare astfel în mod obişnuit, grație sprijinului financiar consistent al distinsei Doamne Mariana Brăescu Silvestri, continuatoarea operei culturale şi de mecenat a ilustrului şi regretatului soț al Domniei Sale ARTUR SILVESTRI personalitate proeminentă a culturii şi ştiinței româneşti şi europene, strălucit scriitor, filosof al culturii, istoric şi critic literar, chemat la Domnul, chiar de ziua

21 19 Sfântului Andrei creştinatorul românilor în data de 30 noiembrie 2008, în floarea vârstei la numai 55 de ani. Nu ar fi suficient, însă, acel sprijin financiar mai sus pomenit, fără competența, strădania şi râvna Directorului şi Redactorului Şef al revistei, scriitorul, poetul şi gazetarul strălucit care este domnul Sabin Badea, sufletul şi artizanul acestei reviste absolut senzaționale. Chiar din prima copertă a revistei, admirabil ilustrată, aflăm că la paginile este prezentată festivitatea de decernare a înaltului titlu de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest Vasile Goldiş din Arad, Preafericitului Părinte DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE, de ziua Sfântului NICOLAE, la data de 6 decembrie În prezența a numeroase personalități bisericeşti, culturale, ştiințifice, în istorica Aulă Ştefan Cicia Pop a Universității ce a găzduit fericitul eveniment, rectorul Universității, prof. univ. dr. Aurel Ardeleanu l a felicitat pe înaltul oaspete pentru decernare a importantului titlu, precum şi a Medaliei jubiliare de aur 90 de ani de la Marea Unire. Tot cu acul prilej, conf. Univ. dr. P.S. Timoftei Seviciu Episcop al Aradului, Ienopalei, Hălmagiului şi Hunedoarei, membru în Comisia de analiză pentru acordarea titlului de Doctor Honoris Causa, a rostit un emoționant LAUDATIO Preafericirii Sale, Preafericitului Părinte DANIEL, PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE. Ne a reținut atenția foarte interesantul şi plăcutul interviu pe care scriitorul Sabin Bodea, Directorul revistei, i l a luat marelui artist, actorului Florin Piersic, din care aflăm printre altele, că piesa Străini în noapte a lui Liviu Dorneanu, în care actorul Florin Piersic şi actrița Emilia Popescu interpretează cele două personaje ale piesei de teatru, a avut un cu totul alt titlu, mai complicat de tradus în româneşte: Les Montagnes russes. Un alt interviu luat de directorul revistei, Sabin Bodea, este cel acordat de prof. dr. Mirca Dumitru, din Los Angeles, S.U.A, personalitate importantă a Centrului de cercetare în domeniul gerontologiei şi geriatriei, căruia după cum aflăm din interviu în anul 2006 i s a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest Vasile Goldiş din Arad. O emoționantă pagină plină de farmecul rememorării unor întâmplări mai vechi de la Clasa de Creație Mogoşoaia, oferă strălucitul scriitor şi poet de marcă, Mircea Micu revistei arădene, atât prin Interviul insolit (cum se intitulează acesta) acordat de scriitor lui Ionuț Crivăț, cât mai cu seamă prin florilegiul poetic intitulat: Medalion Licric MIRCEA MICU, selectat din volumul Poeme pentru mama, din care reproducem o mostră lirică de înalt rafinament poetic: Ea n are trup, ea e un fel / de crin cu aerul în el // Ea n are ochi şi n două părți / poartă inele mari, de morți // O văd şi ea mă vede, ştiu, / prin geamul verde şi pustiu // Prelungă ca o frunză grea / se aşează ncet pe fruntea mea, / Apoi se mută mai în jos / spre al tâmplei vulnerabil os, / Apoi spre coaste, până când / O simt cu ghearele strângând. // Şi tace atât de mult şi greu c aud cum plânge Dumnezeu // (Pasărea de acasă).

22 20 Interesant este şi articolul Misterul cuceririi Americii, avându l ca autor pe Napoleon Săvescu, New York, SUA. Articole interesante publicate în revista de o mare diversitate culturală, ştiințifică, literară Viața de pretutindeni, mai semnează: Aurelia Satcău, Melbourne, Australia, autoare a unui emoționant articol intitulat: Zoe Dumitrescu Buşleaga: între cultură, religie şi perenul arhetipal ; Vlad Protopopescu din Australia, semnator al unui articol polemic pe linie religioasă, intitulat Bădiță din nou la lucru : Alex Cetățeanu din Canada semnează o teribilă Scrisoare către Cezar, lungă, consistență şi tulburătoare, în care autorul, scrisorii evocă personalitatea mirifică a marelui poet, Cezar Ivănescu, plecat la cele veşnice în data de 26 aprilie 2008, precum şi: Corneliu Florea Din Canada, autor al articolului De ce eram STOKER aici? ; Dimitrie Grama din Danemarca, este autorul articolului Genetica, Morala şi Responsabilitatea umană : ing. Ioan Mugioiu din Langenthal, Elveția, semnează articolul Suveranitate statală în lod de sărăcie. Domeniul literaturii este cel mai bine şi amplu reprezentat de numeroşi poeți, prozatori, eseişti, cronicari literari din România. O pilulă moralizatoare, bine argumentată în plan social şi etic o reprezintă articolul Capra vecinului, sub semnătura scriitorului vrâncean Culiță Ioan Uşurelu, Redactor Şef al revistei Salonul Literar din Odobeşti. Dintre număratele medalioane lirice, aproape toate purtând pecetea unui lirism frust, autentic, de certă valoare poetică, am reținut ca fiind deosebite cele semnate de poeții: Traian Vasilcău Traianus, Chişinău; Sabin Bodea, din volumul în pregătire Ca o lebădă albă ; Laura Vega, din volumul Sub semnul conştiinței Vega ; Florin Vârlan Neamțu; Nicolae Dorel Trifu din Ploieşti; Raluca Blezniuc; sonetele de excepție ale Adinei Enăchescu; Florica Ceapoiu; Ion Căliman (selecție din volumul Poartă ); Mihai Arcadie Comănici, cu haikurile selectate din volumul Microsimfonii alternative, Dan Minaiu din Ploieşti; Paul Stănişor, cu două poezii percutante din volumul Imagini de viață ; Emilian Dabu, Paul Sân Petru din Galați; George Coandă din Târgovişte. Remarcabile sunt cronicile literare semnate de Lucian Gruia la volumele de versuri ale unor autori contemporani George Vulturescu, Daniel Coru, George Lixandru, ca şi eseul Mircea Vulcănescu Nae Ionescu aşa cum l am cunoscut. Interesante ni se par şi articolele de critică literară semnate Al. Florin Țene şi Mihai Apostol. Am mai remarcat eseul filosofic Pentru o definiție a specificului românesc crestomație de Gabriel Stănescu, Criterion publishing, Ultima parte a revistei reprezintă un trist şi vibrant Medalion de suflet, închinat memoriei prodigioasei personalități de statură enciclopedică a lui ARTUR SILVESTRI În memoriam, ARTUR SILVESTRI ce cuprinde o sumedenie de articole omagiale, unele reprezentând cuvintele de adio rostite după slujba religioasă de înmormântare, la catafalcul defunctului revistei Viața de pretutindeni, Sabin Bodea, ale îndureratei, îndoliatei Doamne MARIANA BRĂESCU SILVESTRI (prozator şi dramaturg), ale preotului dr. Alexandru Stănciulescu Barda, scriitor şi editor.

23 21 Pe lână acestea, Medalionul omagiul de care aminteam mai sus, cuprinde textele omagiale, viorante unele, altele tulburătoare, scrise la scurtă vreme după aflarea consternantei veşti, de prietenii şi colaboratorii apropiați care l au iubit şi prețuit enorm, de scriitori care l au cunoscut şi au fost dureros marcați de greaua pierdere, prin trecerea în Lumea cerească a Spiritelor, a neobositului, ilustrul dispărut. Nefericitul eveniment i a prilejuit distinsul poet şi publicist Sabin Bodea, zămislirea unei excelente poezii de o tulburătoare forță lirică, închinată memoriei lui ARTUR SILVESTRI. Nume sonore ale Bisericii creştin ortodoxe, ale culturii şi ştiinței, din țară şi străinătate, numeroşi, scriitori, oameni de cultură din țara noastră i au adus emoționante, vibrante omagii, l au evocat şi au deplâns dispariția prematură a acestei proeminente personalități. SOCIETATEA FRANCEZĂ ŞI FEMEIA Jacques RAUNET O tradiție curtoazia.în cursul secolului al XI lea, atunci când Franța abia răsufla uşurată după cinci secole deosebit de aspre care au constituit un regres al civilizației ca urmare a prăbuşirii Imperiului Roman, începe să se manifeste o nouă atitudine a bărbaților față de femei în Franța: iubirea curtenească. Fenomenul apare în castelele din sudul țării. Este vorba de o modă literară care se exprimă prin intermediul poemelor şi al cântecelor. Cavalerii sunt cei care preiau ştafeta de la trubaduri: iubirea curtenească este idealizată, iar doamna este plasată pe un piedestal. Acest comportament culminează cu cultul Mariei, mama lui Iisus, desemnată prin sintagma Notre Dame. Ei îi sunt consacrate cele mai multe catedrale între 1150 şi Treptat, acest gen de comportament se răspândeşte în toată societatea, la toate nivelurile ei. Aristocrația dă tonul, burghezia urmează exemplu aristocrației şi, încet încet, țărănimea se ia şi ea după ceilalți. În secolul al XVII lea comediile lui Molière îi luau la refec pa bădăranii care nu şi respectau soțiile. Ceea ce limitează excesele mult prea bătătoare la ochi ale machismului care se manifestă în toată insulița lui in alte culturi. In secolul al XIX lea, odată cu Romantismul, toată înalta societate era definitiv câştigată: politețea te obligă să dai întâietate femeilor, să le ajuți, să le serveşti. Dar nu i decât o spoială, o atitudine de suprafață. Pentru că în fond femeia rămâne servitoarea bărbatului. Ea îi datorează

24 22 ascultare şi nu este consultată în problemele de gestiune financiară ale căminului familial: rolul ei este să asigure întreținerea casei şi să se ocupe de creşterea copiilor. În cel mai bun caz femeilor le este permis să se ocupe de activități de benevolat, mai ales de activități cu caractere caritativ. În înalta societate femeia trebuie să fie cultivată, să ştie să primească musafiri, să vorbească despre artă şi literatură, în schimb politica rămâne un domeniu rezervat exclusiv bărbaților. Iar în familiile celor bogați este exclus ca femeia să exercite vreo meserie: bărbatul este acela căruia îi revine onoarea de a câştiga bani necesari familiei. În ceea ce priveşte căsătoria, femeii nu i se cere părerea: tatăl candidatei este cel care îşi asumă sarcina de a i găsi o partidă bună. Cu toate acestea, spre sfârşitul secolului, deschiderea manifestată la nivelul învățământului secundar marchează o evoluție. Deocamdată nu este vorba decât de un domeniu unde este nevoie doar de cultură generală. Pentru că la nivel universitar femeile rămân tot o raritate. Marie Curie nu este decât excepția care confirmă regula. Iar mişcarea sufragetelor care se dezvoltă în Anglia nu stârneşte decât un ecou firav pe teritoriul ocupat odinioară de gali nevoia de mână de lucru. Mobilizarea şi trimiterea pe front a bărbaților care erau apți să exercite o meserie a avut drept consecință înlocuirea acestora prin femei: un număr mare de locuri de muncă, până acum de trei competențe exclusive ale bărbaților, sunt propuse de acum înainte femeilor nevoia te nvață. Este vorba în primul rând de posturi subalterne, bineînțeles. Dar breşa era făcută. Un număr tot mai mare de fete urmează cursurile instituțiilor de învățământ superior şi ca atare capătă dreptul de a practica profesii intelectuale şi de ocupa inclusiv posturi de răspundere spre egalitate. Cu toate acestea trebuie să aşteptăm sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a asista la acordarea dreptului de vot pentru femei (1946). Reforma regimului matrimonial din 1966 vine să desăvârşească procesul de integrare a femei în societatea civilă. Încet încet toate profesiile acceptă femeile, în ciuda faptului că, pentru a salva aparențele, meseria sau titlul sunt desemnate în continuare prin cuvinte de genul masculin: se va spune aşadar Doamna Doctor X.Abia in ultimii ani ai secolului al XX lea a fost decizia de a se forma varianta feminină a titlurilor: la ministre, spre exemplu. Ceea ce nu se poate realiza de altfel fără a forța anumite aspecte lingvistice delicate şi fără a provoca diverse comentarii batjocoritoare. Intrarea femeilor pe piața muncii a antrenat în acelaşi timp crearea unui cadru instituționalizat pentru copii: creşe, grădinițe, diverse cămine, centre de vacanță. Este vorba de o reorganizare completă a societăți, consecință a accesului femeii franceze la statutul de partener social egal. Nerăbdătoare (şi este de înțeles), anumite femei se angajează în mişcările feministe. Dar revendicările lor nu sunt lipsite de anumite excese, ceea ce nu face decât să dăuneze cauze lor.

