tolle lege Dan COMAN salonul nouă, lăuze

Transcription

1 tolle lege 1 Dan COMAN salonul nouă, lăuze intru în salonul nouă cu o oaie atîrnată de gît. înaintez greu, oamenii de pază m-au luat drept preot şi se ţin întruna după mine şi ca pe o cruce îmi tot ridică oaia şi-o sărută pe bot şi oaia asta speriată ascunzîndu-se în hainele mele ca-n iarbă o face pe tlinda să rîdă în hohote. înainte să se ridice din pat am văzut cum şi-a aranjat puţin bătăile inimii de parcă şi-ar fi aranjat pe sub masă o fustă de moroşancă. lăuze-lăuze, deasupra chiuvetei o bucată de aer stătut pe care asistenta o tot împunge cu acul. şşşşt, oaia de la gît a adormit, ca nişte lilieci celelalte femei stau atîrnate cu capetele-n jos, să nu se tulbure laptele. lăuze-lăuze, din bucata aceea de aer nu iese nimic. mă aşez pe marginea patului şi din compotul pe care-l deschid se prelinge mai întîi cafeaua. ca un mic lan de buruieni laptele praf a năpădit etajera şi ţine umbră în salon şi-n umbra aceasta tlinda ademenind cu masaje celălalt lapte. văd bine: e tristă şi nedumerită şi-mi face semn s-o ajut şi-atunci îmi strecor capul sub plapumă şi îmi strecor capul sub capot şi odată ajuns la înălţimea sînilor îmi lipesc urechea şi ascult şi cum n-aud nimic îmi zic cine ştie poate că laptele de mamă nu sună şi-atunci prind încredere şi-i apăs sînii de cîteva ori şi sfîrcurile pocnesc ca degetele dar în afară de-un aer proaspăt care îmi dă direct în ochi nimic, nici o picătură. nu-i bai, îi şoptesc tlindei, nu-i bai şi încurajările mele ca nişte şniţele îi pătează capotul. e tîrziu acum, du-te mai bine acasă şi eu ştiu după roşeaţa ei că e acum vremea alăptatului şi dau să mă ridic cînd ca la un semn în salonul nouă începe viaţa: rînd pe rînd femeile încep să respire şi încep să scîncească şi se ridică aşa cum ar ridica o cafea şi ufff au ioi cu amîndouă mîinile îşi saltă burţile şi laptele le sună în sîni ca un adevărat expresor rînd pe rînd se ridică şi făcînd un perfect şir indian încep întîi să se legene şi încep întîi să fredoneze un vioi cîntecel despre alăptatul natural şi-abia apoi încep să dea din picioare ca din nişte rotiţe şi ţop-ţop una cîte una ţop-ţop afară din salon şi iat-o şi pe tlinda mult în spatele tuturor, roşie-roşie la faţă şi fără ţop-ţop la mers iat-o ieşind şi pe ea cu sticluţa de milumil în braţe de parcă-ar ieşi cu un sac de cartofi şi de parc-ar ieşi direct cu sînii la vedere şi nu-mi face nici un semn s-o aştept nu aşa că îmi trezesc oaia de la gît şi imitînd mişcarea lăuzelor ne strecurăm în baia maternităţii şi fumăm

2 2 in memoriam Monica LOVINESCU Viaţa politică a trupurilor moarte* Este 25 aprilie şi de ieri după amiază Monica este o mână de cenuşă. Într-o urnă verde, ca şi urna verde a lui Virgil, cu nelipsitul trandafir alb alături şi cu fotografia lui de la un an, care a stat, până mai ieri, în colţul mesei din camera ei, de la Paris. Iar azi cele două urne au fost aduse la Bucureşti, una lângă alta, într-un impresionant montaj de pedagogie naţională a acestui neam dădăcit degeaba, de două sute de ani de când are o ţară. Şi chiar dinainte. Ochii tuturor sunt însă aţintiţi asupra celor două urne verzi. Cum să concepi că un om cu ochii, surâsul, glasul, mintea şi tot trupul lui, în care a încăput memoria şi sentimentele a 84 şi 86 de ani de viaţă, este acum cenuşă? Două vieţi încăpute în două urne. Şi ce vieţi! Care ar trebui să fie prima şi care ultima secvenţă din filmul derulat în câteva minute, cât durează înaintarea solemnă a micului cortegiu, şi pesemne rememorarea, pentru multă lume singura, înainte de uitarea definitivă? Prima secvenţă ar trebui să fie poate un prim plan în mişcare, pe silueta unei fete cu părul sârmos şi sprâncene groase, după care se întorc privirile pe holurile universităţii din Bucureşti, trecând razant şi fără să se intersecteze cu cea a unui băiat blond, cu un condei afurisit, care-şi râde de pretenţiile literare ale fiicei lui Lovinescu, recomandându-i să se facă ingineră. Anul fiind Iar ultima - aceste două urne verzi alăturate coborând 63 de ani mai târziu în sunet de alămuri, covor roşu, onoruri militare şi lacrimi sincere ale poporului dădăcit, dintr-un avion prezidenţial, pe aeroportul Otopeni. Sau filmul ar putea începe cu un travelling asupra sălii de şedinţă de la Universitatea din Cluj, în mai 1947, unde aceeaşi fată cu claia de păr negru sârmos, cu capul în norii literaturii, se trezeşte instantaneu la viaţa politică a ţării sale, regat pentru încă şapte luni. Chemaţi să-şi dea afară profesorii merituoşi, pentru a-i primi în loc pe fiii clasei muncitoare, studenţii vor vota, la îndemnul ei, menţinerea la catedră a profesorilor, amânând, e drept că doar cu câteva luni, dezastrul. Şi s-ar putea încheia, simetric, cu gros- planul întâlnirii în 1990, la Bucureşti, cu unul din adversarii de atunci - complimentând-o, surâzător, amabil, degajat pe femeia în vârstă, întoarsă din lungul exil: Ne-aţi făcut-o atunci la Cluj. Şi răspunsul ei, nerostit în realitate, meritând rostit măcar în film: Da, v-am făcut-o pentru câteva luni, dar v-aţi luat revanşa vreme de o jumătate de secol. Ar mai putea începe acest film cu lungul suspans al trecerii în septembrie, a podului de la Endsdorf, Austria, ascunsă ca infractorii, sub cărbuni, ferită doar de bunul Dumnezeu de baionetele soldaţilor care controlau încărcătura. Ar continua cu noaptea petrecută flămândă şi murdară în gara de Est, din Paris. Cu întâlnirea, pe baricadele luptei pentru eliberarea, sub conducerea lui Malraux!, a României năpăstuite, cu băiatul blond, sosit la Paris ca troţkist franţuzit, pentru ca brusc să-şi facă din ţara de unde plecase indiferent ca un geamantan, himera de o viaţă...fidelitate răsplătită din plin, dovadă momentul care ar putea constitui ultima secvenţă a filmului: întoarcerea triumfală în România, salutată de personalul aeroportului în februarie 1990, buchetele de flori azvârlite spre ei din spatele cordoanelor de siguranţă ale aeroportului, de mulţimile venite să-i vadă pe cei care vreme de aproape 50 de ani întruchipaseră de la microfonul Europei libere, vocea speranţei. Sau dacă vrem neapărat metafore - unde mai potrivite decât într-un astfel de context întruchipaseră soldaţii războiului pe calea undelor. Ori de unde ar începe acest film, el este dureros, mustind de sensuri, copleşitor. Iar de sfârşit, ar trebui să nu se sfârşească. Ar trebui... La slujba de la biserica românească din Jean de Beauvais, de la orele 13.45, Monica era încă un trup, întrun sicriu închis, deasupra căruia era un trandafir roz. În preajma ei, Ambasadorul Baconsky, Marie-France Ionesco, Gabriel Liiceanu, Mihnea Berindei, Magda Cârneci, Dan Hăulică, Matei Vişniec, Paul Barbă Neagră, Bujor Nedelcovici. Restul, figuri necunoscute, se pare nu mulţi, sub o sută, spun ziarele. Au oficiat preoţii Bisericii Ortodoxe Române Sfinţii Arhangheli Constantin Târziu, Iulian Nistea, Dan Săvan şi Mitropolitul Iosif al Bisericii Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională. Sicriul era înconjurat de coroanele Preşedinţiei, Institutului Cultural Român, Ministerului de Externe. Ambasadorul României la Paris a aşezat pe sicriu o medalie. Ceremonia a durat o oră, fără discursuri, fără necrologuri. Apoi s-a plecat, în grup restrâns, la Val de Bičvre, unde a avut loc incinerarea. Totul este atât de înălţător încât nu ai îndrăzni să ai gânduri minore, private. Nu le-am zărit în scurtele secvenţe reluate iar şi iar pe Puck şi pe Lucie, Maria sau Jacqueline, deşi, într-adevăr, părea să fie lume puţină. La Virgil, în urmă cu un an şi jumătate, fusese biserica plină. Nu le-am văzut, dar ştiu că Maria şi Jacqueline erau acolo, că Maria plângea tot timpul, iar Jacqueline, îmbrăcată ca un papagal, nu s-a dezlipit de Puck, spunându-i tot timpul, înlăcrimată, Păi, noi trei suntem familia ei. Nici după incinerare, când urma să se întâlnească acasă, în rue François Pinton, pentru o mică pomenire, mai puţin destinată publicului, Puck nu s-a dus. Este casa pe care ea a făcut-o, iar acum, când nici Monica, nici Virgil nu mai sunt acolo, ea nu ar putea să mai meargă. Lucie (mama copilei botezate de Monica şi de Virgil şi soţia lui Georges Rosetti, prieten din România) s-a decis până la urmă că se va duce. Televiziunile vuiesc, la fel ziarele. Se retransmit, la fiecare jurnal al zilei, aceleaşi secvenţe, numai comentatorii sunt, în funcţie de orientarea politică a proprietarului, alţii, şi, în funcţie de aceeaşi orientare a intereselor respectivului proprietar, oarecum diferite comentariile.