25 23 Măsura cea mai eficientă a fost de a se trece la învățământul mixt, ceea ce se întâmpla prin De acum înainte fetele şi băieți sunt colegi pe deplin egali pe băncile şcolilor. Sunt tratați în acelaşi fel şi unii şi ceilalți. Vechea tradiție a curteniei nu şi mai găseşte însă locul, întrucât ea ar fi un semn al inegalității. Un bărbat nu i mai ține uşa unei femei, nu o mai lasă să treacă înaintea lor, nu se mai oferă să i ducă bagajele: altfel riscă să fie pus la locul lui într un mod nu tocmai plăcut. În orice caz generațiile tinere nici nu şi mai pun asemenea probleme. Orice semn de comportament diferit față de o femeie poate fi suspectat de machism şi riscă să fie respins. Ceea ce însă este de natură să provoace nu de puține ori păreri de rău la unele dintre femei În domeniul sexualității, contracepția şi avortul au dus la stabilirea unei reciprocități: riscul de a şi vedea viața dată peste cap de o sarcină nedorită a dispărut. De acum încolo femeile sunt la fel de libere în ceea ce priveşte corpul lor ca şi bărbații. Care era situația în anul 2000? Dacă femeia a devenit de drept egală cu bărbatul şi dacă bărbatul profită de această situație pentru a renunța la obligațiile impuse de curtoazie, o femeie poate oare în schimb să facă tot ceea ce şi permite un bărbat? Există totuşi nişte limite. Iar aceste limite sunt cele mai vizibile tot în domeniul sexualității: o femeie singură sau chiar şi un grup de femei pot să se ducă să se plimbe pe oriunde fără anumite riscuri. Masculii țin să şi rezerve monopolul şi nu suportă ca fetele să se comporte față de ei în acelaşi fel cum se comportă ei față de ele. În domeniul vieții publice parlamentarii s au arătat neliniştiți de proporția redusă de femei care ocupă funcții elective: primari, deputați, miniştri. Aşa că deputații au votat o lege care impune practica parității, cu alte cuvinte găsirea mijloacelor de a asigura un număr egal de candidate şi de candidați care doresc să ocupe un astfel de post. Dacă principiul este lăudat, aplicarea lui nu se poate face fără a întâmpina fel de fel de impedimente greu de rezolvat. Iar femeile sunt primele care critică această lege. Şi asta încă nu e totul: un bărbat nu este întotdeauna galant față de o femeie atunci când ambii se află la volan. M am exprimat, desigur, eufemistic Ba chiar ne arătăm surprinşi când observăm o femeie le volanul unui camion. După cum se vede prejudecățile n au viață uşoară în aceste condiții. Dar poate că totul ni se trage de la faptul că prea des confundăm conceptul de egalitate acela de identitate: machismul şi feminismul şi au dat mâna ca să încurce lucrurile. Oare femeia nu poate fi egală cu bărbatul, recunoscând în acelaşi timp că ea rămâne diferită? Preluat din revista AXIOMA Ploieşti

26 24 Demnitate mutilată Vorbim de drama unui popor. Un popor de oameni paşnici, care nu au cunoscut niciodată în mersul istoriei pacea, un popor de oameni harnici ce nu s au putut bucura decât arareori de roadele muncii lor, un popor creştin, ce a avut doar Sfânta Cruce ca scut de apărare împotriva Semilunei otomane, şi mai apoi a Secerii împreunată cu Ciocanul moscovit. Aşa s a scris istoria prin părțile noastre. Când alții dănțuiau în baluri somptuase şi schimbau finețuri filozofice prin colțuri de palate, românul lăsa coarnele plugului şi lua ghioaga să îşi apere țărişoara răvnită de ochi străini. S a învățat smerit românul. L au smerit necazurile şi lipsurile. L a smerit Dumnezeu, care l a învățat să ierte şi să întoarcă şi obrazul celălalt. Dar în smerenia lui a stat DEMN în fața tuturor. Chiar dacă a trebuit plătit cu viața. Demni au stat fiii Vrâncioaiei în slujba lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, demn a fost Moş Ion Roată în divanul Unirii, cu demnitate Ecaterina Teodoroiu a spus : «Pe aici nu se trece», iar demnitatea a fost dusă mai departe, când, la Aiud, la Gherla sau Piteşti, spălării de creier i s a răspuns cu un «Jurnal al fericirii». Avea valorile clar stabilite. Privea cu luare aminte la cer şi ținea minte ce i spunea părintele la sfârşitul «Leturghiei» : Cu frică de Dumnezeu, cu credință şi cu dragoste să vă apropiați. Aşa a trăit cuminte şi a trecut peste toate greutățile. A născut prunci, i a botezat şi i a rostuit la casele lor, dându i în grija lui Dumnezeu «drăguțul». Aşa ştiam poporul român, aşa îl ştia întreaga lume, spunându i pe nume: Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Eliade, Babeş sau Paulescu. Nu i a fost uşor niciodată, iar țara s a clădit pe osemintele eroilor şi s a închegat precum sângele lor curat după secole de luptă. Şi pentru aerul de libertate, pe care îl respirăm noi astăzi, a fost nevoie de un decembrie însângerat, ce nu ar trebui uitat niciodată. Acum vremurile s au schimbat. Nu mai vedem nimic în jurul nostru din toate astea. Asistăm neputincioşi la PROCESUL DE ÎNDOBITOCIRE AL POPORULUI ROMÂN. Condimentat cu ştiri de senzație despre violuri, tâlhării, crime, sinucideri. Asezonat cu toate gunoaiele, toate scursurile, care înainte erau trimise în mod firesc şi de către oricine la periferia societății, iar acum au microfonul în emisiuni de mare audiență. Pentru acest genocid cultural şi moral la adresa poporului român o singură explicație : rating ul.. Mass media nu face educație, nu se ocupă de lucruri mărunte, de amănunte nesemnificative pentru o economie de piață, este un sector care produce şi trebuie să vândă, bineînțeles generând profit. În jungla mediatică românească nu există legi, norme morale sau deontologie profesională. Totul este împroşcat cu noroi, totul este pus la îndoială, adevăratele valori sunt îngropate în

27 25 uitare, iar în loc se livrează la pachet imagini jalnice ale decadenței umane autohtone. Asta cere publicul, asta oferim. Dar aici ne permitem să adresăm celebra întrebare: Ce a fost mai întâi: oul sau găina? Asta cere publicul sau asta a fost învățat să ceară, ca în vechea Romă, unde plebei, i se oferea din belşug pâine şi circ, pentru a nu şi depăşi condiția mizeră. Dacă se perindă prin fața ochiului cu timpi generoşi de antenă numai hoți, inculți sau desfrânați de tot felul, ajungem să credem că aşa este poporul român. Nu mai vedem nimic bun în jurul nostru, fiecare gest al celui din jur e privit cu suspiciune. Instituțiile statului nu scapă de «ochiul vigilent şi imparțial» al presei, iar jurnaliştii îşi fac un titlu de glorie din a înjura pe oricine. Nici Biserica nu a scăpat din acest iureş mediatic. Nu pentru că ar reprezenta ceva în conştiința noastră, ei nu cred nicidecum acest lucru, dar fiind pe primul loc al credibilității în toate sondajele, deranjează, şi sârguincioşi, căutătorii de senzațional nu precupețesc nici un efort în a murdări şi acest ultim bastion al stabilității neamului.. Nu sunt un admirator al poporului american, dar ei ne au oferit o lecție proaspătă de demnitate, când şi au instalat conducătorul. La noi o asemenea manifestare, privită de altfel cu simpatie şi mândrie de mânuitorii de condei şi de conştiințe, ce au rămas înțepeniți cu fața la Apus, ar fi aruncat în aer întrega mass medie. Gazetarii noştri înfierează conştiincios orice gest de demnitate al POPORULUI ROMÂN. Credința, patriotismul, iubirea de Dumnezeu şi de semeni, moralitatea sunt noțiuni perimate ce nu au loc peisajul mediatic românesc. Şi cioara îşi laudă puii domnilor jurnalişti. Şi nu pentru că sunt frumoşi, ci pentru că are demnitate, aşa cum domniile voastre ați dovedit că nu aveți. Români, este timpul să ne trezim! Să privim cu mândrie la trecut şi cu încredere în viitor. Să cenzurăm noi, dacă altcineva nu poate sau nu vrea să o facă, toate producțiile, care otrăvesc sufletul acestui popor, lăsând fără audiență emisiunile ce trimit în orice casă scursurile societății. Să restabilim în noi sistemul de valori al înaintaşilor, care au murit pentru credința în Dumnezeu şi pentru patria lor mamă, ROMÂNIA. Pr. Dan Lucrețiu Pătrăşcanu Parohia Sf. Gheorghe Sud, Focşani

28 26 PROLIFICITATE ŞI GRAFOMANIE NICOLAE DOREL TRIFU Caracteristica primordială a spiritului uman, accepțiunea modernă a psihologiei, cu privire la evoluția speciei om în sensul adoptăriil la mediu, pe scara antropologică a istoriei, o reprezintă setea de a cunoaşte, ca dorință permanentă ce animă ființa umană. Această dorință perpetuă de a cunoaşte, specifică omului cam de când i a fost dăruită rostirea, în cultura greacă antică a fost numită Philomateia. Mod de a spune că omul a fost, mai întâi philomateic, după aceea, a devenit comunicativ, adică vorbăreț. La scurt timp după zămislirea lui Adam, cum acesta începuse a suferi de singurătate aşa ne asigură Sfânta Scriptură Dumnezeu i a dăruit o pe Eva în schimbul unei coaste excedentare, încât bietul om, nimeni altul decât protopărintele nostru, a fost bântuit de nevoia de a comunica, de a se confesa. Deducem că Adam era naiv. Şi uite aşa, treptat, treptat, a proliferat între cei doi cortegiul nefast al unor rele deprinderi şi porniri : sfada, bârfa, trăncăneală, curiozitățile, toate acestea culminând cu ascultarea sâsâitului veninos al şarpelui în care se deghizează chiar Sarsailă cel viclean, de a provocat izgonirea din rai. A trebuit să treacă un potop de vreme până, după cădere, omul a devenit cugetător, de s a reportat la cele înconjurătoare (căpătând conştiința de sine ), apoi la cele cosmice, la univers. La începuturi, cugetarea omenească a fost una pesimisto nihilistă. Aşa se explică de ce, în străvechimea greacă ( între secolele 4 5i. Hr.), celebrul (dar neimportantul ) retor şi filozof Gorgias a scris (aşadar, hop!omul, hop!şi scrisul ) un impresionant tratat de filozofie Despre neant sau despre natură. Nihilismul Lanțului de raționamente ale tratatului se poate rezuma, succint, astfel: Nimic nu există; dacă, totuşi, există ceva, nu mai poate fi cunoscut; dacă, totuşi, poate fi cunoscut, nu poate fi comunicat. Aş spune, fără teamă de a exagera, că numitul Gorgias este părintele protocronist al grafomaniei. Aşadar, la început să zicem pe Pământ a fost grafomania în forma ei incipientă. Numai în ceruri cum ne învață Biblia La început a fost Cuvântul dumnezeiesc. Iar acum, coborând pe Pământ, ce să vezi, mai întâi? În afară de palate şi cetăți, de fluvii şi mări fireşte, biblioteci. Nu chiar toate, că uneia dintre ele cea din Alexandria i s a dat foc, deşi nu era grafomană! Devenise conspirativă pentru ignoranți? Aşa că, iată, de unde s au inspirat telectualii securişti responsabili cu păstrare secretelor compromițătoare pentru cei programați să acceadă la putere, secrete ce trebuie să piară în neantul lui Gorgias, care au dat foc Bibliotecii Centrale din Bucureşti în pâlcoasa noapte de 23 decembrie 1989!

29 27 Te mai miri cum a fost răsplătită una dintre cele mai benefice invenții ale omului, învenție ce a contribuit eficient şi spornic la progresul culturii şi civilizației tiparul începând cu străvechea Bibliotecă din Alexandria, mistuită în flăcări, continuând cu arderile pe rug ale unor cărți incomode Inchiziției spaniole şi italiene şi prelungindu se în vremurile contemporane până la întunecismul celor care au dat foc Bibliotecii Centrale din Bucureşti. Aşteptăm cu înfrigurată emoție,să vedem ce se va întâmpla pe linia relelor tratamente cu o altă invenție omenească dinamizatoare a civilizației moderne internetul La români, prin celebra sintagmă beția de cuvinte, au fost semnalate primele simptome de grafomanie neaoşă, de un strălucit diagnostician Titu Maiorescu primul mare critic literar, recunoscut unanim ca fiind critic de direcție în Literatura română. Un asemenea critic ne lipseşte astăzi, când direcția literară, scăpată de sub control, a luat o razna cu oiştea prin hârtoape de s a poticnit într o fundătură eufemistic botezată p(r)ostomodernism, sau textualism ori intertextualism, ultimile două nefiind altceva decât forme deghizate ale plagiatului, dar şi ale prostului gust, de care cum observa distinsul critic Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine sub noianul de cuvinte poleite ori lustruite, ce nu comunică decât găunoşenia lor, se ascunde vidul marelui nimic. Cum am putea defini, în accepțiunea curentă, omologată de cei mai mulți filologi şi teoreticieni literari cele două noțiuni antinomice : grafomania şi prolificitatea? Foarte simplu şi concis. Pe câtă vreme grafomania poate fi definită ca fiind un sindrom al deviaționismului psihico mintal, aşa cum se manifestă el la unii închipuiți ori pretinşi scriitori în subtext, suferinzi de autorlâc în contextul producției lor literare, produselor acestei boli sunt nule ori cvasi nule sub raport estetică,. Cunosc personal, câțiva asemenea grafomani, care de mai multă vreme se obrăznicesc şi fură cu neruşinare din producția altora. Pe unul dintre ei, cineva, încă de anul trecut, l a deconspirat dovedindu i plagiatul. Cum se explică, atunci, că dintre cele vreo opt reviste ce au primit dovezile plagiatului, însoțite de denunțul cuvenit şi probele aferente, numai două reviste (spre onoarea lor) publicaseră ( în termen de trei luni de la primirea plicului incriminator ) materialul demascator? Doi dintre aceşti grafomani culme a ironiei şi a cinismului îşi laudă, unul altuia, insignifiantele volume de versuri, declarându le reciproc, (fireşte!) drept capodopere ale genului. Ultima oară, aceste laude reciproce ale celor doi grafomani le am întâlnit în revistă Axioma de la Ploieşti, prin lunile august septembrie Uneori se nasc concluzii grave şi regretabile, chiar dăunătoare, confundânduse prin luarea în considerarea a criteriului cantitativ în exclusivitate condiția grafomanului cu aceea a scriitorului ori gânditorului prolific, autor al unui număr impresionant de cărți valoroase fie din domeniul beletristicii, fie din cel al cercetării şi studiilor ştiințifice din varii domenii, comunicări ştiințifice, articole şi eseuri de istorie şi critică literară. Mod de a spune că, pe câtă vreme grafomanul scrie mult şi prost, producțiile lui fiind neomologabile sub raport estetic şi axiologic, scriitorul prolific, cercetătorul