3 in memoriam monica lovinescu 3 Oarecum diferite, fiindcă toţi sunt trişti, solemni, impresionaţi şi dornici să fie la înălţimea momentului. Cu excepţia scriitorilor, care vorbesc despre rafinamentele culinare ale Paştelui care se apropie, în spaţiul tradiţional românesc. Pluralism democratic şi dezinhibare. La realitatea TV, par copleşiţi fără să ştie prea bine de ce. Sună foarte straniu să-i auzi pe crainici spunând că a murit la Paris criticul literar Monica Lovinescu. Sau poate că e cu atât mai uimitor. N-a avut într-adevăr altă armă decât microfonul, iar ca un biet critic literar să fie autoritatea morală şi literară necontestată vreme de o jumătate de secol, într-o ţară unde doar unu la sută din populaţie citeşte, s-ar putea să însemne de fapt enorm. Mâine, urnele lor vor fi aduse în România. În cursul dimineţii, ziarele au anunţat un program un pic diferit de ce se spunea ieri: vor sosi urnele cu un avion pus la dispoziţie de Preşedinţie, la Otopeni, vor fi întâmpinate la aeroport cu onoruri militare, va veni preşedintele Traian Băsescu în persoană, apoi în jur de 12.30, ele vor fi depuse la Ateneu, şi nu la Patriarhie, cum se auzise ieri, pentru ca oamenii să-şi ia rămas bun, până mâine seară. Mai departe, rămăşiţele lor pământeşti vor fi depuse la Casa Lovinescu din Bulevardul Elisabeta, de unde peste o săptămână vor pleca la cavoul familiei Lovinescu, de la Fălticeni. Acolo se află, recuperată în anii comunismului, în urma unei acţiuni conspirative de la crematoriu, şi urna lui E. Lovinescu, şi cenotaful mamei Monicăi, cea fără mormânt, fiindcă nu se ştie unde i-a fost azvârlit trupul mort în închisoarea Jilava. Nu se va decreta, cum s-a cerut de către unele organizaţii, tot dl. Sorin Ilieşiu, cu iniţiativele, a subscris şi AZIR, doliu naţional. Se pare că pentru asta ar fi trebuit ca ambele familii să fie de acord, şi Preşedinţia şi Guvernul, şi, cum se ştie, ele sunt învrăjbite. Dar Traian Băsescu a decorat-o post-mortem cu cele mai înalte distincţii: medalia depusă ieri, pe sicriu, de ambasador. Tot Steaua României, în gradul suprem însă, adică unul mai mare decât cel pe care l-a conferit preşedintele Constantinescu amândurora în 1999, când şi Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau încă în viaţă. În ziare, se ironizează uneori şi chiar se vituperează pe marginea ingratitudinii faţă de ei, cât au fost în viaţă, ca şi pe marginea utilizării lor ca maşină de spălat păcate şi de remaiat reputaţii. Nu e bine nici aşa nici aşa, dacă ar fi să te iei după presă, şi nu e bine nici că sunt copleşiţi acum cu onoruri, când sunt morţi. Ca şi cum altundeva lucrurile s-ar petrece altfel. Câţiva, înţelepţi, au aerul să se resemneze cu această realitate, un pic trucată, un pic demonstrativă, conform căreia moartea este ultimul gest cu care un om atrage atenţia asupra lui, şi cel mai spectaculos, astfel încât ochii întorşi spre el sunt implicit bilanţ. Chiar dacă omul singur şi-l face înainte, şi-l face anual, şi-l face zilnic, fiecare cum socoteşte de cuviinţă, restul lumii, familie, prieteni, i-l face atunci când omul moare. Şi, dacă este o persoană importantă, în funcţie de cât de importantă e, se scrie undeva, pe un monument mai somptuos sau mai modest, în memoria acestui tovarăş care n-a lipsit de la nici o şedinţă, sau în memoria lui XY, care a fost un bun părinte, frate, soţ. Mulţi par că se înclină în faţa evidenţei, că atunci când bilanţul îţi este făcut de la vârfurile oficiale ale puterii e semn că ai binemeritat de la patrie şi că atunci, mai mult decât meritele tale, acele funeralii vorbesc despre sănătatea unei naţii. Dar înclinaţi să vadă doar răul, nu mulţi sunt întrutotul de acord că atunci când naţia îi omagiază pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca ea dă dovadă de sănătate, iar când îi omagiază, de exemplu, pe Zoe Ceauşescu, Dan Iosif, Elena Lupescu sau Silviu Brucan, ea are o problemă. Poate că din cauza doliului lor privat, inevitabil mai autentic, şi poate din oroarea de exhibiţie, mulţi nu sunt de acord că naţia se află de trei zile într-o formă bună. Şi totuşi, lucrurile aşa stau. Publicaţiile cele mai cunoscute recunosc şi ele asta. În România literară, numărul in memoriam, scoate ca editorial articolul de omagiu şi despărţire al lui Augustin Buzura. Apoi Ioana Pârvulescu, Nicolae Manolescu, Livius Ciocârlie, Alex. Ştefănescu, Gh. Grigurcu. Adevărul, Evenimentul zilei, Cotidianul cuprind grupaje ample sau articole de autori proeminenţi, cu fotografii, mai ales ale omagiatorilor... În revista 22, pe prima pagină, Gabriela Adameşteanu, care îşi ia rămas bun de la casa din rue François Pinton, o dată cu locatara ei, Monica Lovinescu, iar înăuntru, Gabriel Liiceanu cu textul care apare peste tot, despre moartea ei în stil românesc. Scris frumos, bun, mai ales acesta, ca românii să şi-l toarne voluptuos în cap ca pe o cenuşă. Mustrându-se, autoblamându-se, tot în stil românesc, că au abandonat-o. Ceremonia de întoarcere în ţară a rămăşiţelor lor pământeşti, la aeroport, la Ateneu, transmisă şi ea, de toate televiziunile de ştiri. Impresionantă. Coborârea din avion, covorul roşu, urnele lor, verde a Monicăi, identică cu aceea a lui Virgil, pe două perne, onorurile militare. Totul foarte idoine. Nici un accent greşit, nici o notă falsă. Cu o excepţie: Premierul Tăriceanu, care soseşte agale, legănând din şolduri, cu un surâs ştrengar, trece prin faţa celor două portrete şi urne înconjurate de flori şi coroane, pieziş, fără să se uite, fără să se oprească şi se alătură oficialităţilor, în dreapta. Băsescu, cel de obicei decontractat, păşeşte cu cel mai milităros mers al lui, cu cel mai recules chip, fiindcă ştie că aşa se face, se opreşte în faţa lor un moment, coroana lui era acolo dinainte de a ajunge urnele, apoi se alătură grupului. Au vorbit Liiceanu, în numele lui şi al lui Mihnea Berindei, ca executori testamentari, apoi Horia Roman Patapievici, şi apoi Preşedintele însuşi. Cred că cel mai bine el, deoarece nu a compus un eseu. Nici G. Liiceanu nu a mai certat românii pentru moartea lor, ci a vorbit şi despre bucuriile celor doi dispăruţi, punctându-le corect. Lume cunoscută: Radu Filipescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Gabriela Adameşteanu, Ioana Ieronim, Florica Dimitrescu, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Sever Voinescu, Tia Şerbănescu, Rodica Palade, Andrei Dimitriu, Teodora Stanciu, Varujan Vosganian, Adrian Iorgulescu, Ministrul Culturii, cum altfel, care, consiliat aproximativ, spusese cu ceva vreme înainte, pe un post de televiziune, lucruri aproximative despre ei. Şi mulţi, mulţi reporteri, de la toate televiziunile, publice sau private, fidele modelului lor, sau ostile. Aflu, în timp ce întârziam uitându-mă acolo, pentru ultima dată la urnele, fotografiile, florile albe rezemate de cele două tribune unde li se aşezaseră portretele, că ieri, la Uniunea Scriitorilor, s-au sărbătorit cu mare fast, tot în prezenţa Preşedintelui, cei 100 de ani de existenţă ai Uniunii. În acelaşi timp în care la Paris se ţinea slujba religioasă la căpătâiul Monicăi Lovinescu şi apoi era incinerată. Şi că nimeni, nici N. Manolescu, preşedintele US şi ambasador al nostru la UNESCO, nu a propus un