30 28 prolific, omul de ştiință prolific, în fine, savantul prolific, scrie mult şi valoros, lăsând posterității, în tezaurul cultural ori ştiințific, o operă consistentă şi durabilă, ca produs spiritual al unui travaliu fericit, inspirat şi roditor, sub raportul importanței valorice. Cine sunt, la originea lor, grafomanii, cine sunt, la originea lor, oamenii prolifici? Grafomanul poate fi autorul unui număr impresionant de cărți lipsite de valoare ori de valoare îndoielnică, insesizabilă: este cel care batjocoreşte jertfa sfântă a pădurilor patriei, păduri ce şi sacrifică lemnul pentru fabricarea hârtiei. Iar aceasta, hârtia, în loc să fie utilizată la înălțimea şi pe măsura jertfirii esenței lemnoase (pe care s a răstignit Hristos, Mântuitorul), biata hârtie este consumată pentru hrănirea orgoliului bolnăvicios al unor frustrați narcisişti, nerealizați în nici un domeniu cultural ori ştiințific, jalnici veleitaori agramați şi inculți, nedeprinşi cu efortul gândirii, al cugetării, care se autoiluzionează că prin aberațiile lor letrice vor produce vreo breşă în peruzeaua celestă prin care să se teleporteze direct în cerul nemuririi Cine sunt, la originea lor, oamenii prolifici, din orice domeniu al culturii, ştiinței, literaturii, teologiei, adevărații creatori de valori spirituale? Sunt toți aceia care, prin travaliul continuu, prin jertfa vieții lor, au zămislit valori autentice, nepieritoare, ca moştenire în patrimoniul cultural, ştiințific, religios al unui nea. Dintre scriitorii prolifici ai românilor, trebuie să i amintim şi să i prețuim, deopotrivă, pe TudorArghezi şi George Călinescu, pe Mihail Sadoveanu şi Nichita Stănescu, pe Lucian Blaga poetul şi filosoful, traducătorul lui FAUST. În aceeaşi ecuație a creatorilor de valori, prolifici, trebuie să i amintim şi să i prețuim, la loc de cinste, pe savanții Nicolae Iorga şi Mircea Eliade, pe ilustrul teolog Dumitru Stăniloaie, autor al monumentalei opere: Filocalia, pe Vasile Pârvan, pe Constantin Noica şi Emil Cioran, toți aceştia fiind, pe lângă aleasa lor erudiție, veritabile spirite enciclopedice. După cum, vrednică de pomenire şi de închidere în galeria ilustră a spiritelor enciclopedice este şi personalitatea enciclopedică a lui Artus Silvestri, plecat la cele veşnice în chiar ziua de Sfântul Andrei. Dacă pentru națiunea de Prolificitate putem desluşi, într o ultimă analiză, asociate caracteristicile de eruduție ori de enciclopedism, pentru aceea de grafomanie, asociate cu ea constat cu întristare sunt națiunile de incultură, veleitarism, frustrare, narcisism, furt literar, penurie spirituală, golăneală. De ce trebuie demascată şi combătută grafomania ce are drept corespondente omoloage, în muzică: manelismul, în pictură şi în sculptură: kitschul ca fiind o plagă pernicioasă, un virus contagios localizat în organismul fragil şi plăpând, expus la orice îmbolnăviri, al culturii româneşti contemporane? Pentru că fructul otrăvit al bolii numită grafomanie produce cu concursul multor editori iresponsabili, avizi după câştig bănesc cu orice preț o păguboasă confuzie a valorilor pe piața de carte. Aşa cum bancnota falsă alungă banul cel bun, autentic, de pe piața monetară, tot astfel cărțile proaste, fiind preponderent majoritare pe piața cărții, blochează vânzarea cărților bune prin inundarea pieței, a librăriilor, cu bazaconii letrice, prin generarea neîncrederii, a dezorientării şi suspiciunii în sufletul şi mintea cititorilor de

31 29 atâtea ori înşelați în aşteptări şi vămuiți de pungă, prin cumpărarea cărților fără valoare estetică ori oxiologică. Cum critica literară, de aproape vreo două decenii şi ceva, a renunțat, în mare parte, din varii motive, la funcția ei selectivă, de afirmare şi confirmare a valorilor culturale autentice, această funcție a fost preluată de pseudocritici, lăudători de profesie, care desăvârşesc opera imundă a grafomanilor, unii oploşiți pe la Uniunea Scriitorilor, alțiii pe la alte asociații, comisii, comitete şi comiții apărute precum ciupercile după ploaia de vară. CUMPLITUL PĂCAT... o, Doamne, ce greu, ce aprig, ce cumplit păcat măcar de o iubire să nu fii luminat... să nu fii decât umbră, urât şi hăituit diavol în loc de suflet, că porți eşti bănuit... copacii nu ți sunt sprijin, iar apele te dor nu vrea să te primească nici piatra munților... cu vântu n vijelie, stârneşti vârtej în beznă şi ieşi spre nicăirea, eşti şi rămâi cavernă! Adrian BOTEZ în rătăciri de crivăț şi n pipăiri de lună nădejde ți este moartea înghețul te ncunună un duh trimite mi, Doamne, de ură şi mânie îngenuncheat nainte i, să i ard precum făclie iele şi năbădaice, snamenii năzdrăvane batjocorit în cuget din nor să mă destrame în crudul joc de viperi, venin să mă pătrundă să simt în mine focul cum vine să se ascundă...

32 30 O POETĂ REALIST- ROMANTICĂ "RĂSTIGNIRE ÎN AMINTIRI"- Poeme, de IOANA ANDREI Intâlnirea cu poezia Ioanei Andrei este pentru cititor o binecuvântată clipă transcendentală,care îți stârneşte trăiri diverse unindu te în sentimente cu ea, constatând cât de mult îți regăseşti în vers ecouri din propria viață,nostalgice scene din copilărie sau din momente existențiale, picurate din lacrimi,amare dar şi dulci, stârnite de un zbucium continuu şi o dârzenie demnă de urmaşii plăieşilor lui Stefan cel Mare şi a Mamei Vrâncioaia. Pendulând între un realism frust şi sclipiri de romantism, prin creionarea cu penel de pictor a unor chipuri iubite,ca tatăl şi măicuța sa, te înduioşează sinceritatea din mărturisirile despre copilăria marcată de întâmplări pline de duioşie despre cei dragi şi micile năzdrăvănii şi drame trăite de viețuitoarele alături de care a crescut precum un ied sau mânzul MOȚĂILĂ,jertfit într un moment neînțeles de copila de atunci (urmare a unui decret dement al autorităților comuniste de exterminare a cailor, pentru a i determina pe țărani să se înscrie în CAP uri şi să şi piardă personalitatea).de aici şi dragostea de animale până în ziua de azi, când şi o mărturiseşte în versuri făcând portretul pisicii BOMBONICA sau a cățelului ŞOŞON. Obsesiv,într un stil vitriolant,memorabil transmis, este sentimentul din poemul "CORBII",demn de marii poeți ai lumii, stârnit de nedreptățile la care a fost martoră în decursul anilor. Este o refulare a unei drame trăite în copilărie împreună cu întreaga familie,când peste casa părinteasca a năvălit un buldozer roşu, distrugând o,pentru a ridica deasupra piatră şi ciment, un dig practic inutil,dovedit ca atare cu prilejul inundațiilor ce au urmat şi l au trecut cu uşurință.( Vezi DIGUL ŞI CÂINELE JERTFIT"). Deci, cu discreție,autoarea atacă şi teme sociale, ca războiul, abuzurile unor autorități obtuze ş.a. Cu ecouri din Blaga sau Octavian Goga, dar şi din poeții moderni ca Nichita sau Labiş,versurile Ioanei Andrei dovedesc perenitate şi profunzime,definind portretul unei poete care depăşeşte perioada realist romantică, simbolic împlinită printr un tânguit din adâncurile ființei,dar şi răbufnind în declarații pline de optimism,iluminate de o glosare modernă,de o mărturisire a unor trăiri existențiale inedite,cu totul proprii o revelație pentru cei care o vor citi. Dacă prin versurile închinate zilelor copilăriei,părinților,bunicilor, pământului ca o ființă vie ( "RUGA CEA DE PE URMA")îşi exprimă direct sentimentele, în altele se dovedeşte un condei matur, folosind uneltele cuvântului, pentru a fi citită ca o modernistă subtilă, stăpânind idei inedite, mărturisiri ale unei filosofii proprii. Splendid, emoționant îşi dezvăluie visele, dorurile, speranțele, aspirația mereu hrănită de flacăra mistuitoare a dragostei şi a adevărului,mereu trează, îndreptată spre oameni şi dumnezeire, cu impulsuri neînfrânte de a se dărui în tot ce întreprinde, marcată de blândețe, durere şi milă, în slujba binelui, ca într o răstignire perpetuă. Acesta e cuvântul, logosul primordial, prin care se exprimă, bolnavă de amintirile unei trăiri depline, cu umbre şi lumini,fără remuşcări,dar bântuită încă de întrebări la care încearcă să le găsească răspunsul ca poetă, dar şi ca artistă plastică,vrăjitoarea unor pietre cu suflet, încălzite cu har şi poezie. Irimie S T R Ă U Ţ

33 31 INTERVIEW DE CONSTANTIN FROSIN Culiță IoanUşurelu: Il est naturel que tout professeur souhaite que ses élèves le dépassent par leurs réalisations. Je me trouve aujourd hui dans la situation bien heureuse de constater que mon ancien élève, Constantin FROSIN, a dépassé ses maîtres, réussissant à être reconnu comme personnalité culturelle à l échelle nationale et internationale. Dans la Vrancea, là où il est né, il est connu et reconnu seulement dans certains milieux. Peut être parce que le traducteur et l écrivain Constantin FROSIN est il professeur d Université près l Université «Danubius» de Galati. Le but de la présente interview est de le présenter aux habitants de Vrancea, parmi qui il a vu le jour. Ainsi donc, Cher Ami Constantin FROSIN, où avez vous vécu jusqu à l âge de 20 ans et quel rôle ont joué le lycée, la famille et les professeurs dans ta formation d homme et d intellectuel? Constantin Frosin : Avant de repondre questions de cette interview atypique, voire non conventionnelle, laquelle n a PAR CULIȚĂ IOAN UŞURELU rien des stéréotypies que j ai vues dans d autres publications, je félicite le professeur Culita Ioan USURELU, mais je me félicite aussi pour l honneur qu il me fait d interviewer en moi, un de ses anciens élèves! Jusqu à l âge de 20 ans, j ai vécu dans les parages de la Vrancea je suis né le 12 octobre 1952 à Herastrau (à deux pas d un Monastère datant de 1755!), ensuite j ai habité avec mes parents dans le département de Neamt, après quoi, le dor de la Vrancea a été plus fort, comme quoi on y est revenus Certes, le fait que nous sommes atterris à Adjud a été un de bénéfique, car j ai eu là des professeurs d exception je le dis rétrospectivement, en ayant acquis la ferme conviction, et non pas par complaisance près de qui j ai eu l honneur d enseigner immédiatement après avoir terminé mes études à la Faculté de Langues romanes, classiques et orientales de l Université de Bucarest, en l an de grâce Ce lycée, avec ses professeurs et ses élèves, qui s élevaient même au dessus de la moyenne qui m était familière à Bicaz et à Bacau, ont effectivement suppléé cette carence sentimentale et affective que la maladie incurable de mon père avait intronisée dans mon âme Le fait d avoir eu comme voisin d immeuble l honorable professeur qui aujourd hui m interviewe, a fait que celui ci m invite chez lui et m offre divers matériaux livres, revues, etc., mais aussi la preuve d une amitié naissante et d une confiance en mes modestes capacités de l époque

34 32 Le rôle joué par ma famille a été un d essentiel, mes parents étant intégralement ou partiellement des professeurs de langues modernes y compris de français, à parité avec les professeurs du Lycée Théorique no. 1 d Adjud (c était ce qu il portait comme nom, à l époque, si je ne me trompe ). CIU : Dans notre département de Vrancea, on connaît peu de choses sur les volumes traduits et publiés par toi en France, Belgique, etc. Quels ont été les auteurs roumains préférés dans tes traductions? Mais les écrivains étrangers traduits par toi en roumain? CF : Très brièvement, une revue de mes activités en ce moment : je suis l auteur d une quarantaine de livres, dont dixsept de poésie, le reste étant des cours magistraux, dictionnaire (dont le premier Dictionnaire d argot Français Roumain, paru aux éditions Nemira en 1995, à Bucarest). A noter que, à ce jour, il y a trois livres de publiés sur moi et mes activités littéraires et francophones : «Constantin FROSIN, un Roumain mondialisé par la Francophonie», par V. Anghel et C. Coatu, éd. Le Brontosaure, Paris, 2006, «Constantin FROSIN, Francophile roumain», sous la direction de Laurent FELS, éditions Poiêtês, Luxembourg, et «Ce Peu qui est Tout (la poésie de Constantin FROSIN)», par Jean Paul GAVARD PERRET, éditions le Brontosaure, Paris, Avec les livres traduits en français (il n y a que neufs de traduits du français en roumain), ça fait plus de 200 livres de publiés en ce moment. Paradoxalement, je traduis beaucoup plus facilement du roumain en français, à cela près que je suis écrivain d expression uniquement française! Tout livre, je le pense donc en français, après quoi, en fonction des nécessités, je le traduis en roumain Il en fut de même de ma Thèse de Doctorat, qui a reçu la distinction Magna cum Laude. Du reste, le Prix de l Union des Ecrivains de Roumanie me fut décerné pour les traductions du roumain en français! Les auteurs roumains préférés : les classiques et inégalables EMINESCU, CARAGIALE, TUDOR ARGHEZI, GEORGE BACOVIA, ION BARBU, LUCIAN BLAGA, NICHITA STANESCU, MARIN SORESCU, (la sélection est tout à fait aléatoire!), mais aussi les Moldaves HORIA ZILIERU ou Lucian TEODOSIU de Radio Iasi Parmi les auteurs français que j ai traduits en roumain, je mentionne Louis Ferdinand Céline, dont j ai traduit MORT A CREDIT, œuvre majeure qui est morte parce que j ai accordé trop de crédit aux éditions Nemira de Bucarest : ils m ont payé pour la traduction, mais n ont jamais publié ma traduction, pour des raisons qui m échappent, préférant un vieille traduction, inexacte, imprécise, chancelante quant aux moments plus tendus ou relevant du sexe, une traduction qui ne rend nullement le son ni la couleur de cette œuvre considérée comme une cathédrale de sons Enfin. Le patron prétextait que la confection de ce livre signifiait la confection de 5 ou 6 livres autrement vendables CIU : Je sais que tu es un traducteur d exception. Cela signifie t il que tu es un bon écrivain également?! CF : Vous dites traducteur d exception peut être, car tant d autres personnalités françaises l ont dit avant vous. Un professeur belge, Jacques MERCSX, affirmait lors de la 1 e édition du

35 33 Festival l Enfant Poète, que j ai organisé à Galati en 1994, qu il enseignait le français à ses élèves à l aide de mes traductions, car la langue y utilisée était très propre et élégante, sans impuretés d origine arabe ou autre Même chez nous, un traducteur de marque, Ioan ROSIORU, déclarait, lors d une réunion des poètes à Slobozia (en 1996, je crois) qu il use de mes traductions pour enseigner aux élèves le vrai français, conforme aux standards imposés par l Académie Française. Oui, il se pourrait que vous ayez raison, quand je pense que lors de ma première visite en Occident, en 1991, mes hôtes de Bruxelles (salut, Michel CANON!) m ont prié de rester pendant encore un mois, logé et nourri à leurs frais, en me payant le salaire d un prof belge, simplement pour enseigner le français correct à leurs quatre garçons Quoi qu il en soit, l apprécié et redouté en même temps critique belge Paul VAN MELLE considérait que «pratiquement, toutes les traductions qui nous viennent de Roumanie, sont dues à Constantin FROSIN», et les qualificatifs employés par cet intransigeant exégète étaient : excellent, exceptionnel, remarquable, scrupuleusemen etc. CIU : Parle nous de tes créations personnelles et des péripéties essuyées lors de tes tentatives de rejoindre l Union des Ecrivains. CF : L écrivain que je suis : poète et essayiste d expression française, a reçu beaucoup d éloges pour chaque recueil de poèmes ou d essais. Mais en Francophonie seulement, car en Roumanie on n a pas soufflé mot de mon activité en tant qu écrivain d expression française. Certes, ce silence des agneaux en fourrure de loup s est retrouvé dans l attitude de ceux de l Union des Ecrivains qui, de 1996 à 2000 ont refusé de m accordé le statut d écrivain roumain, alors que celui d écrivain français, je l avais reçu dès 1991, quand je suis devenu membre de l ADELF, de la SPAF, du PEN CLUB, sections française et belge. Cela va sans dire qu en Roumanie on me refusa jusqu à mon entrée dans le PEN CLUB CIU : Comment as tu été réceptionné à l étranger, quels prix t ont été décernés, qui t a présenté, quelles revues et quelles institutions demandent ta collaboration? CF : Ma réception en Francophonie, après l habituelle période d attente et de preuve, a été tout à fait bonne, ma côte atteignant des valeurs incroyables pour moi : dans une revue comme RIMBAUD REVUE, considérée comme la Rolls Royce des revues françaises de poésie, il fut affirmé que, dans la poésie française, j ai un style un moi, qui m est propre (ce fut le Directeur de ladite revue qui le dit, M. Samuel BREJART). Certes, ce serait occuper trop d espace que d énumérer tous les éloges portant sur ma poésie ou sur mes traductions. Je m en tiendrai à évoquer ici Paul VAN MELLE, qui disait de moi que je suis un Maître du Paradoxe et de l Essai (dans une chronique à l un de mes livres), ce qui, dit par un Grand Maître, cité et pieusement obéi par tous ses confrères mineurs (pour ne pas dire cadets ), n est pas peu de chose En ce qui concerne mes prix, je vais tenter une sélection rigoureuse : Le Trophée Gerner du Parlement Européen, que reçurent en

36 34 même temps que moi MM. Eugen SIMION, Président de l Académie Roumaine, et Marin SORESCU (Puisse t il reposer en paix!), alors Ministre de la Culture, dans le cadre de la Biennale MITTELEUROPA. Un autre prix intéressant est, à mon avis, celui décerné par la Renaissance Française, par un Jury formé de quatre ministères : de l Intérieur, des Affaires Etrangères, de la Défense et de l Education, présidé par le Président de la République Française.Il y en eut d autres : Le Grand Prix de l Académie Francophone, la Médaille d Or de l Académie de Lutèce, le Grand Prix pour la Littérature de la revue internationale NUOVE LETTERE (Naples), le Prix de la Fondation Franco Roumaine Fronde, le Diplôme d Honneur de l Association des Ecrivains de Strasbourg, etc. Une récompense s il en fut!, est le grade de Chevalier de l Ordre des Arts et des Lettres du Gouvernement Français, sur Décret de la Ministre de la Culture, Madame Catherine TASCA, en Paradoxalement, comme à chaque fois, la Roumanie garde un silence obstiné, pour que, au bout d une inertie de 4 ans, je reçoive de la part de la Présidence, un grade de Chevalier d un Ordre par domaine d activité : le Mérite Culturel Roumain, mille fois inférieur à celui accordé par la doulce France! Toujours en 2004, je fus fait Officier de l Ordre national français des Palmes Académiques. Cette fois, cinq ans sont passés sans que la Roumanie réagisse d une façon ou d une autre Hélas! Et je doute qu elle réagisse aucunement, car on a d autres chats à fouetter en ce moment! CUI : Le fait de venir de Roumanie est un atout ou une entrave?... CF : Au commencement donc, en tant que débutant, c est pratiquement une entrave, parce que les Français sont les plus sélectifs et élitistes! Par rapport aux Belges, par exemple, ou aux Italiens ou aux Canadiens. Personnellement, dans un premier temps j écrivais une dizaine de lettres parfois avant de recevoir la moindre ligne de réponse, où l on me notifiait ou le peu d intérêt que l on attachait à la collaboration avec moi, ou l on me demandait simplement des créations personnelles, très rarement des traductions J ai donc eu un mal fou à m imposer dans le monde littéraire français peuplé par env revues, où les noms des poètes publiés sont des plus importants, la plupart du temps Toutes les fois qu en Roumanie avaient lieu des actes de barbaries comme les mouvements des mineurs, leurs assauts sur Bucarest, etc. c était moi qui en ressentais les effets silences prolongés, inexplicables, ironies acides, caustiques, mépris à l égard de la Roumanie et à mon égard en tant que Roumain j étais donc le premier à en payer les pots cassés! Lorsque j allais en France ou en Francophonie après de tels événements, l on allait jusqu à me tourner le dos, à me faire des reproches insensés, me suggérant que je devrais m impliquer personnellement pour que de telles barbaries ne se répètent pas! Comme si cela était dans mes cordes Hélas! Apparemment, du moins, j étais tenu pour coupable, mais je n y étais pour rien, vous vous rendez compte! Errare humanum est ne jouit plus

37 35 d aucune considération ni crédit en Occident CIU : C est à dessein que je t ai demandé de me parler de ton activité internationale, pour que je puisse en déduire comment te regardent tes amis ou non amis de Galati et/ou d ailleurs CF : Lorsque j ai écrit sur le quotidien Viata Libera (La Vie Libre), un article paru la veille de ma décoration du grade de Chevalier du Mérite Culturel Roumain, exprimant par là mon indignation pour l avilissement subi à cette occasion mes amis et non amis en furent bouleversés n en croyant pas leurs yeux comment pouvais je être tellement ingrat et infatué?! Malgré mes explications par le menu, personne n y a vu que du feu, paraît il! Certes, la presse nationale roumaine n a pas repris ma révolte, par quoi j ai précédé le héros national (soi disant ) des écrivains de Roumanie, qui a refusé la décoration de Ion ILIESCU! Mais moi, en tant que provincial, j ai été blâmé pour l avoir reçue, grâce à l aimable presse roumaine Personne n a soufflé mot de ce que j ai protesté contre ce modeste grade d un ordre par domaines d activité, quasiment un rien par rapport à l Ordre national français des Arts et des Lettres, dont je fus décoré par la République Française En fait, je crois que nous devons le dire d une manière appuyée : ce ne sont pas les Européens qui nous empêchent de récupérer notre statut de pays européen, mais nousmêmes! Il suffit de regarder ce qu on nous donne sur le verre des postes de Tv : crimes, drogues, prostitution, on nous en rabat les oreilles des heures durant, mais pas le moindre discours sur ceux qui peinent sur une revue de culture comme vous et moi, les artistes plastiques ou les traducteurs comme moi motus! Par voie de conséquence, on fait de son mieux pour ne pas faire connaître nos vraies valeurs, ni pour les imposer ou les exporter, bien que l on ait pris conscience de ce que la presse internationale ne nous perd pas de vue, à plus forte raison qu à présent la Roumanie est un pays membre de l Union Européenne Par exemple, je reste ici à moisir, au lieu d aller au Parlement Européen, où j ai de nombreuses relations au plus haut niveau, que je pourrais fructifier pour le plus grand bien de mon petit pays la Roumanie, mais aussi de notre grand pays l Union Européenne. Bien que l activité des parlementaires roumains ait été considérée comme nulle et inexistante, à une seule exception près On va nous autres d une manière catastrophique, vive le cirque! Mes con nationaux : d aucuns acceptent le cœur serré que je suis le meilleur, d autres me contestent toute qualité en quelque matière que ce soit Le panier de crabes fonctionne à merveille chez nous aussi! CIU : En 2004, tu as été décoré du Mérite Culturel Roumain, ce qui a provoqué une certaine animosité dans certains cercles. Comme tu le sais, d aucuns ont refusé cet honneur provenu d un lieu/haut niveau où l intellectuel n a pas été respecté. C est de là, si je ne me trompe, qu est parti le mot d ordre : «Mort aux intellectuels!» à un moment bien grave de l histoire récente de ce pays. Ceux qui t ont décoré n ont pas respecté l écrivain, ne l ont aidé à publier son œuvre que

38 36 sous certaines conditions et l ont ramené au stade de «mendiant en loden» (c est le titre de l un de mes livres, entre autres). CF : Je pense avoir déjà répondu à cette question la veille du décernement, j ai protesté dans le quotidien VIAȚA LIBERĂ de la ville de Galati, dans l article de Ion MANEA : «Constantin FROSIN mécontent du grade de Chevalier!». Si la presse nationale avait repris cette article, comme elle le fait à l ordinaire, on aurait su que j avais été sur le point de le refuser aussi, à cela près que, dans mon cas précis, c était ma première reconnaissance officielle en Roumanie! Hélas! Alors que j étais Lauréat du Parlement Européen depuis 1995! Et la liste est longue, trop longue pour la citer ici, mais cela n a pas impressionné qui de droit en Roumanie Trois fois hélas!!! J ai espéré de tout cœur que le nouveau régime corrige cette bourde de l ancien régime, mais il n en fit rien! Et je pense que ni la Légion d Honneur, ni le Prix Nobel si un jour on me l accordait, ne déterminerait ces pauv types à m accorder l Etoile de la Roumanie CIU : Fais tu partie d une certaine génération d écrivains, ou tu détestes plutôt de telles délimitations et catégorisations? CF : Monsieur le Professeur, tout comme les Présidents d Etat, qui accordent à tort ou à travers distinctions ou décorations, mais qui vont et viennent, je considère que ces catégorisations, modes, caprices vont et viennent, mais les écrivains restent certes, ceux qui passent l épreuve du temps Pour ma part, je reconnais que je suis meilleur traducteur qu écrivain, malgré les opinions de ceux qui ne sont pas d accord avec cette modestie mienne. Bien que, entre nous soit dit, j ai lancé le concept de poésie sous réaliste, qui «a pris», qui a engendré la parution de deux livres, un au Luxembourg, sous la direction de Laurent FELS, et un autre en France, signé par le Professeur d Université Jean Paul GAVARD PERRET (Ce Peu qui est Tout, aux éditions Le Brontosaure, 2009). Ce dernier affirme quelque part : «La poésie de Frosin est plus complexe que la vie!». Quoi qu il en soit, le fait que j ai réussi à changer l aberrante définition du Larousse concernant MIHAI EMINESCU, qui apparaissait là comme : «Auteur de contes et de nouvelles populaires» (en 1996 y compris). En 1998 déjà, il est considéré par le même dictionnaire comme «un grand écrivain et le grand poète national des Roumains», ce qui est toute autre chose Ceci est pour moi une victoire et une grande satisfaction spirituelle et morale. Comment ai je procédé : j ai traduit LUCEAFARUL/HYPERION en français pour les éditions Geneze de Galati, puis j ai traduit env. 10 chroniques de nos grands exégètes et critiques littéraires, à partir de George Calinescu et en terminant par Petru Cretia et Eugen SIMION, où il était démontré, noir sur blanc, avec des arguments pertinents, décents et convaincants, que MIHAI EMINESCU est un POETE extraordinaire! J ai envoyé le tout aux éditions LAROUSSE et voilà, j ai réussi! Ceux qui s acharnent à détruire l image de cet immense Poète histoire de le détrôner et prendre sa place, n ont probablement pas lu un LAROUSSE paru

39 37 après 1997 Les voilà donc dépassés, périmés, tombés en désuétude! CIU : Par tes activités, penses tu avoir changé, à ce jour, certaines impressions défavorables sur notre pays? Ou sommes nous appréciés partout?! CF : Voilà ti pas que j ai déjà répondu à cette question aussi Cela s entend que là par où je passe, je laisse des traces des plus lumineuses, dans la mesure de mes modestes moyens Le fait est qu aucun Roumain n a été ni attaqué ni tué en France ou en Francophonie Car dans le cas de mouvements populaires antiroumains, les plus hautes autorités interviendraient pour stopper de telles attitudes hostiles et agressives! Puisque moi, Constantin FROSIN (entre autres), j ai échangé du courrier avec Jacques CHIRAC depuis 1997, et avec l actuel Président de la République Française dès son installation à l Elysée! Comme avec les Premiers Ministres, Ministres des Affaires Etrangères, de l Education, de la Culture, etc. Si on avait fait comme moi, en Italie ou en Espagne, il n y aurait pas eu de ces complications douloureuses Et d un barbarisme non européen! CIU : T es tu lié d amitié en Roumanie et à l étranger? CF : A n en point douter, à défaut d amitiés littéraires (et non seulement ) l on ne saurait organiser des Festivals internationaux de Poésie, comme moi à Galati, en 1994 et 1996, le Festival Colloque international COPILUL POETE/L ENFANT POETE, auxquels ont participé des lettrés de haut niveau de France, Belgique, Luxembourg, Canada. Mes deux Festivals ont dépassé de beaucoup, quant à l année de l organisation, les autres grandes villes qui se prennent pour des «capitales culturelles» de Roumanie Il n en est pas moins vrai que, en l absence d amitiés littéraires, un auteur roumain ne saurait mettre les pieds ailleurs, pour des raisons au moins pécuniaires hélas! CIU : Quelles seraient, selon toi, les misères littéraires du temps présent? Ou il n y en a pas, dans ton opinion?! CF : Les misères littéraires du temps où nous vivons? Je pense qu elles sont celles de toujours, et ce serait difficile de les circonscrire à un certain espace : les frustrés, d une part, les envieux, d autre part, les politiciens qui ne rêvent que plaies et bosses ou alors des affaires sonnantes et le pouvoir à perte de vue et à vie, si possible, alors que culture et littérature ne leur en offrent rien de rien A cela près que chez nous, comme déjà souligné, fonctionne terriblement le panier de crabes CIU : Pourrais tu te comparer à un autre traducteur de Roumanie? Que penses tu des traducteurs et de la manière dont ils sont considérés en ce moment? CF : En pensant, comme je le disais au début, en français, il m est venu à l esprit le célèbre dicton : Comparaison n est pas raison Ainsi donc, la comparaison est généralement subjective, et je vous disais plu haut que je n ajoute pas foi aux classements que lorsque j en connais les critères d appréciation, sélection ou la manière (et la qualité ) du jury. Quant à la manière dont sont vus/regardés/considérés les traducteurs, je pense que c est aussi une question de chance si l on habite une ville culturelle, riche de traditions, ou l une

40 38 des trois villes culturelles par tradition : Iasi, Cluj, Bucarest, si l on se trouve au beau milieu, au feu des événements culturels, littéraires et artistiques, l on a une chance de se faire remarquer, et peut être même de s imposer. Qui se trouve loin du centre, se tient de côté, le lointain effraie les plus commodes, les maisons d édition refusent les traducteurs qui ne peuvent se déplacer en vue des corrections à faire etc. CIU : A l accoutumée, afin de d être reconnu dans son pays, il faut jouir d une reconnaissance pour le moins européenne. Quel fut ton cas? CF : Comme quelqu un qui êtes allé tant de fois en France, vous connaissez et anticipez sur mes réponses, vous savez que c est l anormal trajet à suivre par le lettré ou l artiste roumain, qui souffre le premier à cause de l imbécile dicton : Personne n est prophète en son pays (j entends par là sa stricte et immédiate applicabilité chez les Roumains ). Je vous disais que j ai dû publier d abord en Belgique mon premier recueil de vers L Ivre de peau hési( t )e, et trois ans plus tard en Roumanie : Ikebana en miettes. Il en fut de même de mon début en revue. J ai reçu un Grand Prix d une Fondation franco roumaine, et non pas un prix roumain de traduction. En 1995, ce fut le Trophée Gerner, remis aux Lauréats du Parlement Européen. La France a toujours été plus généreuse envers moi : j ai reçu deux Ordres nationaux français, ici je n ai reçu qu un Ordre par domaines d activité d une importance mille fois moindre par rapport aux deux Ordres nationaux français! De retour en Roumanie, après la Biennale Mitteleuropa, j ai reçu un Prix du Municipe de Galati, important pour moi en tant qu habitant de la ville de Galati, mais sans aucune signification à l échelle nationale ou internationale! CIU : Qu est ce que recommanderais à la jeune génération, en tant que traducteur, écrivain et professeur d université? CF : Ne pas se prendre à bâtir le premier étage de leur propre gloire sans avoir la certitude que leur base, leur fondement le leur permet. Ne pas aspirer trop haut d entrée de jeu, sinon ils risquent d avoir le vertige et de tomber de tout leur long Ne pas chercher à s imposer à tout prix, sinon ils vont payer le quintuple le jour du jugement dernier Lire le plus de littérature possible, avant d entreprendre d écrire de la littérature Lire énormément dans la langue étrangère dans laquelle ils se sont proposé de traduire Et avoir beaucoup de patience, d abord avec eux mêmes, ensuite avec les autres : chaque chose en son temps, dit la sagesse populaire. Et à rien ne sert de courir, il suffit de partir à temps! Ne pas oublier qu au gramme de talent/génie, ils doivent ajouter des tonnes de travail acharné, et des milliers d heures de leur brève existence, sans perdre de vue que «Ars longa, vita brevis!» Combattre sans merci d abord leurs propres lacunes et insuffisances Ce ne sera qu après qu ils pourront se dire accomplis et pourront se ceindre des lauriers du succès mérité! Ce que je leur souhaite de tout cœur!