4 4 in memoriam monica lovinescu moment de reculegere, aşa, fiindcă tot era Uniunea Scriitorilor şi tot fusese ea conştiinţa mai bună, vorba lui Noica, a breslei la ananghie. Scăpări publice, nu atât de semnificative şi rodnice ca frumoasele gesturi publice. Apoi m-am mai învârtit o vreme, mai multă vreme, prin zonă. Am fumat în memoria lor, cu Tia Şerbănescu, urmaşa lor cea mai autorizată în inima mea, mai multe ţigări... Am fumat şi am plâns. După câteva ore, când am trecut din nou, oficialităţile plecaseră şi câte un singuratic, cu două flori în mână, intra, se oprea în faţa celor două portrete înconjurate de flori, apoi îşi scria în caietul mare, depus pe un fel de amvon, la ieşire, sentimentele. Nu le-am citit, dar credeam că erau aceleaşi cu ale noastre: recunoştinţă şi durere. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, singuri, unul lângă altul, în urnele lor verzi, străjuiţi în poziţie de drepţi de doi soldaţi tineri înfiretaţi şi solemni, erau... ce trebuia. Acolo şi numai acolo, în spaţiul acela: lumea noastră, răsturnată cu susul în jos, sau învălmăşită, confuză şi împâclită, de când o ştiu, se întorsese la loc, pâcla şi mizeriile se decantaseră pe fundul ei. Ei înşişi ar fi fost mulţumiţi de asemenea restabilire, limpezire, decantare. Ieşind ca să plătesc pentru cele trei ore de parcare, paznicul din sectorul unde mă aflam se desprinde din grup, hotărât să mă scutească de plată şi mă interpelează, timid: Nu vă supăraţi, doamnă, cine au fost cei doi? Am văzut ce frumos a fost, preşedinte, premier, miniştri, dar noi, cei de 30 de ani nu ştim... Îi fac, la fel ca la şcoală, un rezumat convingător, îi indic şi o bibliografie sumară şi, după ce urc în maşină, îl văd reintegrând grupul celor patru-cinci colegi ai lui, care aşteptau plini de interes lămurirea lui. Nu a fost chiar singura mea contribuţie la viaţa politică a trupurilor lor moarte. Dar nici foarte zeloasă nu se poate spune că m-am dovedit. Totuşi, de luni dimineaţa, de când s-a aflat vestea (Monica Lovinescu murise duminică noaptea, după ora 12.30, adică în primele minute ale zilei de 21 aprilie), a sunat telefonul continuu. Erau în afară de prietenii mei, invariabili plânşi, ziarişti de la Adevărul, Evenimentul Zilei, România liberă... M-am scuzat mai peste tot că nu sunt în stare să spun nimic demn de reţinut, că o să mă achit de datoria faţă de ei scriind curând această carte. Numai pe cei de la Europa liberă nu i-am refuzat, şi pe Carmen Muşat, de la Observatorul cultural, care m-a sunat prima, luni dimineaţa, mi-a spus că-mi rezervă zece mii de semne şi îmi dă termen, până marţi noaptea, oricât de târziu... Noaptea târziu, pe 24, cineva de la BBC, de parcă simţise mai mult nevoia să-mi împărtăşească senzaţia unei anumite vanităţi a tuturor acestor tardive dovezi de preţuire, care se anunţau pentru a doua zi, decât să mă întrebe ce cred. I-am spus totuşi: credeam că totul este firesc şi pozitiv, că este un prilej unic, de pedagogie naţională, care le continuă în fond lucrarea. Şi asta a fost tot. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au păşit deja în posteritate. Le-am însoţit primii paşi acolo, scriind mesajele mele private şi primind condoleanţele mele private. Dar din primul schimb de mesaje, cel cu o mare prietenă a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, am înţeles, surprinsă, că şi aceste mesaje fac parte din posteritatea lor, abia începută. De aceea le transcriu. 24 aprilie Draga Doamna Ileana Vrancea, Sunt sigură că aţi aflat deja cumplita veste. Trupul Monicăi va fi incinerat azi în Biserica (sic!) Jean de Beauvais din Paris, iar mâine va fi adus în Bucureşti, se pare pentru funeralii naţionale. Urnele lor vor fi depuse mai întâi la Ateneu, pentru ca românii să-şi poată lua rămas bun, se va ţine o slujbă şi apoi vor fi duse la Fălticeni. Restul scriu ziarele. Pe forumuri, durerea românilor e mare şi autentică. Aceea din tribune oficiale, cum ştim... Eu nu sunt prezentă la toate astea. Scriu despre Monica o carte, sper să o pot scoate la târgul din iunie. Vă port o mare afecţiune pentru devotamentul pe care i l-aţi arătat şi vă pot spune că şi ea v-a iubit mult. Cu drag, Jela Draga Doamna Doina Jela, Vă mulţumesc pentru rândurile Dv. Să ne mângâiem cu gândul că s-a sfârşit suferinţa trupească pe care Monica a îndurat-o cu o mare demnitate, şi că a ştiut să trăiască fericirea sufletească şi satisfacţia morală de a-şi fi văzut împlinite viaţa şi opera unice ca valoare/diagnoză profesională şi consecvenţă civică în întreaga bibliografie consacrată în libertate intelighenţiei aflate în menghinea mecanismului totalitar. Şi Monica, şi Virgil erau perfect conştienţi de acest unicat şi de această împlinire, pe care, fără a trezi cea mai mică urmă de vanitate din partea lor, leo evocam deseori drept un temei de pace sufletească, asemuită în limbajul nostru de vechi pisicari cu torsul pisicii : Aveţi amândoi motive să toarceţi. Avem, toarcem, venea confirmarea. Acelaşi răspuns îl primeam de la Monica în aceşti ultimi ani, când verbele noastre sunau la singular : Da, am motive să torc. Alături de editarea întregii lor opere, D-stră, dragă dnă Jela, şi dnei Omăt vi se datorează în foarte mare parte torsul Ieruncilor, pacea sufletească în care au plecat, trupeşte. Aflu acum cu bucurie din misiva Dv, că tot cu Dv începe posteritatea lor, prin cartea pe care o consacraţi Monicăi, şi deci şi lui Virgil - capitole inseparabile. Voi face să vă parvină o serie de fotografii cu care să vă ilustraţi volumul, parte ale Pleşoienilor, parte din copilăria Monicăi alături de dna Bălăcioiu. Monica, necăjită de dispariţia sau dezordinea unora dintre documentele pe care i le trimisesem, mi-a cerut să nu îi trimit şi fotografiile. Căutaţi, între ceea ce a rămas în casa lor, ediţia franceză minusculă din 1832 a Noului Testament care aparţinuse dnei Bălăcioiu, trimis de mine Monicăi prin fiica mea în oct Date despre locul din care provine volumul, precum şi despre înscrisul aflat pe pagina de gardă, găsiţi în capitolul Mâna Statului Democrat Popular, publicat în Agora (Philadelphia), vol.iii, nr.1/1990, pp Vă îmbrăţişez, vă urez succes şi Sărbători Fericite Ileana Vrancea