41 39 HONORÈ DE BALZAC CREATEUR DU ROMAN REALISTE FRANÇAIS BREF APERCU SUR SON LIVRE DE CHEVET LA COMEDIE HUMAINE Peu d auteurs ont été identifiés à leur œuvre autant que Balzac à la Comédie humaine car «La Comedie humaine» est en effet l œuvre de sa vie. Elle fournit une grande tentation pour les lecteurs car on y retrouve la passion qui consomme l énergie, le gout de la démesure, l attirance vertigineuse vers l or aussi bien que pour l Absolu, bref toutes les composantes parfois contradictories du temperament de Balzac. Seul, après lui, Proust devait investor autant de soi meme dans une oeuvre Romanesque. Comme Balzac, il allait y user ses forces et mourir avant d avoir pu mettre un terme a son projet. L œuvre de Balzac «Comédie à cent actes divers qui offert une grande diversité formelle» a été compare à une cathédrale.)(oeuvre, Balzac rend compte dans l Avant propos qu il publie en 1842). De son œuvre, Balzac rend compte dans l Avantpropos qu il publie en 1842 : «L idée premiére de la Comédie humaine fut d abord chez moi comme un reve, comme un de ces project impossible que l on caresse et qu on laisse s envoler. Balzac explique que, parti d une comparaison entre l Humanité et l Animalité, il a acquis la conviction que «la Société ressemblait à la Nature». «Rendre intéressant le drame à trios ou quatre mille personages que présente une Société, étudier les raisons ou la raison de ces effets sociaux», tels sont les buts mis en valeur dans cet Avant propos. La Société française allait etre l historien, je ne devais etre que le secrétaire. Cette formule prononcée par Balzac dans l Avant propos de la Comédie humaine, pour peu qu on la prenne à la letter, réduit à l extreme le role de l artist.balzac est donc un témoin de son temps. Jusque dans le detail, la Comédie humaine est un réservoir de documents sur la société du XIX siècle. La Comédie humaine donne une image fidéle de cette société capitaliste naissant dans laquelle la nouvelle aristocratie (celle de l argent) réduit presque à néant les plus défavorisés. Donner l illusion de la réalité c est pour un romancier feindre de refléter fidélement le monde en dissimulant son pouvoir créateur. Honnet «secrétaire»suivant sa propre expression, Balzac consigne le langage de ses personnages en respectant les particularités. D un maniére générale, on reconnait à Balzac le mérite de savoir faire parler ses perssonages avec vraisemblance, de les individualiser suivant leur tempérament, leur origine, leur culture, sans leur imposer la marque de son style. Si l on admet qu en écrivant la Comédie humaine, l intention de Balzac était de faire concurrence à l était civil, on peut affirmer qu il a pleinement réussi. La multiplicité des oeuvres qui composent la Comédie humaine illustrent le caractére composite et

42 40 problématique de la societé où vivait Balzac ; son idée de genie fut d établir une circulation entre ses romans en imaginant le retour des personnages. Michel Butor voit dans le «retour des personnages» un principe d économie. Le reve de Balzac est de donner l illusion d une galerie de personnages vivants, et leur insuffler ainsi plus de vie. La réapparition des personnages d un roman à l autre confére l illusion de la réalité à l intervalle qui sépare les deux romans ; leur «vie» n est pas annulée, elle est comme pour un temps soustraite à non regards. La Comédie humaine se présente, non comme une somme de romans, mais comme une représentation totale de la société du XIX siécle sur laquelle l artiste ne peut ouvrir qu un certain nombre de fenetres, etant admis que la réalité n est pas absente des zones invisibles. ON FÊTE EN 2009 PIERRE ABELARD ( ) théologien, il a écrit des œuvres à caractére philosophique ; il reste célébre par sa correspondance avec Heloise, la premiére en date dans la série des «lettres d amour» qui jalonnent la littérature française ; 930 ans de sa naissance. EMILE AUGIER ( ) auteur dramatique, représentant incontesté dans le genre «du théatre d idées», considéré le «Balzac du théatre». Sa piéce «Le Gendre de Monsieur Poirier» fait des salles combles ; 120 ans de sa mort. HONORE DE BALZAC ( ) représentant in contesté du réalisme français, créateur du roman réaliste française ; auteur de la «Comédie humaine»,œuvre gigantescque qui comprend plus de 97 titres et dont Balzac a établi des division et des sous division en : Etudes de mœurs qui continnent : 1. Scénes de vie privée ( romnas : «La Maison Chat qui pelote», «Gobsek», La femme de trente ans», «Le père Goriot», «Le Contract de mariage», Modest Mignon», «Le Colonel Chabert») ; 2. Scénes de la vie de province ( romans : «Eugénie Grandet», «Le Lys dans la vallé» «La Muse du départament», «La Vieile La fille», «Les Illusions perdues») ; 3.Scénes de la vie parisenne : (romans : «César Birotteau», «Splendeur et des miséres des courtisanes», «La cousine Bette», «Le cousin Pons») ; 4. Scénes de la vie politique : (romans : «Une ténébresue affaire», «Un Episode sous la Terreur», «Le Depute D Arcis») ; Scénes de la vie militaire : (romans : «Les Chouans», «Une Passion dans le désert») ; 6. Scénes de la vie de campagne : (romans : «Les Paysans», «Le Médecin de campagne», «Le Curé du village»). Etudes philosophiques : (romans : «La Peau de chagrin», «Louis Lambert», «L Elixir de longue vie»). Etudes analytiques : (romans : «La Physiologie du mariage», «Petites miséres de la vie conjugale») ; 210 ans de sa naissance.

43 41 J ULES BARBEY D AUREVILLY ( ) romancier et pamphlétaire, ami de Charles Baudelaire, il s est fait connaître comme essayiste et comme critique littéraire ; 120 ans de sa mort. PIERRE AUGUSTIN CARON DE BEAUMARCHAIS ( ) auteur dramatique ; son œuvre se réduit au total à deux piéces, deux comédies d esprit satirique : «Le Barbier de Séville» et «Le Mariage de Figaro» ; 210 ans de sa mort. HENRI BECQUE ( ) auteur dramatique ; reconnu pour la piéce «Les Corbeaux» qui représente «une tranche de vie» ; 110 ans de sa mort. JEAN COCTEAU ( ) poéte, romancier, auteur de théatre, de cinéma, de ballet, essayiste et aussi dessinateur ; il a écrit : «Les parents terribles», «La machine à écrire», «Les Monstres sacres» (théare), «Les Enfants terribles» (roman), «La Belle et la Bete» (cinéma) ; 120 ans de sa naissance. GEORGES COURELINE ( ) de son vrai nom Georges Moineaux ; auteur dramatique et conteur, né à Tours; 80 ans de sa mort. ANDRE GIDE ( ) moraliste, mémorialiste, poéte, romancier et auteur dramatique. Il reste dans la littérature française avec les romans: Paludes, L Immoraliste, La Porte étroite», «Les Caves du Vatican», «Les Faux Monnayeurs», «Si le grain ne meurt roman autobigraphique «Les Naurritures terrestres». «Prométhée mai enchainé» réunit dans un meme livre l art du poéte, du romancier et de l essayiste. 140 ans de sa naissance. MAURICE MAETERLINCK ( ) poéte et quteur dra,atique belge d expression francaise ; 60ans de sa mort. MARGUERITE DE NAVARRE ( ) poétesse et conteuse et aussi mécéne littéraire ; sœur du roi Frncois ; elle a édifié une œuvre impressionante par sa force et aussi par sa variété de couleur : les «Marguérites de la, marguiérite des princesses,460 ans de mort. CHARLES DE SECONDANT, BARON DE MONTESQUE ( ) auteur des contes philosophques, de romans galants et d œuvre historique et politiques ; il a ecrit «Les Lettres persanes» histoire orientale et premier roman par lettre. Il est l auteur de «L Esprit des lois». 320 ans de sa naissance. PAUL MORAND (1889?), romancier, nouvelliste inimitable par son style, né à Paris; 120 ans de sa naissance. Les pagines realisees par CONSTANȚA COATU

44 42 LORSQUE LES SOUVENIRS Lorsque les souvenirs, au passé M invitent comme c est engageant, Le long chemin, si familier Je l emprunte de temps en temps. Voilà ta maison, parsemée Des mêmes astres, fort scintillants, Qui souvent ont illuminé Tout mon attendrissement. Et au dessus des arbres clairsemés S élève la lune débonnaire, Qui nous trouvait tout embrassés En chuchotant de concert. Nos cœurs se jurent fidélité Sempiternelle et totale, Quand les lilas, dans les allées, Laissent tomber tous leurs pétales. Comment put donc ce sentiment Dans la nuit se consumer, Tant que les torrents du ferment Ont sans fin ni cesse pleuré, Tant que la lune éclaire les chênes En continuant son chemin, Que tes yeux qui me surprennent Sont restés doux et câlins? MIHAI EMINESCU Traduit du roumain par : Constantin FROSIN

45 43 AVIGNON, CAPITALE MONDIALE DU THEÂTRE Si je vous dis AVIGNON, vous pensez á quoi, tout d abord? Bien sur, a la fameuse chanson :«Sur le pont d Avignon/On y danse, on y danse/sur le pont d AVIGNON/On y danse tout en rond». Vous savez peut être aussi qu AVIGNON fut une capitale Papale qui abrita 7 Papes, dans son Palais Forteresse.Egalement, sa situation géographique idéale de Ville du Sud de la France, au confluent du Rhône et la Durance et de la Provence et du Languedoc, en font une citée incontournable pour le tourisme. Pourtant, c est de son festival de théâtre que je veux vous parler en quelques mots. Ainsi, la formule : AVIGNON, capitale mondiale du Théâtre est loin d être usurpée.jugez plutôt en quelques chiffres éloquent : trois semaines de festival de théâtre, amis aussi de danse de théâtre musical et spectateurs rien que pour le programme officiel du «IN».Mais l intérêt de ce festival ne réside pas uniquement a sa taille gigantesque mais surtout parce c est un lieu de rencontres nationales et internationales, ou les auteurs classique, amis aussi contemporains sont interprètes par des metteurs en scène et des acteurs de renoms. C est ce que Bernard Faivre d Acier, directeur du Festival «IN» appelle «marcher sur ses deux jambes» le pièces du répertoire et l écriture contemporaine». Par exemple, dans le programme de l année 2002, «Platonov» de Tchekhov, «la Villégiature» de Goldoni, ne côtoient pas moins de 25 textes de notre époque. Nous ne pouvons parler du ; IN» sans aborder le «OFF», née il y a 30 ans déjà (! ). Sur l initiative d auteurs avignonnais, rejoint par quelques uns autres, qui revendiquent le droit de se produire pour chaque compagnie prenant le risque de venir jouer a AVIGNON. Egalement, dans le but a mieux informer le publique. Cette année, c est près de 700 spectacles, proposes par 4000 professionnels et amateurs, qui se produisent devant le public, chaque jour!!! En regardant attentivement ce programme, nous pouvons nous y voir! J ai toujours en beaucoup de tendresse pour l art du dérisoire que IONESCO a su si bien incarner et que j ai retrouve, avec tant de plaisir, au contact de mes amis roumains ; une alchimie entre le sérieux le plus déconcertant et la franche rigolade, un savant dosage entre tristesse et gaieté, le tout extrême pour mieux cache, par pudeur sana doute, la nature profonde de ces hommes qui sont aussi le mélange de deux grandes cultures : le slave et latin.»la vie est pièce de théâtre : ce qui compte, ce n est pas qu elle dure longtemps, mais qu elle soit bien jouée». SENEQUE, Entretiens, traites et lettres Lucilius (Laffont / Bouquin). Né en Roumaine en 1912, de père roumain ( il est avocat) et de mère française. Il passe son enfance a Paris, un temps en Mayenne. Retour en Roumanie, lors de son adolescence (divorce de ses parents). Il fait des études a l Université de Bucarest (licence de française). Il écrit des poèmes et fait des critiques