5 in memoriam monica lovinescu 5 22 aprilie Draga doamna Jela, Am aflat cu tristeţe vestea. Îmi închipui că sunteţi deja la Paris. Dacă puneţi câteva flori la căpătâiul Doamnei Monica şi din partea mea, v-aş fi profund îndatorat. Vă mulţumesc. Dumnezeu s-o odihnească. I(on) B(arbu) 22 aprilie Dragă Doina Jela, Aseară am venit târziu acasă şi am aflat vestea... Este lucrul la care mă gândeam cu groază, este ceva care ştiam că urmează să se întâmple, dar asta nu înseamnă că doare mai puţin. De câte ori am stat în Paris, n-am îndrăznit să trec pe la dânsa, tocmai pentru că credeam că este prea anturată, nu vroiam să-i pierd timpul care ar fi putut fi folosit pentru construcţia unor pagini care ar fi îmbogăţit pe toată lumea. În plus, cine eram eu pe lângă dânsa, salvatoarea demnităţii româneşti... Aşa cum ţi-am mai spus, pentru mine a fost o mamă spirituală şi ca atare eu sunt deja o parte în viaţă din ce ar fi vrut ea să fim. Nu ştiu ce ar trebui să facem, un mausoleu este prea puţin... Prima idee care-mi vine in minte ar fi transpunerea emisiunilor de la Europa Liberă (Teze şi Antiteze la Paris, Actualitatea Românească), pe CD-uri audio, cred că există această arhivă (...). Pentru mine ar fi cea mai frumoasă muzică, vocea ei inconfundabilă aş putea să o ascult zi şi noapte. În ultimul moment aproape, profitând şi de ieftiniri e drept, am reuşit să-mi completez seria Jurnalelor... Dumnezeu să o ierte şi să o odihnească, deşi de infinit mai multă iertare vom avea nevoie noi când va veni ceasul. Dacă pot fi de folos cu ceva, aştept un semn. Mircea I(vănoiu) 23 aprilie Dragă Jela, Îmi pare rău pentru tristeţea pe care v-o provoacă dumneavoastră faptul că aţi fost atât de ataşată de om. Pentru noi ceilalţi doamna Lovinescu era doar o legendă, la crearea căreia aţi contribuit de altfel. Nu ştiu ce să vă spun, decât că îmi pare foarte rău şi că sper că nu o să vă simţiţi prea descumpănită odată cu încheierea acestei perioade. A dumneavoastră, Monica (Heintz) Message du 23/04/08 10:37 Ma Chère Jela, Merci de m avoir écrit, cela me touche beaucoup. Je pense beaucoup à toi, cela doit être un manque immense. Je vais essayer d y aller demain elle est allée rejoindre son mari et sa mère, j espère qu ils sont tous rassemblés. Je t embrasse très affectueusement Caroline (d Assai)...Şi tot primii paşi ai posterităţii lor sunt şi articolele omagiale care urmează: Breful Tiei Şerbănescu din Curentul, 21 aprilie, 2008 Monica Lovinescu Săptămâna Patimilor începe greu: am rămas fără Monica Lovinescu. A murit la Paris, acolo de unde o viaţă întreagă a vegheat ca nimeni altcineva, împreună cu soţul său Virgil Ierunca, asupra sorţii noastre. Despre vocile lor de la microfonul «Europei Libere» s-a spus adesea că erau vocile gurilor noastre mute de aici. Ne flatam singuri. Căci, după cum s-a dovedit după ce ne-am dobândit libertatea, n-am avut şi nici nu puteam avea voci ca ale lor. Pentru a avea vocea Monicăi Lovinescu şi a scrie ca Monica Lovinescu ar fi trebuit să avem ceea ce avea ea - şi nu poate avea oricine: talent şi cultură, bună credinţă şi dăruire, luciditate şi umor, respect pentru adevăr şi consecvenţă, exigenţă şi îngăduinţă. Doar un noroc extraordinar a făcut să putem admira toate aceste daruri reunite într-o singură - şi unică, într-adevăr, - fiinţă, care, la rându-i, ni le-a dăruit tuturor învăţându-ne cum se supravieţuieşte. Ştia prea bine că iubirea ei adâncă şi aspră pentru noi şi pentru ţara în care-i sunt îngropaţi părinţii ne găseşte nepregătiţi pentru adevăr, pentru discernământ, pentru schimbare, dar n-a încetat să ni se devoteze şi să depună mărturie despre noi până în ultimul rând pe care l- a scris. Monica Lovinescu. Numele său rostit la radio şi scris pe o copertă era semnul că suntem binecuvântaţi de ea şi bine scrişi de ea. Cum ar fi fost dacă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca ar fi fost chemaţi în ţară imediat după revoluţie şi puşi în fruntea unor mari instituţii? Cine ştie? Absenţa Monicăi Lovinescu a fost încă un semn - arăta ce fel de «revoluţie» a fost şi cui a dat puterea: celor care i-au ucis mama, celor care au bătut-o la Paris şi care se lăfăie şi azi în Parlament şi la televizor. Nu întâmplător, televiziunile noastre, foarte îndoliate la moartea Zoei Ceauşescu şi a lui Brucan, au ignorat moartea Monicăi Lovinescu începându-şi jurnalele cu operaţia la nas a ministrului Nicolăescu şi cu «strategiile electorale» ale unor fii de securişti. Degeaba ne-am plâns adesea, ca să ne scuzăm laşităţile, că n-am avut şi noi un Havel. Dacă l- am fi avut, l-am fi batjocorit, aşa cum am făcut adesea - de când, între Hristos şi tâlharul Baraba, lumea a ales tâlharul. Noi am avut norocul nostru: Monica Lovinescu. Astăzi numele său este scris pe o cruce. Nu ne rămâne decât săi ducem crucea amintindu-ne cum rostea: adevăratul curaj este cel fără speranţă. Dar poate că acolo unde a plecat, îngerul dreptăţii îi va săruta mâna şi pentru noi. Sever Voinescu, pe blogul său privat 21 Aprilie, 2008 Monica Lovinescu a fost exemplul cel mai bun pe care îl cunosc în spaţiul cultural românesc pentru ceea ce Havel numea, într-un eseu disident de mare magnitudine pentru mişcările anti-comuniste din Estul trist al Europei rupte, puterea celor fără de putere. Puterea Monicăi Lovinescu a fost imensă! Vorbind la un microfon, Monica

6 6 in memoriam monica lovinescu Lovinescu fisura fie şi numai confortul nervos al funcţionarilor puterii roşii. Insomniile puterii comuniste nu se datorau vreunei remuşcări pentru genocidul comis şi nici vreunui coşmar pentru muntele de vinovăţie acumulat, ci faptului că undeva, în eter, vocea Monicăi Lovinescu se auzea. Puterea ei nu fusese nici acordată prin ucaz, nici susţinută din spate de cine ştie ce autoritate. Era o putere cîştigată simplu, fără strategii şi fără captări. Era puterea celui care spune adevărul în lumea minciunii. Căci Monica Lovinescu făcea acest singur lucru: spunea adevărul. Cu tenacitate, cu o forţă de persuasiune inegalabilă, cu o cunoaştere deplină a detaliului vieţii româneşti, cu o dăruire de care numai cei angelic de idealişti dintre noi sînt capabili. Sigur că Monica Lovinescu a învins în bătălia ei pe lumea aceasta. Mă rog să aibă acelaşi succes şi în cele ale celeilalte lumi. Mi-e dor de vocea ei acompaniată de pocnetul şuierat al scurtelor, pentru că mi-e dor de un reper în care să cred natural şi fără dubiu, aşa cum credeam în ea în acei ani. Nu a existat nici un moment, înainte sau după 1990, în care încrederea şi admiraţia mea pentru Monica Lovinescu să se clatine. Monica Lovinescu nu m-a dezamăgit niciodată şi ştiu cît de mult înseamnă asta într-o vreme în care şansele de a găsi o figură de intelectual public care să nu te dezamăgească niciodată vreme de decenii sînt aproape nule. Vremea anti-comunismului se stinge încet-încet. Pier anti-comuniştii şi nici comuniştii nu mai sînt chiar toţi şi nu mai sînt chiar vioi. În urma comuniştilor, a rămas o dîră pestilenţială ca o lătură roşie pe care nu se găseşte nimeni să o cureţe de pe străzile României, căci, în urma anticomuniştilor, nu a mai rămas nimeni. Somn uşor, Monica Lovinescu! Şi un fragment de a doua zi, 22 aprilie, tot din Bref. Ieri, Monica Lovinescu a părăsit definitiv această lume în care i-a fost dat să suporte nedreptatea supremă: pierderea libertăţii ţării sale, pierderea vieţii mamei sale în închisoare şi pierderea propriei libertăţi de a sluji altceva decât adevărurile României pierdute. A ars până la capăt pentru ele - dar nu înainte de a dărui tot ce avea (casa, biblioteca) ţării care-i luase totul. În aceeaşi zi, în ţara sa liberă unde «eroii» nu dau ci iau case de la stat, pe micile ecrane se vorbea de zor chiar despre nedreptate. Dar nu, fireşte, despre nedreptăţile îndurate de Monica Lovinescu. Dar, mai ales, în Evenimentul zilei, din 24 aprilie, sub titlul just S-a stins vocea care l-a sfidat pe Nicolae Ceauşescu, şi cele câteva articole, cinci pagini de comentarii ale forumiştilor, însoţesc primii paşi ai posterităţii lor, dovedind că sămânţa azvârlită de ea, de ei, nu a căzut pe stâncă: Parker Parker: A donat casa Statului Român? Sho pe ea, Adrian Năstase! Nea Mitică: Acea voce printre fluierături pe unde scurte, nu o voi uita niciodată! Wera Tutora: Vocea cu care am crescut la Europa Liberă. Prin ea ştiam că există şi altceva, m-a însoţit de la un microfon, mi-a redat speranţa într-o lume mai bună, mai dreaptă. După 1989 nu a mai apărut în primul rând, vocea îşi împlinise rostul. Era o persoană care nu iubea tumultul mulţimii sau presei. Modestă şi retrasă în universul ei, Monica Lovinescu a devenit mentorul diasporei şi nu numai. Mulţi dintre noi am uitat-o, nu am mai avut nevoie de vocea ei. Aşa e la noi, la români. Cum trecem puntea, cum uităm cine ne-a însoţit până la ea. Bunul Dumnezeu s-o odihnească în pace alături de românii de treabă care ne-au părăsit. Avem nevoie mai mult ca oricând de vocea Monicăi Lovinescu. Ion Magiru: Dintr-o ţară decăzută la rangul de rezervaţie pentru neanderthalieni (politicieni, ziarişti, fotbalişti, manechine, miliardari de carton, securişti reciclaţi) îţi spun: DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA LOVINESCU, ROMÂNCĂ CU INIMA ŞI MINTEA, FIINŢĂ DINTR-O LUME A CIVILIZAŢIEI ŞI A BUNULUI SIMŢ, ARUNCATĂ ÎN HĂUL ISTORIEI DE ARMATA ROŞIE, DE PARTIDUL COMUNIST ŞI DE SECURITATE. Cândva această ţară va renaşte şi românii îşi vor aminti de tine. DUMNEZEU SĂ TE ODIHNEASCĂ, MONICA LOVINESCU! Elias Ervin: A fost hrana mea spirituală ani la rând. Era ora de educaţie pentru mine când o auzeam vorbind. Stăteam în faţa unei cutii care îmi aducea sub pătură vocea ei. Câţi în ţară nu erau ca mine la aceeaşi oră? A fost profesorul generaţiei mele.(...) George P.: Nu îmi amintesc să i se fi cerut scuze oficial după 90. Nu a primit nici Mercedes şi nici măcar scaun cu rotile ca să nu trebuiască să se deplaseze cu un pat cu rotile (?). Şi-a făcut datoria fără ca să i-o ceară nimeni. Şi a şi plusat cu un curaj mai bărbătesc decât al bărbaţilor. Din păcate viaţa nu face cadouri (nici măcar) oamenilor de excepţie. Nu o vom uita. Ion Fugariu: Speranţa moare ultima. Vocea domniei sale ne-a ţinut trează speranţa în serile în care o puteam asculta la Radio Europa liberă. În acest fel anii teroarei comuniste erau parcă mai puţin apăsători. Lăcătuş Coca: Statul român nu merită nimic pentru că această doamnă împreună cu familia ei au suferit prea mult pe timpul comunismului, acum ce au de spus securiştii care au schingiuit şi maltratat atâţia oameni? Nimic, se ascund (care au mai rămas în viaţă), dar toate se plătesc, toate la timpul lor. Ion Fekete: Dacă Ro este un vapor atunci s-a stins FARUL călăuzitor. Această DOAMNĂ a fost un REPER pentru generaţia mea. Poate şi datorită E.L. am fugit devreme din întunericul ceauşist! Când mai trec prin ţara în care m-am născut văd cu amărăciune noile repere: şpagă, minciună, hoţie nesimţire şi manele.(...) Ursu: Vocea Monicăi Lovinescu nu s-a stins, ea rămâne în

7 in memoriam monica lovinescu 7 minţile şi-n sufletele noastre până când la rândul nostru vom pleca să-i fim alături. Comuniştii au încercat să ne distrugă fizic şi psihic, dar nu au reuşit niciodată să ne ucidă sufletul şi demnitatea de a rămâne oameni. Monica Lovinescu prin tot ce a făcut pentru români va rămâne în eternitatea elitelor culturii româneşti. Dumnezeu să o odihnească şi să fie bun cu noi românii, aflaţi încă sub ocupaţie comunistă. Lucian Stanciu:. CHIAR DACĂ NÜRNBERGUL COMUNISMULUI NU VA AVEA LOC NICIODATĂ..., DACĂ EXISTĂ PENTRU ACEST PUBLIC AL UITĂCIUNII VREO SINTAGMĂ DETESTABILĂ, RESENTIMENTARĂ, LA LIMITĂ RIDICOLĂ, ESTE ACEEA A PROCESULUI COMUNISMULUI. EA NU POATE FI ROSTITĂ DECÂT LA SIGHET (...) RAREORI DĂM DE EA SUB PANA UNOR SCRIITORI SAU PUBLICIŞTI, CHIAR DACĂ N-AR FI VORBA DE UN VERDICT PENAL CI DE UNUL MORAL, CU SINGURA PEDEAPSĂ A UNEI DATORII DE MEMORIE, TOT NU NI SE DĂ VOIE?... ÎŢI VINE SĂ TE ÎNTREBI DACĂ NU EŞTI CUMVA VICTIMA UNEI HALUCINAŢII (...). DIN MOMENT CE MEMORIA N-ARE DREPT DE CETATE, MĂCAR SĂ-ŞI DOBÂNDEASCĂ, ÎNTR-UN FEL SAU ALTUL, CIMITIRUL EI. ACESTE PAGINI N- AU ALTĂ AMBIŢIE. Steaua ei va străluci pentru ROMÂNIA!!!!! Lucian Stanciu: STATUL ROMÂN ARE OCAZIA TRISTĂ DE A-ŞI OMAGIA, CHIAR DUPĂ MOARTE, ADEVĂRAŢII EROI ŞI AMBASADORI AI VERTICALITĂŢII ŞI DEMNITĂŢII ACESTUI NEAM! Eu personal cred sincer că aceşti doi oameni merită funeraliii naţionale! Au reprezentat zeci de ani singura VOCE CLARĂ, DEMNĂ, MORALĂ, în numele ROMÂNIEI PROFUNDE! Mulţumirile noastre nu sunt de ajuns... Poate doar lacrimile noastre să le umezească pietrele DORULUI CARE I-A USTURAT, DEPARTE DE NOI ŞI DE ROMÂNIA! Liniştea lui acasă să le cuprindă flacăra neuitării! Dumnezeu să-i odihnească după sufletele lor magice! STATUL ROMÂN ARE OCAZIA mai bine lipsă (George P.) Marieta Varga: Iartă-ne, doamnă Lovinescu, pentru nesimţirea noastră. Spartacus: S-o ierte cel de Sus, pentru că a fost Lumina pentru cei din ţară, când ascultam Europa liberă şi vocea ei ţigărisită, sub pernă... Spartacus: Domnule Preşedinte Băsescu, acum e timpul să daţi medalii post-mortem, nu la fotbalişti, ci celor care au ţinut steagul sus. Popescu Ion: Aştept mesaje de condoleanţe din partea lui Adrian Păunescu şi a lui Corneliu Vadim Tudor! Întrebare: Cine este Corneliu Vadim Tudor? Popescu Ion: Cred că toată lumea ştie. Cine nu ştie să citească articolul intitulat În săptămâna Patimilor din ziarul autointitulat Tricolorul, nr , unde marele admirator al lui Ceauşescu are neasemuita neobrăzare de a o batjocori chiar după moarte pe cea care a fost Vocea Demnităţii Neamului Românesc! Spartacus: Mulţam, EVZ-ule! Din cînd în când românii au simţul fluidităţii devenirii istorice universale a fiecărui popor supravieţuitor.. O recunoaştere a Meritelor Dnei Lovinescu... Va fi înmormântată în România, în care A CREZUT, SAU ÎNTR-UN PARIS, CARE A ADOPTAT-O? Şi pe site-ul Cotidianului, după articolul omagial, din Barbatsoi de la Parter: Deci, Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze pe Monica Lovinescu, iar noi să îi mulţumim, mai ales pentru că a existat! Maya: Dumnezeu să o odihnească! Mulţumesc Doamnei Monica Lovinescu pentru tot ce a făcut