46 44 littéraires (assez féroces). En 1938, il retourne en France, pour une thèse. Il se fixe a Marseille en 1940, sous l occupation allemande.a la fin de la guerre il retourne a Paris. Il devient auteur dramatique a partir de Il est nommé a l Académie française en Il meurt a Paris Il avait 82 ans.ses pièces importantes : «la Cantatrice chauve» (1950) «la Leçon» (1951) «la chaises» ( 1952 ) «Jaques ou la soumission» (1955) «Rhinocéros» (1959) «Roi se meurt etc.» Ayant peu vécu en Roumaine, quelle place occupe IONESCO dans son pays d origine?et comme je suis dans un salon littéraire, donc un «salon ou l on cause», je serai comble si l on pouvait «éclairer ma lanterne» a ce sujet. En France, c est surtout «la Cantatrice chauve» qui est la plus connue de se pièces, au point d être jouée depuis 1957, sans discontinuer, au théâtre de la Huchette, a Paris.Savez vous comment lui en est venue l idée? En apprenant l Anglais, par une methode de conversation dont les sujets étaient pour les moins loufoques, juges plutôt cet exemple :«le jardin de mon oncle est plus grand que l écharpe de ma tante», ce qui lui inspire, par la suite, dans «la Cantatrice chauve» une réplique du style : «je te donnerai les pantoufles de ma belle mère si tu me donnes le cercueil de ton mari». Le fait de tourner en dérision le langage, et notamment le langage dit «petit bourgeois» dont le théâtre s est longtemps fait l élonge, revenait a s attaquer a la bourgeoisie elle même.il reste que IONESCO avait, sans doute, la clairvoyance des artistes sur l absurdité de la vie et surtout de l angoisse de mourir que seul l acte de création peut apaiser quelque peu Enfin, et c est tout a son honneur, IONESCU a toujours porte un regard attentif sur le théâtre amateur. Bien sur, je ne peux parler du festival d AVGNON sans citer ses origines de théâtre populaire et décentralisé de Paris, crée par Jean VILAR et de ses personnages prestigieux que : Gérard Philippe, Georges Wilson, Maria Casarès, Jeanne Moreau et bien d autres Si le cœur vous en dit, je pourrai vous parler plus en détails des thèmes et des auteurs que je n ai fait qu effleurer ici et plus simplement de ce que je vis au quotidien en tant témoin, dans le cadre de ma mission de correspondant du «SALON LITTERAIRE» a AVIGNON. A bientôt de vos nouvelles, Robert Fauque(Avignon). P.S. En effet, un concours de circonstance heureux propulse la compagnie l œil en Coulisse dans «la cour des grands», en interprétant la pièce fétiche de la troupe : «Un ouvrage de Dames» de J.C. DANAUD, dont j assure la mise en scène :DANAUD fait partie de sauteurs que l on peut situer «le théâtre de l absurde» dont les maîtres incontestés sont : BECKETT, ADAMOV et IONESCO!!! Robert FAUQUE, AVIGNON

47 45 Dans toute le monde, dans nos jours, est une grande fascination pour le paranormal, pour la magie etc. Des numéros de télèphone et des adresses de sorcières sont publiées dans les journaux. Les chaînes de télévision diffusent quotidiennement des films ayant trait aux phénomènes paranormaux. Les journaux nous informent que de nombreuses personnes, appartenant à toutesc les couches de la société, en appellent de plus en plus souvent aux services des magiciens. Notons d'abord que les sorcières emploient pendant les rituels magiques certains matériaux et objets: plumes, lait, eau, certaines plantes, clous, cheveux, oiseaux vivants(coqs, poules, piégeons), cierges, encens, etc. mais aussi coeurs de différentes oiseaux et animaux, os de serpent au de chat. Cet inventaire comprend aussi certains objets qui ont appartenu aux morts(ils ont été employés pendant les préparatifs d'un enterrement): les attaches des pieds du mort, le cierge qu'on a posé dans la main du mort, le drap avec lequel on a couvert le mort, de l'eau qu'on a employé pour laver le mort, de la terre prise de la tombe, etc. Ces ingrédients peuvent être employés dans des rites de magie blanche ou de magie noire, selon le but poursuivi par le magicien. Tout procédée magique est accompagné de certaines incantations. On dit qu'on peut faire appel aux services d'une sorcière pour guérir certaines maladies (comme l'épilepsie, LA FACE FUNÈBRE DE LA MAGIE l'alcoolisme), pour obtenir l'amour de quelqu'un, pour gagner dans les affaires, pour se marier, pour la paix du couple, pour réussir les examens, pour gagner un procés, pour la protection contre les malédictions, etc. Quant à la magie noire, on dit qu'elle peut causer de grands malheurs à la personne visée, si on ne prend pas de mesures pour neutraliser les forces maléfiques. Voici quelques témoignages que nous avons recueillis dans la région de Vrancea: Il y a environ 40 ans, Anica Bobiu soupsonnait son mari d'avoir des relations avec une voisine, Catelița Cojocaru. Un jour, elle a rencontré une femme à Bătinești, qui lui a proposé d'éliminer la maîtresse de son mari par une séance de magie. Elle raconte: Le samedi soir, cette femme a pris un gros clou qu'elle a fiché dans le plafond. Sur le plancher, audessous du gros lou, elle a mi sune casserole. Puis, la sorciére m'a dit que je devais dormir et que je ne devais surtout pas quitter le lit, quoique j'entende. A minuit, elle a commencé a réciter des incantations et, à un moment donné, on a entendu des bruits, comme si des gouttes tombaient dans la casserole. Acela a duré toute la nuit et vers le matin j'ai commencé à réciter des incantations et, àun moment donné, on a entendu des bruits, comme si des gouttes tombaient dans la casserole. Cela a duré toute la nuit et vers le matin j'ai commencé à avoir peur et a regretter ce que je faisait. Je suisdecendue du lit et j'ai arrché le grand clou du plafond. Alors j'ai remarqué ce qui semblait être du sang

48 46 dans la casserole. La sorcière s'est fâchée très fort, m'a dit qu'on n'a pas le droit d'interrompre la séance, a voulu même me battre et m'a chassé de chez elle. Une fois arrivée chez mois, j'ai trouvé Catelu,,a Cojocaru dans un état grave à l'hôpital, qui était à l'époque dans le village, et je lui ai raconté ce que j'ai fait. Puis, elle a été sauvéepar les médecins." Une autre témoignage est celui de la famille Ionel et Viorica Cucu. En 1994, ils ont remarqué que des objet trouvé 7 grenouilles dont quelqu'un avait cousu la bouche signe indubitable qu'il s'agissait de magie maléfique: D'autres signes renforsaient cette conviction: des disputes éclataient sans motivation dans le couple; l'un des époux ressentait parfois l'envie d'incendier la maison. Les choses sont devenues plus graves quand, à un moment donné, le petit garson Lauren''iu est tommbé gravement malade. Les médecins n'ont pas réussi à améliore l'état du malade, qui se sentait de plus en plus mal. Les parents soupsonnaient que le petit avait été frappé par les forces maléfiques jeté sur leur maison et ils ont appelé les prêtres pour faire accomplir l'onctiondes malades, ce qui a eu comme effet, disent ils, une amélioration de l'étantdu malade. Ceratains phénomènes ont été remarqués pendant la période où ces affices ont été faits: les nuits on ente ndait parfois des bruits étrange, des voix ou des coups dans les portes ; le sommeil était troublé par des cauchemars. Seules la fumée d'encens et l'eau bénite pouvaient écarter ces phénomènes. Despratiques magniques ont été signalées aussi à Nereju. Avant de mourir, une femme a avoué à son mari qu'elle avait fait de la magie avec une main de cadavre. Au dire villageois, un convive, Pu''oui I.Ion (surnommé "Micu"), aurait surpris par hasard deux femmes qui étaient en train d'accomplir un tel rituel magique. Une de ces femmes tenaitune main de cadavre en récitant des inca ntations. En se rentand completede ces qui se passait, le paysan révolté a battu les deux femmes pour leur mauvaise action La main de cadavre a pu provenir d'exhumations lors d'un autre entrrement: Mon grand père, Pavel Donea, est mort en La famille a décidé de l'enterrer dans la même tombe que ma grand mère, car elle était morte depuis longtemps. Lors de l'exhumation la tombe a été creusée 2 ou 3 jour avant l'enterrement on a constaté que le corps n'était pas entièrement décomposé, ce qui peut arriver parfois à cause de la composition de la terre. Les os se maintenaient encore liés les uns des autres. On a allumé une lampe au chevet du mort et on a laissé la tombe découverte, selon la coutume. La nuit avait l'enterrement, il a plu un peu. Le lendemain maint,mon pére a eu la surprise de constater qu'il n'y avait plus la main droite de ma grand mère, elle manquait depuis le coude. Il a remarqué alors des traces de pieds montrant que quelqu un y était venu et avait glissé sur la terre humide, en descendant dans la tombe. Puis, il a appelé le reset de la famille et alors j ai vu aussi ce qui s était passé. S il n avait pas plu, on aurait pu penser qu un chien est venu pendant la nuit et a pris la main.»

49 47 Après avoir pris connaissance de ces récits, on se pose tout naturellement certaines question. dans quelle mesure ces histoires, qui semblent être sorties de contes médiévaux, correspondent à la réalité? Sont elles plutôt le produit de l imagination? La magie, peut elle être vraiment rendue responsable de certains événements néfastes? Nous ne saurions avancer de réponses á ces question. Il nous manque la compétence. Mais, vu que les déclarations que nous avons exposées plus haut peuvent être marquées d un certain subjectivisme, nous avons cherché des informations plus précises chez une sorcière même, une tzigane qui habite dans la ville de Focşani. Le démarche n a pas été facile, car il est connu que ces personnes évitent d avouer certaines choses concernant leurs activités occultes. Il a fallu donc gagner d abord sa confiance, ce qui a nécessité, entre autres, aussi une certaine somme d argent L entretien mérite d être exposé en détail, en laissant au lecteur la tâche d en tirer les conclusions qu il juge nécessaire. La sorcière a confirmé qu elle employait pendant ses séances de magie des objets comme ceux que nous venons d énumérer. Elle a avoué qu elle détenait aussi une main de cadavre! Elle m a assuré que si je le voulais, elle serait disposée à me la montre, mais que, dans ce cas, je devais la prévenir à l'avance, pour qu elle l amène, car «on ne garde pas de telles choses chez soi», mais elles sont cachées dans certains lieux en dehors de la maison, comme aux carrefours des routes ou sous des ponts. Elle sait pratiquer aussi bien de la magie blanche que de la magie noire, selon, la demande de ses clients. Quel que soit leur but, les rites magiques sont habituellement accomplis pendant la nuit. La magie noire a différentes influences néfastes sur la personne visée, selon le but pour suivi. Cette magie peut même tuer. L un des procédées les plus redoutés est ce qui s appelle «frigare», littéralement broche ou rôti, barbecue. Il se fait de la fason suivante : un objet en fer en forme de fourchette à double pointe est chauffé jusqu un incandescence dans un feu. Avec set objet on tue une poule, en récitant certaines incantation, ainsi que le nome de la personne visée. Celle ci mourra le jour même on quelques jour après. Les action magiques peuvent également provoquer certaines maladies physiques ou psychiques. La sorcière prétend que ces maladies ne peuvent pas être guéries avec le moyens médicaux habituels, mais que ces effets maléfiques ne peuvent être annihilés que par d autres action magiques. J ai demandé comment il était possible d obtenir de telles effets à distance, apparemment sans une

50 48 intervention directe? La réponse a été que la sorcière collabore avec un esprit (sic!) qu elle appelle,, ChoÎmane (Űoimanu). C est lui qui tue, provoque une maladie ou exécute d autres mission. Dans certaines conditions, la sorcière peut communiquer avec lui, par exemple, pour lui demander des conseils. Cet esprit, ainsi que la main de cadavre, elle les a hérités de sa mère Le ChoÎmane peut prendre certaines formes, surtout celles d animaux: cheval, chien, chat, etc. Ainsi, pour quelques instants, il peut se montrer aux personnes sur lesquelles ont été dirigées les actions magiques. Il peut aussi paraître sous la forme d une personne, avec qui on peut même converser, sans savoir sa vraie identité. Mais, habituellement, il reste invisible aux être humains. Vers le fin de l entretien, j ai demandé si je pouvais assister à une séance de magie noire. La sorcière a accepté, mais à condition que je sois sune personne forte de mon esprit, car je remarquerai alors certaines phénomènes paranormaux Elle m a promis que, si je le voulais, je pourrai même converser avec l esprit avec qui elle travaille! Il faut avouer que la proposition était très alléchante, car le chercheur n a pas souvent l occasion d étudier de telles pratiques. Au bout de quelques secondes de réflexion, je me suis dit qu il vaut peut être mieux de ne pas être trop curieux. J ai donc poliment refusé, en laissant cette expérience pour une autre fois L Eglise a condamné depuis toujours les pratiques magiques, qu elle qualifie de paîennes, quel que soit leur but, maléfique ou bénéfique. Les personnes qui se croient être des victimes de telles pratiques, viennent trouver les prêtres en avouant des phénomènes bizarres et des possession démoniaques. La pratique est de réciter sur eux les prières attribuées à Saint Basile le Grand et à Saint Jean Chrysostome, dont tune notice des euchologes nous informe qu elles doivent être lues pour ceux qui sont tourmentés par la diable. Certains prêtres accompagnent ces exorcismes, d une préparation comportant une période de jeüne. D autres prêtres nous ont avoué qu ils refusaient de réciter ces prières (surtout celle de Saint Basille), de crainte que le diable ne se venge sur eux ou sur leurs proches. Dernière remarque, pour contrecarrer les effets néfastes de la magie noire, certains fidèles préfèrent toutefois recourir aux services des sorcières, malgré les interdiction de L Eglise. Val. Leonescu

51 49 Joël CONTE JUMELAGES EUROPEENS PTT Jour après jour, nous vivons en amitiè de riches heures, Unis grâces à l oeuvre de nos Pères Fondateurs: Messieurs Hans WINKEL et Alexandre CHAPPE ont crèè, Et permis de dèvelopper les Jumelages Europèens PTT dans la sèrènitè. Lors de nos multiples rencontres, nous partageons la souveraine chaleur, Avec l immense èmotion des sourires qui montent de nos coeurs. Grande est la foi qui anime les jumeleurs, Empreinte de gènèrositè sur le chemin du bonheur, Sublime dans sa noble et solidaire ardeur. Et notre bel èlan nous fait dècouvrir l Europe des gens heureux, Unis sur la voie du soleil et l espoir dans notre destin merveilleux, Reslendissants dans notre jeunesse et notre spontanèitè, Où chacun fait vibrer le chant de la liberté. Petits et grands se reassemblent autour de notre éclante bannière. Ensemble nous bâtissons la maison où la lumière Eblouit les âmes émerveillées qui se nourrissent de la sève de nos jumelages. Nous nous retrovons dans un univers qui ne connaît pas les âges, Sûrs de notre joie de vivre et de notre èternel courage. Parmi touts les pays du monde, nous espèrons Tant contruire et étendre les liens fraternels qui à l unisson, Trouvent l echo de notre idéal dans notre admirable chanson. Le 7 Juillet 1995 ELISABETH Elle est veune parmi nous pour notre plus grand plaisir, Lours du séjours de Jurancon où elle a su nous faire sourire. Inimitable dans son expression naturelle et spontanèe, Son discours a toujours rèussi à nous toucher. A chaque nouvelle sortie, l éclat de sa voix Berce notre qui nous mène vers la voie Enchanteresse, d une montagne rouge, ou d une mer bleue.