pentru noi! Barbatsoi de la Parter: Nu ştiu dacă există acest obicei (acţiune) la ora actuală în România, însă cred că ar fi potrivit ca, de exemplu şi mai ales Uniunea Scriitorilor să direcţioneze fonduri, să comande şi să instaleze busturi ale membrilor săi notabili (...) Nicole: IT Morar a întrebat azi la dezbaterea de pe Cotidianul ce stradă din Bucureşti ar merita să poarte numele Monica Lovinescu. Am răspuns că Bulevardul Primăverii ar trebui să se cheme Bulevardul Monica Lovinescu! Nu ştiu un alt mod de a o lăsa adânc şi pentru foarte mulţi ani în conştiinţa acestui oraş. Nicole: Mai spun că ar trebui să deschidem o campanie pentru Bulevardul Monica Lovinescu şi să supunem conştiinţei publice a bucureştenilor această propunere. Tot avem câteva zeci de aspiranţi la primărie!... Bleen 24: Funeraliile naţionale pentru Monica Lovinescu ar face dreptate. Nu atât ei, cât nouă. Nici nu trebuie să existe o propunere sau o susţinere publică pentru acest lucru, e evident şi minim necesar. Măcar atât. Gigi: Dacă ar fi fost cineva împotriva unor funeralii naţionale, atunci cu siguranţă prima care s-ar fi opus ar fi fost Monica Lovinescu însăşi. Monica Lovinescu nu are nevoie de funeralii naţionale, ci de o receptare corectă şi onestă pentru ceea ce a reprezentat.

8 8 in memoriam monica lovinescu În plus, ideea cu Bulevardul Primăverii care să-i poarte numele, e mult mai interesantă şi mai expresivă.(...) Nicole (pentru Gigi): Pe de altă parte, pentru cine altcineva ţi se pare just să aibă loc Funeralii naţionale? Nu pentru eroii şi ostaşii patriei, inclusiv aceia care n-au purtat uniforma oficială, dar au fost cei mai devotaţi fii ai acestei patrii? Şi sunt convinsă că milioane de români cred exact asta! Ar fi cazul să redăm corect condiţia eroismului real pentru patria aceasta care şi-a pierdut în ultima vreme credinţa în valori, idealuri şi fiinţare înaltă. Barbatsoi de la Parter: Aş vrea să subliniez că înseşi aceste discuţii pe blog îi fac cinste Monicăi Lovinescu şi amintirii ei! Deci chiar dacă nu aţi scris prea mult, faptul că incitaţi la discuţie, din care va ieşi proaspăt la lumină cine a fost Monica Lovinescu, înseamnă deja foarte mult! Cristina Toma: Monica Lovinescu a fost în primul rând un erou! Un erou al rezistenţei anticomuniste. Acest lucru trebuie amintit acum, când a apărut ideea absolut corectă şi absolut de bun simţ a funeraliilor naţionale. Este binecunoscut faptul că la Paris, spre sfârşitul anilor 70, a fost victima unui atentat comandat de Nicolae Ceauşescu. Monica Lovinescu a fost atunci la un pas de moarte, însă acest atac fizic (în urma căruia s-a aflat mai multe zile în comă) nu a determinat-o să renunţe să vorbească în continuare la Europa Liberă, cu acelaşi curaj ca şi înainte. Monica Lovinescu şi-a făcut din propria vocaţie aceea de critic literar un destin de erou. Ea a demonstrat că orice om de cultură oriunde s-ar fi aflat şi cu orice mijloace îi era dat să se exprime putea să opună rezistenţă activă regimului comunist, minciunii instituţionalizate, represiunii. Ar fi un gest absolut normal din partea autorităţilor noastre să o cinstească pe această doamnă a literelor româneşti, care a dovedit atâta capacitate de a se sacrifica pentru cauza românească. Cristian Teodorescu (autorul articolului omagial din ziar, nm.dj.) (pentru Gigi): Sunt convins că Doamna Lovinescu nu şi-a dorit funeralii naţionale. Dar nu a exprimat, în testamentul său, nimic împotrivă. Şi asta dintr-un motiv elementar, că nu-i stătea gândul la aşa ceva. Voia să se întoarcă definitiv după moarte în România. Aceeaşi dorinţă o avea şi Virgil Ierunca. Din această cauză Virgil Ierunca a fost incinerat şi Monica Lovinescu va fi şi ea incinerată. Pentru ca urnele lor să se întoarcă în România. Depinde de noi dacă se vor întoarce ca nişte iluştri necunoscuţi, sau aşa cum merită din partea recunoştinţei noastre. Stefan D.: Nu numai bulevardul, ci şi cartierul Primăverii să poarte numele Monica Lovinescu. Iar străzile acestui cartier să poarte nume de eroi anticomunişti... Alias: Monica Lovinescu a avut o viaţă demnă şi în acelaşi timp decentă. Nu îmi doresc să o văd alături de turma beneficiarilor de funeralii naţionale şi decoraţii la kilogram. Nu vreau să facă rating-ul unor televiziuni care nu dau doi lei pe ce a reprezentat Monica Lovinescu. Nu vreau să văd analişti spurcând cu laudele lor deşănţate un om. Freedom: Ce funeralii naţionale? Ca şi comunistului Paler, membru supleant în CC al PCR-ului? Băgată în aceeaşi oală cu Paler sau Dan Iosif? Cum o să i se facă şi criminalului Ilici? Băgată în aceeaşi oală cu criminalii comunişti? Never! Lăsaţi-o în pace, n-o pângăriţi cu tratament egal cu cei pe care i-a detestat şi împotriva cărora şi-a pus viaţa între paranteze! Steaua roşie primită ca decoraţie i-a ars sufletul după ce i-a fost înmânată şi lui Vadim de către Ilici, m-aş bucura s-o fi aruncat în primul coş de gunoi. De asemenea nu sunt de acord ca bulevardul sau cartierul Primăverii, cartierul nomenclaturiştilor criminali comunişti, al hoţilor şi maneliştilor politici sau nepolitici, să-i poarte numele. Mi se pare o mare tâmpenie ca strada sau cloaca comuniştilor să-i poarte numele. Barosan de Ghidigeni: Îmi aduc aminte cu câtă satisfacţie ascultam vocea inconfundabilă a Monicăi Lovinescu la mult-bruiatul şi mult-hulitul de către comunişti Radio Europa liberă. Monica Lovinescu a fost şi este mult mai mare decât o putem aprecia azi şi sper că istoria României îi va oferi capitol special. Monica Lovinescu a fost un mare intelectual şi un mare erou român. Un gest superb, Monica a donat casa din Paris statului român, deşi nu a fost de acord cu tot ce s-a întâmplat după 89. Asta spune mult! Eminescu: Nicole, eu cred că este mult mai cusher să se dea unui parc numele Monica Lovinescu... unul plin de flori, aşa cum ţi-ar plăcea şi ţie... se aşază omul acolo, pe o bancă, şi citeşte ceva de monica lovinescu,.. dar pe stradă trec toţi securiştii cu suv-urile lor de neamuri proaste! Andreia: Funeraliile naţionale pentru dna Monica Lovinescu nu sunt atât de mult pentru ea, cât pentru noi şi normalitatea noastră. Amintiţi-vă ce efect copleşitor a avut înmormântarea dlui Coposu... Doamna Monica Lovinescu merită cu prisosinţă recunoaşterea noastră, dacă nu am ştiut să o facem cât timp a fost în viaţă, să o facem măcar la moartea ei. PS. Am plâns până acum de două ori când a murit cineva. Prima dată a fost când am aflat de moartea uneia dintre bunicele mele, a doua oară a fost acum. Nicole: Funeraliile naţionale nu sunt vreo răsplată pentru Monica Lovinescu. Cum puteţi spune aşa ceva? Este un semn de respect al nostru faţă de ea şi faţă de noi înşine. Un gest de recunoaştere a acestui stat faţă de M.L. Camilian Propinatiu: Eu îmi aduc aminte aşa: Duminica la 12,30, ascultam Povestea vorbei. Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate emisiunea lui Virgil Ierunca.

9 in memoriam monica lovinescu 9 Pagini uitate şi azi: Biserica Neagră, încă neecranizatul şi necuprinsul în manuale roman al lui A.E. Baconsky; primele cărţi ale lui Goma, primele două volume din Arhipelagul Gulag şi alte scrieri de Soljeniţîn, Dumitru Bacu despre Piteşti, Constantin Dumitrescu Cetatea Totală, cel dintâi eseu românesc despre totalitarism. După care urma la 13.10, Teze şi Antiteze la Paris emisiunea Monicăi Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca, Theodor Cazaban şi alţii. Vinerea la aveam mult aşteptata Actualitatea culturală românească realizată în principal de Monica Lovinescu. Colaborau Virgil Ierunca - Cronica pesimistului, Gelu Ionescu, Mircea Iorgulescu şi alţii. În 1992, când James Baker se zice că soma România să nu mai trimită arme basarabenilor ce luptau pentru Transnistria, informaţie ce o va fi primit de la Elţîn, a fost desfiinţat studioul Europei Libere de la Paris. Cred că Bucureştiul trebuia să finanţeze continuarea netulburată a acestei Ambasade Culturale, fie prin stat, fie prin exil şi societatea civilă. (...) Camilian Propinatiu: N-au fost fericiţi anii de după desfiinţarea Studioului Europei libere de la Paris. Datorăm intervenţiilor ulterioare ale Monicăi Lovinescu o teză fundamentală pentru înţelegerea rahitismului civic şi pentru lecuirea miştoului criptorasist în explicarea tranziţiei. Noi românii am ieşit din TOTALITARISM, nu dintr-o dictatură de catifea. Ultima vizită în ţară pare să fi fost prin 1996.(29 aprilie - 6 mai 1997, n.m.dj.) După cum se ştie, de pe la 1997, pe nesimţite şi pe neaşteptate, megaintelectualii noştri, de la Fezabila Lustraţie au cotit-o ideologic spre spulberarea miturilor naţionale, printre victime fiind Voievozii Neamului, Eminescu, Cioran, Noica, Ionescu şi mai ales prietenul Mircea Eliade. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au cam dispărut din revista 22 (condusă de Gabriela Adameşteanu) şi din România literară (condusă de Nicolae Manolescu), pentru păgubitul cititor necontând dacă printr-un altfel de Adio decât Paul Goma! În mod explicit, rolul acestor Luminători ai Poporului întru a nu ajunge gloată, nu transpare nici din noua biblie intelectuală Orbitor 3, lansată la 11 iulie 2007, anul Centenarului practic neobservat al lui Mircea Eliade. Să nu ne încălzim cu reacţii dichisite, formulate autopublicitar. Cum nu s-a mai vorbit despre Virgil Ierunca, aşa se va întâmpla şi cu Monica Lovinescu. Iar în casa de la Paris, este aproape firesc să ajungă urmaşi de semi-securişti, sau măcar de mici nomenclaturişti. Vocea poporului: O mare conştiinţă a românilor liberi! Dumnezeu a decis că are nevoie acum de ea acolo sus, la el. O voce caldă, o profesionistă adevărată. Sincere condoleanţe familiei. Dumnezeu s-o ierte! Doina JELA * Capitolul de faţă face parte din volumul Doar o sută de zile cu Monica Lovinescu, pe care Editura Curtea Veche îl va lansa la Bookfest La o mie şi una de cafele Nu mai am nici o îndoială că viaţa, dacă trebuie sfârşită aşa, nu trebuia, desigur, să fie inventată, spune Gabriel Liiceanu, gândindu-se la ultimii patru ani la orizontală ai Monicăi Lovinescu. Chiar şi fără sfârşitul ăsta, sau oricare alt sfârşit, asta cred şi eu: că nici începutul vieţii nu are vreo justificare! Bilanţul dintre clipele miraculoase, victorioase, ori măcar trăibile, sănătoase, şi prezenţa permanentă (ascunsă ori manifestă) a răului e, fără doar şi poate, negativ. Şi totuşi... un rest, un miez, un nucleu rămâne mereu şi trebuie găsit procedeul mental pentru a extrage aurul din tonele de steril ale unei vieţi. La poarta de fier, vopsită în verde şi cu un guler de verdeaţă, a numărului 8 de pe rue François Pinton am sunat şi eu, mai bine de zece ani (din martie 1991 până în august 2001), o dată pe săptămână uneori mai des, în primii ani; în ultimii ani, mai rar....îmi deschide Virgil Ierunca, cu aceeaşi figură afabilcald-posomorâtă (chiar când afară nu plouă, lui parcă îi plouă mereu, îi rămâne pe chip o umbră taciturnă, o nemulţumire, sau poate frica frica de ce anume?, chiar şi atunci cînd râde în hohote, chiar şi atunci). Intrăm, cafeaua (Lavazza), deja în ibric (de model italian), începe să dea în clocot (Virgil o lasă să fiarbă câteva secunde suplimentare, aşa e mai bună ); ne aşezăm în camera de zi, eu în fotoliul alb din dreapta, Virgil în scaunul maro din faţa mea. Savurăm cafeaua (Monica e la etaj, se aud paşi, scârţâit de podele) discutând planul de bătaie al zilei, al celor patru-cinci ceasuri săptămânale (între orele 15 şi 20): reclasificarea după noi criterii a unor compozitori, inserarea CD-urilor proaspăt cumpărate de la FNAC, căutarea şi rearanjarea unor cărţi, desprăfuirea altora de prin răcorosul hol ori şi mai răcorosul becibibliotecă, scoaterea la iveală a unor articole... mai e de stabilit neapărat şi ora de revizuire (doar eu şi Monica, aşezaţi cot la cot la birou) a paginilor săptămânale din textele cărţilor amândurora (câteva mii de pagini de manuscrise, de-a lungul anilor, dactilografiate şi pregătite cu pasiune pentru Humanitas de soţia mea, Anca- Domnica)... momentul apariţiei Monicăi Lovinescu în capul scărilor, zâmbind... apoi, în jurul orei 18,30, a doua cafea, noi trei şi trei cafele aburinde, Monica îşi aprinde o gitană (într-un porţigaret) iar Virgil o havană; eu nu-mi aprind nimic, fericit să mă las afumat de cei doi prieteni e singurul loc în care tutunul nu m-a deranjat, nici măcar în familie nu-l suportam (tata urmând să moară de un cancer tabagic), aici fumul făcea parte din ritual, culmea, mirosul havanei îmi chiar plăcea... De fumat însă nu voi fuma niciodată. Din august 2001 încoace, nu ne mai vedem, nu mai vorbim la telefon, nu mai ştim nimic unii de alţii. Nu ne certăm, nu e o despărţire. I-am anunţat din timp că, din motive personale, n-o să mai pot veni regulat, că trebuie să-mi găsească un înlocuitor. Probabil că ei s-au simţit abandonaţi, au luat asta ca pe o trădare! Nu au încercat să se pună în pielea mea, să-mi înţeleagă motivaţiile. Nu m-au/ne-au mai invitat niciodată!