52 50 Ton souvenir restera largement gravédans nos yeux, Haut en couleur et tout à tout à fait chaleureux. MONIQUE Mariant unde conversation agréable et une voix mélodieuse, Où chacun apprécie la douceur harmonieuse, Nous louons les qualités qu elle nous fait découvrir. Innocemment, elle sait toujours nous attendrir Quand elle commence doucement à murmurer Un chant sorti du fond de son coeur émerveillé, Et qui nous fait encore et rêver. MARTINE Même si tu reste loin de nous, Avec le souvenir d une amie formidable, tous Revoyons les instants inoubliables du séjour de Jurancon. Ici, ta droiture, ton courage et ta gentillesse. Nous aurons toujours envie de revoir tes yeux plein de tendresse, Et de sentir ta présence qui nous fait vivre dans l allégresse. ADELINE Avec sa gentillesse, elle obtient tout ce qu`elle désire Dans le groupe de vacances à Jurancon, et avec le sourire. Elle est la Reine du trône d`arcangues où le soleil Lui a fait redécouvrir les vertus et les marveilles Irremplacables de l`eau et d`un bon repas d`été. Nous n`oublierons jamais sa simplicité et son humilité, Et nous lui souhaitons le plus grand des bonheurs pour l`éternité. SEJOUR TOURISTIQUE DE JURANCON DE L ASSOCIATION DES PARALYSES DE FRANCE 18 juillet au 01 août 1995 Un accompagnateur écrit pour les handicapés

53 51 LA VIE ET LA MORT Le père : Je me demande s il convient de parler avec ma fille, encore très jeune, de la mort, mais je pense que le thème est présent dans chacun de nous, comme quoi, pour vivre d une manière intéressante notre vie et en concordance avec les principes supérieurs de l humanité, il nous connaître tout sur le vivant et le non vivant. La fille : A l accoutumée, nous autres le jeunes gens, lorsque nous débattons de la mort, on ne pense jamais aux personnes présentes, en nous figurant que nous ne pouvons être atteints par le pouvoir de ce Chronos, qui est impitoyable. Le père : Il ne faut pas se réjouir de la mort d autrui, même si la joie consiste en ce qu un autre fut atteint par l aile noir, non pas toi. Mais l approche du moment où notre vie prend fin, mérite t il tant de douleur et d attristement, comme cela arrive? Certes non, surtout quand on a mon âge. Dans cette situation, on ne souffrira pas seulement si on a fait des bienfaits ou qu on ait agit positivement sa vie durant. Par contre, si la vie a été pleine de faits intéressants, non pas nécessairement grandioses, alors, par la mort on n est pas mort, ceux de notre entourage se souvenant de nous et de nos faits. Parce que les vrais morts sont ceux qui sont oubliés. La fille : Je ne sais pas comment cela se fait, mais vers le vivant se dirige en permanence une impulsion à la contestation. On veut tous les détruire, le détester ou, dans le meilleur des cas, l ignorer. C est du moins ce que je remarque autour de moi Le père : Tu vois les choses trop en noir, mais peut être as tu raison. Si moi même, fort d une activité de plus de quarante ans, j ai à combattre divers philosophes ou critiques de banlieue, alors toi, qui es une débutante dans ton métier, je m imagine de quelle manière on te traite. Mais moi, j ai une échappatoire : l approche de la mort. Lorsqu on est en passe de rendre l âme ou qu on ait déjà quitté ce bas monde, tout à coup, de n importe qui, on devient quelqu un, un professionnel d exception, une noble âme, un époux et un grand père idéal, etc. Si tout ce que j ai mentionné n était écrit par ceux là mêmes qui t enviaient, te dénigraient ou de haïssaient, ce serait supportable. Mais ainsi La fille : Je pense que de la sorte seulement on est parvenu à une conclusion pour le moins fausse, laquelle, bien que fréquente en latin, provient de Chilon de Sparte : «De mortuis nil nisi bene» (Des morts, on ne doit parler qu'en bien). Le père : Quelle joie de voir que tu n es pas d accord avec les éloges immérités. Nous pensons que cela est chrétien que de montrer que le décédé a eu seulement des qualités. Mais dans le monde des hommes, cela n est pas possible, peut être dans celui des dieux. Serions nous bons, chevaliers, tolérants quand on passe sous silence les maux produits par certains des décédés? Chanter donc les louanges d un Hitler, Staline, Ceausescu, Saddam, etc. qui ont été des criminels, des hyènes à visages d homme? Devraient ils donc, les croyants, être amis dans la mort, des pécheurs, les

54 52 génies avec les oligophrènes, les talentueux avec les ratés ou les diligents avec les paresseux? Le bourreau, l égal de la victime, on aura tout vu! La fille : Je vais faire une expérience au résultat connu d avance : je donnerai à mes amis de l étranger à lire les faire part des journaux roumains. Ils penseront, certainement, que nous avons une société à la base de laquelle se trouvent juste le respect de l homme, l amour et l assistance du prochain. Le père : Oui, le résultat sera celui escompté. Mais je pense moi que même les morts ne seraient pas d accord avec ce qu on dit d eux. Voire, ils riraient au nez de ceux qui mentent en parlant de regrets et de condoléances, sinon ils les gifleraient, s ils le pouvaient. La fille : Généralement parlant, pour ce qui est de mes actes, je prends témoins Dieu et Eminescu. Dans la situation présente, je me souviens des vers décrivant les enterrements d hier et de nos jours des Roumains : «Parlera quelque petit homme blême / Qui ne chantera point tes louanges / mais se cirera lui même». Combien vraie l affirmation d Eminescu lorsqu il parle des spectacles pénibles, pleins des langages doubles des enterrements! Le père : L homme qui réfléchit, est terrifié par les faux pleurs, le nécrologue laudatif, mais, surtout, le dépérissement dans le néant, comme, du reste, il ne supporterait pas l immortalité non plus. Parce que ce terrible néant démantèle nos consciences? un penseur comme Maiorescu se demandait à l infini pourquoi lutte t on encore, nous donnons nous toutes les peines du monde pour parvenir à une fonction, un titre, un confort, à une bonne renommée, quand, au fond, la vie sur terre est un simple Provisorat. A plus forte raison que presque tous, nous arriverons au Paradis. Pourquoi se sacrifie t on encore pour l étude ou pour la Patrie, si, même sans faire ces efforts, on sera heureux? La fille : Faut il donc nous réjouir quand il arrive à nos proches de parvenir avant nous au bonheur? Sans penser à l immortalité, je dois faire le Bien pour l amour du Bien et me garder du Mal à cause de ses implications négatives sur nous et ceux de notre entourage? Le père : Voilà des questions que se pose plus d un, qu on soit croyants ou non! Et pourtant, les croyants ont une autre optique, intéressante, en effet : ils ne sont pas épouvantés par la mort, parfois même ils la souhaitent. Je ne suis pas près d oublier avec quel serein dans les yeux et dans les gestes un très vieil homme nous expliquait l arrivée de la Laide avec la faux : «Petit fils, pour moi, si ce n est pas aujourd hui, ce sera pour demain!» Pas de larmes, pas de pensée profonde, philosophique, pas de tristesse (comme dans le cas d un richard, qui laissent derrière lui tant de choses icibas), sans le dépit de l auteur qui n a pas eu le temps d écrire son œuvre de chevet, etc. La fille : Un sage nous avertissait que l apparition des cheveux blancs présagerait de notre mort. Je ne puis pas être d accord. Bien que je ne sois pas dans cette situation, je pense, au contraire, que c est juste alors que l homme est entièrement formé et peut devenir le dirigeant du groupe social auquel il appartient

55 53 Le père : C est ce que soutiennent mes vieux amis, qui savent que la jeunesse a une grande force de travail, assimile parfaitement les notions théoriques, mais, manquant de pratique, les résultats se font attendre. Le Latin nous l a toujours dit : «Primum vivere, deinde philosophare» (Vivre d abord, philosopher ensuite). La fille : On dit même que l homme qui a pâti, a créé et de la sorte est devenu un érudit, il n est mort pas même dans la tombe. Le père : Il est juste qu il en soit ainsi, et que mort respectif dure dans l esprit des hommes par tout ce qu il a créé. Mais moi, je suis hanté par le méchant homme et par l imbécile. Ceux ci sont mort dès leur vie, indépendamment de leur avoir ou leur fonction. Même si on leur dit ce qui les attend, ils n en croient rien, ou cela ne les intéresse pas. Par la suite, ce n est pas le départ du monde qui est le problème, mais bien la manière dont on aura vécu. Agis, accomplis, vis comme si ce jour serait le dernier! Mais n accepte pas la dérision! A quoi te servira une longue vie dans la dérision, la honte, dédaigné par tous? La fille : Dis donc, père, quand serait il temps que l homme pense à la mort? Le père : Quant à la mort, il y a quelque chose qui nous convient : on n y pense que dans la vieillesse. Et si on la tenait à l esprit dès notre adolescence? Même alors on n y échappera pas, parce qu on est frappé presque mortellement par l envie, la méchanceté et la haine des autres. Ces grands défauts, soient les nôtres, soient ceux de notre entourage, nous tourmenteront beaucoup si nous ne sommes pas éduqués pour les éviter ou, du moins, pour les diminuer. La fille : Et si, par miracle ou par hasard, on pourrait choisir entre vie et mort, que ferait on? Le père : Sans l ombre d un doute, les majoritaires choisiraient la vie. S ils n avaient pas cette option, ils se sentiraient coupables en permanence. Pour moi, j ai une autre question : si on pouvait revenir selon notre bon gré de la mort, la vie aurait elle encore un sens? La fille : A mon humble avis, dans de telles circonstances, la vie perdrait son caractère unique, sa valeur diminuerait. Et ce, parce que la beauté de la vie est donnée par son irréversibilité. J irais jusqu à dire que, de même que la lumière qui est une exception de l obscurité, la vie est l exception de la mort. Le père : Ma chérie, qu on le veuille ou non, il faut convenir de ce que la mort confère de la solennité et pourquoi pas? une grande responsabilité à la vie! Que de douleurs étouffées n apporte cette fin de la vie! Faits mineurs, quotidiens, auxquels on n attacherait aucune importance, du reste, on ne s apercevra du bonheur et de la joie qu ils procuraient que lorsqu ils nous manqueront. Probablement la lumière du couchant confère t elle un vrai contour, sinon même un contenu à la mesure des objets et des hommes qui nous entourent. Le soleil à son comble les rend moins clairs. Lorsque la lumière décroît, on peut être plus attentifs et on voit tout parfaitement. Dans notre lucidité, nous découvrons que personne de ceux qui sont morts, n est plus célébré, louangé, etc. On dirigent tous notre attention à la faveur de celui qui est encore en vie et détient, en outre, une haute fonction.

56 54 «Memento mori» (Souviens toi QUE tu vas mourir) voilà ce que tous devraient savoir! Ce n est qu ainsi que l homme œuvrera comme quelqu un qui croit qu il ne mourra jamais, mais aussi comme quelqu un qui sait qu il va mourir demain. La fille : Paradoxalement, il me fut donné de voir des hommes morts bien qu encore vivants. Leur existence m apparut comme dégradante et digne de pitié. Dans de telles situations se trouvent, à mon avis, le pauvre, l errant, le malade incurable, l imbécile et celui qui sert toujours les autres. En ce qui me regarde, cher père, je pense qu il vaut mieux être vivant (même si dans la situation dégradante et indigne mentionnée antérieurement) que mort. Je dois te décevoir, mais c est ce que je pense. Le père : Vu ton jeune âge, tu as le droit de penser ainsi. Peut être que, d ici quelque temps, tu changeras plus ou moins d avis. De toute façon, on ne badine pas avec la mort. Et pourtant, dans un livre de Carpentier, écrivain important, il est une scène où un individu, sans craindre la mort partie à sa recherche, l a invitée chez lui et là, il a tenté de la séduire. La mort, ayant tout pris au sérieux, s est enfuie horripilée de chez l individu libidineux, qui s est ainsi tiré à bon compte de la présence de celle qu il n attendait point. Son jeu avec la mort lui a réussi. Mais combien jouissent de cette chance? La fille : Voilà que d aucuns, s ils ont tout pris en dérision sur terre, sont capables de devenir insolents même en présence de la mort. Et ce, parce que lorsque Dieu le veut, on changera sa vie comme on l aura vécue : péniblement. Quand tu me disais qu on ne badine pas avec la mort, ou avec notre vie, je réfléchissais à la situation où l on accepterait plus facilement la fin. Par exemple, l idée en soi serait elle plus acceptable si on considérait la vie comme une auberge, un lieu d arrêt, une halte, plutôt qu une maison où l on s installerait définitivement? Le père : Je ne le pense pas. Tout d abord, parce que la mort est une grande inconnue, et l on craint ce que l on ignore. Je proposerais une autre variante : vivre dans le mépris de la mort, sachant qu on est juste des voyageurs qui, montés à bord de notre navire, on irait, on arriverait à destination et, finalement, on devrait descendre. On ne saurait forcer la patience des marins et du capitaine du navire, en essayant de prolonger la course qui vient de se terminer. Peut être les vieillards mériteraient ils une tolérance minimale, qui tenteraient de continuer le voyage, sachant que les jeunes ont encore l espoir pour eux de devenir vieux, alors que ces derniers n ont plus aucun espoir. D autre part, à propos des jeunes, on les voit qui se donnent toutes les peines du monde pour trouver un emploi, qui sont sujets aux caprices des patrons, qui peuvent les jeter à tout moment à la rue. Nous, ceux qui sommes nés dans la première moitié du siècle dernier, nous ne supporterions pas le terrible stress de ne pas être sûr d avoir encore son emploi le lendemain. Toute décision du maître, du patron, nous apparaîtrait comme une mort, survenue à l improviste. Et une idée obsédante nous repasse par la tête : la science, l intelligence et l expérience ont elles aucune importance devant la mort? Cosbuc montrait que :