10 10 in memoriam monica lovinescu În punctul ăsta apar, inevitabil, între noi acele rezerve mentale de care îi pomenea Monica lui Gabriel Liiceanu: Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve mentale. (Urma regretul că nici măcar între ei trei, Monica, Virgil şi Gabriel, n-a fost să fie aşa, că au existat rezerve, gânduri ascunse, şi că acum e prea târziu să-şi mai spună totul. De parcă tustrei ar fi fost nişte îngeri căzuţi şi nu nişte bieţi oameni!) E la mijloc o patetică confuzie, o neînţelegere: în iubire şi în prietenie (ca şi în etică), Monica Lovinescu era o idealistă (noi ceilalţi suntem prea repede realist-cinici, nici aşa nu e bine!), căutând parcă o formă, un surogat de Absolut (pe de altă parte fiind, ca şi Virgil, o agnostică); cerea de la sine şi de la alţii imposibilul, deşi era, paradoxal, perfect conştientă că nimeni nu-i capabil de o aşa ispravă, neputând trăi fără rezerve mentale faţă de cei dragi ori faţă de propriul sine (multiplu în timp)! Rezervele mentale (partea de zgură, frustrările, ranchiunele, rătăcirile, delirul...) sunt poate antidotul necesar, otrava pe care să ne-o administrăm doar nouă, azvârlind-o apoi în Cloaca Maxima a sufletului! Precum facem dimineaţa, purificându-ne prin însăşi miraculoasa trezire dintr-un coşmar în care ne-am omorât mama! Da, uitarea asta (ori şi mai bine, când e posibil, transfigurarea, descărcarea ei într-o ficţiune) ne ajută să ne menţinem echilibrul, să ne continuăm relaţia care nu poate, nu trebuie să fie atinsă în profunzime! Prin strategia alegerii bolii, Monica Lovinescu a reuşit să păcălească (până la un punct), să stopeze decăderea lui Virgil. Căzând ea teatral (apoi de-a binelea, de parcă atinsese le point de non-retour), a reuşit să-i mai prelungească cu doi viaţa lui Virgil, intrat la rându-i în continuă alertă, veghind asupra Monicăi altfel ar fi dispărut, învins poate de acea frică pe care o purta în el şi cînd râdea. Nu ca într-o melodramă, ci ca într-o tragedie antică, Monica s-a sacrificat pentru a prelungi viaţa omului iubit. Instinctul de conservare a cedat dinaintea iubirii; poate că ea nici nu mai vroia să trăiască singură, mai bine să se ducă, aşa cum au şi trăit, împreună, până la peste optzeci de ani. Poate că nici nu-i un sacrificiu, ci ceva firesc. Fireşte că aici minciuna ( dans combien d occasions le mensonge ne devient-il pas une vertu héroďque!, constată Voltaire), simularea bolii ( toate radiografiile făcute, din creştetul capului şi până la picioare, nu au putut oferi nici o explicaţie plauzibilă a prăbuşirilor ei ), rezerva mentală nu putea fi în ruptul capului mărturisită lui Virgil, care n-ar fi putut accepta jocul în aparenţă morbid. Când, după moartea lui Virgil, Monica, perfect lucidă, îi dă această explicaţie (precisă pînă la milimetru) lui Liiceanu, cel din urmă va avea la rându-i rezerve mentale ( care fusese adevărul n-am să ştiu niciodată, pentru că meandrele unui cuplu [...] ), şi totuşi ăsta pare a fi adevărul gol-goluţ. Din delicateţe faţă de amintirea lui Virgil, Monica mai adaugă (minciună generoasă!) că în economia cuplului, Virgil a fost eternul-disponibil, de parcă ar justifica astfel propriul ei gest. Nu, Monica nu avea nevoie de vreun donnant-donnant. Toţi cei care i-au cunoscut au văzut în Monica pe adevărata etern-disponibilă a cuplului. Nici eu, în mai bine de zece ani, nu am constatat altceva. Întro seară, Monica mi-a arătat fotografia înrămată de la capul patului ei (Virgil în costum de marinel ), întrebându-mă parcă în şagă: Nu-i aşa că nu s-a schimbat? şi răspunzându-şi singură: E acelaşi. Nu vreau să fac un elogiu ditirambic femeilor, dar în cuplurile pe care le-am cunoscut, la Paris şi în ţară, femeile erau etern-disponibilele (aşa a fost şi mama mea): Sonia Larian i-a fost deopotrivă soţie, mamă şi colegă lui Lucian Raicu, care nu i-ar fi supravieţuit Soniei, precum Virgil Ierunca nu i-ar fi supravieţuit Monicăi. Femeile au fost neîndoielnic mai tari, iubindu-şi, răsfăţându-şi, scutinduşi de grijile cotidiene soţii, fiind ele însele artiste de acelaşi calibru, îngrijindu-le şi operele (Monica citea-răscitea şi bătea la maşină inclusiv textele lui Virgil, iar Sonia se ocupă şi azi de soarta operei raiciene, în vederea reeditării ori a virtualelor ei traduceri). Am calculat câte cafele am băut, în cei zece ani şi jumătate, în enclava românească, fortul parizian Unde Scurte al lui Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu: vreo mie, o mie şi una de cafele, o întreagă poveste! Mai 2008 Daniel ILEA Monica Lovinescu vocaţia solidarităţii Am corespondat, tîrziu, intermitent cu Monica Lovinescu după ce încrustasem cîteva glose despre paginile memorialistice din La apa Vavilonului. În 2002, pe verso-ul unei vederi de praf parizian, copleşită de teribila, premonitoria întîlnire cu moartea a poetului Ştefan Aug. Doinaş (prin intermediul numărului omagial din revista Familia ), autoarea îmi adresa, într-un plan mai frivol, cum scria cu graţioasă modestie, mulţumiri pentru lectura vavilonică generoasă a cărţii sale. Produs al meritocraţiei, al burgheziei aceleia de carte, cu practica îndelung exersată a civilităţii, Monica Lovinescu, fiica marelui critic modernist Eugen Lovinescu, răspundea oricui. Ultimele rînduri venite din strada François Pinton, nr. 8 erau scrise, în numele şi sub dictarea Monicăi Lovinescu, de Doina Jela, în septembrie Era de pe atunci grav bolnavă, practic ţintuită la pat. In schimb, demult, din anii 6o, am ascultat şi eu pe unde hertziene, ca tot românul, cea mai ascultată voce venind din eter, capabilă însă să fortifice conştiinţa traumatizată a semenilor rămaşi dincoace de Cortina de fier. Existenţa ei s-a identificat mult timp ( ) cu microfonul Europei libere. Fiinţa ei radiofonică, dacă pot spune astfel, e de neuitat. Avea o voce casantă, cu inflexiuni tabagice. După 1989 (e meritul lui Gabriel Liiceanu şi al Editurii Humanitas) ne-am putut apropia fiinţa de hîrtie a autoarei, cărţile ei, Unde scurte, Jurnalul şi memoralistica. Teze şi antiteze la Paris, emisiunea Monicăi Lovinescu şi Povestea vorbei, emisiunea lui Virgil Ierunca ofereau o gură de oxigen românilor în climatul îmbîcsit al îndoctrinării instituţionalizată de comunism. Cei doi au denunţat nemilos pegra totalitarismelor, deconectarea de la democraţie a sistemului politic din Est care scindase Europa. Cealaltă emisiune a Monicăi Lovinescu, Actualitatea culturală românească a asigurat