57 55 «La vie, quel devoir vrai malheur / Jusques aux poltrons en ont peur». Aurait elle peur des preux, des impavides, comme on dit? La fille : Mais voyons, Eminescu nous l a dit il y a longtemps : «La mort par la vie a éteint le moindre plaisir / Il n est rien au delà, car les morts sont bien morts, eux». Et la grande poétesse roumaine Anna de Noailles, qui a vécu à Paris et qui a chanté en vers l amour du monde autour de nous, en s identifiant au rayon de lune ou à la gouttelette de rosée, aux fruits des vergers et aux couleurs des fleurs, eh bien, sa vie a été bien tragique, parce que, toute sa vie durant, elle a voulu apprendre la raison d être de tant de beautés, de merveilles terrestres. Chanter et ne pas savoir pourquoi on chante, et ne pas savoir la raison d être des merveilles de l existence humaine, ni de notre fin a été un lourd fardeau qui l a dominée et l a abattue. Le père : Tu m étonnes, mais, en même temps, tu m enchantes de tes opinions, ma fille. Peut être que moi, à présent, tout proche du grand passage, je pourrais ne pas être effrayé, parce que, ayant près de moi les enfants à qui j ai inoculé l amour de l étude, de la lecture et de l humanité, observant même les fruits de ces efforts, je devrais être content à la fin de ma vie. Ce qu on a dit, à quoi s ajoutent la foi et l éducation, suffisent pour faire obstacle à la peur (qui est plus difficile que la mort elle même) de la mort, aux pleurs qui, certes, ne sauraient pas ressusciter le mort, aux lamentations de toutes sortes. En aucun cas, disait un sage, il ne faut demander à la grenouille de t assister, lorsqu on est en train de se noyer. Aurait il raison? Je le demande, parce qu un autre érudit disait qu il faut tout mettre en œuvre pour sauver la vie. Il disait encore, à juste titre, que, ayant la vie sauve, on aurait ensuite le temps de corriger ses erreurs, ses trahisons, même ses bassesses les plus infâmes. Ou, tout simplement parce qu un vivant vaut mieux qu un mort. J oserais même une comparaison basée sur le principe des vaisseaux communicants : plus le sac de l expérience se remplit, plus l autre sac celui de la vie se vide et nous, on approche de la mort. La fille : Mais si on choisissait une autre variante? Je considère que ce n est que lorsque le sac de la vie se fut vidé complètement, qu on devient capables de commencer normalement la vie, en fait, plus que normalement. Parce qu on serait alors au point culminant de la sagesse et de l expérience. On sait tout de la vie, alors pourquoi ne pas tout reprendre à zéro? Le père : Je te remercie de ta bonne pensée! D autant plus que tous les jeunes gens ne pensent pas comme toi. Bon nombre d eux voudraient se débarrasser de ceux qui ont acquis de l expérience, qui ont, certes, certaines tares du passé. Pour les vieilles gens, il est aussi des empêchements pour qu ils ne continuent pas leur activité. Ainsi, on n a plus de souffle, le biologique s empare du psychique, de notre connaissance Juste au moment où l on savait presque tout, quelqu un s oppose, les cellules s autodétruisent, la mort s inocule dans chacune de nos fibres. Dommage! Malheureusement, tout ce qui naît de femme, dépérit. La mort ou le sentiment de la mort deviennent encore plus désagréables lorsqu on est dépourvu d éducation. Essayons de nous auto éduquer, de ne pas nous effrayer et de ne pas éviter

58 56 l inévitable. Dans le fond, selon moi, la douleur est provoquée davantage par la pensée de la mort, de ce fait incroyable pendant une vie normale, le fait de ne plus pouvoir penser. Cette terrible attente, si tendue, de la mort, c est elle qui nous tue finalement. Et puis quoi après, si l on ne l attendrait plus, si elle vient quoi qu on fasse? Au fait, cette attente est notre confrontation avec la solitude, notre acte le plus personnel. La mort doit nous trouver préparés psychiquement. Ce serait la réalisation d exception d une vie. Facile à dire, difficile à réaliser. Mais non pas impossible! Culita USURELU Extrait du livre : GÉNÉRATIONS DIALOGUES NÉCESSAIRES Aphorismes: L'homme est celui qui porte en soi plus grand que lui. (Citadelle) Aimer ce n'est point nous regarder l'un l'autre, mais regarder ensemble dans la même direction. (Terre des hommes) Citadelle, je te construirai dans lè coeur de l'homme.(citadelle) La vertu c'est la perfection dans l'état d'homme et non l'absence de défauts.(citadelle) La prière est l'exercice de l'amour, grâce au silence de Dieu. (Citadelle) L'amitié je la reconnais á ce qu'elle ne peut être déçue, et je reconnais l'amour véritable à ce qu'il ne peut être lésé. (Citadelle) Car le disparu si l'on vénerè sa mémoire est plus présent et plus puissant que le vivant. (Citadelle) Les enfants seuls savent ce qu'ils cherchent, fit le petit prince. Ils perdent du temps pour une poupée de chiffons, et elle devient importante, et si on la leur enléve, ils pleurent. ( Le Petit Prince) On ne voit bien qu'avec le cœur. L'essentiel est invisible pour les yeux. ( Le Petit Prince) Il est bien plus difficile de se juger soi méme que de juger autrui. Si tu réussis à bien te juger, c'est que tu es un véritable sage. (Le Petit Prince) Il faut exiger de chacun ce que chacun peut donner. L'autorité repose d'abord sur la raison. ( Le Petit Prince) Les grandes personnes ne comprennent jamais rien toutes seules, et c'est fatigant, pour les enfants, de toujours et toujours leur donner des explications. ( Le Petit Prince) L' homme se découvre quand il se mesure avec l'obstacle.( Terre des hommes)

59 57 Stéphane Mallarmé Le vierge, le vivace et la bel aujourd hui Vioaie azi în frumusețea i virginală Le vierge, le vivace et la bel aujourd hui Va t il nous déchirer avec un coupe d aile ivre Ce lac dur oublié que hante sous le givre Le transparent glacier des vols qui n ont pas fui! Un cygne d autrefois se souvient que c est lui Magnifique mais qui sans espoir se délivre Pour n avoir pas chante la région ou vivre Quand du stérile hiver a resplendi l ennui. Tout son col secouera cette blanche agonie Par l espace infligée à l oiseau qui le nie, Mais non l horreur du sol où le plumage est pris. Fantôme qu à ce lieu son pur éclat assigne, Il s immobilise au songe froid de méprisque vêt parmi l exil inutile le Cygne. Vioaie azi în frumusețea i virginală Va sparge oare gheața acestui lac uitat Cu a aripei izbire plină de avântul beat Luându şi 'naltul zbor spre lumea ideală? O lebădă, magnifică odinioară Îşi aminteşte fără nici o speranță acum, În zbaterea i de moarte, să şi mai croiască drum Spre azur, când prinsă e în gheață ca ntro gheară Gâtul se zbate doar în alba i agonie, Pedeapsă respinsă de pasărea ncă vie. Dar cum să şi smulgă trupul din solul unde i prins? Fantomă, luminând cu pura i strălucire Se nțepeneşte în disprețul visului nins, În haina i de exil şi o searbădă sclipire. Traducere de Virginia Popescu

60 58 BACOVIA, POÈMES Traduits du roumain par C F R NÉVROSE Dehors, il neige en avalanche, La bien aimée joue au piano. Dans le bourg, les ténèbres s épanchent (s étanchent) Comme s il neigeait sur les tombeaux. La bien aimée joue une marche funèbre, Ceci m étonne et me sidère : Pourquoi jouer cette marche funèbre Et il neige comme dans un cimetière. Elle pleure, aplatie sur le clavier, Délire, gémit et reste sans air A l abandon, le piano se tait (se meurt) Et il neige comme dans un cimetière. Je pleure aussi et, en tremblant, Défais ses cheveux dans son dos Dehors, le bourg est voué au néant, Et il neige comme sur les tombeaux. LE POÈME DANS LE MIROIR Au salon débordant de rêves, Dans le miroir large et ovale, tout encadré en argent, L automne se reflète, Et le parc sujet aux gangrènes, Dans le miroir large et ovale, tout encadré en argent. Dans ton fauteuil, épuisée, blottie parmi de larges plis de soie, Pendant la tombée du crépuscule, Tu lis, tout en nasalisant Un poème bien décadent, cadavériquement parfumé, Moult monotone. Je prévois le poème autrement rose d un amour à venir Mais, comme perdue, d un œil malade, Tu dérobes, ironiquement, le contour du salon parfumé.

61 59 Alors que ton regard tombe vaguement sur l eau large et ovale, Au dessus de l automne du miroir S endormant Je prévois le poème autrement rose d un amour à venir N importe, je me dirige tout blême vers le jardin dévasté Et à même la table abandonnée à même ce blanc marbre sculpté Affublé de mes vêtements funèbres, Je me couche, à l image d un mort, Tout en me parsemant de fleurs fanées et bien tardives Comme nous deux Le jour et la mélodie finale du piano poussiéreux, Rejoindront les larmes des bassins à jets d eau plongés dans la nuit. Regarde, de ton fauteuil antique Cette agonie toute violette, Le catafalque, Et le parc sujet aux gangrènes, Dans le miroir large et ovale, tout encadré en argent. MARCHE FUNÈBRE Il neigeait d abondance, tristement, il faisait tard Quand un piano, à ta vitre, m interrompit : Je fondis en larmes, et ce fut la folie. Amèrement, dans la nuit, le vent sifflait, hagard. Un large et vide salon voyais je entre les rideaux ; Assise au piano, une brunette dénattée Jouait, vêtue d un manteau endeuillé, Et tristement jouait, gémissant entre les flambeaux. La si lugubre marche de Chopin, Elle la répétait à la folie La vitre reprenait cette funèbre mélodie, Et le vent sifflait, tout pareil au cri du train. Puis, une blonde arrive aussi au salon Et presque nue, elle saisit, toute assoupie Sur le piano, un violon autrement noirci

62 60 Et joignit à la marche monotone, son triste son. De haute taille, les cheveux défaits, d un blanc presque vert Elle m apparaissait comme Ophélie la folle Et l archet de gémir sur les cordes bien molles Rendant cette effroyable marche lugubre, funéraire. Quel chant amer, cette passion du chaos, Tristement pleurait le piano, et le violon Les flambeaux jetaient, en tremblant, des rayons, Le piano semblait un catafalque, non piano. Sur le tard, le piano gémit, se mourait : Les flambeaux y mettaient d eux, à l agonie Tout doux, le noir rendit éternelle la nuit, Enfin, j entendis un corps lourdement s effondrer. Depuis lors, je trouve le monde encore plus triste, La vie n est elle qu un chant par trop malheureux Et je n oublie plus ce fou violoneux Et la transfigurée, autrement triste, pianiste. SANG, PLOMB ET AUTOMNE Sous la pluie triste, doucement Une poitrine malade de toux Le mouchoir taché de sang Tourne le coin, va dieu sait où Sous la pluie triste, doucement. Tout l humide plomb des fumées Se déverse sur ses propres traces, Dans les passages du marché Et parmi ces feuilles qui cassent, Tout l humide plomb des fumées. Sang, plomb et automne, rien d autre. Un noir bras de paix, d une masse Tombe d une branche maîtresse, m exhorte Lugubre et autrement tenace. Sang, plomb et automne, rien d autre.

63 MARIN SORESCU HIER, IL FIT JOUR On regagne ses pénates Un peu usé, mais autrement content, Content comme un ticket de tramway présenté au poinçonneur, Et perforé exactement où nécessaire. On a généreusement déchiré toute sa journée Et à présent, on reprend ses esprits Et l on attend de se rattraper De revenir de loin, comme un train de marchandises à vide On n en finit pas de revenir. Ce fut une journée comme toutes les autres, fructueuse tant et plus. A peine arrivé à son boulot On a vite fait de déployer ses activités Sur le bureau, les chaises, le téléphone et les autres objets environnants, Se trouvant là exprès. Tu as fait face à d autres tâches aussi: As demandé et donné des cigarettes, As serré la main à une centaine de connaissances, au moins En t empressant de les devancer de ta propre question Ça va? à seule fin qu ils n aient pas le temps de te le demander En les mettant, par là-même, dans une une position d infériorité, Et sans doute, as parlé normalement toute la journée, Entre les limites du Dictionnaire de Langue Roumaine Contemporaine, Environ cinq mille vocables. Et maintenant, que tu ramasses la rouille De la clef que tu oublias dans ta poche, Tu constates que les petits cailloux glissés dans tes souliers, Se sont insinués dans ton âme aussi Et ils y poussent un dôle de son. Tant et si bien que tes enfants auront encore un jouet à leur disposition Qu ils vont faire cliqueter. Même tes nerfs, qui aujourd hui se sont tordus très artistiquement, Ils pourront bien les employer à succès En guise de crécelle pour leur nouveau cerf-volant. Dans quelques minutes, le cerf-volant va s envoler gaiment Au-dessus de ta maison, en envoyant des signaux dans le cosmos De ce que sur la terre la vie existe quand même Que l on valorise au maximum. Poèmes traduits du roumain par Constantin FROSIN de l Académie Européenne

64 Dans un trop beau pays, Au coin du paradis, Descendent du plateau, Trois superbes tropeaux Suivis par trois bergers, Maîtres de la contrée : L un d entre eux este Moldave, à l allure bien grave ; le second Transylvain et l autre Vrancéen, en secret se parlèrent ; tous les deux décidèrent de tuer méchamment, sous le soleil couchant leur compagnon moldave, parce qu il est plus grand, à la laine d argent, ses chevaux sont fougueux et ses chiens courageux Mais le brebis alors, Avec sa laine d or, Fortement se languit, Elle ne broute mie Et sans cesse gémit. - Ma brebis attristée A la laine bouclée, Pourquoi ne broutes mie Et sans cesse gémis, Ou le mal te frappa, O ma mioritza? Ecoute, mon cher maître, méne tes moutons paître dans le gras pâturage, a l orée de l ombrage. Cher maître, pour ton bien, Appelle aussi un chien, Parmi les plus fidèles, Au courage de fer, Car on veut au couchant, Te tuer méchamment, Le berger transylvain Avec le Vrancéen! MIORITZA - O ma belle brebis, Tu as des dons inouis, S il se peut que je meure Dans ce champ de malheur, Dis leur, au Vrancéen Ainsi qu au Transylvain Que je veux qu on m enterre Dans cette douce terre, Dans le parc à brebis, Près de la bergerie, Pour etre avec les miens, Les moutons et les chiens. Et toi, mets à ma tete Une flute de hetre, Une autre flute en os, Merveille de ma fosse Et un vibrant fluteau Fait en bois de sureau! Quand le vent soufflera Par leurs trous passera, Les moutons y viedront Et tous me pleureront, Pleurs de sang à foison! Mais ne leur parle pas De mon triste trépas. Dis leur sans hésiter Que me suis marié Avec belle princesse Dans un champ d allégresse; Qu au feu de la gaîté Une étoile a filé; Soleil, lune en personne Ont tenu ma couronne; Que j eus comme invités Les sapins altiers; Comme pretre les monts, Les oiseaux pour violins, Des milliers d oiseaux, Les étoiles, flambeaux! Mais si jamais tu vois Avancer sur ta vois, Courbée par la grand peine, En cotillion de laine, Une mere pleurant Sur les chemins courant Et à tous demandant: Bonnes gens, qui a vu, qui a peut etre connu un superbe berger au beau corps élancè? Son visage était fait De l écu,e du lait; Sa moustache moulée Comme l épi du blé; Ses cheveaux noirs si beaux, La plume du corbeau ; Ses yeux si vifs et purs, Les reflets de le mure!... Mais toi, douce brebis, Aie pitié de sa vie, Dis lui sans hèsiter Que me sis marié Avec belle princesse Du paradis terrestre. Pourtant à cette mere Ne dis oncques, ma chère, Qu au feu de la gaîté Une étoile q filé, Que j eus comme invités Les sapins altiers; Comme pretres les monts, Les oiseaux pour violons, Des milliers d oiseaux, Les étoiles flambeaux! Version en français par Paul Miclau